M-am mutat

Adio Blogger, Blogspot sau cum te-o mai chema. M-am mutat aici: http://ionetecatalin.wordpress.com/ şi sînt mai proaspăt ca niciodată. Sau mai vechi ca niciodată. Tot aia! Oricum aş fi eu, m-aş bucura să ne vedem acolo, la urmelor, acelaşi click banal care te-a adus aici o sa te ducă şi dincolo .Sau poate va fi nevoie sa dai copy şi paste linkului în bara de adresa-un preţ mare, dar sper sa merite!

Probabil ultimul post

M-am hotarit sa migrez în țările calde. Țările calde fiind Wordpressul, despre care am auzit că ar fi un mediu mult mai prielnic așa-numitei blogosfere. Așa că, dacă îmi reușește încercarea, ăsta e ultimul post aici pe Blogspot. Nu e departe, însă, tot dintr-un click se ajunge acolo...

V-aţi pierdut căciula

Cred că oricine a stat mai mult de cîteva zile în Bucureşti s-a trezit la un moment dat că aleargă pe stradă fără să ştie de ce, nu-i aşa? E ceva în ritmul oraşului care, ca o muzică de care nu poţi scăpa orice ai face, dictează ritmul propriei tale fiinţe. Fugi pentru că oraşul fuge.
Eu fugeam ieri ştiind foarte bine de ce. Era ora 13, la 14 trebuia să fiu undeva înspre ieşirea din Bucureşti dinspre Giurgiu, iar la 4 trebuia să fiu în Băneasa. Şi eu încă nu mîncasem nimic. Planul era să mănînc ceva repede, la fast-food, evident, şi apoi să fug cît mai repede la metrou. Cum alergam eu înspre Unirea, văd că unui nene din faţa mea îi cade căciula pe jos fără ca el să observe, astfel că mergea liniştit în continuare. În jumătate de secundă, creierul meu a făcut nenumărate calcule cu privire la căciula aia. Merită să mă opresc să i-o ridic? Sînt extrem de grăbit, să pierd secunde preţioase pentru căciula amărîtă a unui nene? Nu ştiu ce variabile a folosit creierul meu în ecuaţia finală, pentru că m-am trezit oprindu-mă din alergat, făcînd un pas înapoi şi ridicînd căciula. Am accelerat apoi ca să-l prind din urmă, şi cum mă grăbeam, l-am atins înainte de a spune ceva. Omul a sărit înapoi speriat, ca şi cum cineva ar fi vrut să îi facă rău. S-a dumirit repede cînd i-am spus că îşi pierduse căciula, dar nu destul cît să zică mulţumesc. De fapt, chiar şi după ce era limpede că fără mine ar fi rămas veşnic fără căciulă, n-a schiţar nici măcar un zîmbet de recunoştinţă. Din contră, avea o faţă crispată ca şi cum i-aş fi furat căciula aia.
Probabil că oraşul, odată cu ritmul pe care ni-l impune, ne învaţă şi să ne temem de cei din jur, să privim cu suspiciune chiar şi cele mai nevinovate şi mai bineintenţionate gesturi. Şi cu toate astea, ştiu că mai există bunătate în jungla urbană. Ştiu pentru că, deşi în ultimul timp am devenit mult mai rău decît mă ştiam, mai e destulă bunătate în mine. Şi după cum zicea cineva despre mine ieri că doar nu oi fi eu singurul deştept şi serios dintr-un anume grup, la fel zic şi eu azi, doar nu oi fi eu ultima oază de bunătate din oraş.

Nebunul

Deși sînt fericitul proprietar al unei mașini frumoase, în București merg în continuare în cea mai mare parte a timpului cu metroul, tramvaiul, troliebuzul etc. În primul rînd pentru că transportul în comun îmi e plătit de la serviciu, în al doilea pentru că au mai rămas în mine active anumite rațiuni ecologice, supraaglomerare etc, iar în al treilea pentru că transportul în comun, după cum spune și numele, e în comun. Viața într-un oraș mare te face, pînă la urmă, să te saturi de oameni. Dar, de fapt, efectul e ambiguu, ambivalent, căci sîntem atrași de mulțimi în aceiași măsură în care aceasta ne inspiră scîrbă, frică, iritare și, din nou, etc. Eu încă mă bucur de transportul în comun pentru că e o ocazie unică de a interacționa, oricît de slab, cu necunoscuții din jurul tău.
Acum cîteva zile, o dimineață ploiasă făcea oamenii să fie mai tăcuți decît de obicei, în jur de ora 9, în autobuzul 385, pe Calea 13 Septembrie. Cînd e liniște în autobuz, aproape de fiecare dată se găsește cineva să vorbească tare. Poate la telefon, strigînd mai tare decît e cazul pentru a fi auzit nu de cel cu care vorbește, ci de restul lumii. Sau poate sînt doi puștani care se laudă la cîtă votcă au băut în vacanță, sau un alt puștan care încearcă să impresioneze vreo fată. De cîte ori văd astfel de spectacole, îmi amintesc că acum cîțiva ani eram și eu, împreună cu un coleg de facultate, protagonistul unora similare, doar că noi nu vorbeam despre băutură, obsecintăți, etc, ci aveam discuții pe care noi le credeam interesante pentru toată lumea, credeam, cu alte cuvinte, că facem un bine public discutînd despre ale noastre cu o voce puțin mai tare decît era cazul (sau cel puțin așa credeam eu, nu știu dacă Liviu avea același sentiment). La urma urmelor, unde ar mai fi avut bucureșteanul de rînd ocazia să audă vorbindu-se despre întrebările ultime ale existenței, cînd la televizor și în ziare vede doar un circ de prost gust? Dar datorită nouă, avea ocazia să ia o gură de spirit în drum spre casă, îngrămădit în vehiculele RATB-ului.
În dimineața asta ploioasă de acum cîteva zile, era linișite iar protagonistul era de data asta un bătrînel destul de bine îmbrăcat. Era liniștea aceea în care stînjeneala pe care o simte toată lumea dă o consisntență lăptoasă aerului, astfel încît aproape că ți-e frică să te și miști, ca să nu lași cumva urme. Eu eram curios să-l văd pe cel ce, mi s-a părut mie, recita o poezie, așa că m-am apropiat fără să-mi pese prea mult de laptele din aer. Toată lumea avea pe față acel zîmbet în care se putea citi clar sentința : “e nebun săracul “. Mi-am dat seama că de fapt nu recita o poezie, ci dintr-o carte de rugăciuni. La un moment dat, bătrînelul s-a oprit și a făcut ceva foarte atipic pentru un nebun. Adică a încercat să își explice cmportamentul. Spunea ceva despre un vis pe care l-a avut și în care Dumnezeu i-a spus să facă ce făcea acum. În timpul ăsta, își făcea întruna semnul crucii.
După vreo 10 minute, actorul nostru și-a schimbat brusc rolul de la cel ce predica în piața publică la călătorul care cere informații în legătură cu unde vrea să ajungă. Întreba de Parchet, auzise că e pe la Universitate și nu știa cum să ajungă mai ușor acolo, fără să meargă prea mult pe jos. Avea probleme la picioare și un baston care nu îl ajuta prea mult. Cîteva cucoane care erau lîngă el, după ce l-au ignorat cîteva momente, deoarece, probabil, nu-și puteau închipui că un nebun ar putea avea o destinație, l-au informat cu condescendență că Parchetul nu e la Universitate, ci pe bdul Unirii, la prima stație de la Unirea. Dar cuconale noastre confundau Parchetul cu Tribunalul. Bătrînelul nostru părea că știe destul bine unde vrea să ajungă, așa că nu se lăsa convins de ele și întreba în continuare dacă nu știe cineva cum să ajungă mai repede la Parchetul de la Universitate. Din întîmplare, eu știam că “nebunul” avea dreptate, că Parchetul e în zona Universității și că cucoanele alea nu știau despre ce vorbesc. M-am apropiat și i-am spus că cel mai bine ar fi să coboare la Izvor și să ia de acolo un troleu pînă la Universitate, ar avea astfel mai puțin de mers pe jos. Mi-a mulțumit și s-a îndreptat spre ușă. În urma lui, cucoanele au început să șușotească, probabil stingherite de faptul că un moș nebun știa mai bine decît ele cum e cu instituțiile publice. Așa că una dintre ele a început să zică, “Dumnezeu, auzi. Nu există niciun Dumnezeu!” și i-a mai zis ceva “de dulce” celui care ar fi putut să îi fie tată.
În momentul ăla, mi-a venit în minte o vorbă a lui Solomon (sper că nu greșesc-dacă nu e Solomon, e David, în orice caz unul dintre ei): “Nebunul zice în inima lui: Dumnezeu nu există!”. Poate ar fi trebuit să îi amintesc și cucoanei de vorba asta. În orice caz, mi-am dat seama atunci cine era de fapt nebunul dintre cei doi și că ceea ce trece drept nebunie în ochii omului de rînd, uneori poate fi nici mai mult nici mai puțin decît o formă de viață superioară.

Femeia sau eternul fenomen

Printre lucrurile pe care n-o să le înțeleg niciodată, se numără și femeile. (Sper că n-o să se simtă nimeni ofensat, mă gîndesc mai ales la vreo feministă, de formularea mea. “Lucruri” trebuie înțeles aici în sensul de fenomen-care are, iată, are și o curioasă omonimie,dacă mai știu eu ce înseamna omonim, cu feminin). Nu mă refer neapărat la eternul feminim sau la faptul că, se zice, femeile sînt de pe Venus și bărbații de pe Marte, ci la o chestie mult mai pămînteană, mai exact la gențile lor și telefonul mobil. N-o să înțeleg niciodată de ce o femeie care are o geantă imensă (și toate au!), care, la fel ca în Man in Black, conține un întreg univers, uită că are pe acolo și un telefon mobil pe care, iar uitarea, a uitat să îl dea pe silent. Așa că atunci cînd sună telefonul în mijlocul unei întîlniri sau unei conferințe etc, femeia noastră va avea timp să asculte în întregime melodia pe care și-a pus-o ca sunet de apel, și noi odată cu ea. Partea bună e că poți afla ceva despre preferințele ei muzicale, cu ocazia asta, numai că aproape de fiecare dată îți vine să strîmbi din nas pînă rămîne așa, cînd le auzi.
PS: Nasul meu chiar e puțin strîmb, se pare, așa că aș putea să profit de ocaziile astea pentru a încerca să-l îndrept.

Fericire probabilă

Sînt, uite, pe Pămînt
Sînt aici cu ochii, cu pielea, cu gura
Mai ales cu ochii, mi se pare
Inima și mintea îmi sînt rătăcite
Pe undeva printre stele
Dar ochii, ah, ochii...
Rătăcesc pe Pămînt
Căutîndu-și perechea
Cu inima și mintea plecate
Se zbenguie înnebuniți
Se aprind la fiecare întîlnire
Sclipesc ca și cum ar fi văzut fericirea
Păcăliți de propria reflecție
În iriși trecători
Fără inimă, însă
Nefericirea mi se pare frumoasă
Iar fără minte
Mi se pare preferabilă însăși fericirii
E ceva în nedecisul momentului
Ce face orice improbabil, probabil
Toată frumusețea din lume
Se comprimă într-un moment viitor
Amînat mereu cu voluptatea lui mai tîrziu
Din cînd în cînd mintea
Mă întreabă dacă sînt nebun
Inima dacă sînt bolnav
Dar apoi se-ntorc la ale lor
Iar eu rămîn cu ochii mei
Ce par să asculte doar de Heisenberg

16.10.09, Avla Magna, Rectoratul Univ. Buc.

Infinit. Infinit în sus. Infinit în jos.

Am citit mai multe cărți scrise de mari fizicieni din care n-am înțeles nimic, dar din care am rămas totuși cu ceva. De exemplu problema infinitului. Se pare că infinitul apare în anumite ecuații esențiale pentru teoriile moderne ale fizicii și dă infinite dureri de cap fizicienilor și matematicienilor. Nu, doar fizicienilor, pentru că matematicienii se joacă cu infinitul fără să-i doară capul. Dar fizicienii..cu ei e altă poveste. Cum să accepți că anumite particule au energie infinită? Trebuie să faci cumva să scapi de ele, să introduci un alt infinit care să-l anuleze le cel care te supără. Uneori merge, alte ori nu. Dar ce să te faci cu faptul că teoria Big Bangului spune că la început Universul avea temperatură infinită? Îți intră cu greu în cap distanța infinită, sau timpul infinit, dar cumva îți intră, ca un drum pe care îl lași neterminat. Dar temeperatura infinită? Nu-ți ia capul foc dacă încerci să bagi în el temperatură infinită? Și totuși fizicienii asta ne spun. Și că la aproximativ o miliardime de secundă temperatura scăzuse la doar cîteva milioane de milioane de milioane de milioane de miliarde de grade. Fizica, știința în general, vrea să reducă totul la cantități calculabile, dar realitatea se încăpățînează, ca o domnișoară care se lasă curtată la infinit, să rămînă infinită pe alocurea.
Dar Universul? E finit? E infinit? Fizicienii au găsit o soluție foarte elegantă inventînd cuvîntul transfinit, adică e finit dar își depăsește continuu limitele. Serios? Mie mi se pare că se trage mîța de coadă. Nici aici nu e ușor să scapi de infinit.
Relativitatea se ocupă de infinitul mare (stele, gravitație, curbura spațiului etc-încă odată spun că nu înțeleg absolut nimic din fizică, cu atît mai puțin din teoria relativității care, după mecanica cuantică, e cea mai imposibil de înțeles teorie a fizicii), iar mecanica cuantică de infinitul mic. Probabil d-aia sînt amîndouă așa de greu de prins cu mintea. Grecii își imaginau acum 2500 de ani atomii, dar nu s-ar fi gîndit niciodată că sînt așa de mici. Dar oricît de mici ar fi, întotdeauna se poate și mai mic. Așa că atomii sînt făcuți din particule subatomice care sînt față de atom cam ceea ce este atomul față de sistemul solar. Destul de mic? Și asta nu e tot, pentru că particulele subatomice, ca electronul sau neutronul sau fotonul sînt și ele făcute din niște chestii mult mai mici decît ele. Astăzi sînt numite corzi. Niște chestii care vibrează și care creează realitatea. Pînă și ceea ce se credea a fi vid colcăie de energie, de gravitoni, deci nu e deloc vid. Corzile astea sînt așa de mici că îți stă mintea în loc. Asta dacă mintea mai plecase de pe loc după ce stătuse cînd realiza cît de mici sînt atomii, apoi particulele subatomice. Dar totuși, odată ce le-ai vizualizat, căci imaginația funcționeaza mai bine decît orice microscop, nu-i așa că îți poți imagina ceva și mai mic? Vizualizîndu-le, ochiul imaginației tale te face pe tine însuți, ființă gînditoare făcută din milioane de milioane de miliarde de atomi, mai mică decît o singură coardă care alcătuiește un quark. Dacă ți-o poți imagina incredibil de mică, te poți imagina și pe tine însuți stînd lîngă ea și privind-o ca și cum ar fi gigantică, nu-i așa? Ce te oprește? Și atunci? Atunci nu-ți rămîne decît să privești în prăpastia infinitului și să încerci să nu-ți pierzi mințile.

