Cogito

M-am mutat

2009-10-22T11:13:00.003+03:00

Adio Blogger, Blogspot sau cum te-o mai chema. M-am mutat aici: http://ionetecatalin.wordpress.com/ şi sînt mai proaspăt ca niciodată. Sau mai vechi ca niciodată. Tot aia! Oricum aş fi eu, m-aş bucura să ne vedem acolo, la urmelor, acelaşi click banal care te-a adus aici o sa te ducă şi dincolo .Sau poate va fi nevoie sa dai copy şi paste linkului în bara de adresa-un preţ mare, dar sper sa merite!

Probabil ultimul post

2009-10-21T22:07:00.002+03:00

M-am hotarit sa migrez în țările calde. Țările calde fiind Wordpressul, despre care am auzit că ar fi un mediu mult mai prielnic așa-numitei blogosfere. Așa că, dacă îmi reușește încercarea, ăsta e ultimul post aici pe Blogspot. Nu e departe, însă, tot dintr-un click se ajunge acolo...

V-aţi pierdut căciula

2009-10-21T09:45:00.002+03:00

Cred că oricine a stat mai mult de cîteva zile în Bucureşti s-a trezit la un moment dat că aleargă pe stradă fără să ştie de ce, nu-i aşa? E ceva în ritmul oraşului care, ca o muzică de care nu poţi scăpa orice ai face, dictează ritmul propriei tale fiinţe. Fugi pentru că oraşul fuge.
Eu fugeam ieri ştiind foarte bine de ce. Era ora 13, la 14 trebuia să fiu undeva înspre ieşirea din Bucureşti dinspre Giurgiu, iar la 4 trebuia să fiu în Băneasa. Şi eu încă nu mîncasem nimic. Planul era să mănînc ceva repede, la fast-food, evident, şi apoi să fug cît mai repede la metrou. Cum alergam eu înspre Unirea, văd că unui nene din faţa mea îi cade căciula pe jos fără ca el să observe, astfel că mergea liniştit în continuare. În jumătate de secundă, creierul meu a făcut nenumărate calcule cu privire la căciula aia. Merită să mă opresc să i-o ridic? Sînt extrem de grăbit, să pierd secunde preţioase pentru căciula amărîtă a unui nene? Nu ştiu ce variabile a folosit creierul meu în ecuaţia finală, pentru că m-am trezit oprindu-mă din alergat, făcînd un pas înapoi şi ridicînd căciula. Am accelerat apoi ca să-l prind din urmă, şi cum mă grăbeam, l-am atins înainte de a spune ceva. Omul a sărit înapoi speriat, ca şi cum cineva ar fi vrut să îi facă rău. S-a dumirit repede cînd i-am spus că îşi pierduse căciula, dar nu destul cît să zică mulţumesc. De fapt, chiar şi după ce era limpede că fără mine ar fi rămas veşnic fără căciulă, n-a schiţar nici măcar un zîmbet de recunoştinţă. Din contră, avea o faţă crispată ca şi cum i-aş fi furat căciula aia.
Probabil că oraşul, odată cu ritmul pe care ni-l impune, ne învaţă şi să ne temem de cei din jur, să privim cu suspiciune chiar şi cele mai nevinovate şi mai bineintenţionate gesturi. Şi cu toate astea, ştiu că mai există bunătate în jungla urbană. Ştiu pentru că, deşi în ultimul timp am devenit mult mai rău decît mă ştiam, mai e destulă bunătate în mine. Şi după cum zicea cineva despre mine ieri că doar nu oi fi eu singurul deştept şi serios dintr-un anume grup, la fel zic şi eu azi, doar nu oi fi eu ultima oază de bunătate din oraş.

