Evoluţie

Ni se dă o lume. E vorba de lumea noastră şi de fapt noi sîntem cei care sîntem daţi ei, dar invit la o perspectivă asupra lumii pentru care e foarte potrivită afirmaţia „ni se dă o lume”. Să priveşti cu adevărat lumea nu e aşa de uşor pe cît s-ar crede. Făcînd parte din ea, e aproape imposibil să obţii o perspectivă asupra lumii, aşa cum ai o perspectivă asupra unui peisaj. Cei care nu cred în Dumnezeu, care, doar El, fiind în afara lumii, poate avea o astfel de perspectivă panoramică asupra ei, neagă şi posibilitatea oricărei perspective abolute fiind, din acest motiv simplu, relativişti.
Unul dintre puţinele lucruri pe care le ştiu cu certitudine e ca eu nu sînt Dumnezeu. O implicaţie directă a acestui fapt e că o perspectivă absolută asupra lumii îmi e imposibilă. Făcînd parte din lume, văd întotdeauna doar colţuri ale ei. Colţuri şi umbre. Umbre ale unor lucruri peste umbre ale altor lucruri. Umbre ale umbrelor. E atît de greu să înţelegi, să încorporezi un astfel de adevăr, încît eu, chiar în momentul în care scriu lucrurile astea, nu le cred cu adevărat sau le minimalizez importanţa. Faptul că ştiu lucrurile astea, nu mă împiedică să cred, aproape tot timpul, că lumea e aşa cum o văd eu. Pretenţia la obiectivitate a subiectivităţii e una dintre forţele fundamentale ale Universului, şi ar trebui pusă lîngă gravitaţie şi celelalte forţe slabe şi tari care ţin Universul închegat în el însuşi. De aici, tot felul de iluzii. Una dintre cele mai răspindite este aceea că „eu am întotdeauna dreptate”, cînd, ţinînd cont de cele spuse, eu nu am aproape niciodată dreptate. Sau, în orice caz, nu am niciodată dreptate în totalitate.
Tot o iluzie este ceea ce în general este numit ştiinţă. Nu sînt un sceptic sau agnostic radical, nu neg posibilitatea ştiinţei în general sau a ştiinţelor particulare (naturale, sociale etc). La urma urmelor, cine sînt eu ca să neg ceva pe lumea asta? Singurul lucru pe care pot să îl neg cu adevărat ar fi, eventual, eu însumi, adică viaţa mea.
O să spun ceva pentru cei care nu vor sa audă, celor care au urechi doar pentru „adevărurile ştiinţifice”, adică pentru acele adevăruri relative. Multe minţi sănătoase, de fapt, toate minţile sănătoase au admis următorul lucru de bun simţ : cunoaştearea umană nu poate avea niciodată o consecinţă atît de abolută ca negarea existenţei lui Dumnezeu, s-a recunoscut, adică, imposibilitatea unei dovezi pro sau contra existenţei lui Dumnezeu. A, dovezi sint posibile, dar DOVADA, în sensul a ceva ce impune ca obligatorie credinţa sau necredinţa în Dumnezeu, nu e posibilă!

