Merry Santamas

I feel a bit international these days, so using an international language is only in accordance with this feeling I have. There was a time, pretty recently, when I could not imagine how the air in a foreign space, un espace etranger, feels like. I used to belive that if I were in another country my skin would be assaulted with a million of previously unknown sensations, my brain with thousands of millions of previously unthought thoughts. Of course, when I found myslelf in a foreign country for the first time, for a second or two everything seemed pretty alien to me. There was a sense of beauty (a social, artificial beauty, I am not, of course, reffering to the natural beauty, of which Romania lacks none) and order that was very new for someone coming from Romania.
Sure, I had seen foreign countries in movies, but in a movie you only have an indirect contact with reality, a contact that is always mediated by a story, be it news or a movie, so because of this very reason filtrated and altered, not to mention that is a contact which is limited only to one of the five senses. But after a short while you realize what you have always known: all places ar the same, the air is the same, the sun is the same, the dust or pavement you step on is the same, space has still three dimensions, people ar still human beings taking part in a universal human nature. Soon it comes as a dissapoiment and a relief at the same time that that radical difference you imagined before actual contact was only an illusion, like so many other ungrounded illusions you make.

But this is only an introduction, though I am wrong to call it an introduction, since it doesn't introduce anything, for this small thing I want to point out on this Christmas day. As it is, of course, obvious for everybody, Christmas is a name given to a holyday derived from the name of Jesus Christ, hence the name CHRISTmas. You would expect, given name, for Christ to be a more central figure in this holyday, of whom some claim has become nothing more but a comercial orgy, but I leave Christmas critique to others, for now, and I will only say something about the name Christmas. Of course, there is no need for me to say that the central figure of Christmas is not, paradoxically, Christ, but Santa. The movies, the comercials, the mainstream songs, the stories and the public cosmetics of the cities they all have as main motif the old man with white beard and red suit. And let us not forget that for Christmas absolutely no one is waitting for Christ to arrive in a cloud or in some other means of transportantion, but everybody is waitting for Santa to appear and spread his gifts, which, of course, makes Jesus Christ look very bad, because on this holyday, the aniversary of his birth, the day that bears His name, he is not spreading any gifts to all the children of the world, not does he do any other thing worthy of our attention, and admiration and love. Shortly put, Santa is the nice guy and has the leading role while Christ is not even reported missing. It is then a mere formality to state that the soul of Christmas, its actual essence, is Santa Claus, not Jesus Christ. Given this fact, it is only just, and again a mere formality, to suggest the changing of the name from Christmas to Santamas. The name Christmas no longer reflects the substance and the meaning of the holyday, if it ever did, and consequently is no longer valid as a name, because it is, simply put, a lie! Of course, the opposite is true for Santamas, using the same argumentation it is clear as daylight that this name should be the name of the day that is being celebrated today!

Therefore, I think that not other imaginable closing is better than this one: Ho, ho, ho and merry Santamas to all!

one poor picture

Sometimes, life is like a poorly taken black and white picture. When things are not clear, when shadows make ghostly appearences that make void any sense of reality, you might find yourself thinking : I wish I was in another picture-life, one with a totaly different setting and composition, one with more luminosity and more lovely colours!
When a picture is bad, the blame is on the one who took it or on the camera, never on the thing that is being captioned into the picture. If a life is poorly lived, it is most likely that the blame is not on the setting, on the sum of given elements that constitutes the infrastructure of a life, but on the one who lives it, who fails to put it into perspective and to make use of the proper tools in order to give it a form and a purpose.

This has not been said in order to make atonement for my poor looks that makes the picture look bad. No, it has been said simply because the picture, be it as poor as it is, needed a comment!

(taken in Rotterdam a few hours ago)

Buricul pamintului

Faptul ca istoria europeana, occidentala, a devenit la un moment dat punctul par excellence in jurul caruia a inceput sa graviteze, odata pentru totdeauna, incepind cu zorii filosofiei in Grecia antica, istoria universala, e un fapt pe care doar unul care nu stie despre ce e vorba se va gindi sa il nege. In acest sens, putem spune ca Europa e centrul lumii. Faptul ca stiinta moderna, care e, fara indoiala, cea mai interesanta dezvoltare a ratiunii umane, e un fenomen specific european nu vine decit sa cimenteze acest fapt. Odata cu uniunea europeana, Bruxelles a devenit capitala Europei, deci un fel de centru al Europei. Ca orice oras, Bruxellesul are si el un centru al lui. Tot ca in orice alt oras, acest centru poate fi discutabil, dar in orice caz, daca voi zice ca Grand Place e centrul orasului,nu va fi nimeni prea indignat de afirmatia mea, chiar daca ea s-ar putea dovedi nu tocmai exacta. Printr-un rationament logic elementar, ajungem la concluzia ca acest Grand Place este un fel de centru al lumii, ceea ma abiliteaza pe mine sa ma pot lauda ca mi-am petrecut seara asta in centrul lumii. Si ce mai centru! In filmuletul, pentru a carui calitate, fiind facut cu telefonul meu, cer ingaduinta, se poate simti ceva din atmosfera din Grand Place. Stind acolo am simtit ca lumea se invirte in jurul meu si ca eu sint punctul fix din univers care face miscarea posibila. Desigur, eram un punct fix destul de trist, pentru ca, in calitatea mea de punct fix, eram singur, in timp ce toate punctele miscatoare din jurul meu erau perechi! Muzica, luminile, oamenii, cladirile se amestecau toate pentru a crea un loc care pe drept cuvint ar putea fi numit centrul lumii! Acum, stiu ca orice loc unde se intimpla sa fie o fiinta umana constienta de sine e un centru al lumii la fel de bun, chiar daca se intimpla ca respectivul loc sa fie un sat netrecut pe harta de undeva din Moldova, in virtutea principiului care a facut posibila o doctrina ca solipsismul. Dar centrul lumii de care vorbesc eu acum, pe linga dimensiunea subiectiva, adica in afara de prezenta mea acolo, mai avea si elementele obiective pe care le-am enumerat inca de la inceput. Asadar, in seara asta eu am fost un buric al pamintului ceva mai legitim decit un badea Gheorghe de undeva din Oltenia sau Moldova. Traind acele momente in virful lumii, am incecat senzatia de satietate care vine dupa ce te-ai saturat de tot ce are lumea de oferit : senzatii tari si ameteli, placeri si dureri de cap. Senzatia asta de care vorbesc era, fara indoiala, autoindusa, pentru ca eu nu am gustat nimic din ce are de oferit lumea, sau aproape nimic. Si cu toate astea, fiind inconjurat de atitia oameni care, mi se parea evident, gustau fiecare din toate iar impreuna formau un tot care gustase tot, am trait senzatia ca lumea nu mai are niciun secret pentru mine, ca intr-un fel, chiar daca la mina a doua, imi vinduse toate marfurile ei iar eu ma dovedeam un client greu de satisfacut! Adica, in afara de ameteala voluptuoasa care poate veni de la lumini, de la muzica, de la oameni, de la diferite substante, ce iti mai poate oferi lumea, sau, inca si mai abrupt, ce iti mai poate oferi chiar centrul lumii? Raspunsul e un dezamagitor "nu mare lucru"! Am inteles inca odata, daca mai era nevoie, ca tot ce iti poate oferi lumea mai bun e o alta fiinta in prezenta careia golul absolut al lumii poate capata o forma si un continut, si ca lucrul asta se poate intimpla la fel de bine si de frumos in centrul lumii sau intr-un sat netrecut pe harta din Moldova!



Nota: scriu fara diacritice nu din lipsa de respect pentru cititor, ci din ratiuni tehnice, aceleasi care m-au facut ieri sa scriu in engleza.

Do you speak english?

This is a question I ask, firstly, myself: do you speak enough english to write in english? These days I find myself sorrounded by computers with french keyboards and, because of this simple fact, so alien to me, as alien as walking on the moon. With the risk of loosing those four readers I thought I had, I find myself making the strange decision to write in english. Anyway, I realize now that not even in english is writting easier on a french keyboard!

Do you speak english?, I ask a couple, a he and a she,sitting in front of me in a train beneath Brussels. I thought everybody speaks english in Brussels. I was partialy right, because this couple speaks english only partialy. But the very thought that I am interacting with total strangers in a foreing city makes me feel good and somehow proud of myself. I was probably thinking that if I am doing this, there is nothing I cannot do. Of course, I was wrong, but even so it made me feel good.

Half an hour before this underground encounter I was on the streets of Brussels with a friend and he was driving through the friday night busy traffic. No need to say that the way people drive in Brussels is in no way comparable to the way people drive in Bucuresti. No need to say that Brussels is a beautifull city especially at night. These are facts! What I want to say is something which is not a fact...
The traffic was slow and from the car I could see the people walking on the sidewalk. And they could see me. I was just one guy in one car in the middle of a million guys and a million cars, but even so some people were looking at ME. And there she was, this beautiful girl walking like she was the only beautiful girl in the universe and fully aware of this fact, for two long and delicious seconds looking at me like I was something worth looking at. In a moment I was assaulted with all those thoughts that hunted me first when i turned 13 and still hunt me in the present. Am I cute, am I ugly, or am I simply common? It may seem to be a stupid, childish question, but this is in fact an existential one. Ugliness is an existential category which is in no way less important than let us say goodnes. In fact, being ugly or beautiful becomes the first thing that matters in the way other people view us and relate to us. There may be other that come afterwards, like inteligence or goodnes, or their opposites, but our physical appearance is what creates that je ne sais quoi (to pay a tribute to french language, even though this keyboard is still killing me!) which determines the way we will attract or reject other people.
I find myself looking in the mirror and asking myself not wether I am good or bad but wether I am ugly or not. To state your own ugliness status is not an easy thing, given the high degree of subjectivity involved. In fact, every human being is built so as to perceive its own self as somehow attractive in a suffiecient measure as to not commit suicide. So looking in the mirror is no way to determine how beautiful you are! In this case what we do is creating mirrors of all those arround us. I see myself beautiful or ulgy according to the way I reflect myself in the eyes looking at me. But in this case too we have a problem, because different eyes look in different ways.
In those two seconds while the eyes of that beautiful girl from Brussels wehere upon me with an inviting spark in them that I saw or imagined, I felt pretty, as the famous song from West side story sings, but maybe I should say cute or gourgeous, because my english says that pretty is a word reserved for the girls. But in the next moment i remembered that somewhere in Bucuresti there is a girl which thinks I am so close to being pretty as I am close to being rich or famous, and, I don't know when, confused about how as well, this girl has gotten so deep into my heart that now I find it impossible to get her out. Given these two facts, suddenly all the cuteness that the eyes of that brusselian girl had bestowed upon me vanished into thin air and I found myself as ugly as a frog, almost smelling like one too.
I am still wandering how ugly I am, and I am doing this standing in front of every walking mirror around me. Of course, no one will stop loolking till he or she has found a mirror that creates a perfect image of an imperfect ego. Love is nothing more than two mirrors standing in front of each other and reflecting only the beauty after they have somehow found a way to cast all impurities into a sea of forgetfulness!

Dacă aş muri mîine

Dacă aş muri mîine mi-ar părea rău! Se putea spune ceva mai banal? Cred că şi unui cîine i-ar părea rău, numai să ştie ce e ăla un mîine, pentru că mîine e un lucru străin pentru un cîine.

Dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău pentru trei lucruri. În primul rînd mi-ar părea rău că sînt atîtea lucruri pe care nu am apucat să le ŞTIU. Să iau matematica, de exemplu. Din vina unui sistem educaţional defectuos şi a unor profesori fără vocaţie (dau şi eu vina pe cine pot!), pentru mine matematica a fost mereu doar un motiv de stres: trebuia să fac cumva să iau o notă acceptabilă! Mai tîrziu, am aflat că matematica nu a fost inventată pentru a da coşmaruri anumitor elevi, ci că ea, matematica, este expresia supremă a ce e mai frumos în univers, şi anume expresia ordinii şi raţiunii. Matematica este, în esenţă, o creaţie a spiritului omenesc şi tot spiritul omenesc e principalul ei teren de joacă. Ah, plăcerea de a demonstra o teoremă, de a rezolva o ecuaţie care seamana mai degrabă cu un text într-o limbă exotică decît cu o banală ecuaţie de gradul doi (de astea cred că mai ştiu să rezolv!)!!! Ştiu bine că n-o să am niciodată plăcerea asta, că un domeniu capital din marea de cunoaştere a lumii va rămîne pentru mine veşnic o mare virgină, dacă pot să zic aşa, deşi termenul se asociază în general cu păduri. Şi cîtă frustrare încerc doar la gîndul ăsta! fără a mai pune la socoteală celelalte domenii, în afara matematicii, care vor rămîne mereu virgine pentru mine! Tot aici aş adăuga gîndul că, dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău că nu am avut ocazia să scuip şi eu, în mod productiv, în această mare de cunoaştere! Simt că aş fi putut...

Dacă aş muri mîine, mi-ar mai părea rău că am murit fără să fi fost iubit! Bineînţeles, sînt persoane pe lumea asta care mă iubesc. Începînd cu mama şi terminînd cu colegele mele de birou care în ultimele zile îmi spun în fiecare zi că mă iubesc (şi pe care le salut, dacă vreuna dintre ele citeşte asta..), cred că aş putea face o listă destul de lungă cu persoanele care mă iubesc. Dar vorbesc aici de acea iubire care dă sensul vieţii! Sigur, m-au iubit şi "fete", şi am "iubit" şi eu fete, dar iubirea asta a mea a şchiopătat întotdeauna grav de cel puţin un picior! N-am iubit niciodată cu fiecare bucăţică din mine şi să fiu iubit înapoi în acelaşi fel! Orice s-ar spune, iubirea adevărată e condiţionată de reciprocitate! Altfel, iubirea e un foc care te arde doar pe tine riscînd să te transforme în cenuşă, în loc să fie un soare care te luminează şi te face să înfloreşti, aşa cum e iubirea care îţi e întoarsă. Experienţa dragostei dintre un bărbat şi o femeie e singura care poate da sensul unei vieţi şi a vieţii în general, depăşind frumuseţea cunoaşterii, deoarece dragostea, aşa cum s-a spus, are şi o funcţie de cunoaştere. Aşadar, dacă aş muri mîine, aş muri fără ca viaţa mea să îşi fi împlinit sensul, doarece iubirea m-a ocolit pînă acum cu o asemenea precizie, încît aş fi tentat să cred că toată matematica din lume nu are alt scop decît acela de a face ecuaţia iubirii să dea, atunci cind o variabilă sînt eu, zero.

Apoi, dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău că nu am avut un copil. Un om e cu adevărat un om doar atunci cînd are un copil! În copilul tău, e ceva din tine plus ceva nou. Un copil e actul suprem de creatie al unei fiinte umane, iar din punctul ăsta de vedere dorinţa de a avea un copil se confundă cu aceea de a creea ceva în general. Dar mai mult decît atît, numai reflectîndu-te într-un copil îţi poţi găsi cu adevărat locul în lume, pentru că numai aşa te poţi privi de afară în acel quasi-eu-însumi care e copilul! Mi-ar plăcea să pot merge odată pe plajă privind din urmă paşii mici ai copilului meu, fiind strivit de fericirea aflată în fiecare bucăţică de carne ce a lăsat acele urme, căci aceea ar fi greutatea dragostei pe care femeia pe care o iubesc mi-o poartă şi care, materializîndu-se într-o nouă fiinţă, se plimbă vioaie prin lume.

Dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău...

Zbor deasupra unui cuib de cuci

Recidivez în obiceiul meu discutabil de a împrumuta, de data asta fără niciun fel de ruşine, titluri celebre pe care mă..mulez, ca să folosesc un cuvînt ce trezeşte, datorită unei anume folosiri într-un context recent, numai gînduri frumoase.

Virtutea acestui titlu mie mi se pare că stă tocmai în remarcabilul lui potenţial de a se universaliza. Adică, văzut de la o distanţă suficientă, orice poate părea, deci fi, un cuib de cuci, astfel zborul deasupra unui cuib de cuci poate deveni zborul deasupra oicărui fel de cuib.
Din avion, nu mai faci distincţie între oameni şi cuci, iar toate lucrurile îţi apar în micimea lor pe care la sol, datorită proximităţii care îţi produce o ameţeală a percepţiei, tinzi să o uiţi. Simpla proximitate cu un lucru te face să îl vezi mai mare decît e în realitate, adică în acea realitate lucidă din avion, singura reală. De ce singura reală? Deoarece dacă o astfel de detaşare prin distanţă, lungimea ochiului, creează o perspectivă în care lucrurile ţi se par cu adevărat mici, înseamnă că această realitate trebuie recunoscută şi respectată ca atare!

Există lucruri, puţine, care nu ajung să se confunde cu masa omogenă de cuci de la sol, sînt acele lucruri pe care le iei cu tine, care sînt în tine, pe care puterea ochiului interior le ţine mereu vii în faţa ochiului minţii. Astfel, detaşarea de toate lucrurile apare deodată ca o iluzie la fel de reală ca iluzia că toate lucrurile sînt mari doar pentru că se întîmplă să fii lîngă ele. Aşadar, depărtarea de anumite lucruri, chiar dacă fizic posibilă, rămîne imposibilă într-o altă realitate care o depăşeşte cu mult în complexitate pe cea fizică.

Probabil singurul zbor care e cu adevărat deasupra unui cuib de cuci, adică acel zbor pentru care toate lucrurile sînt cuci în realitatea lor pentru cel ce le percepe, e acel zbor în care ai devenit tu însuţi un cuc, în care, adică, ai reuşit să faci un salt atît de departe de tine încît ai lăsat în fara ta toate lucrurile care erau în tine. Dezavantajul capital al acestui salt e că te duce pe tine însuţi atît de departe de tine, încît, prinvindu-te de sus, nu mai dai doi bani pe tine, şi, dacă s-ar întîmpla să te vezi prin vreo crăpătură, te-ai strivi cu indiferenţa cu care striveşti un gîndac. Cu alte cuvinte, preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru distanţarea absolută eşti tu însuţi. După mine, e un bilet de avion pe care nimeni nu şi-l poate permite sau pe care nimeni nu ar trebui să fie atît de naiv încît să creadă că şi-l poate permite.

Hai să

Hai să înmulţim cuvintele
Să lărgim fluviul discursului
Poate vom provoca o inundaţie de sens
Peste un pămînt ce cunoaşte doar retorica turnului Babel

Hai să spunem, fără rost, cuvinte
Şi după ele va veni sensul
Îl vor pune acolo cei ce le vor auzi
Căci îşi vor spune: trebuie să fie!

Hai să căutăm împreună dureri acceptabile
Plictisuri mai puţin greţoase
Hai să vedem dacă putem trăi şi altfel
Dacă ne e de ajuns o lume de cuvinte

Un soare pe zi

Nu e soare in fiecare zi, dar în fiecare zi ai nevoie de un soare pentru pentru a reuşi să te dai jos din pat. Să te trezeşti, nu e chiar aşa lucru uşor! Nu mă refer la momentul în care, din raţiuni pur organice, deschizi ochii, ci la momentul care vine imediat după, momentul în care priveşti în jur, prin ceaţa ochilor încă pe jumătate închişi. Privirea asta e mai importantă decît orice altă privire din restul zilei, pentru că ea e însoţită de o contemplare a zilei în întregul ei, ba chiar de o contemplare a vieţii în întregul ei. E momentul în care, în ciuda minţii încă pe jumătate adormită, eşti capabil de o luciditate pe care nu o vei mai atinge tot restul zilei. În momentul ăla ştii dacă ai pentru ce să trăieşti sau nu, dacă ai pentru ce să te dai jos din pat sau nu. Lîncezeala pînă la prînz îşi are originea, în parte, în faptul că nu există niciun motiv suficient de puternic pentru a te pune pe picioare. Sînt două tipuri de motive: unele pozitive şi altele negative. Cele negative sînt cel mai bine exempllificate de elevul care trebuie neapărat să se trezească la şapte fără un sfert pentru a nu întîrzia la şcoală, sau de femeia de 40 de ani care se trezeşte la 4 30 pentru a ajunge în partea cealaltă a oraşului la croitoria unde lucrează, asta după ce a pregătit micul dejun pentru soţul alcoolic şi s-a asigurat că acesta nu are băutură ascunsă pe undeva, deşi, ştie ea bine, el oricum va face rost de 2, 3 lei pentru a-şi astîmpăra setea care în cele din urmă îl va omorî. Dar, îşi spune el, nu murim toţi într-o zi? Aşa e, toţi murim într-o zi, astfel viziunea alcoolicului despre lume şi viaţă e pe deplin justificată. Asta dacă viaţa asta e tot ce avem! Pe alcoolic, ce îl trezeşte dimineaţa, motorul lui motivaţional, este tocmai setea. În cazul lui, ca şi în cazul altor dependenţi, avem de-aface cu un caz particular de motivaţie care e şi negativă şi pozitivă în acelaşi timp. Motivaţia pozitivă este aceea care te trezeşte cu mult înainte de a te trezi de fapt, pentru că o visezi. Un exemplu siropos dar fără îndoială cel mai bun, ar fi cel al proaspătului îndrăgostit care, din nu ştiu ce motiv, are o întîlnire matinală cu iubita lui. Dar chiar dacă întîlnirea e undeva pe seară, el tot se trezeşte dimineaţa luminat, electrizat, de puterea şi căldura acestei motivaţii. Acesta este soarele lui. În concluzie, nu ne interesează deloc prognoza meteo, cel mai important soare, acela care contează cu adevărat, este soarele subiectiv.
În momentele alea de radicală lucidiate matinală, cînd ochii nu s-au deschis încă bine, cînd ceaţa somnului încă persistă prin zonele centrale ale creierului, toţi facem eforturi disperate pentru a ne găsi un soare, pentru că fără un soare oarecare nu avem niciun motiv să ne dăm jos din pat. Da, chiar şi elevul care trebuie să ajungă la şcoală la prima oră se gîndeşte că poate azi colega lui cu plete blonde îi va zîmbi ceva mai convingător decît data trecută, şi acesta este soarele lui în ziua respectivă, acela care îl însoţeşte în timp ce ia micul dejun cu ochii mai mult închişi şi se îndreaptă spre autobuz doar în virtutea unei inerţii cîştigate în clasele anterioare.