Nebunul

2009-10-19T11:15:00.000+03:00

Deși sînt fericitul proprietar al unei mașini frumoase, în București merg în continuare în cea mai mare parte a timpului cu metroul, tramvaiul, troliebuzul etc. În primul rînd pentru că transportul în comun îmi e plătit de la serviciu, în al doilea pentru că au mai rămas în mine active anumite rațiuni ecologice, supraaglomerare etc, iar în al treilea pentru că transportul în comun, după cum spune și numele, e în comun. Viața într-un oraș mare te face, pînă la urmă, să te saturi de oameni. Dar, de fapt, efectul e ambiguu, ambivalent, căci sîntem atrași de mulțimi în aceiași măsură în care aceasta ne inspiră scîrbă, frică, iritare și, din nou, etc. Eu încă mă bucur de transportul în comun pentru că e o ocazie unică de a interacționa, oricît de slab, cu necunoscuții din jurul tău.
Acum cîteva zile, o dimineață ploiasă făcea oamenii să fie mai tăcuți decît de obicei, în jur de ora 9, în autobuzul 385, pe Calea 13 Septembrie. Cînd e liniște în autobuz, aproape de fiecare dată se găsește cineva să vorbească tare. Poate la telefon, strigînd mai tare decît e cazul pentru a fi auzit nu de cel cu care vorbește, ci de restul lumii. Sau poate sînt doi puștani care se laudă la cîtă votcă au băut în vacanță, sau un alt puștan care încearcă să impresioneze vreo fată. De cîte ori văd astfel de spectacole, îmi amintesc că acum cîțiva ani eram și eu, împreună cu un coleg de facultate, protagonistul unora similare, doar că noi nu vorbeam despre băutură, obsecintăți, etc, ci aveam discuții pe care noi le credeam interesante pentru toată lumea, credeam, cu alte cuvinte, că facem un bine public discutînd despre ale noastre cu o voce puțin mai tare decît era cazul (sau cel puțin așa credeam eu, nu știu dacă Liviu avea același sentiment). La urma urmelor, unde ar mai fi avut bucureșteanul de rînd ocazia să audă vorbindu-se despre întrebările ultime ale existenței, cînd la televizor și în ziare vede doar un circ de prost gust? Dar datorită nouă, avea ocazia să ia o gură de spirit în drum spre casă, îngrămădit în vehiculele RATB-ului.
În dimineața asta ploioasă de acum cîteva zile, era linișite iar protagonistul era de data asta un bătrînel destul de bine îmbrăcat. Era liniștea aceea în care stînjeneala pe care o simte toată lumea dă o consisntență lăptoasă aerului, astfel încît aproape că ți-e frică să te și miști, ca să nu lași cumva urme. Eu eram curios să-l văd pe cel ce, mi s-a părut mie, recita o poezie, așa că m-am apropiat fără să-mi pese prea mult de laptele din aer. Toată lumea avea pe față acel zîmbet în care se putea citi clar sentința : “e nebun săracul “. Mi-am dat seama că de fapt nu recita o poezie, ci dintr-o carte de rugăciuni. La un moment dat, bătrînelul s-a oprit și a făcut ceva foarte atipic pentru un nebun. Adică a încercat să își explice cmportamentul. Spunea ceva despre un vis pe care l-a avut și în care Dumnezeu i-a spus să facă ce făcea acum. În timpul ăsta, își făcea întruna semnul crucii.
După vreo 10 minute, actorul nostru și-a schimbat brusc rolul de la cel ce predica în piața publică la călătorul care cere informații în legătură cu unde vrea să ajungă. Întreba de Parchet, auzise că e pe la Universitate și nu știa cum să ajungă mai ușor acolo, fără să meargă prea mult pe jos. Avea probleme la picioare și un baston care nu îl ajuta prea mult. Cîteva cucoane care erau lîngă el, după ce l-au ignorat cîteva momente, deoarece, probabil, nu-și puteau închipui că un nebun ar putea avea o destinație, l-au informat cu condescendență că Parchetul nu e la Universitate, ci pe bdul Unirii, la prima stație de la Unirea. Dar cuconale noastre confundau Parchetul cu Tribunalul. Bătrînelul nostru părea că știe destul bine unde vrea să ajungă, așa că nu se lăsa convins de ele și întreba în continuare dacă nu știe cineva cum să ajungă mai repede la Parchetul de la Universitate. Din întîmplare, eu știam că “nebunul” avea dreptate, că Parchetul e în zona Universității și că cucoanele alea nu știau despre ce vorbesc. M-am apropiat și i-am spus că cel mai bine ar fi să coboare la Izvor și să ia de acolo un troleu pînă la Universitate, ar avea astfel mai puțin de mers pe jos. Mi-a mulțumit și s-a îndreptat spre ușă. În urma lui, cucoanele au început să șușotească, probabil stingherite de faptul că un moș nebun știa mai bine decît ele cum e cu instituțiile publice. Așa că una dintre ele a început să zică, “Dumnezeu, auzi. Nu există niciun Dumnezeu!” și i-a mai zis ceva “de dulce” celui care ar fi putut să îi fie tată.
În momentul ăla, mi-a venit în minte o vorbă a lui Solomon (sper că nu greșesc-dacă nu e Solomon, e David, în orice caz unul dintre ei): “Nebunul zice în inima lui: Dumnezeu nu există!”. Poate ar fi trebuit să îi amintesc și cucoanei de vorba asta. În orice caz, mi-am dat seama atunci cine era de fapt nebunul dintre cei doi și că ceea ce trece drept nebunie în ochii omului de rînd, uneori poate fi nici mai mult nici mai puțin decît o formă de viață superioară.