PS: Ah, era să uit. De fapt, chair uitasem, căci post scriptumul ăsta vine după o zi. Mai e un infinit pe care se chinuie din răsputeri oamenii de știință să-l suprime, Acela care a spus despre El însuși: Eu sînt alfa și omega, începutul și sfîrștiul!

Despre sfîrșitul lumii

Mi s-a spus că posturile mele devin din ce în ce mai narcisiste. De data asta o să spun lucruri care or să-i facă pe unii să mă deteste, poate, ceea ce e o dovadă că sînt capabil să-mi las imaginea de sine deoparte cînd am pentru ce. Și de data asta am pentru ce.
Lumea asta e cel mai important lucru pe care îl avem, nu-i așa? Un Nietzsche se revolta împotriva creștinismului pentru că, credea el, creștinismului nu-i pasă de lumea asta, fiind preocupat doar să și-o "vîndă" pe a lui, pe cea "de dincolo". Avea dreptate și nu avea, pentru ca acel creștinism căruia nu-i pasă deloc de lumea asta, nu e deloc creștinism. De fapt, și Voltaire și Nietzsche și Cioran, ca să dau doar primele exemple care îmi vin în minte, nu urau creștinismul, ci doar niște caricaturi ale lui.
Eu, creștin fiind, iubesc lumea asta la fel cum o iubea și Cioran. La fel ca Nietzsche și Albert Camus, iubesc soarele și pămîntul. Spre deosebire de majoritatea creștinilor, eu cred că am fost făcut să trăiesc veșnic cu pielea încălzită de razele soarelui, cu tălpile gîdilate de țărîna pămîntului. Orice formă de creștinism care propune un rai doar pentru suflet, pe lîngă fapul că nu e deloc creștinism, ci doar platonism prost deghizat, îmi provoacă scîrbă. De fapt nu scîrbă, doar mă face să rîd.
Da, lumea asta e cel mai important lucru pe care îl avem. E singurul lucru. Și cu toate astea, cred că cel mai bun lucru care i s-ar putea întîmpla lumii noastre ar fi sfîrșitul. Sîntem îngroziți de sfîrșitul lumii dintr-un singur motiv, și anume pentru că ar fi și sfîrșitul nostru. Am fi foarte fericiți dacă am ști că sfîrșitul lumii ar veni după ce noi n-am mai fi, dovadă că de fapt ne doare în cot de lumea asta. Paradoxul e că cineva care iubește lumea asta cu adevărat, îi dorește și sfîrșitul. Iubește lumea cu adevărat doar acela care reușește să se piardă pe sine din vedere și să îmbrățișeze umanitatea. Lumea asta, de cînd e ea, a fost rea. Asta nu înseamnă că nu merită iubită. Însă orice on care a avut cît de cît spirit, care a avut, adică, capacitatea de a se pierde pe sine din vedere și a se vedea cu adevărat la persoana a treia, a încercat, într-un fel sau altul, să schimbe lumea. Faptul că toți oamenii mari au încercat să schimbe lumea, e dovadă că ceva e în neregulă cu lumea, dacă mai avem nevoie de dovezi pentru asta. Însă chiar dacă ne-am imagina că toate reformele sociale, medicale, politice, ecologice, ar avea succes deplin, tot nu ne putem imagina o lume perfectă, adică una care să nu mai necesite schimbare. De fapt, lumea noastră e bolnavă în chiar sufletul esenței ei, acolo unde ceva ce vibrează ( vezi String theory), creează realitatea așa cum o vedem. Boala ei e fizică, e metafizică, e estetică, e morală, e biologică. Nu există dimensiune care să nu sufere de o boală incurabilă, pentru care nimeni nu poate găsi leac. Și asta fără să mai pun la socoteală Răul, despre care vreau să vorbesc odată separat.
Fără credința într-un Creator al lumii, să-ți dorești sfîrșitul ei înseamnă să fii pur și simplu criminal. Dar altfel, știind că Cel care a creat-o odată, poate să o recreeze, a doua oară chiar mai bine, să îți dorești sfîrșitul ei înseamnă să o iubești cu adevărat.

Nu, sfîrșitul nu l-au prezis incașii sau maiașii sau Nostradamus. Nici știința (mayasii au știut-o, Biblia a știut-o, știința a confirmat, zice trailerul lui 2012, un alt film care vine să ne distreze cu perpsectiva propriului dezastru suprem- ce masochiști mai sîntem și noi! ).
Cînd eram mai mic, încercam să înțeleg cărțile profetice din Biblie, adică Daniel și Apocalipsa. În ele am aflat temelia credinței mele in existența unui Creator care se implică activ în istoria creației lui. Dacă te uiți acolo, dacă ai doar puțină răbdare, descoperi acolo o lumină pe care nicio știință, oricît de pozitivistă sau raționalistă și care îți spune că Dumnezeu nu e nimic mai mult decît o ipoteză expirată, n-o poate stinge. În Daniel și Apocalipsa descoperi că cineva a știut Istoria de la început pînă la sfîrșit și s-a obosit să ne-o descopere și nouă. Acum aproximativ 20 de ani, aflasem din Daniel și Apocalipsa despre o autoritate economică mondială, care va fi instituită ca răspuns la o criză mondială. Aflasem că Papa, pe care Biblia îl demască fără drept de apel drept Antichrist (Antichristul lui Lars Von Trier, oricît de frumos și tulburător din punct de vedere estetic, este o glumă ieftină pe lîngă subtilitatea și RĂUTATEA camuflată a adevăratului Antichrist) face apel la o revitalizare a religiei la nivel mondial, ceea ce tradus înseammnă că el se alteaptă ca toată lumea să fie Catolică. Și o să vină o zi cind bătrînelul ăsta o să aibă puterea supremă și să facă ceea ce acum pare SF, sau doar F, adcicp fanasy, căci știința n-are nicio legătură cu povestea asta. Zilele astea citeam un articol în Dailybussines care vorbea tocmai despre instituirea unei autorități economice mondiale care să facă față crizei, o poveste care mai demult și ea părea tot SF, sau doar F. Parcă nu le venea nici lor să creadă, parcă își cereau scuze că vin în fața lumii cu astfel de știri ce parcă sînt rupte din vreun scenariu conspiraționist obscur. Și așa e catalogată în general Biblia, drept fabulații obscure, asta pînă ce spune ea se întîmplă în realitate. Și pînă acum s-a întîmplat la literă. Și o să se întîmple în continuare. Și asta e vestea bună cu privire la sfîrșitul lumii. Căci Apocalipsa, departe de a însemna dezastru și nenorocire, așa cum crede în mod fals toată lumea, înseamnă descoperire, adică descoperirea făcută de Cel care a făcut Lumea și Istoria și care are de gînd să refacă lumea. Sfîrșitul, adică, nu e decît un alt început.

Așadar, n-o să vină niciun meteorit să ne distrugă, nici n-o să fim devastați de vreun război nuclear, așa cum ne arată toate filmele astea de sute de milioane de dolari (și care, între noi fie spus, sînt toate foarte slabe, mult mai slabe decît cel mai prost film al vreunui rus ce a făcut un film low budget). Vă promit eu! De fapt nu eu sînt cel ce promite, ci altcineva, Cineva care chiar se poate ține de promisiune. Dar sfîrșitul o să vină, însă sfîrșitul ăsta care ne sperie atît trebuie iubit, pentru că e cel mai bun lucru care i se poate întîmpla unei lumi a cărei boală e atît de adînc intrată în măduva ei încît nu mai poate fi vreodată extirpată. Iar după sfîrșit, în virtutea aceleiași promisiuni, adevarata Brave New World, nu distopia imaginată de Huxley.

Scris frumos

În seara asta un prieten mi-a zis că scriu frumos. Mi-a zis să nu mai mă scuz cînd scriu mult, pentru că e bine să scriu mult. Un alt prieten a observat că și scuzele astea au rolul lor în componenta stilistică a scriiturii (n-au fost chiar astea cuvintele lui).
Din cînd în cînd, cineva îmi spune că scriu frumos. Unii îmi spun că scriu chiar foarte frumos. E un soi de exhibiționism ce fac eu acum, dar aș vrea să exprim cumva sentimentul care mă stăpînește acum. Deși nu știu cum aș fi descris în termeni freudieni, sînt o persoană destul de sensibilă cu privire la imaginea de sine. Îmi amintesc cu un soi de veselie tristă o întîmplpare de acum mulți ani. Eram cu două prietene mai mari. Ele aveau cam 12-14 ani iar eu cam 10-11. Plimbîndu-ne prin niște grădini de care îmi aduc aminte cu nostalgie, ne întîlnim la un moment dat cu o femeie în vîrstă. Sau babă, cum preferați. Eu la vremea aia preferam babă, clar. Acum am devenit mai atent la cerințele corectitudinii politice. Oricum ar fi fost, babă sau femeie în vîrstă, respectiva se oprește în dreptul nostru și întreabă, cum se obișnuiește în mediul rural, acolo unde oamenii mai au încă o vagă idee despre cei din jurul lor, ai cui sîntem. Răspune mai întîi Cristina, care era a medicului veterinar, apoi Tatiana, care era a lu' Crăcănău. Îmi vine rîndul și mie, dar n-apuc să răspund că sînt nepotul lui Nelu Chebaru, că baba întreabă: "da' urîtu ăsta al cui e?" N-aș putea să transpun în cuvinte cît de mult m-a durut întrebarea aia. Nu știu dacă a glumit sau nu, dar la vreo două zile am auzit că a murit. În copilăroșenia mea, mi se părea că și-a meritat soarta și îmi amintesc, cu rușine, că ziceam: asta e pedeapsa pentru că a zis de mine că sînt urît. În aparenta nevinovăție de copil se poate remarca însă sîmburele unui soi de narcisim ce pare să mă caracterizeze. În orice caz, am povestit astea doar pentru a spune că ori de cîte ori cineva îmi spune că scriu frumos, îmi provoacă o fericire imposibil de pus în cuvinte, mai mare chiar decît dacă mi-ar spune că sînt frumos. Interludiu în stil messenger: :D . Ar fi trebuit să zic postludiu.

Un orb, sînge și un răspuns important

Recunosc, titlul e menit să șocheze sau măcar să atragă atenția. La urma urmelor, dacă vrei să te vinzi, trebuie să te împachetezi. Dar în același timp titlul e și un rezumat destul de fidel al zilei mele.
Am trecut azi dimineață pe lîngă un nevăzător. Era un domn pe la vreo 50-60 de ani, bine îmbrăcat, și care era ținut de mînă de o persoană mai tînără, în jur de 45 de ani. Îți dădeai ușor seama că cei doi seamănă. În plus, cel mai tînăr și văzător, avea probleme vizibile cu ochii (frumos joc de cuvinte, nu?), deoarece strîngea din ochi și parcă încerca să scruteze întunericul sau o ceață groasă, deși în diminieața asta frumoasă n-a fost nici întuneric nici ceață. Ce mi-a atras atenția a fost însă fața orbului. N-am mai văzut demult o față care să exprime atîta serenitate, demnitate, împăcare cu sine și seninătate. Ți se pare că un orb e o ființă demnă de milă, dar orbul ăsta își purta orbirea cu atîta demnitate încît te făcea să-l invidiezi. M-am uitat în jur, încercînd să fac chiar atunci uz de darul vederii, pentru a-i face în ciudă, parcă. Dar m-am trezit imediat simțindu-mă sărac, mai sărac decît el, în orice caz. Mă uitam în jur. Și ce? Ce vedeam? Aceleași lucruri pe care le văd în fiecare zi, aceleași lucruri pe care toți oamenii le văd în fiecare zi și pe care nu dau doi bani, pe care au uitat să le aprecieze, dacă au știut vreodată. În schimb, orbul părea să fie atît de adîncit în el însuși, încit propria lui viață sufletească era mai bogată și mult deasupra tutor vieților noastre, ale ăstora care vedem.

Am ajuns la Institutul de hematologie unde urma să donez sînge. Dacă cineva e speriat de ace și crede că să fii înțepat și să vezi apoi lichidul ăla roșu care îți poartă viața scurgîndu-se din tine, e cel mai rău lucru în legătură cu donarea, se înșeală. Cel mai rău e că trebuie să stai la mai multe cozi, să aștepți pînă te saturi, să fii tratat cu sictir de niște asistente-funcționar, deși, trebuie să spun, medicii, sau poate sînt tot asistente, nu știu, care se ocupă direct de donare, adică cele care îți bagă acele, te tratează destul de bine ca să te simți o ființă umană în carne și oase. Și sînge, uitam tocmai sîngele. Să donezi sînge e probabil unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poate face cineva pentru cei din jur. În plus, primești o zi liberă de la serviciu, dacă nu ai un șef prea tîmpit pentru a ți-o refuza (nu e cazul meu, căci eu am un șef ideal), și bonuri de masă cît să mănînci de două ori la KFC. Dar mai bine un ai mînca la KFC, că apoi te ustură nu buzunarul. Știi tu ce.