Dar Evoluţia, ce facem cu Evoluţia ? Nu ne spune evoluţia de unde venim de fapt, că „ne tragem din maimuţă” ? Nu e evoluţia vocea ştiinţei care ne spune un adevăr ultim despre existenţă ? Aşa pare să fie, numai că se uită un lucru simplu dar esenţial, pe care am încercat să-l introduc mai devreme. Militantismul antiteist al unui Dawkins are „mica” vină de a fi cu totul neştiinţific, deşi se crede “ştiinţifizat,,, asta dearece încearcă să impună un adevăr absolut! Un adevăr absolut despre totalitatea, finalitatea ultimă a Universului. Ceea ce uită Dawkins şi toţi cei care se grăbesc să anunţe, pe baza „dovezilor evoluţiei” şi a „evoluţiei dovedite” (cu privire la „gradul de dovedire” a teoriei evoluţiei e o întreagă discuţie pe care, din păcate, nu mă simt acum pregătit să o am nici măcar cu mine însumi-sper ca într-o zi să fi aflat mai multe lucruri pentru putea a purta discuţia asta cu mine şi, de ce nu?, şi cu alţii!”), că „nu există Dumnezeu”, e că în momentul în care au optat pentru ştiinţă ca sursă de cunoaştere, au optat pentru o perspectivă intra-mundană, una care n-o să poată niciodată să le arate Universul în toată frumuseţea lui grandioasă, una pe care numai un ochi de zeu ar putea să o vadă!
În momentul în care înţelegi lucrul acesta, limba ar trebui să ţi lipeasca de cerul gurii, sau să se prindă între dinţi, sau, mă rog, ceva în registrul ăsta, atunci cînd vrei să anunţi că nu există Dumnezeu! Acum se înţelege mai bine şi de ce „nebunul zice în inima lui: nu există Dumnezeu”!
Eu nu aş zice despre toţi cei care zic că nu există Dumnezeu că sînt nebuni, dar aş zice că sînt foarte puţin modeşti, că lipsa lor de modestie, în situaţia asta, e atît de mare, încît ajunge să contrazică flagrant ce au ei mai uman, adică raţiunea! Cam acelaşi lucru cu ce zice Biblia, dacă stau să mă gîndesc bine! În orice caz, măcar am încercat să evit cuvîntul respectiv, nu mă poate acuza nimeni de rea-voinţă!

Iubito

Iubito, de ce te-ai ascuns?
De ce în ceaţă, fără să-ţi pese de mine, corpul făcut din cea mai dulce pre-carne ţi-ai pus ?

Sînt spectator al neputinţei mele
De la scuipaţii de puşcăriaş de pe terenul de sport, doar din cînd în cînd îmi ridic capul spre stele

Iubito, de ce nu te găsesc ?
Doar de dragul rimei o spun: oare ce păcate mortale făcute în anii din urmă sînt pus să plătesc ?

Iubito, cînd o să apari?
Căci fără tine, o ştiu din ce în ce mai bine, chiar şi cei mai dulci struguri din lume sînt amari!


Hai cu mine

Hai cu mine
Unde se naşte iubirea
Acolo se vede cel mai bine din ce fel de material e fabricată firea

Vreau să te duc
În Utopia cea mai mare
În faţa căreia păleşte brave new world şi chiar cetatea soare

Calea într-acolo
O ghicim din ochii ce dau ocol trupului
Iar mai apoi de la spirit care, provocat mintal, face fără ruşine curte duhului

Hai cu mine acolo unde dragostea moare
S-ar putea să-l găsim cu greu, dar te asigur că e vorba de un loc sub soare



Moartea

Pluteşte în aer
Se loveşte de toţi pereţii fiinţei
Răsună un ecou mut
De la care ne dor urechile

Liniştea de moarte
Liniştea morţii
Moartea liniştii
Cînd ecoul surd al morţii se face auzit

Swan song

All the words I know I have called in my service

To make me a swan song

All the useless words of the world I have called in my service

To watch me go down when it all goes terrible wrong




I want to make Shakespeare's best

Look bad when put to mine next

Or die, or better yet, get unborned, make my mother think twice before deliver

This has to be the final test



An illiterate that faces the abys

Summoning language to make his way straight, to dig him some tunnels

Through the walls that for so long have kept life away

Cause just before he goes, he wants to fully be alive, for just one day


Exalting myself above the highest peak of reason

Conjuring the thought to bow down before me

I need to grow taller than my poor, wretched body

There is no other way to really come to be


A hole must be made in this prison of meat

For one breath of fresh air I would give my last beat


Come out, though you smell like death

Come out, start to live

Come out, said he crying

Come out, stop confusing living with dying!


This pointless hymn is not mine

It's the swan dying in me that cries


What has been ever solved by speaking?

When have words conquered anything ?

From where the faith in making phrases?

It's all been said before, the world is still a mess!


Hey, stupid swan, stop singing!

Can't you see there are no ears for you?

Just die already, and let me get some sleeping

It's getting late and I am sick and tired too!


This neverending nonsense

These words just would not stop!

I'm so under the bad illusion

That talk can make me have a chance


What sort of magic do I think I master?

It will take millions of years to make a word move something

Stop flowing words already, do it faster!

Before you find yourself exhausted, bleeding, dying in the morning


I will not stop, I need to sing

It makes my heartache ache less

My song some little bits of happiness eventualy will bring

And you will thank me then, when you're no longer hopeless



Oh dear, poor, naive swan

You know you're dying, so why the happy-bitter song ?