Femeia sau eternul fenomen

2009-10-18T21:06:00.004+03:00

Printre lucrurile pe care n-o să le înțeleg niciodată, se numără și femeile. (Sper că n-o să se simtă nimeni ofensat, mă gîndesc mai ales la vreo feministă, de formularea mea. “Lucruri” trebuie înțeles aici în sensul de fenomen-care are, iată, are și o curioasă omonimie,dacă mai știu eu ce înseamna omonim, cu feminin). Nu mă refer neapărat la eternul feminim sau la faptul că, se zice, femeile sînt de pe Venus și bărbații de pe Marte, ci la o chestie mult mai pămînteană, mai exact la gențile lor și telefonul mobil. N-o să înțeleg niciodată de ce o femeie care are o geantă imensă (și toate au!), care, la fel ca în Man in Black, conține un întreg univers, uită că are pe acolo și un telefon mobil pe care, iar uitarea, a uitat să îl dea pe silent. Așa că atunci cînd sună telefonul în mijlocul unei întîlniri sau unei conferințe etc, femeia noastră va avea timp să asculte în întregime melodia pe care și-a pus-o ca sunet de apel, și noi odată cu ea. Partea bună e că poți afla ceva despre preferințele ei muzicale, cu ocazia asta, numai că aproape de fiecare dată îți vine să strîmbi din nas pînă rămîne așa, cînd le auzi.
PS: Nasul meu chiar e puțin strîmb, se pare, așa că aș putea să profit de ocaziile astea pentru a încerca să-l îndrept.

Fericire probabilă

2009-10-18T20:51:00.000+03:00

Sînt, uite, pe Pămînt
Sînt aici cu ochii, cu pielea, cu gura
Mai ales cu ochii, mi se pare
Inima și mintea îmi sînt rătăcite
Pe undeva printre stele
Dar ochii, ah, ochii...
Rătăcesc pe Pămînt
Căutîndu-și perechea
Cu inima și mintea plecate
Se zbenguie înnebuniți
Se aprind la fiecare întîlnire
Sclipesc ca și cum ar fi văzut fericirea
Păcăliți de propria reflecție
În iriși trecători
Fără inimă, însă
Nefericirea mi se pare frumoasă
Iar fără minte
Mi se pare preferabilă însăși fericirii
E ceva în nedecisul momentului
Ce face orice improbabil, probabil
Toată frumusețea din lume
Se comprimă într-un moment viitor
Amînat mereu cu voluptatea lui mai tîrziu
Din cînd în cînd mintea
Mă întreabă dacă sînt nebun
Inima dacă sînt bolnav
Dar apoi se-ntorc la ale lor
Iar eu rămîn cu ochii mei
Ce par să asculte doar de Heisenberg

16.10.09, Avla Magna, Rectoratul Univ. Buc.

Infinit. Infinit în sus. Infinit în jos.