Deși aveam zi liberă, am trecut totuși pe la birou deoarece la 16 trebuia să fiu la facultate (Editare ulterioară. Mult ulterioară. Îmi dau seama că pentru cineva care nu știe că am biroul lîngă facultate, nu are niciun sens ce am zis în ultima propoziție). Deschid calculatorul. Au trecut de mult vremurile în care îmi dădeam singur emoții. Îmi verific emailul. De data asta aștept un email mult mai important. Am în proaspăt în minte o discuție despre fizica cuantică, o chestie pe care o înțeleg la fel cum aș înțelege un film văzut într-o limbă de care nu am auzit niciodată. Nu înțeleg, dar din ce se întîmplă acolo, fără a prinde limbajul propriu-zis, mai prind totuși cîte ceva. În orice caz, la nivel cuantic particulele nu doar că nu au o poziție definită, adică pot fi și aici și mai încolo în același timp, dar nici măcar nu sînt ceea ce sînt. Adică, o particulă poate fi electron sau pozitron pînă cineva îi măsoară sarcina electrică, moment în care se decide dacă e una sau alta. Îmi timp ce îmi deschideam emailul, mă gîndeam la lucrurile astea, îmi spuneam că emailul pe care îl aștept, e și nu e în inbox, pînă în momentul în care mi se încarcă și văd dacă e sau nu e. Emailul ăsta era mult mai important decît cele trei de care ziceam acum cîteva zile. Sînt sigur că niciunul dintre cei trei nu-mi citește blogul, deși aș fi onorat dacă ar face-o, așa că afirmația de mai sus am făcut-o fără frică. Încercam, plin de emoții, să ghicesc: mi-a răspuns, nu mi-a răspuns? În timp ce în emoțiile mele se amestecau electroni, pozitroni, quarci și alte particule elementare, am avut ceea ce nu pot numi decît cîteva secunde de fericire. Îmi răspunese. Da, Grace Davie, femeia despre care Peter Berger spunea că e unul dintre cei mai buni sociologi ai religiei dn Europa, îmi răspunsese. Mai mult decît, se arăta dispusă să colaboreze cu mine. Astfel că, deși nu știu exact cînd și unde, dacă va fi Suedia în primele șase luni din 2010 sau Anglia în ultima parte a aceluiaș an, știu că voi avea ocazia să mă bucur timp de 6 sau 8 luni, de suportul și ghidarea tezei mele de doctorat din partea unei doamne de excepție.

Cum să-ți dai emoții singur

Emoțiile au în general o sursă externă. Avem emoții la un examen, cînd trebuie să vorbim în public sau cînd vrem să vorbim cu fata aceea frumoasă de care ne place dar care pare să nu ne fi observat. Ce e mai ciudat, pare să se uite la noi fără să ne observe. Emoțiile își au întotdeauna cauza în ceilalți, sînt coloratura sufletească a raportării noastre la celălalt. În sensul ăsta, emoțiile pot fi negative, cele cauzate de absența cuiva, cum ar fi dorul sau singurătatea sau sentimentul că am rămas fată bătrînă și n-o să mă mărit niciodată. Sau pozitive, cînd sînt cauzate de prezența celuilalt. Aici intră frica de a vorbi în public sau golul din stomac pe care ți-l dă gîndul de a merge la frumoasa care nu te observă și a-i spune, ca în filmele proaste, "bună, ce faci?".
Acum cîteva minute, însă, am demonstrat că poți să-ți dai și singur emoții. Săptămîna trecută, am scris de pe adresa mea de mail "oficială" trei emailuri pentru niște oameni foarte importanți pentru mine. Tot de atunci, adică de vreo săptămînă, aștept, cu emoție, răspuns. Pînă acum nu am primit niciunul. Mă gîndeam că măcar unul tot trebuie să primesc. Dar n-am primit niciunul. Mă simt prost, mă simt neimportant, căci e vorba de trei oameni foarte importanți pentru mine și care mă ignoră, de o săptămînă, în grup. Sînt și ele emoții, la urma urmelor, probabil ar trebui să mă simt recunoscător că simt și eu ceva. Înseamnă că nu sînt chiar un nesimțit cum începusem să cred. Azi am găsit un pdf interesant pe net, și cum eram la birou am zis să mi-l trimit pe mail, ca să nu îl mai caut acasă. Așa am și făcut. L-am trimis de pe yahoo, pe gmail, pe adresa mea oficială, ionete.catalin. Puteam să fac și altfel, dar m-am gîndit că dacă îl vad în inbox nu am cum să uit de el. Numai că de la serviciu pînă acasă, cu o escală prin Bricostore, am uitat. Și în seara asta, ca în fiecare seară, mi-am verificat mailul de pe gmail cu un sentiment de așteptare ceva mai moderat decît în primele zile, dar destul de intens. Știe toată lumea cum arată o pagină de email, că înainte de a vedea de la cine emailul, vezi că ai primit un email, sau mai multe. Eu vedeam doar că am primit un email și eram sigur că trebuie să fie unul dintre cele trei pe care le așteptam. Îmi spuneam "în sfîrșit!! " și deja, în timp ce dădeam click pe inbox, mintea mea calcula cu febrilitate probabilități, întrebîndu-mă care dintre cei trei mi-a răspuns și fiind sigur că emailul nu poate fi de la altcineva. Mă înșelam și aveam dreptate în același timp, căci emailul nu era de la altcineva dar nu era nici de la unul dintre cei trei. Era de la mine. Și iată cum am reușit să-mi dau emoții de unul singur. Senzațiile au fost destul tari și au fost gratis. Puteți să încercați și voi acasă.

Cum să prinzi timpul cu mîna

Timpul e o chestie foarte ciudată. Filosofii se chinuie de cînd lumea să îl definească. Mai recent, fizicienii încearcă să-l manipuleze. (Einstein ne-a spus că trecerea timpului e afectată de gravitaţie, dar pun pariu că nu ştiaţi că timpul trece mai greu la baza solului, adica foarte aproape de scoarţa terestră, şi mai repede la înălţimi mari, unde gravitaţia e mai slabă, după cum arată măsurători făcute cu ceasuri atomice).
Dar timpul e, la urma urmelor, o chestie foarte personală. E orizontul vieţii noastre. E materia primă a viselor şi decepţiilor noastre. E principala noastră resursă, şi într-un sens, singura. Dacă am învăţa să „manipulăm”bine timpul, nu în sensul călătoriilor în timp, ci în sensul unei folosiri eficiente a lui, am învăţa să ne asigurăm destine mai fericite. Dar sîntem prea leneşi, prea delăsători. Vorbesc pentru mine acum, însă oricine se simte vizat e liber să zîmbească aprobator, fără frica de a fi observat, căci tehnologia, orice s-ar spune, nu a ajuns încă atît de înfricoşător omniprezentă.
Însă, orice ai face şi oricum ai face, drama condiţiei umane este că timpul trece, şi trece iremediabil (săgeata timpului e îndreptată în jos, ca degetul mare care altă dată hotăra soarta gladiatorilor învinşi). Am 27 de ani şi parcă ieri aveam 7, şi ca mîine o să am 47, şi ca poimîine o să mor.
Însă timpul nu trece cu anii, trece cu secundele, cu minutele. Minutele astea care, deşi au toate 60 de secunde, trec uneori greu, îngrozitor de greu, iar alteori zboară fără să le simţi. Cînd plictisul te face să-ţi ieşi din minţi, ai da orice să trecă mai repede timpul. Ai da orice să treacă mai repede cel mai important fluid dintre cîte există. Ai da orice să ţi se apropie sfîrşitul, adică. Invers, cînd eşti fericit, te trezeşti că timpul a zburat pe lîngă tine. Ai fost fericit, ce-i drept, dar te trezeşti ca după un somn lung şi-ţi dai seama că eşti mai bătrîn. Oricum ar trece timpul, greu, ca pe ace, sau uşor, ca pe aripi roz de vultur, tragicul şi singurul rezultat e că eşti mai aproape de SFÎRŞIT şi atîta tot. Îţi doreşti atunci să ai capacitatea ca, fericit fiind, să poţi prinde timpul cu mîna, să-l dai înainte, înapoi, aşa cum te joci cu GOM-ul sau cu BS Playerul sau cu VLC-ul sau cu ce vezi tu filme. Dar nu poţi, încă nu avem tehnologia asta. Şi nici n-o s-o avem vreodată, pentru că n-o să fim niciodată dumnezei. Şi nici măcar Dumnezeu nu se joacă cu timpul, deşi probabil ar putea s-o facă. Îl lasă să curgă, îl lasă să NE curgă, să ne aducă undeva, spre izvorul vieţii sau spre vărsarea în oceanul de nefiinţă veşnică, depinde doar de cum îţi place să înoţi.

Evadatul se întoarce

Cîteva palme mai în josul paginii povesteam despre evadatul de saptamîna trecută din Jilava. Nu povesteam doar despre asta, pentru ca de obicei nu pot să vorbesc despre un singur lucru. NU POT! Întotdeauna se găseşte o conexiune care să-mi fure discursul şi să mă facă să mă pierd în divagaţii. Dar, cred ca ce pierd în coerenţă cîştig în culoare. De fapt, sper, mai mult decît cred.

Săptămîna asta a luat sfîrşit relaţia mea cît de cît intimă cu Jilava (Toate lucrurile bune se termină, se zice, dar din fericire asta e valabil şi pentru cele rele. Cel mai simplu şi adecvat ar fi să se spună pur şi simplu că toate lucrurile se termină!). Însă în ultima zi acolo am avut norocul să fiu în comisia de schimbare a regimului de executare pentru deţinuţi, comisie în care a fost băgat şi băiatul nostru plimbăreţ care a pus Jilava pe jar. Toată lumea din comisie îl întreba dacă a mîncat bătaie. Eu la început nu mi-am dat seama, dar apoi era evident despre ce bătaie era vorba. În afară de o revoltă, nimic nu reprezintă o criză mai mare pentru o puşcărie decît o evadare. Cînd evadeazea cineva, cam toată lumea din puşcărie are de suferit, începînd de la personalul administrativ şi terminînd cu ppl-urile (aşa li se zice acum condamnaţilor, adică persoane private de libertate, doar că sună atît de urît încît mai bine s-ar fi rămas la informalul dar împămîntenitul „hoţi”). Cînd cel evadat se întoarce la puşcărie, căci dacă nu se sinucide sau nu e omorît, evadatul se întoarce întotdeauna la puşcărie, e firesc ca lumea să-şi exprime nemulţumirea. Administraţia şi-o exprimă înăsprind condiţiile de detenţie, iar tovarăşii de executare şi-o exprimă cum ştiu ei mai bine, adică prin bătaie.
Băiatul acesta nu era deloc un criminal periculos, ci dimpotrivă, un puştan cu o faţă deloc respingătoare, cu un aer timid. Uitîndu-mă la el mă întrebam de unde a avut curajul să fugă. Era condamnat pentru o faptă de furt şi în vreo 8 luni ar fi fost eliberat condiţionat. Acum îl aşteaptă încă vreo 5 ani la periculoşi. Orice calcule ar fi făcut băiatul ăsta cînd a luat decizia să fugă, a demonstrat că stă prost la aritmetică. Explicaţia e că nu a făcut niciun calcul, că a fost un act „necugetat”, a cedat impulsurilor pasionale ale iubirii trădate. Căci da, îl părăsise iubita pentru altul, car poate nu avea altceva în plus faţă de el, dar măcar era liber. Pasiunea asta i-a luat şi puţina minte pe care o avea, căci evident băieţaşul nu e foarte deştept, şi l-a făcut să facă o prostie. Oare tot ce facem în virtutea pasiunii sînt prostii de felul ăsta sau de alt fel?

După ce s-a terminat comisia asta, aşteptînd să înceapă alta, mă gîndeam la mine, la cît de înîmplător e faptul că eu sînt eu şi nu sînt dobitocul ăla de evadat, că sînt atîtea lucruri pe care le am în comun cu el, la fel de multe care mă diferenţiază. Că lumea e un loc pe care îl înţeleg prea puţin. Că iubesc lumea asta la fel de mult pe cît o urăsc. Că lumii nu-i pasă de mine şi sînt doar un alt gîndac pentru ea, unul care are şi el evadările lui, chiar dacă nu din Jilava. Şi tot gîndindu-mă, am scris poezia asta de mai jos, „Acum”.

Acum

Acum
Vîrtejul de simţire
Mă izbeşte
De pereţii cosmosului

Fiecare clipă
E beată de un acum
Ce se vrea un veşnic mereu

Mi-e spaimă de moarte de mîine
Căci lui nu-i e frică de mine
Eu sînt pentru el
Ce e praful pentru tobă

Ieri e doar un vis
Pe care l-am avut şi care m-a avut
Mai ales m-a avut
M-a făcut

Şi totuşi
Sînt stăpînul suprem al lui acum
Sînt oglinda în care se uită
Şi strigă: SÎNT !

Sînt, la urma urmelor, şi eu ceva

Puşcăria Jilava, 29.09.09

Greața

Unii oameni se întrebă uneori de ce trăiesc. Cei mai mulți oameni nu se întrebă vreodată de ce trăiesc. Te naști și n-ai ce face decît să trăiești. E cel mai bun lucru pe care poți să-l faci. E singurul lucru. Cei care se întreabă de ce trăiesc sînt mai profunzi decît cei care nu se întreabă, dar profunzimea asta îi costă scump, pentru că nu există niciun răspuns, doar nefericire pentru cel ce se întreabă. Dacă întrebi pe cineva de ce mănîncă, o să răspundă că e nevoie de mîncare pentru a întreține viața. Dar viața pentru ce e? Jean Paul Sartre dădea un răspuns hotărît: nu există niciun sens al vieții și pe cine își dă seama de asta îl apucă greața, la nausee. De ce nu există niciun sens al vieții? Pentru că nu există Dumnezeu. Dar toți oamenii se comportă ca și cum viața lor ar avea un sens. Nu pun la îndoială puterea instinctului de conservare, dar să fie asta tot? Viața noastră nu are sens, știm bine, aceia dintre noi care ne întrebăm. Dar trăim ca și cum ar avea, demonstrînd astfel că viața are totuși un sens. Sartre zicea că viața nu are sens, dar că omul îi dă sens. Dar sensul ăsta, dat de om, e tot un nonsens, căci omul care ar puea să dea cu adevărat sens vieții ar fi Dumnezeu, nu om. Acesta ar fi omul care ar putea să se facă pe sine nemuritor, căci ceea ce anulează orice sens al vieții, cea care a băgat groaza în cele mai curajoase spirite, e moartea. Slăbiciunea sistemului lui Sartre, dacă avea unul, e evidentă. Nimeni n-a reușit încă să răspundă în mod serios la întrebarea: de ce ne trăim viețile ca și cum ar avea sens, deși știm că nu e niciun sens? Poate pentru că, undeva în adîncul inimilor noastre, știm că există un sens, că există absolut, că există nu nemurire, dar posibilitatea ei.