Ca un drog

De la un răsărit de soare la un drog nu e o cale atît de lungă pe cît s-ar crede:ambele sînt capabile de a produce extaz, ambele produc dependenţă şi absenţa ambelor duce,în cele din urmă, la moarte. Un drog produce stări modificate de conştiinţă, la fel cum soarele, luminînd, te face să se simţi mai optimist (se pare că rata sinuciderilor e mai ridicată în ţările cu mai puţin soare) ceea ce se traduce tot într-o stare modificată de conştiinţă. Această serie de analogii forţate şi probabil de prost gust se termină în faţa unui fapt decisiv: soarele e gratis, pentru un drog trebuie să plăteşti, mai întîi cu bani, pentru ca în cele din urmă să ajungi să plăteşti preţul suprem, să te plăteşti pe tine însuţi, să te dai la schimb pentru iluzia de fericire. Un schimb deloc inteligent, dacă mă intrabă cineva pe mine. Dar oamenii fac atît de multe lucruri neinteligente în viaţă! S-ar zice că inteligenţa e un bun accesoriu pentru fiinţa umană, unul la care apelează doar în situaţii excepţionale, cum ar fi un examen sau anumite atribuţii solicitante la locul de muncă, în timp ce în cea mai mare parte a vieţii face abstracţie de ea.
Toata povestea asta s-ar putea reduce la: ce e natural e sănătos, ce e artificial te va omorî în cele din urmă! De aici rezulcă că problema crucială pe care trebuie să ne-o punem e: ce e natural şi ce e artificial ? O definiţie naivă ar putea fi: e natural ceea ce nu am făcut noi! Cu alte cuvinte, e natural tot ce e nu ţine de vreun proiect uman.
Mă trezesc trăind o stare modificată de conştiinţă, una în care nu mai mă recunosc. Întregul metabolism pare să fi suferit o modificare serioasă. În prezenţa soarelui meu sau a drogului meu (fapt încă nedecis) sînt ca cel îngheţat care e încălzit de soare sau ca drogatul în sevraj care îşi ia doza. Sînt nevoit să recunosc: sînt dependent! Însă, orice ar zice specialiştii, recunoaşterea depedenţei nu e deloc primul pas înspre vindecare, ci tocmai asumarea condiţiei de dependent, identificarea cu ea, renunţarea la orice speranţă că s-ar putea să nu fii depdendent. Vindecarea e cu totul altceva! Întrebarea vitală pe care trebuie să mi-o pun acum e dacă sînt dependent de un drog sau de un soare. Dacă e drog, trebuie să încep urgent o cură de dezintoxicare, pînă nu ajung să plătesc preţul suprem, după ce mi-am irosit, inutil, toate resursele. Dacă sînt dependent de soare, singura problemă e să găsesc o cale să nu mor de frig în nopţile astea lungi de iarnă, căci va veni cu siguranţă şi ziua, cînd soarele va face dragoste cu mine!
Întrebarea existenţială prin excelenţă: în ce măsură sînt creatorul a ceea ce m-a făcut dependent?

Ca un rasarit de soare

Dragostea
Trebuie să fie
Ca un rasarit de soare

La fel de firesc ca ploia
Trebuie sa cadă
Dragostea

Te-ai trezit vreodată rugîndu-te de cer să plouă?
Ai realizat atunci cît eşti de ridicol
Dar asta nu ţi-a astîmpărat setea

Şi-ai plecat, cu umerii lăsaţi, plîngînd

Ştiai că s-a spus : nu treziţi dragostea pînă nu vine ea
Dar acum nu mai ştii nimic
Nu mai ştii dacă tu ai trezit-o pe ea sau ea pe tine

Te-ai trezit încălzit de un soare
Care apoi a vrut să-şi ia razele înapoi
Lăsîndu-te ciuruit

Te-ai trezit cerşind
Razele soarelui
Asta nu e dragoste, căci dragostea nu se cerşeşte
Dragostea asta care nu e ca un rasărit de soare
Oferindu-se pilelii tale, făcînd-o să fiarbă
Nu e deloc dragoste

Despre tentaţia de a procrea

Mersul cu mijloacele de transport in comun are multe avantaje, avantaje pe care cei care merg doar cu maşinile personale nu le-au cunoscut niciodată sau le-au uitat de mult. Acum, nu concep deplasarea în afara confortului automobilului. După mine, dacă facem o ecuaţie simplă în care să luăm în calcul disconforul de a căuta loc de parcare oriunde se întîmplă să vrei să te duci, traficul infernal şi altele asemenea, e foarte posibil ca ecuaţia să dea cu minus sau rezultatul să fie zero. În orice caz, e o ecuaţie în care variabilele sînt foarte subiective, aşa că n-are rost să încerc să o universalizez.
Dar altceva voiam să spun. Principalul avantaj al mijloacelor de transport în comun e contactul uman, fără să mai pun la socoteală că nu trebuie să-ţi faci griji unde parchezi sau că atunci cînd autobuzul face 30 de minute de la o staţie la alta, îl poţi ruga frumos pe şofer să-ţi deschidă uşa. Însă nici asta nu voiam să spun, ci altceva. În autobuz sau tramvai sau orice altceva vezi oameni frumoşi şi oameni urîţi. E urît să vezi oameni urîţi, şi e frumos să vezi oameni frumoşi! Se poate oare închipui o afirmaţie mai banală şi, de ce nu, mai tautologică decît asta? Cu greu, probabil. Şi cu toate astea, ea are o substanţă şi încă una..substanţială!
Astăzi am văzut în autobuzul 122, aproape de Ghencea, o femeie deosebit de urîtă, care avea un copil deosebit de urît, o fetiţă. Urîţenia e mereu un specatcol dizgraţios, nu mai e nevoie să o spun (fără îndoială, eu însumi sînt un specatcol dizgraţios pentru acei oameni care mă găsesc urît, plecînd de la ideea, sau mai bine zis, sperînd în ideea că nu sînt urît în acel mod absolut care mă face un spectacol dizgraţios pentru absolut toată lumea). Cu toate astea, era ceva jalnic în urîţenia acelei mame şi a copilului ei. Probabil acest element nou (sentimentul de jale, de unde vine cuvîntul jalnic), se datora juxtapunerii celor două segmente: mamă-fiică, cauză şi efect, început şi continuare. Eu am trăit un sentiment de indignare, îmi venea să îi reproşez cu voce tare mamei că a avut nesimţirea să se reproducă : ea nu a ştia cît e de urîtă? Mai de mult, o prietenă, care nu e deloc urîtă, îmi spunea că ea nu vrea să aibă copii, deoarece nu vrea să se reproducă. Eu n-am crezut-o niciodată, şi s-a dovedit că nici ea nu se credea, deoarece la un moment dat s-a îndrăgostit şi acum doar aşteaptă momentul potrivit pentru a se reproduce. Explicaţia stă, cred eu, în minunea îndrăgostirii: să fii iubit, te face să te simţi frumos, adică demn de a te reproduce. La fel cum a nu fi iubit, te face să te simţi urît.
Bineînţeles, urîţenia e una dintre cele mai mari drame ale omenirii, ale existenţei în general, una pe care o ştiinţă ca estetica nu va putea niciodată să o abordeze adecvat, doarece problematica ei e incredibil de vastă. Nu încerc să minimalizez drama urîţeniei, de fapt, tocmai ea mă face să scriu. Urîţenia e, probabil, cel mai mare act de nedreptate care i s-a făcut vreodată omului! Dar asta e altă discuţie, una pe care mi-ar plăcea să o port într-o zi cu cineva, nu ştiu cu cine..
Şi totuşi (iată o afirmaţie pe care unii, grăbiţi, dintre aceia care se pricep doar la pus etichete, o vor cataloga ca pe o idee de extremă-dreapta): dacă mai puţini oameni urîţi ar ceda tentaţiei de a procrea, am avea o lume mai frumoasa!

Despre neajunsul de a te fi născut unde nu trebuie

Cioran nu se va supăra pe mine pentru că i-am furat un pic titlul (e a doua oara cînd fur un titlu;îmi dau seama că nu fac asta din lipsă de inspiraţie, ci din dorinţa de a-mi lipi propriile gînduri de ceva celebru- O,tu inimă, ale cărei căi sînt dincolo de înţelegerea mea, ale cărei forţe dincolo de puterile mele! )

Citeam azi undeva despre nişte manuscrise de-ale lui Cioran, descoperite de o femeie care făcea curat (pînă şi în moarte misoginismul lui Cioran îşi găseşte confirmarea şi împlinirea: sînt absolut sigur că s-ar fi întors în mormînt dacă manuscrisele respective ar fi fost găsite de un bărbat care făcea curat!). Respectevele manuscrise au fost obiect de litigiu între firma de curăţenie unde lucra femeia respectivă şi Universitatea din Paris, care pretindea că are drepturi asupra manuscriselor lui Cioran. Instanţa, însă, a decis conform principiului : "ce găseşti al tău să fie".

Printre manuscrisele respective se aflau si trei versiuni de manuscris ale hit-ului cioranian (dacă stau să mă gîndesc, toate cuvintele lui Cioran au fost "hit"uri, dar asta e altă discuţie) Despre neajunsul de a te fi născut

Pe lîngă impietatea de a folosi titlul lui Cioran ca schelă pentru titlul meu, o să mai comit una încă şi mai mare, anume aceea de a completa cu o idee a mea. Şi îndrăznesc să fac asta pentru un motiv simplu: sînt profund încredinţat că Cioran nu e undeva în Cer privind în jos, cum la fel de încredinţat sînt că nu e nici in Iad privind în sus!

Iată teza mea: neajunsul nu e acela de a te fi născut, căci acest lucru, departe de a fi un neajuns, e o adevărată minune (pentru o dezvoltare ameţitoare a acestei idei, caută textul meu despre ameţeala metafizică, undeva în blogul ăsta). Ci neajunsul e acela de a te fi născut aici. Prin aici, înţeleg această lume care, departe de a fi cea mai bună dintre toate lumile posibile (şi dacă într-o seară, de curînd, am fost tentat să-i dau dreptate lui Leibniz, acum revin şi îi arunc o anatema veşnică şi sper să se răsucească în mormînt!), este, fără doar şi poate, cea mai rea dintre toate lumile posibile. Şi este cea mai rea, pentru că atunci cînd răul a trecut din potenţial în actual, a luat cea mai gravă formă a lui! Această observaţie o fac numai pentru cei care îşi fac probleme metafizice. Pentru ceilalţi, tot textul meu e superfluu, pentru că, în momentele noastre de luciditate, toţi ne dăm seama de acest lucru! Şi cu toate astea, IUBIM lumea asta! Dar o iubim doar pentru că, printre ruinele ei, intuim posibilitatea unei lumi mai bune! Iată de ce îndrăznesc să zic, dezlipindu-mă de Cioran, fie-i tărîna uşoară şi sufletul muritor odihnit : despre neajunsul de a te fi născut AICI!

Spiralele fatalităţii

În poza de mai sus nu sînt eu, ci "ceva" care mă conţinea pe mine, cel de acum, ca fatalitate, ca inevitabil.
Controversa în jurul libertăţii ţine de cînd se gîndeşte, aşa că nu am de gînd să încerc să o termin eu, să o duc la o concluzie (de altfel, foarte bine spunea cineva: concluziile sînt pentru proşti! )
Ce vreau eu sa fac, în stilul liric-delirant care m-a consacrat (de fapt, nu m-a consacrat nimic deocamdată, aşa că ce am zis mai devreme e egal cu zero!), e să spun un lucru sau două despre iluzia libertăţii.
Sînt momente în care te trezeşti parcă mai sus cu un nivel decît tine însuţi, şi atunci îţi dai seama că locul în care te afli acum era "predestinat", că nu puteai să fii în altă parte. De altfel, acest fel de privire retrospectivă suferă şi el de ceea ce am putea numi iluzia-drumului-deja-parcurs, care, tocmai din motivul că a fost parcurs, ni se pare ca trebuia neapărat parcurs. În realitate, libertatea e mereu acolo, undeva în umbră, o forţă discretă, o eminenţă cenuşie care se ascunde în faldurile fenomenelor care, doar pentru că sînt vizibile, sînt creditate cu producerea realităţii. Privind înapoi, ne apucă ameţeala drumului deja parcurs. Dacă poziţia în care ne aflăm ne face fericiţi, ameţeala aceasta ia forma euforiei, dacă, în schimb, am ajuns într-un loc în care viaţa devine o alternativă la fel de bună ca şi moartea, atunci ameţeala-drumului-deja-parcurs ia o formă de greaţă, una care ne face să vrem să vomităm, se ne vomităm, să împroscăm realitatea cu bucăţile de realitate pe care nu am putut să le digerăm.

