Mai bine sa mori, zise ea...

Are in jur de 65 de ani. Fiecare dintre ei a fost greu, in felul lui. Nici macar unul nu a fost fericit. A avut zile fericite, cel mult. Dar si acelea au fost umbrite de ginduri negre, asa cum numai inima ei stie sa nasca. Are o inima bolnava. Acum e in spital in urma unui infarct. Toata viata ei a fost umbrita de ginduri negre. Cele mai mici griji se hiperbolizau in inima ei. O capacitate fantastica de a simti suferinta din jur. Cred ca o admir pentru asta. Cred ca i-am mostenit inima. Doar e mama mamei mele. Ma intreb: e inima ei bolnava pentru ca a adunat prea multe ginduri negre in ea? Sau a adunat multe ginduri negre pentru ca inima ei e bolnava?
In orice caz, pentru ea bucuria si fericirea au fost, intr-un fel anume, mai degraba ofense decit lucruri dupa care a alergat. Si-a facut un ideal din negarea de sine. Mai e, atunci, de mirare ca are inima bolnava? Pentru cine sa fi batut inima aceea, daca stapina ei se simtea prea altruista pentru a beneficia de bataile ei?

O alta forma pe care a luat-o la ea negarea de sine a fost munca. Toata viata a muncit. Acum, doctorii i-au interzis orice efort. Si sa nu se mai supere, orice ar f! Nu sint amuzanti, doctorii astia?

Acum, ca nu mai poate munci, i se pare ca nu mai are de ce sa traiasca? Am vizitat-o astazi la spital. M-am fotografiat impreauna cu ea. Niste fotografii reusite. Imediat imi spune ca ar fi mai bine sa moara, decit sa traisca asa. Trebuie sa urmeze un tratament, sa vada doctorul periodic, adica sa fie o povara pentru cei din jur. In plus, nu mai poate munci si deorece credea ca singura valoare a vietii ei era plusvaloarea realizata prin munca, acum viata i se pare fara valoare.

E o zi asa frumoasa. Esti un fel de sadomasochist daca te gindesti la moarte intr-o zi asa de frumoasa. Dar esti aproape de ea, doar esti intr-un spital. E mai usor, acolo. Imi vine sa pling. Ma simt si eu la fel de inutil ca si ea. La fel de aproape moarte. Ce inseamna, la urma urmei, 50 de ani? Nimic. Deja au trecut 25.