Dacă aș muri mîine, mi-ar părea rău de un singur lucru. Oamenii sînt ca stelele, se nasc, strălucesc și mor. Dar unii nu apucă să strălucească, pentru că moartea vine prea devreme. Mi-ar părea rău că n-am apucat să strălucesc.

Evadatul care a speriat vestul... Bucureştiului

Luna asta am avut o relaţie foarte strînsă cu puşcăria. Aproape intimă. Azi am stat cinci ore acolo, am participat la patru comisii, două de eliberare condiţionată, recompense, individualizare a regimului de executare. Ştiu, pe cine ar putea să intereseze asta? Pe nimeni, fireşte. Nici măcar pe mine nu mă interesează prea mult. Doar că azi a fost o zi specială în Jilava. Toată lumea e în priză, deoarece e un evadat. Pentru opinia publică, un evadat e doar un alt motiv de divertisment, dar pentru administraţia unei puşcării, un evadat înseamnă o criză. De nervi, de serviciu, de ce vreţi. Evadatul ăsta, un tip de 25 de ani, a auzit, se pare, că l-a părăsit concubina. (Am văzut aseară un film drăguţ care poate fi văzut şi ca un discurs despre căsătorie-concubinaj."He's just not that into you" Căsătoria pierde azi din ce în ce mai mult teren în faţa concubinajului. Dar, ca simplu fapt, o să zic doar că printre puşcăriaşi concubinajul e foarte la modă, foarte puţini sînt căsătoriţi. Pentru mine ăsta e semn că relaţia de concubinaj e…deviantă într-un anume fel) Tipul ăsta, care evident nu e foarte deştept, şi spun asta nu pentru că a ajuns la puşcărie, pentru că în puşcărie găseşti oameni foarte deştepţi, mai avea un an şi ajungea în faţa comisiei de eliberare condiţionată. Am participat la destul de multe astfel de comisii ca să spun că avea 90 la sută şanse să fie eliberat peste un an, deoarece avea o conduită bună în puşcărie. Dar acum, a auzit că l-a părăsit concubina (în ultimele trei luni n-a mai fost vizitat) şi s-a gîndit să-i facă o vizită, să o întrebe dacă sînt probleme în relaţia lor şi dacă pot fi rezolvate. Sau poate s-o omoare şi pe ea şi pe noul ei amant, cine ştie. Oricum ar fi, tipul ăsta şi-a stricat definitiv viaţa. Căci, orice s-ar crede, dacă ai ajuns la puşcărie dintr-un motiv anume, nu înseamnă că viaţa ta s-a terminat. Cînd prin faţa comisiei trec deţinuţii e un moment foarte interesant, cred eu, căci atunci se citeşte cu voce tare fapta comisă, comportamentul din puşcărie şi alte lucruri legate de situaţia lor, moment în care poţi observa, dacă eşti atent, anumite sclipiri sau întunecimi pe chipul lor, care, fie el de deţinut, e în primul rînd de om. Dar după o tentativă de evadare, viaţa ta în puşcărie s-a terminat, nu mai e absolut nimic ce poţi face pentru a convinge că eşti „recuperabil”. În condiţii normale, dacă nu faci probleme şi munceşti, îţi poţi îmbunătăţi situaţia.
Dar tipul acesta nu şi-a stricat doar viaţa lui prin evadarea asta. (Oare unde crede că se duce? Poate crede că trăieşte în Evul Mediu, cînd te puteai ascunde prin munţi şi să faci pe haidcul sau pe outlaw-ul-azi poti să scapi de braţul lung al legii doar dacă eşti superşmecher, adică doar dacă ai bani, relaţii, un avion care să te ducă în America de Sud, şi tipul ăsta clar nu e superşmecher). Tipul acesta a stricat ziua multora, în afara de ziua personalului administrativ. Azi, s-au analizat în comisie propunerile de recompense cu permisia de a părăsi penitenciarul pentru o zi. În mod normal, cam jumătate din propuneri trec de comisie, azi abia dacă au trecut vreo două din 26. De ce? Pentru că nimeni din conducere nu mai avea chef să dea permisie cuiva după ce zurliul ăla a evadat şi a pus tot Penitenciarul într-o lumină proastă. Eu sînt acolo un outsider, la propriu şi la figurat, pentru că sînt singura persoană car vine din afara Penitenciarului. De obicei îi las pe ei să argumenteze şi votez şi eu cum mi se pare mai bine. Azi însă, am insistat ca unui deţinut din Roşiori de Vede, care era la puşcărie pentru că lovise un poliţist, să i se dea o zi liberă. Nu doar pentru că în Roşiori am făcut eu liceul, deşi a jucat şi asta un rol. Dar băiatul acela îndeplinea condiţiile pentru o astfel de recompensă. Şi cu toate astea, azi, pentru că tipul ăla evadase, nu i s-a dat voie să plece o zi acasă. Mi s-a explicat că o să-i prindă bine refuzul acesta: i se testează caracterul.
Mă întreb ce face o persoană care primeşte o zi de libertate, cum o foloseşte. Sînt sigur că cei mai mulţi se îmbată şi nici măcar nu ştiu cum le-a trecut ziua. Dar alţii, mai lucizi, mai deştepţi, înceacă să profite cît mai mult de fiecare secundă. Dar ce poţi să faci în 24 de ore? Şi cum poţi să te bucuri de ceva ştiind că mîine pe vremea asta o să fii iar în camera ta din Jilava unde cei 15 colegi de cameră nu se spală niciodată şi te ameninţă că te fac „fată în cameră”. Asta înseamnă că o să fii violat. Se întîmplă frecvent.
Nu pot să cred că iar am scris mult, voiam să scriu vreo două vorbe. Eh, evadatule, succes oriunde ai fi, dar să ştii că de Jilava nu scapi!

Ochiul care privește lumea

Mergi pe stradă și ochii tăi se plimbă peste tot, întîlnind alți ochi, care se plimbă și ei. Și îți închipui că și ei caută ce caută ai tăi, că sînt învîrtiți de aceleași rotițe, de același combustibil, scrutînd aceleași destinații. Te întrebi uneori cum se vede lumea dintr-o mașină de 200 000 de euro, sau dintr-o vilă de 5 milioane. În astfel de momente avem intuiția faptului că lumea nu se vede la fel de oriunde ai privi-o. Doar că facem greșeala să credem că banii sînt cel mai important lucru care colorează prisma viziunii cuiva asupra lumii. Banii sînt importanți, pentru că ei îl fac pe cel ce îi posedă în cantități suficiente să creadă că întreaga lume se află la picioarele lui. Dar tot din motivul ăsta banii sînt și periculoși, adică înșelători. Căci lumea nu se află la picioarele nimănui, nici măcar la picioarele celui mai bogat om din lume. Deși, recunosc, mai toată lumea se tîrăște cu plăcere pe acolo ca să i le sărute. În orice caz, însă, felul în care cineva vede lumea e determinat de materialul din care e făcut ochiul însuși, adică de carnea lui. Pe fața fiecăruia dintre noi se poate citi, deși într-o limbă greu de descifrat și apoi de interpretat, ceva din felul în care noi înșine vedem lumea.
E soare, mă plimb prin parcul Crîngași. Nu știu dacă se numește așa, știu doar că e lîngă Piața Crîngași. Am coborît din metrou și trebuie să ajung pe o stradă care se află undeva în spatele parcului ăstuia. E prima dată cînd trec prin el. Găsesc strada, am o discuție de o oră, o oră jumate cu o familie în care toată lumea fumează întruna. Mă mir cum de nu au murit deja. Poate vorbesc cu fantomele lor, cine știe. Sînt și niște copii acolo. Aș vrea să le atrag atenția că nu ar trebui să fumeze în casă, copiii au în mod sigur de suferit și dacă există o Instanță Supremă în Univers, or să fie trași la răspundere odată pentru ticăloșia asta: cei doi copii, unul de 7 și unul de 11, cred, au dreptul la aer curat, măcar. Dar nu îndăznesc, mă gîndesc că oricum nu aș schimba mare lucru. Și de prea multe ori sugestiile mele bine-intenționate au fost prost-primite. Mă bucur din tot sufletul cînd, după o oră jumate, mă găsesc în aer liber. Respir cu lăcomie aerul infect din București, dar care acum, după o cură de fum, mi se pare din inima munților. Drumul mă duce înapoi, înspre metrou, prin parc. E în jur de ora 13, cei mai mulți oameni sînt la serviciu, dar unii nu au serviciu. Acum aproape 3 ani nu aveam nici eu. Pe o bancă sînt vreo 2 bătrîni, amîndoi avînd cîrjele rezemate de bancă, și un copil, un adolescent, în scaun cu rotile. Nu doar picioarele i-au fost atinse de infirmitate: se poate citi pe fața lui că handicapul i-a afectat cele mai adînci straturi ale ființei, că nu s-a mulțumit doar să-l țină într-un scaun cu rotile. Și în momentul ăla îmi dau seama că pentru bătrînii ăștia în cîrje și pentru adolescentul ăsta în scaun cu rotile, strălucirea soarelui are cu totul altă însemnătate decît are pentru mine, că verdele copacilor nu e același verde pe care îl văd eu. Mă uit tot timpul la ceas, mi-am luat, de cîteva zile, un ceas pe care mi l-am dorit frumos. Sper că e. Ei nu se uită la ceas, sau, chiar dacă se uită, pentru ei nu are importanță ce oră e. Pentru ei, toate orele sînt la fel, pentru că viața nu mai are prea multe surprize. Poate privirea mea asupra privirii lor e superficială, poate nu ține cont de posibila bogăție a vieții lor sufletești, ale unor ființe care pentru mine doar fac parte dintr-un peisaj trist. Figuranți în filmul în care actorul principal sînt eu. Dar în momentul în care îmi dau seama că eu însumi nu sînt altceva decît o bucată mișcătoare de peisaj pentru ei, știu că nu pot să greșesc prea mult. Am certitudinea că ochiul lor poartă cu el peste tot deznădejdea cărnii din care e făcut și o imprimă peste tot. Trec mai departe bucurîndu-mă că, pentru o vreme măcar, sînt tînăr, am picioare. Dar ochii lor rămîn cu mine, viziunea mea poartă urmele viziunii lor și dintr-o dată sînt mult mai conștient de diferențele de privire ale celor din jurul meu. În aglomerația din stația de metrou simt că există atîtea lumi încît e imposibil de conceput că au putut încăpea acolo. Am știut mereu asta, dar acum o simțeam. Și dintr-o dată, nu mai sînt atît de preocupat de grijile mele, pentru că simt toate grijile celor din jur. Dintr-o dată, nu mai îmi e atît de foame, pentru că în jurul meu, în lumea asta pe care ochiul meu nu o poate scruta, dar o știe, se moare de foame. Dintr-o dată, în mijlocul aglomerației urbane, pentru prima dată în ziua aia, nu mai eram singur.
Atîția ochi, atîtea lumi și, în ciuda suferinței, căci toți ochii sînt înlăcrimați într-un anume fel, tot atîtea motive de extaz. Extazul pur al diferenței, al diferenței că ești.

Nu vreau să merg mai departe

Nu, nu asta nu e declaraţia unui sinucigaş! Nu m-am gîndit niciodată serios la sinucidere, deşi, mai demult, pe vreo 20 de ani, mi se părea că lumea e atît de mare şi că eu sînt atît de mic încît nu voi putea niciodată să fiu demn de ea. Sau, cum ziceam eu atunci,nu mă ridicam la înăţimea exigenţelor fiinţei. Oare ce însemna asta de fapt? Probabil erau doar răbufnirile unui ego care avea exigenţe prea mari de la el însuşi. Cred că era perioada în care îl citeam pe Patapievici (de ex. Zbor în bătaia săgeţii) şi lista lui de lecturi, el povestete că citea o carte în fiecare zi, mă făcea să cad într-o depresie adîncă. Adică, sînt atîţia oameni care au reuşit să atingă excelenţa, să împlinească exigenţele fiinţei, în termenii în care mi se părea mie că se pune problema. Şi eu? Eu eram doar unul care "pierduse startul" (altă expresie pe care o foloseam pe atunci pentru a-mi descrie condiţia demnă de milă). Adică, Cioran scrisese deja un eseu serios pe la 13 ani, dacă îmi aduc bine aminte, şi eu aveam 20 şi nu făcusem nimic. Mi-e greu să descriu în profunzime ce simţeam atunci, cert e că eram profund nemulţumit de mine şi că uneori îmi doream să nu mai fiu. Nu să mor, nu să mă sinucid. Actul în sine îmi provoca repulsie. Ah, violenţa necesară pentru a curma viaţa! Orice metodă ar alege cineva pentru a omorî pe cineva sau pentru a se sinucide, e ceva în actul respectiv care irită la maxim simţul estetic, poate mai mult decît pe cel moral. Orice moarte e urîtă! Se mai găseşte cîte un psihopat care să creeze "opere de artă" cu crimele lui, dar cam atît! Nu, eu nu voiam să mor, să mă omor. Voiam doar să nu mai fiu. Ba mai mult decît atîta, voiam să fie ca şi cum nu aş fi fost niciodată, să dispar din memoria tuturor celor care m-au cunoscut vreodată. Se spune că a-ţi dori să fii mort pentru a vedea reacţia celor de jur, pentru a verifica dacă ai însemnat ceva pentru cei din jur printr-un exaltat şi extrem de patetic act, chiar dacă doar imaginar, e semn de imaturitate emoţională. Şi cred că aşa e. Dar la mine era altceva. Eu nu-mi doream să mor pentru a mi se simţi lipsa, ci doream să dispar odată cu însăşi lipsa mea, cu toate urmele lăsate de mine pe nisipurile fine şi mişcătoare ale fiinţei.
Acum nu mai sînt atît de radical cu mine însumi şi cu lumea. Cunoscînd mai bine lumea, am înţeles că trebuie să-mi pese mai puţin de exigenţele ei. Nu înseamnă că oamenii mari nu mai mă fascinează şi că eu nu-mi mai doresc să fiu unul. Îmi doresc şi probabil într-o zi o să fiu mare într-un anume fel. Dar Lumea mă fascinează mai puţin, şi-a pierdut, ca să zic aşa, farmecul feciorelnic pe care îl avea asupra mea. Am înţeles că, mai degrabă decît o fecioară, lumea e o prostituată, una bătrînă şi muncită de vicii. Cum să-ţi pese sau să vrei să mori pentru exigenţele unei curve?!
Poate doar îmbătrînesc şi devin mai moderat, lăsînd în urmă mult cîntatul entuziasm al tinereţii, acela care crede că poate să mute munţii. Nu ştiu.
Altceva, cu totul altceva voiam să zic prin "nu vreau să merg mai departe". În ultimul post, cel în care vorbesc despre "minune", am vorbit despre unul dintre cele mai importante din cîte am atins eu vreodată pe blogul ăsta sau în alte lucruri pe care le-am scris sau vorbit. Ba nu, am vorbit despre unul dintre cele mai importante lucruri din lume. Hai să fiu exact: am vorbit despre cel mai important lucru din lume. Acel lucru în funcţie de care lumea are sau nu are sens, viaţa are sau nu are rost. Ai momente, toţi avem, poate unii mai des şi alţii mai rar, în care simţi că faci parte dintr-o lume frumoasă, dintr-o poveste fantastică, şi atunci te cuprinde ameţeala metafizică de care mai vorbeam şi altă dată. Dacă ce spuneam data trecută e adevărat, dacă există minuni, atunci lumea aia nu e doar rezultatul unor gînduri euforice de moment, ci e ADEVĂRATĂ. Nu vreau să merg mai departe pentru că mi se pare că am scris prea slab şi nu "m-am ridicat la exigeneţele" subiectului. Nu vreau să trec mai departe, adică să mai scriu, pentru că ar însemna să îngrop, încet, încet,punînd un text peste altul, lucrul acela esenţial care dă valoare vieţii. Nu vreau să devină doar un alt lucru de care am scris la un moment dat şi care e apoi e uitat (aici funcţionez în virtutea iluziei că blogul meu chiar e citit de o mînă de oameni), ca atîtea alte lucruri frumoase pe care le-am scris aici şi pe care nu le mai citeşte nimeni pentru că sînt prea vechi sau care n-au fost citite niciodată.
Şi cu toate astea, o să merg mai departe, şi deja am mers.