Înaintînd în chestia asta pe care o numim, în lisă de un cuvînt mai bun, viaţă, ne trezim, inevitabil, într-o scară spiralată care, avînd ca destin inevitabil moartea, puţin cîte puţin, e, fatal, a fatalităţii. Indiferent dacă treapta pe care stai acum e moale ca o canapea de sultan, sau la fel de inconfortabilă ca un pat de cuie încinse apreciat de virtuoşii autoflagelării, privind înapoi te apucă ameţeala unei spirale deja parcurse, care te face ori să vrei să o iei în jos, ori să zbori înspre un sus existent încă doar ca potenţial, deci spre un nicăieri virtual.

Evoluţie

Ni se dă o lume. E vorba de lumea noastră şi de fapt noi sîntem cei care sîntem daţi ei, dar invit la o perspectivă asupra lumii pentru care e foarte potrivită afirmaţia „ni se dă o lume”. Să priveşti cu adevărat lumea nu e aşa de uşor pe cît s-ar crede. Făcînd parte din ea, e aproape imposibil să obţii o perspectivă asupra lumii, aşa cum ai o perspectivă asupra unui peisaj. Cei care nu cred în Dumnezeu, care, doar El, fiind în afara lumii, poate avea o astfel de perspectivă panoramică asupra ei, neagă şi posibilitatea oricărei perspective abolute fiind, din acest motiv simplu, relativişti.
Unul dintre puţinele lucruri pe care le ştiu cu certitudine e ca eu nu sînt Dumnezeu. O implicaţie directă a acestui fapt e că o perspectivă absolută asupra lumii îmi e imposibilă. Făcînd parte din lume, văd întotdeauna doar colţuri ale ei. Colţuri şi umbre. Umbre ale unor lucruri peste umbre ale altor lucruri. Umbre ale umbrelor. E atît de greu să înţelegi, să încorporezi un astfel de adevăr, încît eu, chiar în momentul în care scriu lucrurile astea, nu le cred cu adevărat sau le minimalizez importanţa. Faptul că ştiu lucrurile astea, nu mă împiedică să cred, aproape tot timpul, că lumea e aşa cum o văd eu. Pretenţia la obiectivitate a subiectivităţii e una dintre forţele fundamentale ale Universului, şi ar trebui pusă lîngă gravitaţie şi celelalte forţe slabe şi tari care ţin Universul închegat în el însuşi. De aici, tot felul de iluzii. Una dintre cele mai răspindite este aceea că „eu am întotdeauna dreptate”, cînd, ţinînd cont de cele spuse, eu nu am aproape niciodată dreptate. Sau, în orice caz, nu am niciodată dreptate în totalitate.
Tot o iluzie este ceea ce în general este numit ştiinţă. Nu sînt un sceptic sau agnostic radical, nu neg posibilitatea ştiinţei în general sau a ştiinţelor particulare (naturale, sociale etc). La urma urmelor, cine sînt eu ca să neg ceva pe lumea asta? Singurul lucru pe care pot să îl neg cu adevărat ar fi, eventual, eu însumi, adică viaţa mea.
O să spun ceva pentru cei care nu vor sa audă, celor care au urechi doar pentru „adevărurile ştiinţifice”, adică pentru acele adevăruri relative. Multe minţi sănătoase, de fapt, toate minţile sănătoase au admis următorul lucru de bun simţ : cunoaştearea umană nu poate avea niciodată o consecinţă atît de abolută ca negarea existenţei lui Dumnezeu, s-a recunoscut, adică, imposibilitatea unei dovezi pro sau contra existenţei lui Dumnezeu. A, dovezi sint posibile, dar DOVADA, în sensul a ceva ce impune ca obligatorie credinţa sau necredinţa în Dumnezeu, nu e posibilă!

Dar Evoluţia, ce facem cu Evoluţia ? Nu ne spune evoluţia de unde venim de fapt, că „ne tragem din maimuţă” ? Nu e evoluţia vocea ştiinţei care ne spune un adevăr ultim despre existenţă ? Aşa pare să fie, numai că se uită un lucru simplu dar esenţial, pe care am încercat să-l introduc mai devreme. Militantismul antiteist al unui Dawkins are „mica” vină de a fi cu totul neştiinţific, deşi se crede “ştiinţifizat,,, asta dearece încearcă să impună un adevăr absolut! Un adevăr absolut despre totalitatea, finalitatea ultimă a Universului. Ceea ce uită Dawkins şi toţi cei care se grăbesc să anunţe, pe baza „dovezilor evoluţiei” şi a „evoluţiei dovedite” (cu privire la „gradul de dovedire” a teoriei evoluţiei e o întreagă discuţie pe care, din păcate, nu mă simt acum pregătit să o am nici măcar cu mine însumi-sper ca într-o zi să fi aflat mai multe lucruri pentru putea a purta discuţia asta cu mine şi, de ce nu?, şi cu alţii!”), că „nu există Dumnezeu”, e că în momentul în care au optat pentru ştiinţă ca sursă de cunoaştere, au optat pentru o perspectivă intra-mundană, una care n-o să poată niciodată să le arate Universul în toată frumuseţea lui grandioasă, una pe care numai un ochi de zeu ar putea să o vadă!
În momentul în care înţelegi lucrul acesta, limba ar trebui să ţi lipeasca de cerul gurii, sau să se prindă între dinţi, sau, mă rog, ceva în registrul ăsta, atunci cînd vrei să anunţi că nu există Dumnezeu! Acum se înţelege mai bine şi de ce „nebunul zice în inima lui: nu există Dumnezeu”!
Eu nu aş zice despre toţi cei care zic că nu există Dumnezeu că sînt nebuni, dar aş zice că sînt foarte puţin modeşti, că lipsa lor de modestie, în situaţia asta, e atît de mare, încît ajunge să contrazică flagrant ce au ei mai uman, adică raţiunea! Cam acelaşi lucru cu ce zice Biblia, dacă stau să mă gîndesc bine! În orice caz, măcar am încercat să evit cuvîntul respectiv, nu mă poate acuza nimeni de rea-voinţă!

Iubito

Iubito, de ce te-ai ascuns?
De ce în ceaţă, fără să-ţi pese de mine, corpul făcut din cea mai dulce pre-carne ţi-ai pus ?

Sînt spectator al neputinţei mele
De la scuipaţii de puşcăriaş de pe terenul de sport, doar din cînd în cînd îmi ridic capul spre stele

Iubito, de ce nu te găsesc ?
Doar de dragul rimei o spun: oare ce păcate mortale făcute în anii din urmă sînt pus să plătesc ?

Iubito, cînd o să apari?
Căci fără tine, o ştiu din ce în ce mai bine, chiar şi cei mai dulci struguri din lume sînt amari!


Hai cu mine

Hai cu mine
Unde se naşte iubirea
Acolo se vede cel mai bine din ce fel de material e fabricată firea

Vreau să te duc
În Utopia cea mai mare
În faţa căreia păleşte brave new world şi chiar cetatea soare

Calea într-acolo
O ghicim din ochii ce dau ocol trupului
Iar mai apoi de la spirit care, provocat mintal, face fără ruşine curte duhului

Hai cu mine acolo unde dragostea moare
S-ar putea să-l găsim cu greu, dar te asigur că e vorba de un loc sub soare



Moartea

Pluteşte în aer
Se loveşte de toţi pereţii fiinţei
Răsună un ecou mut
De la care ne dor urechile

Liniştea de moarte
Liniştea morţii
Moartea liniştii
Cînd ecoul surd al morţii se face auzit

Swan song

All the words I know I have called in my service

To make me a swan song

All the useless words of the world I have called in my service

To watch me go down when it all goes terrible wrong




I want to make Shakespeare's best

Look bad when put to mine next

Or die, or better yet, get unborned, make my mother think twice before deliver

This has to be the final test



An illiterate that faces the abys

Summoning language to make his way straight, to dig him some tunnels

Through the walls that for so long have kept life away

Cause just before he goes, he wants to fully be alive, for just one day


Exalting myself above the highest peak of reason

Conjuring the thought to bow down before me

I need to grow taller than my poor, wretched body

There is no other way to really come to be


A hole must be made in this prison of meat

For one breath of fresh air I would give my last beat


Come out, though you smell like death

Come out, start to live

Come out, said he crying

Come out, stop confusing living with dying!


This pointless hymn is not mine

It's the swan dying in me that cries


What has been ever solved by speaking?

When have words conquered anything ?

From where the faith in making phrases?

It's all been said before, the world is still a mess!


Hey, stupid swan, stop singing!

Can't you see there are no ears for you?

Just die already, and let me get some sleeping

It's getting late and I am sick and tired too!


This neverending nonsense

These words just would not stop!

I'm so under the bad illusion

That talk can make me have a chance


What sort of magic do I think I master?

It will take millions of years to make a word move something

Stop flowing words already, do it faster!

Before you find yourself exhausted, bleeding, dying in the morning


I will not stop, I need to sing

It makes my heartache ache less

My song some little bits of happiness eventualy will bring

And you will thank me then, when you're no longer hopeless



Oh dear, poor, naive swan

You know you're dying, so why the happy-bitter song ?

It should be bitter-dark, or should not be at all!

I'm loosing it already, cause now I'm quarelling within myself



A timid voice, from deep, the basement or my being's core

Has lost it's faith in language, because the words it utterd were only dust under the giant Shakespeare foot

It's the swan crying : let me speak now and I will say no more

If you are lucky, you will one day fall in love, and love will fall in love with you, cause only love that goes both ways is truth


A sad look in the mirror

The swan was dead

She finally had went to bed

But she had made of me an warrior

the ungiven gift

You are my gift
For which I am not fit
A running, restless soul
Quite ready to abhor

A gloomy, darkened day is here
The sun is way up high, behind the clouds
But even so, hope always remains near
Or else I would not want to be around

În fiecare joi e soare

Vremea are căile ei nebănuite
Doar probabilitatea le mai bănuie
De unde certitudini, cînd totul e relativ?
Nimeni nu poate desena căile vîntului

Joi o să fie soare
Zisese ea
Iar el îşi închipuise
Naiv
Că nu probabilitatea
Ci joia
Făcea soarele să răsară

Vremea
E capricioasă ca vremurile
Singura ei virtute
E capriciul
De unde credinţa în minunea unui soare etern
Atunci?

În el
Geneza unei certitudini
Se înfiripase
Într-o zi
Joi

În el
Joi devenise
Dovada că o porgnoză meteo absolută
Era posibilă
Pentru el
În fiecare joi era soare
În fiecare joi e soare

Într-o lume împărţită
În zile, oameni, idei
Printre insule de absoluturi
Certîndu-se între ele pentru supremaţie
Plutea
Înspre unul unei joi



Pînă cînd
Joi şi-a născut propriul soare
Răsărit din ea
Un soare propriu
Esenţa zilei era senină
Toţi norii deveneau transparenţi
Inutili
Joi

I’m here to stay
Said the sun
Looking around
And all was gay

Limbile se uniseră
Pentru că unele lucruri
Pur şi simplu sună mai bine în engleză
Zisese ea, în treacăt

Şi de atunci
Prognoza vremii
N-a mai fost niciodată la fel
Între probabilităţi
Îşi făcuse loc absolutul
Unui soare de joi

Chiar dacă…
În generozitatea lui
Soarele lumina
Cu seninătate
Şi alte zile

Chiar dacă…
Lumina lui pentru alţii
Era un soare cu dinţi pentru el

Chiar dacă
Soarele ardea, îmbătrînea, murea
Lumina lui avea
În ciuda fiecărui nou an
Prospeţimea adolescenţei
Strălucirea trecînd triumfătoare
Prin sticlă
(La mulţi ani!)