2009-10-14T23:32:00.006+03:00

Am citit mai multe cărți scrise de mari fizicieni din care n-am înțeles nimic, dar din care am rămas totuși cu ceva. De exemplu problema infinitului. Se pare că infinitul apare în anumite ecuații esențiale pentru teoriile moderne ale fizicii și dă infinite dureri de cap fizicienilor și matematicienilor. Nu, doar fizicienilor, pentru că matematicienii se joacă cu infinitul fără să-i doară capul. Dar fizicienii..cu ei e altă poveste. Cum să accepți că anumite particule au energie infinită? Trebuie să faci cumva să scapi de ele, să introduci un alt infinit care să-l anuleze le cel care te supără. Uneori merge, alte ori nu. Dar ce să te faci cu faptul că teoria Big Bangului spune că la început Universul avea temperatură infinită? Îți intră cu greu în cap distanța infinită, sau timpul infinit, dar cumva îți intră, ca un drum pe care îl lași neterminat. Dar temeperatura infinită? Nu-ți ia capul foc dacă încerci să bagi în el temperatură infinită? Și totuși fizicienii asta ne spun. Și că la aproximativ o miliardime de secundă temperatura scăzuse la doar cîteva milioane de milioane de milioane de milioane de miliarde de grade. Fizica, știința în general, vrea să reducă totul la cantități calculabile, dar realitatea se încăpățînează, ca o domnișoară care se lasă curtată la infinit, să rămînă infinită pe alocurea.
Dar Universul? E finit? E infinit? Fizicienii au găsit o soluție foarte elegantă inventînd cuvîntul transfinit, adică e finit dar își depăsește continuu limitele. Serios? Mie mi se pare că se trage mîța de coadă. Nici aici nu e ușor să scapi de infinit.
Relativitatea se ocupă de infinitul mare (stele, gravitație, curbura spațiului etc-încă odată spun că nu înțeleg absolut nimic din fizică, cu atît mai puțin din teoria relativității care, după mecanica cuantică, e cea mai imposibil de înțeles teorie a fizicii), iar mecanica cuantică de infinitul mic. Probabil d-aia sînt amîndouă așa de greu de prins cu mintea. Grecii își imaginau acum 2500 de ani atomii, dar nu s-ar fi gîndit niciodată că sînt așa de mici. Dar oricît de mici ar fi, întotdeauna se poate și mai mic. Așa că atomii sînt făcuți din particule subatomice care sînt față de atom cam ceea ce este atomul față de sistemul solar. Destul de mic? Și asta nu e tot, pentru că particulele subatomice, ca electronul sau neutronul sau fotonul sînt și ele făcute din niște chestii mult mai mici decît ele. Astăzi sînt numite corzi. Niște chestii care vibrează și care creează realitatea. Pînă și ceea ce se credea a fi vid colcăie de energie, de gravitoni, deci nu e deloc vid. Corzile astea sînt așa de mici că îți stă mintea în loc. Asta dacă mintea mai plecase de pe loc după ce stătuse cînd realiza cît de mici sînt atomii, apoi particulele subatomice. Dar totuși, odată ce le-ai vizualizat, căci imaginația funcționeaza mai bine decît orice microscop, nu-i așa că îți poți imagina ceva și mai mic? Vizualizîndu-le, ochiul imaginației tale te face pe tine însuți, ființă gînditoare făcută din milioane de milioane de miliarde de atomi, mai mică decît o singură coardă care alcătuiește un quark. Dacă ți-o poți imagina incredibil de mică, te poți imagina și pe tine însuți stînd lîngă ea și privind-o ca și cum ar fi gigantică, nu-i așa? Ce te oprește? Și atunci? Atunci nu-ți rămîne decît să privești în prăpastia infinitului și să încerci să nu-ți pierzi mințile.

PS: Ah, era să uit. De fapt, chair uitasem, căci post scriptumul ăsta vine după o zi. Mai e un infinit pe care se chinuie din răsputeri oamenii de știință să-l suprime, Acela care a spus despre El însuși: Eu sînt alfa și omega, începutul și sfîrștiul!