It should be bitter-dark, or should not be at all!

I'm loosing it already, cause now I'm quarelling within myself



A timid voice, from deep, the basement or my being's core

Has lost it's faith in language, because the words it utterd were only dust under the giant Shakespeare foot

It's the swan crying : let me speak now and I will say no more

If you are lucky, you will one day fall in love, and love will fall in love with you, cause only love that goes both ways is truth


A sad look in the mirror

The swan was dead

She finally had went to bed

But she had made of me an warrior

the ungiven gift

You are my gift
For which I am not fit
A running, restless soul
Quite ready to abhor

A gloomy, darkened day is here
The sun is way up high, behind the clouds
But even so, hope always remains near
Or else I would not want to be around

În fiecare joi e soare

Vremea are căile ei nebănuite
Doar probabilitatea le mai bănuie
De unde certitudini, cînd totul e relativ?
Nimeni nu poate desena căile vîntului

Joi o să fie soare
Zisese ea
Iar el îşi închipuise
Naiv
Că nu probabilitatea
Ci joia
Făcea soarele să răsară

Vremea
E capricioasă ca vremurile
Singura ei virtute
E capriciul
De unde credinţa în minunea unui soare etern
Atunci?

În el
Geneza unei certitudini
Se înfiripase
Într-o zi
Joi

În el
Joi devenise
Dovada că o porgnoză meteo absolută
Era posibilă
Pentru el
În fiecare joi era soare
În fiecare joi e soare

Într-o lume împărţită
În zile, oameni, idei
Printre insule de absoluturi
Certîndu-se între ele pentru supremaţie
Plutea
Înspre unul unei joi



Pînă cînd
Joi şi-a născut propriul soare
Răsărit din ea
Un soare propriu
Esenţa zilei era senină
Toţi norii deveneau transparenţi
Inutili
Joi

I’m here to stay
Said the sun
Looking around
And all was gay

Limbile se uniseră
Pentru că unele lucruri
Pur şi simplu sună mai bine în engleză
Zisese ea, în treacăt

Şi de atunci
Prognoza vremii
N-a mai fost niciodată la fel
Între probabilităţi
Îşi făcuse loc absolutul
Unui soare de joi

Chiar dacă…
În generozitatea lui
Soarele lumina
Cu seninătate
Şi alte zile

Chiar dacă…
Lumina lui pentru alţii
Era un soare cu dinţi pentru el

Chiar dacă
Soarele ardea, îmbătrînea, murea
Lumina lui avea
În ciuda fiecărui nou an
Prospeţimea adolescenţei
Strălucirea trecînd triumfătoare
Prin sticlă
(La mulţi ani!)



Chiar dacă soarele îşi păstra căldura pentru alte zile
Lumina lui era destul combusitibil
Pentru o naivă fotosinteză a speranţei

Iar el, soarele, dădu neputincios din umeri:
Chiar dacă m-aş îmbrăca într-un sac
Razele mele ar lumina-n prejur

Dilema unui deţinut
Cînd singura libertate e aceea de a ucide

De azi inainte

De azi inainte intrăm în rîndul lumii. Nu eu şi cu tine, cel care citeşti, ci eu şi cu blogul meu. Pentru ca lumea are mania numărătorii şi pentru ca eu m-am săturat să cred că sînt doar doar două persoane care îmi citesc efuziunile lirice, cînd de fapt, probabil, sînt patru, m-am înscris pe trafic.ro, tocmai pentru a demonstra că sînt patru şi nu doi, cititorii mei!

Tot de azi înainte îmi propun şi eu să cresc, altfel decît copacul retardat din poezie. Poate nu e prea tîrziu. O sa-mi iau nişte ghete rupte anul asta, o să stau cu picioarele prin zapada, o să iau toate bălţile la rînd, poate cresc şi eu mai drept, mai sus!

De azi înainte îmi propun să fiu mai cu capul în nori. Şi ce dacă o să-mi rup gîtul ?!!!