Chiar dacă soarele îşi păstra căldura pentru alte zile
Lumina lui era destul combusitibil
Pentru o naivă fotosinteză a speranţei

Iar el, soarele, dădu neputincios din umeri:
Chiar dacă m-aş îmbrăca într-un sac
Razele mele ar lumina-n prejur

Dilema unui deţinut
Cînd singura libertate e aceea de a ucide

De azi inainte

De azi inainte intrăm în rîndul lumii. Nu eu şi cu tine, cel care citeşti, ci eu şi cu blogul meu. Pentru ca lumea are mania numărătorii şi pentru ca eu m-am săturat să cred că sînt doar doar două persoane care îmi citesc efuziunile lirice, cînd de fapt, probabil, sînt patru, m-am înscris pe trafic.ro, tocmai pentru a demonstra că sînt patru şi nu doi, cititorii mei!

Tot de azi înainte îmi propun şi eu să cresc, altfel decît copacul retardat din poezie. Poate nu e prea tîrziu. O sa-mi iau nişte ghete rupte anul asta, o să stau cu picioarele prin zapada, o să iau toate bălţile la rînd, poate cresc şi eu mai drept, mai sus!

De azi înainte îmi propun să fiu mai cu capul în nori. Şi ce dacă o să-mi rup gîtul ?!!!

Posibilitatea unei insule (titlu plagiat)

Eşti aici

Respirînd acelaşi aer cu mine

Dar nu-ţi simt căldura respiraţiei

Nici parfumul

Eşti aici, împărţind un spaţiu comun

Dar nu eşti cu mine

Nu ne-am intîlnit de fapt



Frumuseţea ta mă încălzeşte de la distanţă

Eşti frumoasă

Nu eşti cea mai frumoasă din lume

Eşti pur şi simplu frumoasă

Frumuseţea ta mă doare

Eşti un fruct negustat



Eşti frumoasă şi eşti aici

Dar nu cu mine



Dacă aş putea

Aş face o minune

O insulă doar pentru doi

Insula ar fi pretextul

Pentru noi doi

Acolo aş fi, în sfîrşit

Cu tine

Ai putea să alergi

Printre palmieri

Dar ai fi tot cu mine

Aici, aproape, mi-eşti departe

Acolo, departe, mi-ai fi mereu aproape



Şi acolo ai fi cea mai frumoasă din lume

Fantoma unui ideal

Unei veşnice potenţialităţi

Materializîndu-se din senin

Nu m-ar mai speria


Minunea asta

Ar eterniza vremelnicul

Chiar pentru trei zile numai

Acolo, te-aş respira numai pe tine

Odată cu mirosul florilor

De care n-am auzit vreodată



O minune, o insulă

Un copil naiv care şi le închipuie

Un suflet retardat, poate

Un bărbat sărac

Un copac

Care n-a crescut cum trebuie

Despre muzici uşoare şi grele -privindu-l pe Misha Katz

Era o vreme cînd încercam să-mi explic de ce ascultam mai multă muzică "uşoară", cum ar fi un anume fel de trance, decît muzică "grea", vreme în care am găsit ceea ce credeam eu a fi un bun criteriu de împărţire a muzicii.

Muzica grea, gîndeam eu, era aceea care, contrar aşteptărilor, pluteşte în aer, rămîne la înălţime, şi pentru a intra în contact cu ea, trebuie să faci eforturi serioase pentru a..te înălţa, da. E vorba aici de muzica "clasică" (bineînţeles, în categoria asta intră şi romanticii, mai timpurii sau mai tîrzii sau alte forme ale muzicii "bune" pe care sper sa nu gresesc prea mult dacă o numesc simfonică).

Muzica "uşoară", rămînînd în cadrul aceleiaşi imagini, se prăbuşea peste tine, nu-i puteai scăpa! Nu era nevoie de niciun efort pentru a "o prinde", şi tocmai din cauza asta era uşoară! (analogia cu femeile, chiar daca într-un fel potrivită, e pur întîmplătoare. Pentru că a venit vorba, eu cred că o femeie uşoară nu e cea pe care o prinzi uşor, ci ce acare îţi scapă uşor printre degete după ce ai prins-o!). În categoria muzicilor uşoare intră absolut toate felurile de muzică modernă, mai puţin cea simfonică. Da, chiar şi rockul greu e tot muzică uşoară, în sensul ăsta.

Pe scurt, muzica grea e aceea care te chema pe tine la ea, te înălţa, pentru ca punctul de întîlnire să fie undeva în văzduh, iar muzica uşoară e aceea care vine la tine în groapa în care se întîmplă să te afli (care cel mai probabil e o groapă de gunoi), groapă pe care ea vine şi o face şi mai adîncă şi mai murdară.

Asta gîndeam atunci, cînd mă chinuiam să ajung la muzica grea doar pentru că ŞTIAM că e bună, dar cînd găseam plăcere mai ales în cea uşoară. Asta pentru că, după raţionamentul meu, ea mă găsea pe mine, îmi cruţa orice efort.

De atunci lucrurile s-au mai schimbat. Cred că prima plăcere muzicală autentică am simţit-o cînd am ascultat prima dată Adagietto ul din simfonia a 5 a de Gustav Mahler. Acum am ajuns să cred că Mahler e compozitorul meu preferat. Acum, mi-e mult mai uşor să prind muzica grea. De fapt, ceva s-a schimbat în aşa măsură încît am ajuns să mă îndoiesc de adevărul a ceea ce gîndeam mai demult despre muzici grele şi uşoare (ce am încercat să redau în cîteva cuvinte la începutul textului). Acum, mi se pare că muzica grea vine la mine, că nu mai e nevoie de atîta efort pentru a mă întîlni cu ea. Şi cu toate astea, am certitudinea că atunci cînd mă întîlnesc cu ea sînt în văzduh! Concluzia, care mi-e mi se pare logică, ar suna prost venind de la mine, aşa că o las nespusă.

În seara asta l-am văzut pe Misha Katz, un dirijor controversat, din cîte aud. În orice caz, Ceaikovski l-a făcut să se poarte ca un apucat. Se pare că aşa se poartă mereu, dar Ceaikovski a dat dansului său (da, era un dirijor care mai mult dansa decît dirija, sau, nu stiu, nu ma pricep, poate dirja dansînd..) proporţii cosmice. La pian, Dan Grigore, despre care se spune că ar fi cel mai mare pianist român în viaţă. Nici la asta nu mă pricep. Dar Ceaikovski ne-a apucat pe toţi de guler şi a dat cu noi de toţi pereţii cerului şi ai pămîntului! Nicio tiribombă nu se compară cu înăţimile şi viteza lui, şi niciun drog cu extazul pe care ti-l injectează (spun asta fără să fi încercat vreun drog, sa-mi fie acceptată doar ca licenţă poetică, deşi sînt convins că ştiu ce spun! )
Am înţeles încă odată în seara asta diferenţa radicală dintre muzicile uşoare şi cele grele: muzicile uşoare se amestecă cu noroiul din gura ta, îndulcindu-l, pe cînd muzicile grele te scot din noroi pentru a-ţi da să guşti din pudra atît de gustoasă a stelelor încît gura ta trebuie să-şi crească noi papile gustative pentru a putea smiţi toate aromele!

Viteza ucide!

Te-ai trezit uneori ca te grăbeşti fără motiv? Atît de mult ne-a ameţit vîrtejul care învîrte, la urma urmei fără sens!, lumea. Cei care conduc maşini aleargă în primul rînd pentru ca pot! Caii putere sînt cei care mînă şoferul, nu invers! Simpla posibilitate a vitezei, ca şi cum ar avea conştiinţă, preia controlul.
Oare cîţi oameni care nici măcar nu se grăbeau au murit din cauza vitezei? Mai grav: oare cîţi oameni au fost omorîţi de şoferi care nici măcar nu se grăbeau? Oare ce urgenţă ar putea justifica o moarte? E limpede, la limită, doar o urgenţă de viaţă şi de moarte. Oare cîte urgenţe de viaţă şi de moarte avem pe zi? Indiferent de răspuns, ne grăbim întruna, ca şi cum fiecare drum ar fi o urgenţă de viaţă şi de moarte! Un vîrtej care ne-a ameţit cu totul, ne-a luat orice reper, ne-a îmbătat cu beţia vitezei şi care ne face să vedem mai puţin valoroasă decît o destinaţie oarecare viaţa unuia care se învîrte şi el cu noi în tiribomba deşertăciunilor, şi chiar pe a noastră. Patetica noastră viaţă pentru care ne-am da viaţa şi pe care, după cum ne demonstrăm în atîtea feluri, nu dăm mai mult de doi bani!

"Mă grăbeam..." Încotro te grăbeai ? "Mă grăbeam la.." Există vreun "la" care să justifice o viaţă? Oare viaţa mea să fie atît de puţin valoroasă încît să atîrne de un "la" oarecare?

Cei care se gîndesc că vorbesc (doar) despre condus maşini, greşesc. Vorbesc despre condus vieţi! Şi asta pentru că a conduce o maşină e în atîtea feluri similar cu a conduce o viaţă. Ăsta fiind şi motivul pentru care, deşi de cînd mi-am luat maşină am sărăcit cu totul, mă consider mai bogat!

Formele răului

Poezia răului e darwinistă
Doar răul evoluează
Binele se conservă

Bunul, ca bun
E mulţumit în el însuşi
Răul, ca rău
Nu are pace
Pînă din el naşte o altă formă de rău

Un om bun e un om cu o faţă
Şi multe feţe are omul rău

Un gînd bun
Se ţine strîns în jurul bunătăţii lui
Unul rău e dezbinat în răutatea lui
În jurul golului său de substanţă
Răul e doar variaţie pe tema binelui
Un vierme zvîrcolindu-se prin materia pe care o degradează
Şi de aceea răul e variaţie
Iar binele e solid, e statornic

Heraclit era muncit de un duh rău

Cum sa schimbi lumea in 10 pasi

Titlul acestui articol este o reflectare ironica a pragmatismului ultraoptimist promovat astazi ca solutie la toate problemele.
Exista carti despre cum sa devii miliardar in euro. E ciudat cum, la fel ca si in cazul horoscopului, atita oameni se grabesc, uitindu-si cu totul inteligenta, sa le creada. Dorinta omului de a crede ceva ce il avantajeaza il face adesea sa se hraneasca de bunavoie cu iluzii. In toate aceste carti exista, inevitabil, o serie de pasi care trebuie urmati cu strictete si care vor avea efectul magic dorit, garantat de autor si de experienta personala a acestuia.
E oare, in conditiile in care am presupune ca intreaga populatie a planetei ar sti sa citeasca, de conceput o planeta de miliardari? Atunci neadevarul acestor carti apare in toata goliciunea lui rusinoasa.

Individul este facut sa creada ca "totul ii este posibil", atita timp cit urmeaza reteta.

Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre o falsa responsabilizare individuala. Cea mai mare problema a omenirii nu e ca nu toti sintem miliardari in euro, sau dolari, si nici macar ca nu stim toti sa citim. Cea mai mare problema a omenirii e ca se confrunta in prezent cu spectrul sfirsitului ei. Cum a venit sfirsitul asa de aproape? Un bun economist crede ca economia explica totul, la fel cum un adevarat psiholog crede ca psihologia explica totul, si in cazul asta, al sfirsitului, caci ceea ce a adus sfiristul ar putea fi incadrat oarecum intr-o definitie a economiei. Ca e vorba de crestere economica, care implica cresterea consumului, de imperialism, care implica exploatare sustinuta si fara niciun fel de limite, sau de altceva asemanator, se poate observa cu usurinta ca acestea sint motivele care au adus sfirsitul. Societatea capitalista moderna face totul pentru a stimula consumul si nu se opreste de la nimic pentru a asigura ca exista ceva de consumat. In mijlocul acestui virtej, societatea se trezeste in fata unei naturi secatuite si care reactioneaza si ea printr-o blinda, deocamdata, incalzire globala. Poluare, resurse epuizate, probleme economice rezultante ce creaza la rindul lor probleme politicite si sociale, iata citeva dintre ingredientele sfirsitului care se profileaza, deocamdata putin bagat in seama, asupra omenirii.

Ne-am distrus casa, ne-am distrus caminul.
Consumati responsabil, cumparati pungi de hirtie, refuzati pungile de plastic. Nu lasati incarcatorul telefonului in priza. Opriti calculatorul cind nu il folositi. Opriti apa in timp ce va spalati pe dinti.
E datoria noastra sa respectam natura.
Nu va cumparati animale exotice ca apoi sa le dati drumul in curtea din spate. Se creeaza astfel dezechilibru in fragilul ecosistem.

Iata doar citeva dintre punctele forte ale unei retorici orientate spre responsabilizarea individului in fata sfirsitului. Pe de o parte, societatea iti spune sa iti cumperi televezioare cu ecranul cit mai mare, masinic cu motorul cit mai puternic, toate, bineinteles, asociate cu o casa cit mai mare, iar pe de alta ni se spune sa oprim apa in timp ce ne spalam pe dinti. Echilibru?

Dupa ce marea economie si marea politica au adus lumea in pragul dezastrului, se trece acum la aruncarea vinovatiei pentru tragedia asta asupra celui care fusese oricum exploatat de la bun inceput, o simpla victima. Cum? Prin responsabilizarea lui. Este facut sa creada ca de fapt el e vinovat de soarta planetei, ca viitorul ei sta in miinile lui de consumator.
Dupa ce societatea moderna a creat aerul pe care il respiram si a definit in linii mari caracteristicile naturii umane moderne, se asteapta acum de la individ sa salveze lumea. Nu doar o astfel de pretentie e aburda, in sensul eficientei ei, dar e imorala.
Despre eficienta, e limpede ca aceasta retorica a responsabilizarii poate avea efect doar asupra unui procent destul de mic de oameni, aceia care au un oarecare fel de constiinta morala. Acest procent este, stie toata lumea, redus. Civilizatia tine in anumite tari loc de constiinta morala, acolo unde ecologia e o moda si un trend social generalizat. Insa, in orice caz, numarul celor care vor sa schimbe ceva va fi intotdeauna prea mic. In realitate, nimeni nu-si doreste sa fie prea mare, pentru ca momentul in care individul ar inceta sa mai fie un produs al societatii de consum, mai exact, in momentul in care toti indivizii ar face asta, ar fi momentul incare societatea respectiva ar fi distrusa. Si nimeni nu vrea asta. Nu atita timp cit mai exista o lume naturala in care nebunia consumerista se mai poate desfasura.
Lucrurile nu sint simple. Avem de-aface cu o societate schizofrenica in care schizofrenia este impusa ca principiu de supravietuire.

Singurul mod in care lumea mai poate fi salvata e ca ea sa fie distrusa, iar acesta e paradoxul suprem al modernitatii. Schimbarea nu o fac masele, ci cei care conduc masele. Schimbarea lumii nu sta in puterea individului, ci in puterea citorva indivizi puternici. Individul se poate schimba pe sine, acesta e universul asupra caruia are putere. Individul poate creea o idee care sa schimbe lumea, dar o idee are nevoie de timp pentru a creste si a prinde viata, pentru a da rod. Problema astazi e ca nu mai avem timp, si de aceea speranta ca vreun individ de geniu ar putea schimba lumea prin ideile lui, e absurda.

Lumea poate fi schimbata doar de acei citiva indivizi care isi bat joc de restul lumii, de aceea este imoral sa promovezi ideea ca schimbarea incepe cu mine. In timp eu consum responsabil, societatea, la nivel macro, promoveaza o orgie a consumului, o exploatare descreierata a naturii prin marea industrie. In vreme ce eu opresc robinetul in timp ce ma spal pe dinti, un riu intreg e poluat de cine stie ce reziduuri toxice.

Schimbarea inspre bine trebuie sa inceapa de sus, de unde a inceput si cea inspre rau. Stim cu totii ca ea nu va incepe niciodata. Pina atunci, pina la niciodata, e imoral sa responsabilizezi individul, care e doar o bucata de carne care maninca si e mincata in acelasi timp. Retorica responsabilizarii trebuie demascata ca inutila si distractiva, deoarece distrage atentia de la adevarata problema, adevaratul loc al schimbarii, realizind o falsa culpabilizare a indivdului.

Nu exista nicio reteta despre cum posti salva lumea, nici in zece pasi, nici in o suta, nici in zece mii. Te poti salva pe tine. Consumind responsabil, te raportezi corect la natura, cu unicul efect ca ti-ai linistit constiinta si ca stai drept in fata Creatorului naturii, in cazul in care crezi in El. In afara de aceasta justificare subiectiva, care , eventual, te ajuta sa dormi mai bine, nu exista niciun alt efect notabil.

Lumea asta va sfirsi rupta in bucatele de paradoxul ei, de schizofrenia ei constitutiva.

Singur

Nu am sens
Singur
Mă învîrt în gol
Singur
Singur n-are rost
Nimic n-are rost

Degeaba e Universul atît de mare
Dacă sînt singur

Mi-e dor de dor
Respir ca să continui ce?
Doar să nu mor?
Nu-mi place

E destul loc in mine pentru doi

Lumina intră-n mine
Dar acolo se vede
Doar negrul absenţei

De la mii de stele
Primesc darul lor de raze împachetate
Cuante în dar

Forma nedefinită a golului meu
E elastică
Se mulează pe nenumăratele
Potenţialităţi
Îşi aşteaptă împietrirea
Fericirea

Ah
Sînt singur
De tot

Locul de lîngă mine
O simplă reflexie a celui din mine
Stă veşnic călduţ
Şi gol
Echilibrul termodinamic
Ocoleşte locul veşnic călduţ de lîngă mine
El nu se răceşte niciodată

Ah, de-ar fi fost rece sau in clocot
Dar pentru că nu e nici rece nici in clocot
Eu fierb in suc propriu
Şi am început să mă dizolv într-o zeamă fără gust
Căci nimic n-are gust
De unul singur
De unul singur
Nimic n-are gust

Vreau să gust din nesingurătate

Azi s-a facut istorie

Desigur, istorie sa face in fiecare zi. Istorie mica, istorie mare, istorie memorabila sau nu. In orice caz, istoriei nu-i pasa de nimic, e la fel de omogena ca si spatiul de care ziceam alta data. Se zice "a face istorie" doar pentru ca nu avem destula memorie pentru toate cite se intimpla, si atunci alegem dintre ele doar pe cele mai semnificative. Mai semnificative pentru noi. Din cauza asta un manual de istorie nu e nici pe departe la fel de "obiectiv" sau demn de incredere pe cit crede un copil de clasa a 5-a, sau a 8 a, sau a 12 a. Cred ca abia studentii de la istorie incep sa-si puna intrebari cu privire la manualele de istorie.

Dar azi chiar s-a facut istorie. Cred ca si un cutremur cu zeci de mii de victime ar fi fost eclipsat in luminoasa lume media, de LHC. Astazi s-a pus in functiune masina care ii sperie pe unii de moarte, insa frica asta pe mine ma lasa rece, la fel de rece ca temperatura aia de zero absolut din LHC. Nu pentru ca nu as crede ca, teoretic, e posibil ca joaca asta sa creeze o gaura neagra. Cred asta: o gaura neagra e perfect posibila. Pur si simplu nu se va intimpla: istoria are alta destinatie, pentru ca tot vorbisem de istorie. Pe de alta parte, lumea asta nu e chiar cea mai buna lume dintre toate lumile posibile, asa ca un sfirsit nu ar fi chiar lucrul cel mai rau care i s-ar putea intimpla. Dar despre asta alta data, in alta parte.

Istorie mi s-a intimplat si mie astazi, si tot stiintei trebuie sa-i fac plecaciuni. Am fost la "primul film 3d din Romania", desi se pare ca nu e chiar primul film 3d din Romania. Filmul, ca film, a fost o mare prostie ("Calatorie spre centrul pamintului", cu Brendan Fraier, pardon, Fraser, in rolul principal), dar experienta, ca experienta 3d, a meritat cei 25 de lei cit costa biletul. A fost ceva inedit, istorie, cum se zice, dar nu as mai repeta experienta. Si nu doar din cauza durerii de cap care ma luase din cauza ochelarilor, ci pur si simplu pentru ca am presimtirea ca toate filmele 3d vor fi, mai mult sau mai putin, niste prostii. Ca filme.

Asa se scriu blogurile, pornind de la astfel de banalitati. Toata lumea crede ca istoria mea, adica ceea ce a fost semnificativ pentru mine, are vreo importanta si pentru altcineva. Dar cui sa-i pese ca azi eu am vazut primul film 3d din viata mea, daca nu din Romania? Nimanui, fireste, si totusi atitia oameni scriu bloguri in virtutea credintei, naive, ridicole, stupide, in fond, ca si altora le pasa de istoria lor. Numai daca as fi vreo vedeta, ceea ce ar fi semnificativ pentru mine ar interesa si pe altii, prin acel fenomen ciudat de transmutatie a faptelor care face ca tunsoarea nu stiu cui in nu stiu ce salon cu nu stiu ce freza sa faca prima, sau macar a doua pagina, a ziarelor. Sau continutul blogurilor de vedeta.

Ar trebui sa fac altceva, sa scriu povestea aia de care m-am apucat. Numai gindul ca scriu la ea, CA AM INCEPUT-O, ma face fericit. Si totusi, zilele trec fara ca eu sa scriu un cuvint, pierzindu-ma printre nimicuri : serviciu, surfing aiurea, dezorientare existentiala, lipsa a prioritatilor, lene, din cind in cind cite un joc video violent, cite o activitate sociala. Stiu ca fericirea e acolo, in EA, si totusi parca un instinct masochist ma tine departe. Stiu ca nimic altceva nu are sens, ca nimic altceva nu ma poate face sa ma simt implinit, si cu toate astea NU SCRIU. Am certitudinea ca pina la urma o sa termin povestea aia, dar nu stiu cind. Iata: singura mea posibiltiate de a face ISTORIE, si eu trec in fiecare zi pe linga ea, ma delectez in preludiu, fara a trece la actul propriu-zis.

Unde? Acolo, sus..