Despre sfîrșitul lumii

2009-10-12T23:21:00.006+03:00

Mi s-a spus că posturile mele devin din ce în ce mai narcisiste. De data asta o să spun lucruri care or să-i facă pe unii să mă deteste, poate, ceea ce e o dovadă că sînt capabil să-mi las imaginea de sine deoparte cînd am pentru ce. Și de data asta am pentru ce.
Lumea asta e cel mai important lucru pe care îl avem, nu-i așa? Un Nietzsche se revolta împotriva creștinismului pentru că, credea el, creștinismului nu-i pasă de lumea asta, fiind preocupat doar să și-o "vîndă" pe a lui, pe cea "de dincolo". Avea dreptate și nu avea, pentru ca acel creștinism căruia nu-i pasă deloc de lumea asta, nu e deloc creștinism. De fapt, și Voltaire și Nietzsche și Cioran, ca să dau doar primele exemple care îmi vin în minte, nu urau creștinismul, ci doar niște caricaturi ale lui.
Eu, creștin fiind, iubesc lumea asta la fel cum o iubea și Cioran. La fel ca Nietzsche și Albert Camus, iubesc soarele și pămîntul. Spre deosebire de majoritatea creștinilor, eu cred că am fost făcut să trăiesc veșnic cu pielea încălzită de razele soarelui, cu tălpile gîdilate de țărîna pămîntului. Orice formă de creștinism care propune un rai doar pentru suflet, pe lîngă fapul că nu e deloc creștinism, ci doar platonism prost deghizat, îmi provoacă scîrbă. De fapt nu scîrbă, doar mă face să rîd.
Da, lumea asta e cel mai important lucru pe care îl avem. E singurul lucru. Și cu toate astea, cred că cel mai bun lucru care i s-ar putea întîmpla lumii noastre ar fi sfîrșitul. Sîntem îngroziți de sfîrșitul lumii dintr-un singur motiv, și anume pentru că ar fi și sfîrșitul nostru. Am fi foarte fericiți dacă am ști că sfîrșitul lumii ar veni după ce noi n-am mai fi, dovadă că de fapt ne doare în cot de lumea asta. Paradoxul e că cineva care iubește lumea asta cu adevărat, îi dorește și sfîrșitul. Iubește lumea cu adevărat doar acela care reușește să se piardă pe sine din vedere și să îmbrățișeze umanitatea. Lumea asta, de cînd e ea, a fost rea. Asta nu înseamnă că nu merită iubită. Însă orice on care a avut cît de cît spirit, care a avut, adică, capacitatea de a se pierde pe sine din vedere și a se vedea cu adevărat la persoana a treia, a încercat, într-un fel sau altul, să schimbe lumea. Faptul că toți oamenii mari au încercat să schimbe lumea, e dovadă că ceva e în neregulă cu lumea, dacă mai avem nevoie de dovezi pentru asta. Însă chiar dacă ne-am imagina că toate reformele sociale, medicale, politice, ecologice, ar avea succes deplin, tot nu ne putem imagina o lume perfectă, adică una care să nu mai necesite schimbare. De fapt, lumea noastră e bolnavă în chiar sufletul esenței ei, acolo unde ceva ce vibrează ( vezi String theory), creează realitatea așa cum o vedem. Boala ei e fizică, e metafizică, e estetică, e morală, e biologică. Nu există dimensiune care să nu sufere de o boală incurabilă, pentru care nimeni nu poate găsi leac. Și asta fără să mai pun la socoteală Răul, despre care vreau să vorbesc odată separat.
Fără credința într-un Creator al lumii, să-ți dorești sfîrșitul ei înseamnă să fii pur și simplu criminal. Dar altfel, știind că Cel care a creat-o odată, poate să o recreeze, a doua oară chiar mai bine, să îți dorești sfîrșitul ei înseamnă să o iubești cu adevărat.

Nu, sfîrșitul nu l-au prezis incașii sau maiașii sau Nostradamus. Nici știința (mayasii au știut-o, Biblia a știut-o, știința a confirmat, zice trailerul lui 2012, un alt film care vine să ne distreze cu perpsectiva propriului dezastru suprem- ce masochiști mai sîntem și noi! ).
Cînd eram mai mic, încercam să înțeleg cărțile profetice din Biblie, adică Daniel și Apocalipsa. În ele am aflat temelia credinței mele in existența unui Creator care se implică activ în istoria creației lui. Dacă te uiți acolo, dacă ai doar puțină răbdare, descoperi acolo o lumină pe care nicio știință, oricît de pozitivistă sau raționalistă și care îți spune că Dumnezeu nu e nimic mai mult decît o ipoteză expirată, n-o poate stinge. În Daniel și Apocalipsa descoperi că cineva a știut Istoria de la început pînă la sfîrșit și s-a obosit să ne-o descopere și nouă. Acum aproximativ 20 de ani, aflasem din Daniel și Apocalipsa despre o autoritate economică mondială, care va fi instituită ca răspuns la o criză mondială. Aflasem că Papa, pe care Biblia îl demască fără drept de apel drept Antichrist (Antichristul lui Lars Von Trier, oricît de frumos și tulburător din punct de vedere estetic, este o glumă ieftină pe lîngă subtilitatea și RĂUTATEA camuflată a adevăratului Antichrist) face apel la o revitalizare a religiei la nivel mondial, ceea ce tradus înseammnă că el se alteaptă ca toată lumea să fie Catolică. Și o să vină o zi cind bătrînelul ăsta o să aibă puterea supremă și să facă ceea ce acum pare SF, sau doar F, adcicp fanasy, căci știința n-are nicio legătură cu povestea asta. Zilele astea citeam un articol în Dailybussines care vorbea tocmai despre instituirea unei autorități economice mondiale care să facă față crizei, o poveste care mai demult și ea părea tot SF, sau doar F. Parcă nu le venea nici lor să creadă, parcă își cereau scuze că vin în fața lumii cu astfel de știri ce parcă sînt rupte din vreun scenariu conspiraționist obscur. Și așa e catalogată în general Biblia, drept fabulații obscure, asta pînă ce spune ea se întîmplă în realitate. Și pînă acum s-a întîmplat la literă. Și o să se întîmple în continuare. Și asta e vestea bună cu privire la sfîrșitul lumii. Căci Apocalipsa, departe de a însemna dezastru și nenorocire, așa cum crede în mod fals toată lumea, înseamnă descoperire, adică descoperirea făcută de Cel care a făcut Lumea și Istoria și care are de gînd să refacă lumea. Sfîrșitul, adică, nu e decît un alt început.