PS: Am pus poza aia pentru că e din perioada de care vorbeam aici. Diferenţele dintre eu-ul meu de autnci şi cel de acum nu se referă doar la emanciparea mea în raport cu farmecele lumii, ci şi la chestii mult mai tangibile, ca să zic aşa. De exemplu, acum nu mai am părul lung şi nici nu mai sînt aşa de slab, deşi cred am aceiaşi ochi frumoşi pe care îi aveam şi pe atunci.

Vrei să vezi o minune?

Dacă vrei să vezi o minune, în sensul de a lua cunoştinţă de ea, nu de a fi martor direct al producerii ei, citeşte rîndurile astea. Sau, mai bine, vezi filmul The Conscientous Objector. Cine mă ştie cît de cît, ştie că nu mă las dus de valul senzaţionalului. De exemplu, un prieten, de altfel foarte bine intenţionat şi care zicea să scriu de el pe blog, dar fără să-i spun numele, uite că îi îndeplinesc dorinţa, îmi zicea că la postul trecut, cel în care îmi povestesc visul de azi-noapte, ar fi trebuit să mai adaug nişte chestii ca să fie povestea mai interesantă. Astfel, în viziunea lui, copilul respectiv ar fi trebuit să se ridice din coşciug şi să vină înspre mine, iar cei din cortegiul funerar ar fi trebuit să plîngă cu lacrimi de sînge. Dacă ar fi vorba de un filme în loc de vise, propunerea lui ar fi înemnat pentru visul meu trecerea în categoria B, acolo unde regizori rataţi şi destul de săraci cu duhul fac filme de groază.
De asemenea, cei care mai mă citesc ştiu că de obicei vorbesc serios. Dacă aşa stau lucurile, atunci, poate se întreabă cineva, ce vrea să spună cu minunea asta la el pe blog? Mai întîi ar trebui să definim ce înseamnă minune. O minune e o întîmplare care sfidează toate legile naturii şi ale probabilităţii. O definiţie acceptabilă a minunii e că minunea e acel lucru care are probabilitatea extrem de mică de a se întîmpla şi totuşi se întîmplă. Eu aş zice că probabilitatea trebuie să fie zero, ca să fie cu adevărat minune. De exemplu, daca zici, a fost o minune că am mai găsit pîine la ora asta, nu e chiar o minune, pentru că probabilitatea ca la chioscul ăla să mai existe o pîine în raft la ora 11 seara, e destul de mare. O minune ar fi, de exemplu, ca cineva să se plimbe printr-o ploaie de gloanţe, ore înregi, şi să nu fie atins. Dacă vezi într-un film o scenă în care eroul trece printr-o ploaie de gloanţe şi nu e nici măcar zgîriat, îţi spui că filmul e cam prost, pentru că lucrul ăsta nu e verosimil. Dar ce ar fi dacă cineva s-ar plimba printr-o ploaie de mitraliere şi obuze, ore în şir, şi nu ar fi atins de niciun glonţ şi nicio explozie, în timpul ăsta salvînd vreo sută de oameni. Veţi spune că e nevoie de mai multe informaţii, că poate respectivul se ascundea prin şanţuri, printre copaci. Locul unde s-a întîmplat asta era o limbă de pămînt, aflată în deschis, unde mitralierele băteau în voie şi de unde americanii au fost de mai multe ori împinşi înapoi. De fapt, japonezii îi lăsau să ajungă în linişte acolo, pentru ca în momentul erau adunaţi pe platformă să dezlănţuie iadul peste ei, cum se zice. Un singur om din armata americană s-a plimbat ore în şir prin iadul ăla şi nu a fost atins de gloanţe. Se compară asta cu faptul că mai găseşti pîine la ora 11? Unii nu acceptă din start posibilitatea producerii minunilor. Eu o accept, dar accept mai degrabă posibilitatea producerii minunilor decît realitatea efectivă a unei minuni. Adică, dacă ar fi să aud de o minune, aş încerca să o explic pe toate căile raţionale posibile.
Dar hai să povestesc minunea. Nu e vorba de o poveste, în sensul de basm, ci de o poveste adevărată, şi care nu s-a întîmplat în războaiele mitologice din preistorie, ci mult mai aproape, în al doilea război mondial, cînd americanii se băteau cu japonezii. Povestea asta a fost făcută film în 2004 de către regizorul Terry Benedict, şi el a spus-o destul de frumos în film, aşa că nu are rost să încerc să o mai spun şi eu pe toată aici. Eu o să mă rezum doar la cîteva fapte din care reiese clar că avem de-a face cu o minune.
E extraordinar faptul că un necombatant pe motive de conştiinţă (conscientous objector) a ajuns să primească Medalia de Onoare, cea mai înaltă decoraţie militară pe care o poate da America. Dar asta nu e chiar o minune. Nu. Dar totuşi e un fapt curios că un individ slăbănog şi cu o credinţă ciudată (adventist de ziua a şaptea, ca mine, doar că eu nu mai sînt slăbănog, ba chiar m-am îngrăşat nepermis de mult pentru vîrsta mea), care refuza să atingă o armă de foc (eu, chiar dacă am aceiaşi credinţă cu el, nu sînt împotriva armelor de foc, ba chiar mă joc cu ele prin jocuri PC violente. Cred că am multe mii de vieţi virtuale pe conştiinţă pînă acum), a ajuns să primească Medialia de Onoare din mîna preşedintelui Harry Truman şi acesta să îi spună că ar prefera să fie în locul lui, deoarece e o onoare mai mare decît să fii preşedintele Americii. Dar ce a făcut el? Păi a vrut să îşi slujească ţara, cum zicea el, o chestie pe care eu nu pot s-o înţeleg, dar nu voia să omoare pe nimeni. A fost de mai multe ori ameninţat că va fi dat afară din armată sau pe mîna Curţii Marţiale, dar el a rămas pe poziţie îndurînd dispreţul camarazilor. Camarazii ăştia, cei care au mai supravieţuit, s-au strîns la cincizeci de ani după povestea asta pentru a o repovesti, pentru a da mărturie de minunea făcuta de Desmond Doss, căci aşa îl chema pe eroul nostru adevărat. Oricine vrea, poate să îl caute pe Google şi să îi afle povestea în detalii, aşa cum a fost ea redată în presa vremii. Există şi înregistrări video. Dar ce a făcut omul ăsta de fapt? Deja, cînd vorbeam despre ce e minunea, am spus ce a făcut. A salvat o muţime de oameni din bătaia mitralierelor şi a obuzelor. Practic, Desmond Doss al nostru s-a plimbat ore în şir printr-o ploaie de gloante fără să fie atins de un glonţ, măcar. E adevărat, la un moment dat fost şi el însuşi rănit uşor, dar numai după ce îşi terminase treaba. Şi povestea asta s-a repetat în mai multe zile. La un moment dat, armata programase un atac sincronizat al mai multor divizii, într-o zi de sîmbătă. Desmond era adventist şi pentru el Sîmbăta era o zi specială. În armată avusese extrem de mult de suferit pentru că nu muncea Sîmbăta, nici nu asculta ordinele superiorilor. Acum, el rămăsese singurul medic din divizia lui, aşa că toţi depindeau de el. Comandantul diviziei a venit la el şi l-a întrebat dacă nu vrea să participe la atac, pentru că e neapărat nevoie de el. Practic, acesta l-a rugat frumos, după ce cu ceva timp înaine sfidase moartea salvînd sute de răniţi, de unul singur.. Desmond i-a spus că o sa vină, doar să i se acorde timp pentru a se ruga şi a mai citi ceva din Biblie, aşa cum făcea în fiecare zi. Comdandantul i-a dat permisiunea şi întreaga armată, nu doar divizia lui, a aşteptat ca Desmond să îşi termine rugăciunea şi cititul Bibliei. Înainte de atac, Desmond a cerut permisiunea să se roage pentru divizia lui. În timpul atacului, celelalte divizii au fost măcelărite, dar divizia lui Desmond n-a suferit nicio pierdere umană. Să fie şi asta o minune? Eu zic că, oricum am defini minunea, tot nu putem să ocolim concluzia că povestea asta e miraculoasă. Pentru sceptici urmează ceva muncă, pentru că, dacă sînt nişte sceptici serioşi, or să pună mîna la treabă şi or să se documenteze să vadă dacă a fost aşa în realitate. Şi presa din vremea respectivă şi o întreagă memorie colectivă, plus imagini video de arhivă, or să le demonstreze că povestea a fost adevărată. Ceilalţi, criticii neserioşi, se vor mulţumi să-şi sufle în barbă "prostii" şi să treacă mai departe.
PS: Nu stiu dacă am făcut bine scriind despre asta acum. E ora unu şi creierul meu funcţionează la mai puţin de jumătate din capacitate, capacitate care nici atunci cînd e deplină nu e tocmai impresionantă. La urma urmelor, nu poti vorbi oricum despre o minune. Dar, oricît de mult aş fi reuşit să mă înalţ la înălţimea standardelor impuse de ea, ştiu măcar că am vorbit serios.

Un vis urît

Puţine lucruri pe lumea asta sînt în stare să te sperie ca un vis urît. Se spune despre vis că nu e real, dar orice s-ar spune, visul are realitatea lui, una care de multe ori funcţionează mult mai efectiv decît realitatea reală. În vis, toate mecanismele raţionale care dau soliditate realităţii, funcţionează după alte legi, astfel că realitatea din vis e una lichidă, una care încalcă toate principiile raţionalităţii şi care din motivul acesta poate să ne înspăimînte ca nimic altceva. Căci adevărata frică e întotdeauna iraţională, zguduind fiinţa de la temeliile ei al căror substrat e tocmai iraţionalul. O să spun de la început ce vreau să fac: vreau să scriu un post de groază. Am văzut multe filme de groază care nu m-au îngrozit deloc, şi probabil nici eu n-o să reuşesc să îngrozesc pe nimeni. Dar nu asta îmi propun. Îmi propun doar să păstrez în cuvinte groaza pe care am simţit-o azi-noapte.
Visul nu are niciodată un început şi un sfîrşit clar, atît începutul cît şi sfîrşitul fiind înceţoşate, semi-articulate. Aşa că, dormind, mă trezesc că merg pe un drum. E un drum de ţară şi aproape seară, crecupscul. Dintr-o dată mă trezesc în faţa unui cortegiu funerar. Fără să-mi spună nimeni, ştiu că e înmormîntarea unui copil, un pe copil pe care, acum cînd aflu că a murit, ştiu că l-am cunoscut cîndva, că sînt într-un anume fel legat de el. Mortea unui copil ne sperie întotdeauna mai mult decît moartea unui bătrîn, pentru că ne spulberă iluzia de nemurire în care trăim: dacă şi copiii mor, înseamnă că şi eu pot să mor şi chiar o să mor la un moment dat. În visul meu, nu frica de moartea mea mă înspăimînta, ci groaza provenea din faptul nud că stăteam în faţa morţii, ca o entitate stăpînitoare peste tot şi toate, deci şi peste mine. Puterea sau impactul unui vis stă nu atît în ceea ce se întîmplă într-un vis, ci în ceea ce simţi, şi e destul de greu să găseşti cuvinte pentru trăiri atît de puternice ca acelea dintr-un vis. Dintr-o dată, s-a făcut întuneric iar cei din cortegiul funerar parcă intonau ceva, ca o incantaţie. Am încercat să grăbesc pasul, dar în momentul acela în grupul mortuar s-au aprins nişte torţe care răspîndeau un fum gros. Ştiam că fumul acela e pentru mine, ca să mă pierd acolo, să mă amestec cu ei, să merg cu ei. Instinctiv, eu încercam să evit priveliştea care îmi aducea aminte de moarte, de nefericire, să fug de ea. Dar ea nu mă lăsa să fug. Voia să rămînă cu mine sau să rămîn eu cu ea. Mi-e imposibil să redau sentimentele de groază care mă stăpîneau în momentele alea, mai ales cînd de peste tot au început să latre cîini, care şi ei se învîrteau prin ascunzişurile de pe marginea drumului avînd aceiaşi misiune: nu-l lăsaţi să fugă, trebuie să stea aici şi să privească moartea în faţă, să-i simtă respiraţia fetidă, să-i simtă atingerea rece a pielii putrezite, a putrefacţiei înseşi. M-am trezit, dar ăsta nu era unul din visele alea din care după ce te-ai trezit te bucuri că a fost doar un vis şi gata. După ce m-am trezit, odată cu ceaţa somnului care nu putea să dispară imediat, a rămas şi groaza, o groază care nu m-a lăsat să dorm vreo jumătate de oră după.