E posibil ca discutia despre sensul vietii sa fi cazut de mult in desuetitudine, sa fi ceva asemanator cu "nemurirea sufletului". La urma urmei, cele doua par a fi strins legate, desi nu sint, daca te uiti mai atent. In orice caz, eu gasit vara asta un sens al vietii, printre altele. Nu printre altele cite am facut am gasit si un sens al vietii, ci am gasit unul dintre posibilele sensuri ale vietii. Cum, viata are mai multe sensuri? Se pare ca da. Uneori parca e o autostrada tridimensionala, in care sensurile urca si coboara amestecindu-se intr-o geometrie cit se poate de neeuclidiana. E absurd, ce spun, stiu, dar de cind exclude absurdul, in totalitate, adevarul?
Ma intrebam, urcind pe munte, de ce urca oamenii pe munte. Sint multe motive, desigur. Dar eu ma intrebam de ce urca oamenii pe muntii aia de pe care probabilitatea sa nu te mai intorci e foarte mare. Vedeti, am ajuns cu gindul la sensul vietii ca urmare a impactului dintre diferite vieti particulare cu muntele. Intr-adevar, se pare ca localnicii de pe Everest, sau, ma rog, din jurul lui, se intrebau de ce vin albii acolo ca sa moara incercind sa urce pe muntele ala care lua vieti cu o inima de gheata (o metafora deosebit de potrivita in cazul asta, trebuie sa recunosc!).
Ce-i face pe oameni să moară încercînd să ajungă într-un loc din care odată ce ai ajuns nu ai ce face altceva decît să cobori? Întrebare banală, vor zice unii, dintre aceia cărora nu prea le plac înălţimile. Pentru mine, din contră, întrebarea ţinteşte adînc, adică spre înăţimi. Am înţeles că în omogenitatea abolută a locurilor ("Mi-e egal", zicea un erou al lui Camus referindu-se cam la tot ce îl înconjura), muntele se profilează ca o destinaţie privilegiată, deci ca sens. Gratuitatea rezultatului, absoluta lui neproductivitate, adica faptul de a sta pe culme şi de a nu avea altceva nimic de făcut decît să cobori, nu afecteaza cu nimic puterea lui de a da sens. Merg într-acolo doar pentru a fi acolo, doar pentru ca drumul către acolo se constituie ca obstacol, iar obstacolele TREBUIE depăşite, doar pentru ca priveliştea e frumoasă, apoi nu am altceva de făcut decît să refac, invers, traseul. Nu-i aşa că trăim viaţa doar pentru plăcerea de a depăşi obstacole şi fericirea a admira, din cînd în cînd, cîte un peisaj?
Mai radical, s-ar putea spune că viaţa astăzi nu mai are niciun sens, într-o lume lipsită de Dumnezeu sau dumnezei, şi că din cauza asta oamenii au devenit turişti şi dau vieţilor lor sensuri, de altfel de tot rîsul, ca acela de a cuceri un vîrf. Căci, fără îndoială, sensul vieţii e dat de acel lucru care e în stare să îi fie final, şi fiecare căţărător pe Everest ştie că acela ar putea fi ultimul lui drum.

Nu sint poet

Stiu ca nu sint poet, insa ma joc cu poezia, asa cum te joci cu un lucru pe care stii ca nu ti-l poti permite, dar pe care ti-l doresti cu orice pret.
Asta deoarce am inteles puterea poeziei de a depasi limitele limbajului nepoetic, de a cuceri zone ale realitatii impenetrabile pentru acesta, pe care doar infiltrarea poetica printre pietrele fortaretei de incognoscibil le poate patrunde.

Ratacesc

Ratacesc
Printre lucrurilea astea
Tari din jurul meu
Care ma zgirie
Ma gidila
Imi dau fiori
Forii banali
Ai piinii pe care o mestec
Ai hainelor care ma fac prezentabil
Gidilatul unei camasi
Nici prea larga nici prea strimta
Care-mi da fiori
Doua masini
Imbratisate intr-un sarut
Avind printre
Bratele lor de tabla
Care se string frenetic
Niste bucati de carne
Care odata au fost oameni
Au purtat nume
Si haine
Camasi de matase
Care le dadeau fiori
Imi dau fiori

Exist printre certitudni solide
Simturile mele
Care vorbesc doar limba materiei

Stiu prea bine
Ca sint analfabet
La singura materie care conteaza
Limba cerului
Ce, nu stiai
Ca cerul vorbeste?
Stelele nu ti-au spus niciodata
Cu un zimbet ironic
In coltul gurii
Ca praful in care
Te invirti
Pe care il respiri
Nu e totul?
E adevarat
In lumea asta
Nu poti vedea
Stelele
Din cauza becurilor
Care ne lumineaza strazile
Printre particule
Criminale de praf
Si virfuri de zgirie-nori
Nu poti vedea decit luna
Uneori
Care chiar si-atunci cind e plina
Nu reuseste
Sa umple golul
Din tine care vrea sa vada stelele
Doar omorind urbanismul
Sufletului ii vei salva viata

Ce?!!
Vrei ca sensul vietii tale
Sa fie dat de o broasca?
De o reptila care
Cumva
Nimeni nu stie exact cum
Si mai ales de ce
Ajunge o maimuta
Care se crede stramosul tau?
Emanciparea materiei?
Singura ta noblete
Sa fie de
Aristocrat, nobil si
Produs final al supei primitive?
Haide, termina!
Povestea asta cu supa
Face sa imi chioraie matele
De foame
O foame de sens!
Chiar nu vezi
Ca broasca asta
Care oracaie
Si pe care stramosii tai
Copiii lui Darwin
Au facut-o sa se creada
Stra-stramoasa ta
Nu te lasa
Sa auzi muzica stelelor?
Orice ar zice Einstein
Stelele nu ne-au
Invatat relativitatea
Ci ne-au cintat
In tonalitati pentru toate urechile
Absolutul

Invata sa ai urechi
Pentru limba cerului
Altfel te vei trezi
Dormind printre
Stirvurile putrezite
Ale unei carni
Copulind intruna cu ea insasi
Intr-o goana incestuoasa
Catre supa primitiva
Care pute
Inca de pe acum

Dormeam
Pina acum citeva clipe
Ceva din mine inca doarme
Insa cevaul treaz din mine
E mai puternic
Am pastrat din somn
Doar mierea care
Iti face ochii lipiciosi
Usor fermentata
Ametindu-te

Nimic nu te duce
Pina in miezul lucrurilor
Ca visul
Nimic nu-ti da
O mai adinca
Certitudine
Ca visul
Nimic nu se compara
Cu ochiul lipicios si ametit de miere
Care vede tot
Adinc, nemijlocit
Tragindu-si puterea din vis
Consumindu-se in veghe

Ochiul magic de vis care vegheaza

El mi-a fugit catre stea
Acea stea
Ce imi veghea fereastra
Mai vazusem stele
Licarind
Dar niciuna n-a luminat ca ea
Steaua mea
Niciuna n-a mai patruns
Asa
Prin ochiul meu magic
In mine
Ochiul meu magic m-a patruns in ea
Fiinta mea era atunci numai vedere
Vederea ei a devenit fiinta mea

O stea
Si eu
Fata in fata
Vorbind
Imbratisindu-ne
Eu intrebind: de ce existi?
Ea imi vorbea
Vibra
Vibra a sens
Sensul vibra in ea
Si in mine, eu fiind in ea
Si ea ma intreba: de ce existi?
Si eu pe ea
Ah!
Cita lumina
In citeva secunde

Eram
O insula de intuneric
Bijbiam prin mine
Ma loveam cu fruntea
De intrebarile mele
Imi faceam cucuie
Carnea mea
E neagra
De la intuneric
E tesuta
Din tesuturi moarte
Intrebarile mele care vor sa ma omoare

Ah, abisul
Mereu ma pindeste
Ca sa-mi submineze fiinta
Mereu imi pune la indoiala temeiurile
Luminile care l-au luminat
N-au fost
Niciodata
Destul de puternice
ca sa-l patrunda pe tot
Pina la ea
Pina la steaua mea
Ea mi-a daruit
Citeva secunde de sens vesnic
Cind mierea inca imi picura de pe ochi
Lumina ei
Mi-a exorcizat toate abisurile
A umplut cu certitudine
Toate gropile
Sapate de indoielile mele
In textura diforma
A sufletului meu intrebator

N-a fost extaz mistic
A fost
o poveste de dragoste cu o stea
Mi s-a daruit
Si mi-a povestit
Cine a facut-o pe ea
Si de ce
Mi-a raspuns
Fara cuvinte
Doar prin sarutari
La toate de ce-urile

Odata cu mierea
Ce mi s-a prelins de pe ochi
S-au dus si dulcile ei sarutari
Degeaba
Mi-am scufundat fata in miere
Era falsa
Degeaba
Am incercat apoi
Sa respir cu nasul
Cu gura
Miere
Era amara
Iubita mea imi lasase un gust amar in gura
Ochiul meu magic
Se rupsese cu totul de vis
Si ramasese fara vlaga
Acum, nimic din mine
Nu mai dormea
Si eram mai sarac ca niciodata
Dar stiam
Ca n-am visat
Ca ma iubise o stea
In realitate!
Ca imi vorbise o stea
Cu adevarat!
Si certitudinea
Care a fost
Darul ei de nunta
Care imi eliberase
Toate orizonturile crepusculare
A ramas in mine
Asa cum saminta
Ramine si da rod
In trupul iubitei
Dupa actul dragostei

Iata rodul ei

Cea mai mare minune dintre toate!

In functie de perspectiva pe care ti-o alegi, poti sa vezi o lume plina de minuni sau una fara nicio minune. Probabil totul de pinde de cum definesti “minunea” si de cum te definesti pe tine. Minune e acel lucru care se intimpla in ciuda faptului ca e imposibil? Sau doar in ciuda faptului ca e improbabil in cel mai inalt grad? Apoi, cind vine vorba de tine, trebuie sa decizi daca esti omul pentru care misterul e doar o problema inca nerezolvata, sau una cu totul nerezolvabila, adica o problema de constiinta, de credinta!
Insa orice fel de om ai fi, si oricum ai defini minunea, la un moment dat vei fi pus in fata unui fapt care va face sa treaca un fior prin fiecare celula din corpul tau, pentru ca e vorba de ceva ce aduce fantoma inexistentei fata in fata cu fragila constructie care esti tu si care, uite, exista!
Nu stiu ce au inteles altii prin “ameteala metafizica”, insa eu stiu ca ma apuca o teribila ameteala metafizica atunci cind ma gindesc la cit de usor as fi putut sa nu fiu niciodata. Din moment ce exist, mi se pare ca nu putea sa fie altfel, dar in momentul in care incep sa gindesc, imi dau seama ca, din contra, se prea putea sa fie altfel. Ba chiar era atit de probabil sa fie altfel, incit faptul ca eu exist apare ca cea mai mare minune dintre toate! Ameteala metafizica apare atunci cind fiinta ta se apleaca peste hotarele care ii dau viata si priveste in oceanul de probabilitati din care a aparut, cind certitudinea existentei este pusa fata in fata cu incertitudinea istorica a propriei ei deveniri!
Nu ai nevoie de cunostinte avansate de genetica, ci doar de un pic de luciditate si de curaj, pentru a te minuna de cea mai mare minune dintre toate. Primul pas este recunoasterea faptului banal ca tu esti un produs al istoriei. Si atunci, realizezi ca istoria ta a inceput chiar de la inceputul istoriei. Ca din infinitul de combinari ale materialului genetic uman au iesit rind pe rind milioane si milioane de indivizi care au contribuit ei insisi la expandarea continua a acelui infinit de diversitate facind uz de cea mai mare variabila dintre toate: libertatea. Privind retrospectiv, ai putea conchide ca fiecare alegere facuta de fiecare individ din istoria omenirii a dus cumva la tine, ca fiecare spermatozoid care si-a gasit, norocosul, el singur dintre milioane si milioane, calea catre acel loc unde se produce minunea nasterii, a contribuit, putin cite putin, la construirea acelei unice configuratii informatie genetica care este acum “tu”. Insa fiecare alegere ar fi putut sa duca in alta parte, sau un alt spermatozoid, acum patru mii douasutetreziecisitrei de ani, ar fi putut sa fie norocosul si atunci totul s-ar fi sfirsit, si astazi nu ar mai fi fost un TU. La un nivel naiv, crezi ca toate drumurile istoriei au dus la tine, insa la cel lucid si matur esti tulburat de adevarul ca ar fi fost probabil in cel mai inalt grad ca niciunul sa nu duca la tine, si aceasta tulburare a apelor din care ai iesit este tocmai ameteala metafizica de care vorbeam, singura ameteala pe care o recunosc demna de aceasta expresie.
Din fericire pentru linistea lor, cei mai multi oameni nu incearca niciodata aceasta ameteala metafizica, pentru ca ei nu sint tulburati vreodata nici macar de gindul ca mama lor ar fi putut sa-l prefere totusi pe tipul cu bani care ii facea curte, decit pe tatal lor care, desi simpatic, era sarac si care a reusit sa-i intre in inima doar dupa multe, multe insistente si nenumarate nopti in care dezandajdea nu-l lasa sa doarma.
Dar fericirea lor e doar aparenta, pentru ca cei care nu au incercat nicidata ameteala metafizica nu au realizat niciodata valoarea existentei lor, care consta tocmai in calitatea ei miracol! Cine oare, in trairea extatica a ametelii metafizice, ar mai putea sa se sinucida, anulind astfel, printr-un stupid act al vointel libere, neverosimila conspiratie istorica in urma careia a luat nastere acest fragil sistem care gindeste, aceasta minune a minunilor, aceasta cea mai mare minune dintre toate? Sinuciderea este totusi un caz extrem. Cu adevarat nefericiti sint cei care traiesc ca si cum existenta ar fi pentru ei o povara pe care o poarta doar asa, pentru ca nu au altceva mai bun de facut. A exista, dupa ce ai trecut prin initierea ametelii metafizice, echivaleaza cu a trai intr-o perpetua stare de fericire extatica, ca si cum ai fi inconjurat din toate partile de minuni. Asta pentru ca tu insuti esti minunea!