Așadar, n-o să vină niciun meteorit să ne distrugă, nici n-o să fim devastați de vreun război nuclear, așa cum ne arată toate filmele astea de sute de milioane de dolari (și care, între noi fie spus, sînt toate foarte slabe, mult mai slabe decît cel mai prost film al vreunui rus ce a făcut un film low budget). Vă promit eu! De fapt nu eu sînt cel ce promite, ci altcineva, Cineva care chiar se poate ține de promisiune. Dar sfîrșitul o să vină, însă sfîrșitul ăsta care ne sperie atît trebuie iubit, pentru că e cel mai bun lucru care i se poate întîmpla unei lumi a cărei boală e atît de adînc intrată în măduva ei încît nu mai poate fi vreodată extirpată. Iar după sfîrșit, în virtutea aceleiași promisiuni, adevarata Brave New World, nu distopia imaginată de Huxley.

Scris frumos

2009-10-09T22:54:00.005+03:00

În seara asta un prieten mi-a zis că scriu frumos. Mi-a zis să nu mai mă scuz cînd scriu mult, pentru că e bine să scriu mult. Un alt prieten a observat că și scuzele astea au rolul lor în componenta stilistică a scriiturii (n-au fost chiar astea cuvintele lui).
Din cînd în cînd, cineva îmi spune că scriu frumos. Unii îmi spun că scriu chiar foarte frumos. E un soi de exhibiționism ce fac eu acum, dar aș vrea să exprim cumva sentimentul care mă stăpînește acum. Deși nu știu cum aș fi descris în termeni freudieni, sînt o persoană destul de sensibilă cu privire la imaginea de sine. Îmi amintesc cu un soi de veselie tristă o întîmplpare de acum mulți ani. Eram cu două prietene mai mari. Ele aveau cam 12-14 ani iar eu cam 10-11. Plimbîndu-ne prin niște grădini de care îmi aduc aminte cu nostalgie, ne întîlnim la un moment dat cu o femeie în vîrstă. Sau babă, cum preferați. Eu la vremea aia preferam babă, clar. Acum am devenit mai atent la cerințele corectitudinii politice. Oricum ar fi fost, babă sau femeie în vîrstă, respectiva se oprește în dreptul nostru și întreabă, cum se obișnuiește în mediul rural, acolo unde oamenii mai au încă o vagă idee despre cei din jurul lor, ai cui sîntem. Răspune mai întîi Cristina, care era a medicului veterinar, apoi Tatiana, care era a lu' Crăcănău. Îmi vine rîndul și mie, dar n-apuc să răspund că sînt nepotul lui Nelu Chebaru, că baba întreabă: "da' urîtu ăsta al cui e?" N-aș putea să transpun în cuvinte cît de mult m-a durut întrebarea aia. Nu știu dacă a glumit sau nu, dar la vreo două zile am auzit că a murit. În copilăroșenia mea, mi se părea că și-a meritat soarta și îmi amintesc, cu rușine, că ziceam: asta e pedeapsa pentru că a zis de mine că sînt urît. În aparenta nevinovăție de copil se poate remarca însă sîmburele unui soi de narcisim ce pare să mă caracterizeze. În orice caz, am povestit astea doar pentru a spune că ori de cîte ori cineva îmi spune că scriu frumos, îmi provoacă o fericire imposibil de pus în cuvinte, mai mare chiar decît dacă mi-ar spune că sînt frumos. Interludiu în stil messenger: :D . Ar fi trebuit să zic postludiu.