Posibilitatea unei insule (titlu plagiat)

Eşti aici

Respirînd acelaşi aer cu mine

Dar nu-ţi simt căldura respiraţiei

Nici parfumul

Eşti aici, împărţind un spaţiu comun

Dar nu eşti cu mine

Nu ne-am intîlnit de fapt



Frumuseţea ta mă încălzeşte de la distanţă

Eşti frumoasă

Nu eşti cea mai frumoasă din lume

Eşti pur şi simplu frumoasă

Frumuseţea ta mă doare

Eşti un fruct negustat



Eşti frumoasă şi eşti aici

Dar nu cu mine



Dacă aş putea

Aş face o minune

O insulă doar pentru doi

Insula ar fi pretextul

Pentru noi doi

Acolo aş fi, în sfîrşit

Cu tine

Ai putea să alergi

Printre palmieri

Dar ai fi tot cu mine

Aici, aproape, mi-eşti departe

Acolo, departe, mi-ai fi mereu aproape



Şi acolo ai fi cea mai frumoasă din lume

Fantoma unui ideal

Unei veşnice potenţialităţi

Materializîndu-se din senin

Nu m-ar mai speria


Minunea asta

Ar eterniza vremelnicul

Chiar pentru trei zile numai

Acolo, te-aş respira numai pe tine

Odată cu mirosul florilor

De care n-am auzit vreodată



O minune, o insulă

Un copil naiv care şi le închipuie

Un suflet retardat, poate

Un bărbat sărac

Un copac

Care n-a crescut cum trebuie

Despre muzici uşoare şi grele -privindu-l pe Misha Katz

Era o vreme cînd încercam să-mi explic de ce ascultam mai multă muzică "uşoară", cum ar fi un anume fel de trance, decît muzică "grea", vreme în care am găsit ceea ce credeam eu a fi un bun criteriu de împărţire a muzicii.

Muzica grea, gîndeam eu, era aceea care, contrar aşteptărilor, pluteşte în aer, rămîne la înălţime, şi pentru a intra în contact cu ea, trebuie să faci eforturi serioase pentru a..te înălţa, da. E vorba aici de muzica "clasică" (bineînţeles, în categoria asta intră şi romanticii, mai timpurii sau mai tîrzii sau alte forme ale muzicii "bune" pe care sper sa nu gresesc prea mult dacă o numesc simfonică).

Muzica "uşoară", rămînînd în cadrul aceleiaşi imagini, se prăbuşea peste tine, nu-i puteai scăpa! Nu era nevoie de niciun efort pentru a "o prinde", şi tocmai din cauza asta era uşoară! (analogia cu femeile, chiar daca într-un fel potrivită, e pur întîmplătoare. Pentru că a venit vorba, eu cred că o femeie uşoară nu e cea pe care o prinzi uşor, ci ce acare îţi scapă uşor printre degete după ce ai prins-o!). În categoria muzicilor uşoare intră absolut toate felurile de muzică modernă, mai puţin cea simfonică. Da, chiar şi rockul greu e tot muzică uşoară, în sensul ăsta.

Pe scurt, muzica grea e aceea care te chema pe tine la ea, te înălţa, pentru ca punctul de întîlnire să fie undeva în văzduh, iar muzica uşoară e aceea care vine la tine în groapa în care se întîmplă să te afli (care cel mai probabil e o groapă de gunoi), groapă pe care ea vine şi o face şi mai adîncă şi mai murdară.

Asta gîndeam atunci, cînd mă chinuiam să ajung la muzica grea doar pentru că ŞTIAM că e bună, dar cînd găseam plăcere mai ales în cea uşoară. Asta pentru că, după raţionamentul meu, ea mă găsea pe mine, îmi cruţa orice efort.

De atunci lucrurile s-au mai schimbat. Cred că prima plăcere muzicală autentică am simţit-o cînd am ascultat prima dată Adagietto ul din simfonia a 5 a de Gustav Mahler. Acum am ajuns să cred că Mahler e compozitorul meu preferat. Acum, mi-e mult mai uşor să prind muzica grea. De fapt, ceva s-a schimbat în aşa măsură încît am ajuns să mă îndoiesc de adevărul a ceea ce gîndeam mai demult despre muzici grele şi uşoare (ce am încercat să redau în cîteva cuvinte la începutul textului). Acum, mi se pare că muzica grea vine la mine, că nu mai e nevoie de atîta efort pentru a mă întîlni cu ea. Şi cu toate astea, am certitudinea că atunci cînd mă întîlnesc cu ea sînt în văzduh! Concluzia, care mi-e mi se pare logică, ar suna prost venind de la mine, aşa că o las nespusă.