Filmul sau cartea

De cînd a intrat filmul pe scena lumii, literatura a intrat cumva în umbră. De ce? Pentru că e mult mai uşor să vezi un film decît să citeşti o carte. Aşa că ni se pare rezonabil să zicem „nu mai citesc cartea asta, am văzut filmul” sau „n-are rost să citesc cartea asta, aştept filmul”.
Relaţia dintre film şi literatură e extrem de complexă şi nu am pretenţia că o înţeleg, cu atît mai puţin că o pot explica altora. Dar cîteva lucruri îmi sînt limpezi: filmul e imagine, literature e cuvînt. Wittgenstein spunea în celebrul său Tractatus… că ceea ce se poate arăta nu se poate spune, şi invers. Asta înseamnă că între literatură şi film e o prăpstie de netrecut, pentru că filmul arată iar literatura spune, rezultînd că între cele două forme de artă există o prăpastie care pretenţios poate fi numită ontologică iar nepretenţios pur şi simplu infinită.

Totuşi, pe cît e de adevărat că ne putem imagina literatură fără film, cum şi-a şi imaginat de fapt omenirea mii de ani, pînă acum o sută de ani, la fel de adevărat e că nu ne putem imagina film fără literatură, pentru că un film spune întotdeauna o poveste. Doar filmele porno nu au nevoie de poveste. Şi telenovelele, chiar dacă amatorii de telenovele n-or să înţeleagă cum vine asta, pentru că ei văd mii de poveşti acolo. De fapt, un sociolog spunea că între filmele porno şi telenovele nu e nicio diferenţă, doarece, într-un anume sens, imaginea lor e vidă. În rest, filmul este întotdeauna naraţiune, deci într-un anume sens literatură. Dar cum reuşeşte filmul să treacă peste prăpastia ontologică care îl desparte de literatură ? Aici intervine rolul creativ al scenaristului, al regizorului, pe scurt al creatorului de film. El trebuie să găsească cea mai bună cale pentru a face imaginile să spună povestea.
După părerea mea, singurul creator de film care a luat cu adevărat cinematografia în serios a fost Andrei Tarkovsky. El spunea, într-o carte, că în toate filmele lui a încercat să creeze nu atît poveşti, deoarece el era conştient ca nimeni altul de prăpastia ontologică dintre film şi literatură, ci să recreeze în imagini trăirile interioare ale personajelor lui. Punctul culminant al artei lui Tarkovsky este Oglinda , un film la care te uiţi şi nu înţelegi nimic. Dar nu pentru că eşti prost, căci la un moment dat ajungi să te întrebi asta, ci pentru că nu e nimic de înţeles acolo, nicio poveste care aşteaptă să fie descifrată sau vreun criminal care aşteaptă să fie prins. El a încercat să renunţe cît mai mult la poveste şi să transmită prin imagini cît mai mult din universul interior al poveştii, acela care nu se vede în lucuri, care nu poate fi prins în imagini. Oricine a citit vreodată o carte şi apoi a văzut şi filmul, a rămas cu impresia amăruie că ceva esenţial a fost în film, că filmul este incomparabil mai sărac decît cartea. Asta pentru că literatura, prin cuvînt, are acces direct la sufletul omului, cititorul imaginîndu-şi foarte uşor trăirile despre care citeşte, prin analogie cu ale lui. Dar filmul este o artă superficială prin definiţie, adică una care rămîne mereu la ceea ce se vede, la suprafaţă. De aceea, creatorul de film are datoria nu de a transpune cît mai fidel povestea din carte, pe ecran, ci de a crea, prin arta lui, ceva cu totul diferit.
La final nu-mi rămîne decît să constat că ce ziceam la început, „nu mai citesc cartea asta, am văzut filmul” sau „n-are rost să citesc cartea asta, aştept filmul”, sînt atitudini cu totul greşite. Pentru că oricine a citit cartea şi n-a văzut filmul, a pierdut totuşi ceva, iar oricine a văzut filmul şi n-a citit cartea, a pierdut aproape totul.

Despărţitorul de creiere

Ben Carson este, se spune, cel mai bun neurochirug din lume. Cînd faci parte dintr-o categorie de credincioşi aşa de mică încît n-a auzit nimeni de ea, cum sînt adventiştii de ziua a şaptea, biserică din care fac şi eu parte, te bucuri cînd auzi că un om care e cel mai bun în domeniul lui, şi neurochirurgia nu e chiar un domeniu la îndeMÎNA oricui, face şi el parte din aceiaşi biserică nesemnificativă, numeric, în creştinism.
După ce a ajuns unde e acum, a publicat o serie de cărţi prin care încearcă să inspire tinerii să îşi folosească potenţialul, deoarece el e convins că fiecare dintre noi poate să facă minuni. Ei bine, eu nu cred acelaşi lucru. Adica, nu cred că toată lumea poate ajunge cel mai bun neurochirurg din lume sau cel mai bun matematician sau muzician, chiar dacă ar avea cele mai bune condiţii exterioare. El însuşi e o dovadă că cineva poate deveni CEVA tocmai în ciuda condiţiilor extrem de neprielnice. Căci Ben Carson era un negru din Detroit pe care îl părăsise tatăl şi a cărui mamă nu ştia să citească. Cartea lui, după care s-a făcut şi un film în care Ben Carson e interpretat de Cuba Gooding Jr, care se cheamă "Mîini înzestrateâ", şi la fel se cheamă şi filmul, de fapt titlul cărţii, spune tocmai asta: că e nevoie de o înzestrare specială pentru a fi ceva, pentru a excela într-un anume domeniu. În orice caz, Carson are dreptate atunci cînd crede că orice fiinţă umană e înzestrată pentru ceva şi că are potenţial pentru a face lucruri bune cu el însuşi.
Ben Carson şi-a cîştigat faima printr-o serie de realizări medicale uluitoare şi unice la vremea lor, fiind primul care a despărţit gemeni care aveau creierele unite şi fiind de asemenea primul care a efectuat o lobotomie, adică a scos pur şi simplu jumătate din creierul cuiva, deoarece jumătatea asta nu era deloc cuminte. Aş fi putut să zic şi cu minte, doar vorbim despre creier.
Din păcate filmul ăsta o să trecă neobservat la noi în ţară. Nimeni n-o să-l aducă la cinematograf, pentru că nu e deloc genul block buster (cum e de exemplu GI JOE, la care m-am dus la insistenţele unui prieten, şi care e unul dintre cele mai proaste filme făcute vreodată, dar pe care o să-l vadă şi l-a şi văzut deja o groază de lume). Eu l-am luat de pe filelist.ro. Ştiu, iar risc să fiu luat în vizor de mîna lungă a legii, dar nu cred că mi-a crescut între timp audienţa atît de mult încît vizibilitatea mea în spaţiul public să-mi creeze neplăceri. Aşadar, de data asta o să fac un pas în plus în fărădelege şi o să instig la piraterie: nu aveţi cum altfel să vedeţi filmul ăsta decît luîndu-l, ilegal, de undeva de pe internet. Dacă vrea cineva o invitaţie la filelist.ro, să mi-o ceară, pentru că am una! La fel stau lucrurile şi cu restul filmelor valoroase. De asemenea, cred că niciun scriitor serios nu s-ar supăra dacă ar şti că e citit, chiar dacă pe gratis. La fel, nici Bach nici Mahler nu s-ar supăra dacă ar şti că le furăm muzica. Se supără doar Madonna şi alţi avortoni ai muzicii moderne. Bunurile culturare, adică bunurile pentru spirit, spre deosebire de cele pentru stomac, ar trebui să fie gratis!
Desigur, ne putem întreba cum or să trăiască artiştii. Ei bine, foarte mulţi artişti mari din lumea asa au murit de foame şi au trăit în condiţii extrem de rele, fiind dispuşi să sacrifice totul pentru artă. Artiştii de azi care se plîng întruna că le sînt încălcate drepturile de autor sînt descrişi perfect într-un episod din South Park : we re in it for the money!

James Bond, apa potabilă şi n95-ul meu

N-am povestit niciodată ce fac eu la serviciu. Cred că ar merita să vorbesc despre probaţiune. La urma urmelor, sînt responsabil cu PR-ul şi una dintre îndatoririle mele e să promovez Serviciul. Ar trebui să-l promovez la TV sau în ziare mari, dar cum asta e mai complicat, aş putea să-l promovez măcar pe blog. Ar trebui să şi public în reviste de specialitate, dar în loc de asta eu scriu pe blog. Azi trebuia să trimit spre evaluare la şcoala doctorală rezultatele muncii mele. N-am avut ce să le trimit. Sper să nu mă coste prea scump. M-am gîndit să trimit nişte articole publicate aici pe blog, dar am bănuiala că nu ar fi fost prea încîntaţi.

Mi-am început ziua de ieri în spitalul pentintenciar Jilava. Pe la 9 30 terminasem şi trebuia să aştept pîna la 11 cînd trebuia să fiu în puşcăria Jilava, undeva în aceiaşi curte dar totuşi în altă parte, căci cele două sînt separate administrativ. Din fericire, acum cîteva zile îmi pusesem pe telefon, un Nokia n95, James Bond Qunatum of Solace, ultimul din serie. Soarele îmi bătea în ecranul care altă dată mi se părea mare, dar acum mi se părea minuscul. E o diferenţă destul de mare între ecranul unui cinematograf şi cel al unui telefon, chiar dacă încercam să fac ecranul cît mai mare aducîndu-l cît mai aproape de ochi. Mă mut pe bancheta din spate a maşinii, dar şi acolo e soare. Revin în faţă, măcar aici parcă am mai mult spaţiu. Pînă la urmă mă obişnuiesc cu ecranul telefonului. Din fericire, am căşti şi sunetul seamănă destul de mult cu unul dintr-un cinematograf.

Nu mi-a plăcut niciodată prea mult James Bond, dar ăsta mi-a plăcut. În el nu mai avem de-a face cu nebuni care vor sa distrugă lumea folosindu-se de bombe ultrasofisticate. Avem de-a face cu nebuni care exploatează ţările din lumea a treia sau facilitează exploatarea acestora de către state mari şi puternice, cum ar fi America. Filmul ăsta mi s-a părut realist şu curajos. Mai realist şi mai curajos decît James Bond însuşi. Adică, oricît de pregătit ar fi, James Bond prea sfidează moartea ca să ţi se pară verosimil. Cît despre curaj, e un tip care vrea să se răzbune şi se ştie că răzbunarea îţi ia minţile. Dar filmul e realist pentru că are curajul să arate cu degetul spre marile puteri ale lumii care s-au unit cu tot felul de bandiţi atotputernici într-o coaliţie malefică omniprezentă. Cum zicea cineva din film, distincţia dintre cei buni şi cei răi e din ce în ce mai ştearsă, tot ce contează fiind necesitatea. Astfel că Americanii acceptă cu bună ştiinţă ca un drac de om să creeze secetă în Bolivia, ducînd la moartea a mii de oameni, dacă asta le consolidează poziţia de supremaţie în zonă. Iar britanicii stau şi se uită pentru că vărul lor mai mic e acum destul de mare pentru a îi bate la fund dacă nu sînt cuminţi. Cam despre asta e James Bond, şi d-aia mi-a plăcut.

Filmul ăsta m-a făcut să mă gîndesc la Rău. Dar despre Rău o să scriu altă dată, pentru că iar am scris prea mult.

Septembrie iar şi iar

A venit septembrie. Iar. Am impresia ca am mai fost pe aici. Da, am mai fost de vreo 26 de ori, sau cam aşa. Uneori nu mai ştiu nici cîţi ani am, chiar dacă am împlinit acum vreo zece zile 27. Nu e deloc uşor să numeri pîna la 27 cînd trebuie să aştepţi un an întreg ca să mai adaugi o unitate, aşa că e de înţeles cum de pierd şirul.
Am impresia că am mai văzut peisajul ăsta, că am mai respirat acelaşi aer. E deja vu? Fiecare frunză galbenă trezeşte în mine un deja vu tulburător. Fiecare deja vu e tulburător, dar acesta al anotimpurilor care vin şi pleacă şi vin şi pleacă iar pînă în momentul cînd plecăm noi, e mai tulburător decît toate, pentru că am certitudinea că e real. În general, deja vu-ul e un sentiment a cărui realitate o simţi în mod direct, dar de al cărui adevăr te îndoieşti: e ca şi cum ai visa un trecut despre care nu ştii sigur dacă e al tău. Poate asta e o dovadă psihologică a universurilor paralele presupuse de matematică şi fizica cea mai nouă, cine ştie?!!
Dar frunzele astea care cad trezesc în noi un deja vu despre care ştim sigur că e adevărat, căci frunzele cad în fiecare an. Numim asta în general nostalgia toamnei, dar şi primăvara trezeşte în noi tot un fel de nostalgie, chiar dacă una mai veselă. La fel şi vara, şi iarna, în măsura în care căldura şi respectiv frigul lor ne lasă să simţim şi altceva în afară de ele.
Îmi vine minte melodia aia cîntată de September, September all over again, şi îmi dau seama că s-ar potrivi ca fundal sonor pentru rîndurile astea.

Ce e dorul?