Divinul din Hollywood

Filmele cu happy-end, sau cele in care "the good guy never dies", in care binele invinge de fiecare data raul in mod definitiv si irevocabil, sint de multa vreme carne de tun pentru artileria criticilor. De ceva vreme, n-as putea sa spun exact de cind, nici consumatorii de rind, adica nespecialisti dar care care sint totusi cit de cit cultivati, nu le mai inghit! Ne-am saturat cu totii de cliseele holywoodiene, nu-i asa? Atita amar de vreme ne-a fost insultata inteligenta, spunindu-ni-se povesti in care doar cei care merita traiesc intoteauna fericiti pina la adinci batrineti, in timp ce "the bad guy" primeste intotdeauna ceea ce merita, iar situatia este intodeauna salvata in ultimul moment. De parca noi nu stim ca in realitate lucrurile stau de cele mai multe ori exact pe dos! In special acest ultim ingredient este cel mai iritant dintre toate! M-am intrebat intotdeauna de ce sint unii regizori, sau scenaristi (nu stiu cine are ultimul cuvint! ) asa de prosti incit se baga singuri in incurcaturi din care se poate iesi numai printr-o minune strigatoare la cer de kitchoasa!
Eu sint probabil unul dintre ultimii oameni care ar trebui sa isi permita consideratii cu iz de critic de film! Dar as indrazni sa afirm ca esenta Hollywoodului sta exact in aceste trei ingrediente: final fericit, situatia salvata in ultimul moment, victoria finala a binelui asupra raului. Au fost dintodeauna creatori de film care au facut filme "bune" tocmai impotrivindu-se curentului general, in care omorau cu sadism pe "tipul cel bun" lasindu-ti un gust amar in gura, dar acestia, nu-i asa?, au fost nehollywoodieni!


Astazi parca mai mult ca alta data un film bun nu mai poate avea un final fericit, situatiile "la limita " trebuie evitate pe cit posibil, iar raul apare ca o realitate in fata careia nu poti face altceva decit sa te resemnezi.

Ma pricep si la teologie la fel de putin pe cit ma pricep la film, dar as indrazni sa fac citeva afirmatii si in acest domeniu.

Mi-amintesc o conversatie cu un prieten in care ii spuneam acestuia, ma citez, ca " sintem condamnati la un final fericit". Hollywoodul avea dreptate! Destinele individuale pot avea destinatii diferite, dar lumea in ansambul ei, universul intreg, este condamnat la un final fericit! Stiu asta, dar n-o pot aborda aici descriptiv. Pentru detalii suplimentare va invit sa-L intrebati pe Dumnezeu, El stie mai bine. O sa spun doar atit : faptul ca Dumnezeu exista, si El exista in acelasi sens in care Nietzsche a zis ca El e mort (poate asta e mai greu de inteles, dar cei care n-o vor intelege pot trece linistiti mai departe), e garantia finalului fericit pentru intreaga Realitate!

Asta implica, pe linga altele, si faptul ca "the bad guy" va primi ce merita, iar "the good guy gets to live happily ever after". Literalmente: cel bun va trai vesnic fericit!. Gasim astfel o uluitoare suprapunere intre rau famatele principii hollywoodiene si cele mai importante certitudini cu privire la destinul final al realitatii in ansambul ei!

Salvarea care vine in ultima secunda este un principiu pe care aparent ai putea mai greu sa il reconciliezi cu un fapt teologic. Dar, surprinzator, si acesta este la fel de divin ca celelalte. Cineva spunea ca Dumnezeu intervine sa "salveze ziua" doar atunci cind se pare ca totul este pierdut! Nu stiu de ce procedeaza El asa. Poate e fan hollywood? Ma indoiesc! Nu tine doar de spectacol salvarea care vine in ultima secunda! Doar cind situatia se apropie de un climax catastrofal salvarea este cu adevarat apreciata si este perceputa ca "o minune". Astfel, acest element hollywoodian isi gaseste corespondentul perfect in minunile divine. Poate Dumnezeu chiar are un gust pentru spectacol. Am zis intotdeauna ca El ar fi cel mai bun regizor, pentru ca doar El poate impinge cel mai departe acel fericit moment al eliberarii, acea ultima secunda in care bomba a fost dezamorsata!


E la fel de surpinzator si pentru mine sa fiu pus in fata evidentei ca acele rasuflate clisee hollyoodiene reprezinta de fapt intruparea, in aceasta unica forma de arta care e filmul, unor aspiratii umane fundamentale si unor realitati prin excelenta divine!

Tehnologie fragmentata

Viata in societate te aduce, inevitabil, in contact cu multe bai publice. De fapt, e impropriu spus bai, pentru ca e vorba doar de wc-uri. Ca e vorba de o institutie oarecare, de un cinematograf, de un mall, de o benzinarie si asa mai departe, trebuie neaparat sa existe un wc, mai mult sau mai putin curat, dotat cu tehnologie sau mai rudimentar. Las la o parte wc-urile celor mai multe institutii publice de stat, pentru ca nu vreau sa aduc in discutie problema mirosului, si ma refer la acele institutii care au un oarcare interes pentru a respecta demnitatea umana, chiar cind vine vorba de o asemenea activitate care de obicei e îndosită, ocordindu-i-se mai degraba un loc de fund in ierarhia universului uman. Contactul cu wc-urile publice a fost pentru mine prilejul unei reflectii interesante. La baza acestei reflectii a stat o anume observatie, pe care o voi prezenta in continuare.

De obicei, tehnologia o gasesti intrupata în uscatorul de miini. Acesta functioneaza pe baza unor senzori care anunta aparatul ca tu ti-ai pus miinile acolo, şi acesta incepe să sufle aer cald peste tine. In alte wc-uri gasesti un senzor care trage apa pentru tine. Presupun, pentru ca nu am folosit niciodata un wc pentru femei, ca de aceasta minune a tehnicii beneficiază doar bărbaţii, pentru că doar lor le permite morfologia masculină sa foloseasca un pisoar. Astfel, dupa ce ai terminat, doar faci un pas in spate si apa se trage singura pentru tine. Am mai gasit, in alte wc-uri, un senzor care iti pune sapunul in mina, in timp ce in altele apa iti curge singura in mina cind iti pui mina sub robinet . Eu inca nu am fost intr-un wc in care uşa să se deschidă şi să se închidă singură, dar am auzit că există şi aşa ceva. Pornind de la observaţiile mele, insă, aş putea sa deduc că acel wc care are uşa pe senzori, nu va avea senzor nici la robinet, nici la sapun, nici la pisoar, nici in alta parte, deoarece rar am intilnit intr-un singur wc doua elemente diferite care să aiba senzor. De exemplu, daca e uscator pe senzor, o sa fii nevoit să tragi singur apa la pisoar, sau să o laşi aşa, să îţi pui singur săpun lichid in mînă, sau să eviţi toată povestea cu spălatul şi aşa mai departe. Daca ai senzor la săpun, nu mai ai la uscător etc etc.

Mi-a venit atunci in minte ipoteza geniului rău, care, în cazul asta, şi-a propus să fragmenteze tehnologia, astfel încît în niciun wc toate utilitatile să fie insufletite de aceasta.

Mai bine sa mori, zise ea...

Are in jur de 65 de ani. Fiecare dintre ei a fost greu, in felul lui. Nici macar unul nu a fost fericit. A avut zile fericite, cel mult. Dar si acelea au fost umbrite de ginduri negre, asa cum numai inima ei stie sa nasca. Are o inima bolnava. Acum e in spital in urma unui infarct. Toata viata ei a fost umbrita de ginduri negre. Cele mai mici griji se hiperbolizau in inima ei. O capacitate fantastica de a simti suferinta din jur. Cred ca o admir pentru asta. Cred ca i-am mostenit inima. Doar e mama mamei mele. Ma intreb: e inima ei bolnava pentru ca a adunat prea multe ginduri negre in ea? Sau a adunat multe ginduri negre pentru ca inima ei e bolnava?
In orice caz, pentru ea bucuria si fericirea au fost, intr-un fel anume, mai degraba ofense decit lucruri dupa care a alergat. Si-a facut un ideal din negarea de sine. Mai e, atunci, de mirare ca are inima bolnava? Pentru cine sa fi batut inima aceea, daca stapina ei se simtea prea altruista pentru a beneficia de bataile ei?

O alta forma pe care a luat-o la ea negarea de sine a fost munca. Toata viata a muncit. Acum, doctorii i-au interzis orice efort. Si sa nu se mai supere, orice ar f! Nu sint amuzanti, doctorii astia?

Acum, ca nu mai poate munci, i se pare ca nu mai are de ce sa traiasca? Am vizitat-o astazi la spital. M-am fotografiat impreauna cu ea. Niste fotografii reusite. Imediat imi spune ca ar fi mai bine sa moara, decit sa traisca asa. Trebuie sa urmeze un tratament, sa vada doctorul periodic, adica sa fie o povara pentru cei din jur. In plus, nu mai poate munci si deorece credea ca singura valoare a vietii ei era plusvaloarea realizata prin munca, acum viata i se pare fara valoare.

E o zi asa frumoasa. Esti un fel de sadomasochist daca te gindesti la moarte intr-o zi asa de frumoasa. Dar esti aproape de ea, doar esti intr-un spital. E mai usor, acolo. Imi vine sa pling. Ma simt si eu la fel de inutil ca si ea. La fel de aproape moarte. Ce inseamna, la urma urmei, 50 de ani? Nimic. Deja au trecut 25.