În seara asta l-am văzut pe Misha Katz, un dirijor controversat, din cîte aud. În orice caz, Ceaikovski l-a făcut să se poarte ca un apucat. Se pare că aşa se poartă mereu, dar Ceaikovski a dat dansului său (da, era un dirijor care mai mult dansa decît dirija, sau, nu stiu, nu ma pricep, poate dirja dansînd..) proporţii cosmice. La pian, Dan Grigore, despre care se spune că ar fi cel mai mare pianist român în viaţă. Nici la asta nu mă pricep. Dar Ceaikovski ne-a apucat pe toţi de guler şi a dat cu noi de toţi pereţii cerului şi ai pămîntului! Nicio tiribombă nu se compară cu înăţimile şi viteza lui, şi niciun drog cu extazul pe care ti-l injectează (spun asta fără să fi încercat vreun drog, sa-mi fie acceptată doar ca licenţă poetică, deşi sînt convins că ştiu ce spun! )
Am înţeles încă odată în seara asta diferenţa radicală dintre muzicile uşoare şi cele grele: muzicile uşoare se amestecă cu noroiul din gura ta, îndulcindu-l, pe cînd muzicile grele te scot din noroi pentru a-ţi da să guşti din pudra atît de gustoasă a stelelor încît gura ta trebuie să-şi crească noi papile gustative pentru a putea smiţi toate aromele!

Viteza ucide!

Te-ai trezit uneori ca te grăbeşti fără motiv? Atît de mult ne-a ameţit vîrtejul care învîrte, la urma urmei fără sens!, lumea. Cei care conduc maşini aleargă în primul rînd pentru ca pot! Caii putere sînt cei care mînă şoferul, nu invers! Simpla posibilitate a vitezei, ca şi cum ar avea conştiinţă, preia controlul.
Oare cîţi oameni care nici măcar nu se grăbeau au murit din cauza vitezei? Mai grav: oare cîţi oameni au fost omorîţi de şoferi care nici măcar nu se grăbeau? Oare ce urgenţă ar putea justifica o moarte? E limpede, la limită, doar o urgenţă de viaţă şi de moarte. Oare cîte urgenţe de viaţă şi de moarte avem pe zi? Indiferent de răspuns, ne grăbim întruna, ca şi cum fiecare drum ar fi o urgenţă de viaţă şi de moarte! Un vîrtej care ne-a ameţit cu totul, ne-a luat orice reper, ne-a îmbătat cu beţia vitezei şi care ne face să vedem mai puţin valoroasă decît o destinaţie oarecare viaţa unuia care se învîrte şi el cu noi în tiribomba deşertăciunilor, şi chiar pe a noastră. Patetica noastră viaţă pentru care ne-am da viaţa şi pe care, după cum ne demonstrăm în atîtea feluri, nu dăm mai mult de doi bani!

"Mă grăbeam..." Încotro te grăbeai ? "Mă grăbeam la.." Există vreun "la" care să justifice o viaţă? Oare viaţa mea să fie atît de puţin valoroasă încît să atîrne de un "la" oarecare?

Cei care se gîndesc că vorbesc (doar) despre condus maşini, greşesc. Vorbesc despre condus vieţi! Şi asta pentru că a conduce o maşină e în atîtea feluri similar cu a conduce o viaţă. Ăsta fiind şi motivul pentru care, deşi de cînd mi-am luat maşină am sărăcit cu totul, mă consider mai bogat!

Formele răului

Poezia răului e darwinistă
Doar răul evoluează
Binele se conservă

Bunul, ca bun
E mulţumit în el însuşi
Răul, ca rău
Nu are pace
Pînă din el naşte o altă formă de rău

Un om bun e un om cu o faţă
Şi multe feţe are omul rău

Un gînd bun
Se ţine strîns în jurul bunătăţii lui
Unul rău e dezbinat în răutatea lui
În jurul golului său de substanţă
Răul e doar variaţie pe tema binelui
Un vierme zvîrcolindu-se prin materia pe care o degradează
Şi de aceea răul e variaţie
Iar binele e solid, e statornic

Heraclit era muncit de un duh rău