Imi amintesc ce îmi spuneau profesorii prin liceu, sau prin generală, nu mai ştiu sigur, despre cuvîntul „dor”. Ziceau că nu mai există în nicio limbă un cuvînt care să aibă încărcătura lui semantică, că e unic şi că ar trebui să fim mîndri că sîntem români etc etc. Cînd m-am făcut mai mare, am aflat că, într-adevăr, aveau dreptate în ceea ce priveşte unicitatea cuvîntului, dar asta doar pentru că fiecare limbă are cuvintele ei unice, al căror sens se regăseşte ca atare doar în limba respectivă şi că, deşi există în alte limbi cuvinte care exprimă aproximativ acelaşi lucru, suprapunerea sferelor semantice ale celor două cuvinte provenind din limbi diferite şi care se referă la acelaşi lucru, nu e niciodată perfectă. De aici şi problemele legate de traducere. Unii spun că e imposibil să îl traduci pe Martin Heidegger, şi aşa o fi, pentru că omul acela a făcut atîtea inovaţii în limba germană încît s-ar putea spune că ajunsese să vorbească o altă limbă. Nu degeaba se spune despre filosofi că sînt poligloţi în aceiaşi limbă.
Dar profesorii de limba română probabil exagerează cînd vorbesc despre bogăţia cuvîntului dor. Sau poate sînt eu organic incapabil să înţeleg despre ce vorbesc ei. Într-adevăr, în limba română „dor” e substantiv (nu vreau să intru în chestiunile astea tehnice de gramatică, pentru că nu mă pricep deloc, n-am mai făcut gramatică din clasa a 8-a şi cred că am uitat şi ce ştiam atunci), pe cînd în engleză, de exemplu, e doar verb, adică, e imposibil să vorbeşti despre „dor” ca despre ceva, ci mereu ca despre ceva ce faci sau a cărui acţiune o suferi. Asta ar însemna că pentru români dorul e ceva mai substanţial decît pentru englezi. Dar nu şi pentru mine. Poate, undeva în mine, rotiţa responsabilă cu dorul e stricată. Sau poate n-am avut niciodată o astfel de rotiţă. Inutil să dau aici exemple în care rotiţa asta străluceşte, în cazul meu, prin absenţă. Nu cred că ar interesa pe prea multă lume şi, în orice caz, nu ar avea mare relevanţă pentru problema „dorului”. Căci, după ce m-am întrebat ce e iubirea, fără succes, mă întreb acum ce e dorul, tot fără succes. De unde ştiu că fără succes? Nu pentru că m-aş fi hotărît dinainte că nu vreau să găsesc vreun răspuns, ci pentru că ştiu că dorul e legat în mod extrem de intim cu iubirea. De fapt, dorul nu reprezintă decît lacrimile iubirii atunci cînd obiectul acesteia lipseşte. Concluzia care rezultă logic din asta ar fi destul de tristă pentru mine, căci ar însemna că eu n-am iubit niciodată pe nimeni, nici măcar pe cei care m-au crescut şi mi-au arătat iubirea necondiţionată fără care, în mod sigur, aş fi murit. Ar însemna că ceva e neregulă cu rotiţa iubirii sau că nu am avut-o niciodată. Încerc să ocolesc concluzia asta pătrunzînd mai adînc în esenţa dorului. În alte limbi, mi-e dor înseamnă pur şi simplu „îţi simt lipsa”, adică eu, ca subiect simţitor, resimt în mod dureros absenţa cuiva sau a ceva care ajunsese să devină parte din minte. Dorul are în el ceva din durerea cărnii sfîrtecate. Dar la noi lucrurile sînt mai complicate, pentru că avem de-a face cu un „ceva”, cu o entitate care are propria ei existenţă, propriile ei caracteristici care o fac extrem de incomodă pentru unul în situaţia mea. Aici e momentul în care mă întorc la profesorii de română şi le spun: da, poate dorul nostru e un fenomen lingvistic unic, dar e o aberaţie, o greşeală. Nu e ceva cu care să ne mîndrim, ci, din contră, ceva cu care să ne ruşinăm, pentru că am substanţializat ceva ce în alte limbi nu înseamnă decît o acţiune care, ca toate acţiunile, trece. Prefer să cred că nu există un ceva în raport cu care eu sînt constituţional incapabil, o substanţă care în mine nu a avut norocul să se formeze, ci doar ceva care nu s-a întîmplat (încă?).
Ce e dorul? De data asta am un răspuns, unul la care cei care citesc cu atenţie vor rîde: ceva intim legat de iubire, un copil al acesteia.

Iubire la mîna a doua

Pentru mine, miercuri are culoarea portocaliu. Mai exact orange. Cum lui Faithless nu îi era ruşine să recunoască, prin 1995, în albumul Irreverence, că foloseşte tehnologia modernă ca mijloc de exprimare (se gîndea, probabil, la toţi cei care credeau că muzica electronică e gunoi- Need no apology-I do my thinking with computer technology, parcă zicea el), nici mie nu îmi e ruşine să recunosc că am ajuns să funcţionez exact cum zice reclama, like clockwork, fiind astfel un produs al sistemului. Astfel că în fiecare miercuri merg la film, iar atunci cînd nu merg, simt că am pierdut ziua degeaba, deşi poate am făcut lucruri memorabile în ziua aia.
Miercurea asta am vrut să merg, fireşte, la film. De obicei ştiu exact la ce vreau să merg, nu ca unii care intră în sală şi cînd îşi dau seama că nu le place filmul, pentru că ei se aşteptau la împuşcături, încep să facă gălăgie şi să mă exaspereze pe mine pînă la punctul la care încep să îmi pun întrebări existenţiale cu privire la cinematograf. Dar miercurea asta nu ştiam, aşa că m-am uitat pe Cinemagia să văd ce rulează. Dintre toate filmele, atenţia mi-a fost atrasă de Two Lovers, deşi aş fi vrut să văd şi Bruno. Citesc cîteva lucruri despre el, văd ce notă are pe IMDB, ce notă i-a dat Roger Ebert, singurul critic de film pe care îl citesc frecvent, şi mă gîndesc că merită văzut.
Doar că Madonna e în oraş şi încurcă circulaţia, căci drumul meu trece întotdeauna pe lîngă Casa poporului, fie pe o parte, fie pe cealaltă. Dintr-o dată îmi dau seama că mi-e somn şi că poate ar fi mai bine să rămîn acasă. Se întîmplă rar să fie mîncare în frigiderul meu, dar de data asta era, aşa că după ce am mîncat aveam şi mai puţin chef să ies din casă. Caut filmul pe net. Uite, nici chestia asta nu mi-e ruşine să o recunosc, chiar dacă e o ilegalitate şi am auzit că unii au probleme cu organele legii din cauza asta în ultima vreme. Dar dacă aş ajunge să am şi eu problema asta, ar însemna că blogul meu are o oarecare audienţă, ceea ce m-ar bucura foarte mult. Adică, cred că aş fi dispus să merg la închisoare dacă blogul meu ar ajunge să fie citit de măcar zece la sută din cititorii lui Mircea Badea. Strict cantitativ, nu calitativ, adică nu aş vrea chiar cititorii ăia. Căci blogul lui Mircea Badea e pe locul doi în topul blogurilor din Romania, cu mii de vizitatori pe zi. Îmi spun că trebuie să fie foarte deştept tipul ăsta, dar apoi îmi dau seama că mie mi s-a părut întotdeauna doar gălăgios şi că n-a reuşit nici măcar o secundă să mi se pară interesant. Nici în scris, nici verbal. Îţi atrage atenţia aşa cum ţi-o atrage un vecin gălăgios sau o trupă peruană care vinde cd-uri şi mărgele din ţara lor şi în jurul cărora au început unii să danseze.
Din fericire, am găsit filmul pe net şi l-am văzut acasă. El, Joaquin Phoenix e un evreu din Brooklyn pe care l-a părăsit iubita. Filmul începe cu acesta încercînd să se sinucidă, dar se răzgîndeşte după sare în apă. Imediat după asta întîlneşte o blondă mai înaltă decît el, Gwineth Paltrow. Dacă s-ar fi sinucis, n-ar mai fi cunoscut-o. La asta ar terbui să se gîndească toţi potenţialii sinucigaşi: momentul următor ar putea să îţi aducă o minune pe care, dacă te sinucizi, ţi-o refuzi singur. Din motivul ăsta, sinuciderea nu e doar nebunească, dar pur şi simplu prostească. Dar părinţii lui au alte planuri pentru el, deoarece vor să îi facă lipeala cu evreică de-a lor (Vinessa Shaw), ceea ce ar fi fost bine şi pentru afaceri. Lui îi plac amîndouă, dar în mod clar e îndrăgostit de blondă. Doar că aceasta e amanta unui tip însurat care nu se hotărăşte să-şi lase nevasta pentru ea. La un moment dat însă, blonda pune piciorul în prag şi se desparte de amantul ei, moment în care evreul nostru e pe poziţii şi face mutarea strategică. Numai că blonda era o mai bună jucătoare decît el. Eroul nostru, fericit şi îndrăgostit, dă fuga la Cartier şi cumpără un inel, pentru blonda lui. Dar cînd să plece, aceasta îi spune că amantul ei şi-a părăsit soţia şi vrea să se însoare cu ea. În cuvintele ei: eşti un om minunat, dar ăla şi-a lăsat nevasta pentru mine. Spre finalul filmului, îl vedem pe eroul nostru stînd la marginea mării, gol pe dinăuntru şi disperat, contemplînd din nou eliberarea oferită de moarte, după ce aruncase undeva pe plajă inelul Cartier. Doar că în momentul ăla din buzunar îi cade o mănuşă oferită de cealaltă iubită a lui, evreica, pe care o iubea, dar nu chiar aşa de mult. În momentul acela, îmi închipui, aceasta a crescut în ochii lui infinit de mult. Comparativ cu blonda care, şi în filmul acesta, s-a dovedit a fi o paraşută, evreica lui era frumoasă, chiar dacă nu aşa de strălucitoare ca blonda, iubitoare şi îi oferea perspective serioase de viaţă.
De ce am povestit filmul acesta? M-am apucat şi eu să scriu cronici de film? Nu, l-am povestit doar ca să ajung aici. Eu vedeam lucurile în felul următor: blonda ti-a tras ţeapa, aşa că acum, i-a frumos inelul Cartier pe care ai dat o grămadă de bani şi du-te cu el la fermecătoarea ta evreică. Numai că în momentul în care el, în culmea disperării, aruncă inelul, m-am simţit îngrozitor. Nu îmi amintesc să mai fi văzut vreun film care să mă fi făcut să îmi fie aşa de ruşine de mine. Mă vedeam atît de josnic pentru a mă fi gîndit că inelul cumpărat pentru blondă putea fi redirecţionat către cealaltă. Ştiam că eu aşa aş fi făcut. Dar cum să faci aşa ceva? Oare dragostea permite asta? Oare inelul acela nu ar fi strigat cîtă vreme ar fi trăit: trădare, trădare! ?? Mă gîndeam că eu sînt mult mai evreu decît evreul din film. Şi în vreme ce mă chinuiam aşa, eroul nostru ridică mănuşa de jos şi apoi caută inelul pe care îl aruncase mai devreme. În momentul acela am început să bat din palme, aşa de fericit eram! De ce? Nu ştiu. Există două posibilităţi: ori lucrul ăsta nu e aşa de josnic pe cît credeam eu, ori am fost pur şi simplu fericit că tipul s-a coborît la nivelul meu.
Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Sau nu, pentru că filmul s-a terminat chiar atunci, după ce el face gestul reprobabil din punct de vedere moral, dar pe care ea, evreica, îl acceptă extaziată, deoarece habar n-avea. Cum se zice, ignorance is bliss.

Ce e iubirea?

Mă întreb mereu ce e iubirea, fără succes. Cel mai simplu e să spui că iubirea nu există sau că iubirea e Dumnezeu, dar ambele răspunsuri nu sînt deloc răspunsuri, sînt doar ocoluri în jurul întrebării. Şi mă chinuie mai ales întrebarea cu privire la iubirea romantică, această formă a iubirii în care două persoane cu totul străine una faţă de alta ajung să fie una. Celelalte forme, iubirea faţă de rude sau faţă de umanitate în general, mă preocupă acum mai puţin. În prima formă deoarece, prin legătura de sînge, iubirea e cumva presupusă, iar în a doua deoarece e atît de vagă încît e, cum zicea cineva, o păcăleală.
Acum cinci minute am terminat de văzut Bergman Island, un documentar cu şi despre marele Ingmar Bergman. Ca si Lars Von Trier,un alt mare geniu al cinematografiei, şi Bergman a lăsat mai multe neveste şi numeroşi copii pentru alte femei de care s-a îndrăgostit în timp ce era căsătorit. El povesteşte cum primul lui film de televiziune, dacă îmi aduc bine a minte, a fost direct inspirat de amintirea dureroasă a episodului în care a venit acasă ca să-şi anunţe nevasta că urma să o părăsească pentru alta. Aceasta, care nu bănuia surpriza, era aşa de ferictă că bărbatul ei venise acasă mai devreme decît trebuia, numai că bărbatul ei nu mai era al ei.
Nu trebuie să fii neapărat femeie ca să fii indignat de astfel de bărbaţi, căci o astfel de conduită pare să lezeze însăşi esenţa dragostei. Deşi, ca bărbat, parcă eşti uneori invidios pe Solomon, care avea mii de neveste, rezultînd astfel o combinaţie paradoxală între cele două gînduri. Bergman recunoaşte că a fost, şi îl citez, leneş cu privire la familie în general, că nu a depus niciodată efort pentru familiile lui. Spre finalul filmului, însă, Bergman începe să vorbească despre moarte. Ca şi Cioran al nostru, şi ca atîţia alţii, poate, Bergman a fost permanent terorizat de spaima morţii. Însă acum, cînd are peste 80 de ani, mai mult decît gîndul morţii, pe Bergman îl terorizează gîndul că nu o va mai vedea niciodată pe Ingrid, ultima lui soţie, nu ştiu exact a cîta, deoarece în afară de cele cinci căsătorii legitime el a mai avut şi relaţii nelegalizate, cum se zice. Sînt vreo cinci minute spre finalul filmului încărcate cu o energie emoţională extraordinară, în care el povesteşte cum, trăind singur pe insula lui, are constant sentimentul prezenţei lui Ingrid, ultima lui iubire şi cea mai mare. Deşi nu e un credincios hotărît, fiind mai degrabă un agnostic (Dumnezeu poate există sau nu, dar noi n-avem cum să ştim asta, zice agnosticismul), Bergman are certitudine că după moarte se va întîlni cu Ingrid a lui. Mie mi se pare ciudat că după ce a alergat toată viaţa de la o femeie la alta (şi în fuga lui a presărat pe drum nouă copii de care nu a avut grijă niciodată ) chiar înainte să moară a găsit acea iubire care e "mai tare decît moartea", cum zice Pavel, parcă. Am zis că mi se pare ciudat? Ce cuvînt am mai ales şi eu! Mi se pare imposibil! Ceea ce mă aduce iar la întrebarea de la început: ce e dragostea?
O las în continuare fără răspuns, deoarece nici Solomon nici Bergman nu m-au ajutat să înţeleg mai bine ce e.

Nedefinitiv

Nu stiu dacă are vreun rost să povestesc, dar poate unii dintre cei care s-au străduit să citească postul trecut vor fi satisfăcuţi să afle cît m-a costat să-l postez. Cît m-a costat la propriu, nu în termeni metaforici. Eram undeva unde nu aveam conexiune la internet, dar pentru că, sub impresia documentarului "The atom", am simţit nevoia să scriu gîndurile alea, m-am decis să fac cumva să le postez cu orice preţ. Şi le-am postat, iar preţul a fost de vreo 10 euro care se adaugă la viitoarea mea factură telefonică. Atîta m-a costat să postez articolul ăla: cît abonamentul pe o lună întreagă aici în umila mea garsonieră (a mea în termeni metaforici, de data asta, pentru că e închiriată). Şi măcar de ar fi fost bun! Mă uit acum pe el şi îmi vine să îl şterg! Îi găsesc atîtea lipsuri, atîtea greşeli. Să-l şterg n-ar putea fi vorba, pentru că am cheltuit zece euro ca să-l postez. Oricum, între noi fie vorba, nu e chiar atît de prost încît să merite şters. Ar merita însă serios îmbunătăţit. De exemplu, acolo unde spun că existenţa atomului, mai exact forma acestuia, e influenţată de privirea unui observator, lucrurile ar merita mai bine explicate. De asemenea, am greşit unele nume ale oamenilor de ştiinţă la care mă refer. Nu aveam net ca să mă asigur că le scriu corect, aşa că le-am scris cum îmi aminteam eu că se scriu. Şi toată argumentarea textului ar merita îmbunătăţită, căci exact unde ar trebui să lovească mai tare, parcă îşi pierde dintr-o dată vlaga. Mai exact, eu îmi pierdusem vlaga, căci nu mîncasem înainte să mă apuc să scriu. Cum ziceam, ar fi multe lucruri care merită modificate în el, dar nu o să le modific, din acelaşi motiv: i-aş altera istoricitatea, ca să zic aşa, o istoricitate care, cum ziceam, m-a costat scump. Unii n-or să mă înţeleagă. Dar eu simt că ceva s-ar pierde dacă aş încerca să îmbunătăţesc articolul, ceva din ce îl face să fie autentic în forma lui originară. Sau poate doar mi-e lene.
Oricum, sînt decis să îl las în forma asta care mie mi se pare nedefinitivă. Există numeroase cazuri în care în nedefinitivul unor lucruri persistă o anumită frumuseţe cauzată tocmai de acest nedefinitiv. Simt că îmi pierd şi minimul de coerenţă pe care îl aveam cînd am început să scriu. E tîrziu şi mîine mă trezesc devreme. Pentru 2 nopţi şi 3 zile, o să fiu în sălbaticul munţilor punîndu-mi la încercare proasta condiţie fizică. Creasta Piatra Craiului îmi va prilejui, pe lîngă multă transpiraţie şi epuizare, ocazia de a reflecta la o sumedenie de multe alte lcururi nedefinitive din viaţa mea, lucruri care, de ar putea rămîne aşa nedefinitive, ar fi frumoase. Numai că nu se poate: e în firea lucrurilor să tindă spre o stare de echilibru, adică spre stări cît mai aproape de un definitiv oarecare. Nu te poţi pune cu natura! Dar uite că eu o să mă pun cu natura zilele astea şi o să înving. Dacă nu mai scriu nimic în următoarele două săptămîni, înseamnă că am murit. Dar să ştiţi că am murit fericit, căci nu se poate muri altfel decît fericit pe un vîrf de munte, aproape de cer! În cazul ăsta extrem, s-ar putea să mă vedeţi şi la ştiri, caz în care o să fiţi fericiţi că aţi citit blogul unei celebrităţi, chiar dacă doar postum. Dacă nu o să mor, o să încerc să găsesc o poză sau două destul de frumoase pentru a fi puse aici şi care să dovedească că nu doar mă laud.

Unul dintre cititorii mei fideli, dacă o să citească asta, şi o să citească, pentru că altfel n-ar mai fi fidel, o să fie fericit în mod special pentru că în sfirşit a mai citit un post în care nu vorbesc despre ştiinţă sau despre Dumnezeu. Îmi reproşa că tot bat apa în piuă cu nişte chestiuni care oricum or să rămînă veşnic nedecise, pentru că tot vorbeam de nedefinitiv. Poate aşa e, dar eu, cum ziceam, prin natura mea, sînt forţat să fiu serios, şi nu e nimic mai serios pe lumea asta decît întrebările astea ultime la care revin iar şi iar şi cărora încerc să le găsesc răspuns cu puterile mele puţine.

Cineva îmi atrăgea atenţia că a fost de prost gust să solicit cititorilor să se înscrie pe blog astfel încît să mă pot lăuda cu cititorii mei. Poate aşa a fost, dar, fidel principiului meu de a nu şterge ceva ce am scris, chiar dacă am ajuns să îmi fie ruşine de ce am scris, pentru că altfel toată povestea asta n-ar mai fi autentică, n-o să şterg pateticul meu apel la popularitate, aşa că, cine ştie, poate se mai înscrie cineva pe blogul meu. Aici, dacă aş fi funcţionat în regim messenger, aş fi pus emoticonul ăsta: :D , dar aici nu e potrivit, aşa că n-o să-l pun!

Nimic nu e ceea ce pare: mecanica cuantică şi realitatea ultimă

Cînd zic „nimic nu e ceea ce pare”, mă refer chiar la nimic, adică, „nimic-ul” nu e ceea ce pare. Dar ce e? Fizica nucleară ne spune că nimic-ul e ceva!
Poate cineva care mai mă citeşte din cînd în cînd se întreabă de cînd ştiu eu fizică nucleară. Ei bine, nu ştiu. Dar sînt unii care ştiu, adică oamenii de ştiinţă, şi din cînd în cînd aceştia lasă să le scape frimituri din înţelepciunea lor, frimituri care ajung şi la noi şi pe care le găsim în cărţulii de popularizare a ştiinţei cum ar fi cele scrise de Stephen Hawking, Scurtă istorie a timpului şi Universul într-o coajă de nucă, sau în vreun documentar TV realizat de vreun profesor de fizică nucleară, cum e The Atom, realizat de BBC. Nu mă refer la gunoaie ideologice cum a fost What the fuck do we know, sau, în versiunea cenzurată, What the bleep do we know.

Am impresia că şi de data asta o să scriu prea mult şi o sa-mi pierd toţi cititorii înainte de a ajunge la subiectul propriu zis. Probabil ăsta e motivul principal pentru care n-o să scriu niciodată pentru o revistă ca Semnele Timpului. Sau pentru orice altă revistă.

Ştiinţa e încercarea omului de a cunoaşte adevărul prin forţe proprii, într-o definiţie foarte simplă. Ştiinţa l-a condus pe om să se creadă mai puternic decît zeii şi să-i expedieze pe aceştia pe tărîmul mitului şi al irealităţii. În jurul nostrum sînt realităţi solide, şi-au spus ei, fapte, şi nu avem nevoie de idei fantastice pentru a ne explica ce e cu realitate, cine sînte, şi de unde venim. Încotro ne îndreptăm oricum nu ne interesează prea mult.
Ei s-au uitat la animale, de exemplu, le-au comparat şi au construit o poveste care dă socoteală de cum au apărut acestea. Primul care a făcut treaba asta în mod serios a fost, ştie toată lumea, Charles Darwin. Darwin era un tip care din motive personale nu mai putea să creadă în Dumnezeul părinţilor lui (o fiică a lui, pe care o iubea foarte mult, a murit în dureri groaznice, şi el n-a înţeles niciodată de ce un Dumnezeu iubitor, dacă există, ar lăsa asa să se întîmple). El a deschis calea. Dar odată cu el a început propriu zis explicarea vieţii şi a naturii fără a se face apel la vreo cauză supranaturală. Biblia ne spune că Dumnezeu a făcut cerurile şi pămînturile, marea, izvoarele apelor şi tot ce se află în ele. Omul modern, care a pus ştiinţa în locul cărţii prăfuite de istorie care spune poveşti fantastice, ştia mai bine de unde au venit toate lucrurile. Sau nu ştia?
Să zicem că inventezi o poveste care explică foarte bine cum a apărut viaţa pe pămînt (deşi nimeni nici măcar nu s-a apropiat de asta, toată lumea recunoscînd caracterul quasi-miraculos al apariţiei vieţii) şi cum au evoluat speciile una într-alta pînă la apariţia omului. După ce ai trecut peste problema apariţiei vieţii, considerînd că nu e chiar aşa importantă deocamdată, să explici cum speciile au evoluat e floare la ureche. Nu trebuie decît să inventezi poveşti care să se potrivească faptelor, care să fie, adică, credibile. Şi evoluţionismul nu e, cum cred unii creştini bine intenţionaţi dar prost informaţi, o minciună, ci e o poveste care se potriveşte foarte bine faptelor. Dar e o poveste care a fost suprapusă post facto faptelor, şi asta are o semnificaţie deosebită, cum probabil voi încerca altă dată să arăt.
Însă chiar admiţînd că problema evoluţiei speciilor a fost rezolvată, asta nu rezolvă problema, nu ne oferă o explicaţie cu privire la existenţa universului. Căci ştiinţa mai trebuie să explice de unde a venit materia din care e format universul. Şi aici intră în scenă fizica nucleară, mecanica cuantică, quantum electro magentics şi altele. Uitîndu-se la atom, oamenii de ştiinţă au încercat să explice cum au apărut aceştia şi ce e, de fapt, materia. O serie de oameni geniali, printre care Nils Bohr, Pauli, Rutherford, Einstein şi mai recent Feynman, Durac şi alţii (nu am pretenţia să fac o listă completă şi nici măcar corectă), au disecat atomul şi au văzut din ce e făcut. Au văzut că e făcut din electroni şi un nucleu, care nucleu e făcut şi el din protoni şi neutroni. Mai tîrziu au descoperit că protonii şi neutronii sînt şi ei făcuţi din altceva, anume quarci. Încercarea de a explica cum se comportă toate particulele astea subatomice şi de a le explica comportamentul, e mecanica cuantică. Fizia nucleară a dus la înţelegerea originii universului, la teoria Big Bangului, care la început n-a fost acceptată de comunitatea ştiinţifică, găsîndu-şi un duşman de moarte în marele Hoyle, de exemplu, doar pentru că semăna prea mult cu povestea biblică care spunea că lumea a fost făcută din nimic. Dar faptele au demonstrat teoria Big Bangului, aşa că astăzi oamenii de ştiinţă sînt forţaţi să creadă că Universul a apărut din nimic în urma unui act miraculos şi pe care raţiunea nu poate să îl înţeleagă, pentru simplul motiv că asta ar însemna să meargă înainte de Big Bang, cînd nu era nici raţiune nici posibilitatea ei. Ca să scurtez povestea, pe care oricum n-o ştiu decît la un nivel de grădiniţă, prin studiul atomului oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că nu ştim nimic despre realitate. Că realitatea nu e chestia aia raţională pe care o ştim atît de bine, că în lumea atomică se întîmplă constant lucruri care sfidează logica şi raţiunea. Un astfel de exemplu e ceea ce e în general numic „problema măsurării”. Astfel, se pare că atomii nu există ca atare decît atunci cînd cineva se uită la ei. Concluzia e ca realitatea e construcţia conştiinţei noastre. Dar asta e doar o interpretare şi una care scandalizează pe oricine. Şi mai sînt fapte care scandalizează, de exemplu că particulele subatomice pot fi în mai multe locuri în acelaşi timp şi, cea mai tare dintre toate, că starea unei particule subatomice e nedecisă pînă la un moment dat, anume că el poate să fie şi asta şi altceva în acelaşi timp, fapt ilustrat în celebra poveste cu pisica lui Schrotinger, care e şi moartă şi vie în acelaşi timp. Iar cireaşa de pe tort, a fost că vidul nu e vid, că vidul e de fapt ceva care colcăie de activitate energetică, în care particule apar din nimic (se crede că din viitor, fiind vorba de materie împrumutată din viitor) şi care dispar în momentul imediat următor.
În faţa acestor fapte incontestabile, oamenii de ştiinţă nu mai ştiu ce să creadă. Pînă acum, nu aveau nicio problemă în a inventa poveşti care să se potrivească faptelor, dar acum faptele sînt de o natură atît de ciudată pentru mintea omenească încît aceasta, mintea omenească, se blochează atunci cînd încearcă să construiască o poveste care să dea socoteală de ele. Se poate spune că ştiinţa a ajuns la limita ei, deoarece ştiinţa poate merge doar acolo unde poate merge raţiunea. O presupoziţie de bază a ştiinţei e că în Univers există ordine, că cel puţin principiul de bază al noncontradicţiei, simbolul însuşi al raţiunii, e respectat. Dar ştiinţa a ajuns azi pe un teren unde realitatea sfidează raţiunea şi unde chiar principiul de bază al noncontracţiei e încălcat flagrant şi frecvent. Aristotel s-ar întoarce în mormînt.
Biblia vorbea de un Dumnezeu veşnic, dincolo de orice înţelegere omenească care a creat Universul prin cuvînt (A zis şi a fost!) şi din dragoste. Oamenii de ştiinţă au crezut că pot să explice realitatea independent de acesta şi pentru o perioadă nu au avut probleme în a inventa poveşti care explice totul lăsîndu-l pe Dumnezeu în afara ecuaţiei. Dar azi, după ce făcut salturi incredibile în cunoaştere, omul se vede pe un teren străin, unul pe care ar putea să-l numească miraculos fără nicio exagerare, şi care îl pune în imposibilitatea de a mai inventa poveşti. Poate e semn că vechea carte plină de praful istoriei ştie, totuşi, infinit mai multe decît vor şti ei vreodată.


Şi cînd mă gîndesc că îmi propusesem să fie un post scurt, ca să-nu mi pierd aproape toţi potenţialii cititori după o privire aruncată postului ăstuia care nu se mai termină..Dar mă consolez cu ideea că într-un unviers paralel (căci fizica de azi ne mai spune şi că universul nostru e de fapt un multivers format dintr-un infinit de unviersuri paralele, în care toate particulele se găsesc în toate stările posible) cineva a avut totuşi răbdare să citească pînă la cap.