Un orb, sînge și un răspuns important

2009-10-08T22:40:00.005+03:00

Recunosc, titlul e menit să șocheze sau măcar să atragă atenția. La urma urmelor, dacă vrei să te vinzi, trebuie să te împachetezi. Dar în același timp titlul e și un rezumat destul de fidel al zilei mele.
Am trecut azi dimineață pe lîngă un nevăzător. Era un domn pe la vreo 50-60 de ani, bine îmbrăcat, și care era ținut de mînă de o persoană mai tînără, în jur de 45 de ani. Îți dădeai ușor seama că cei doi seamănă. În plus, cel mai tînăr și văzător, avea probleme vizibile cu ochii (frumos joc de cuvinte, nu?), deoarece strîngea din ochi și parcă încerca să scruteze întunericul sau o ceață groasă, deși în diminieața asta frumoasă n-a fost nici întuneric nici ceață. Ce mi-a atras atenția a fost însă fața orbului. N-am mai văzut demult o față care să exprime atîta serenitate, demnitate, împăcare cu sine și seninătate. Ți se pare că un orb e o ființă demnă de milă, dar orbul ăsta își purta orbirea cu atîta demnitate încît te făcea să-l invidiezi. M-am uitat în jur, încercînd să fac chiar atunci uz de darul vederii, pentru a-i face în ciudă, parcă. Dar m-am trezit imediat simțindu-mă sărac, mai sărac decît el, în orice caz. Mă uitam în jur. Și ce? Ce vedeam? Aceleași lucruri pe care le văd în fiecare zi, aceleași lucruri pe care toți oamenii le văd în fiecare zi și pe care nu dau doi bani, pe care au uitat să le aprecieze, dacă au știut vreodată. În schimb, orbul părea să fie atît de adîncit în el însuși, încit propria lui viață sufletească era mai bogată și mult deasupra tutor vieților noastre, ale ăstora care vedem.

Am ajuns la Institutul de hematologie unde urma să donez sînge. Dacă cineva e speriat de ace și crede că să fii înțepat și să vezi apoi lichidul ăla roșu care îți poartă viața scurgîndu-se din tine, e cel mai rău lucru în legătură cu donarea, se înșeală. Cel mai rău e că trebuie să stai la mai multe cozi, să aștepți pînă te saturi, să fii tratat cu sictir de niște asistente-funcționar, deși, trebuie să spun, medicii, sau poate sînt tot asistente, nu știu, care se ocupă direct de donare, adică cele care îți bagă acele, te tratează destul de bine ca să te simți o ființă umană în carne și oase. Și sînge, uitam tocmai sîngele. Să donezi sînge e probabil unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poate face cineva pentru cei din jur. În plus, primești o zi liberă de la serviciu, dacă nu ai un șef prea tîmpit pentru a ți-o refuza (nu e cazul meu, căci eu am un șef ideal), și bonuri de masă cît să mănînci de două ori la KFC. Dar mai bine un ai mînca la KFC, că apoi te ustură nu buzunarul. Știi tu ce.

Deși aveam zi liberă, am trecut totuși pe la birou deoarece la 16 trebuia să fiu la facultate (Editare ulterioară. Mult ulterioară. Îmi dau seama că pentru cineva care nu știe că am biroul lîngă facultate, nu are niciun sens ce am zis în ultima propoziție). Deschid calculatorul. Au trecut de mult vremurile în care îmi dădeam singur emoții. Îmi verific emailul. De data asta aștept un email mult mai important. Am în proaspăt în minte o discuție despre fizica cuantică, o chestie pe care o înțeleg la fel cum aș înțelege un film văzut într-o limbă de care nu am auzit niciodată. Nu înțeleg, dar din ce se întîmplă acolo, fără a prinde limbajul propriu-zis, mai prind totuși cîte ceva. În orice caz, la nivel cuantic particulele nu doar că nu au o poziție definită, adică pot fi și aici și mai încolo în același timp, dar nici măcar nu sînt ceea ce sînt. Adică, o particulă poate fi electron sau pozitron pînă cineva îi măsoară sarcina electrică, moment în care se decide dacă e una sau alta. Îmi timp ce îmi deschideam emailul, mă gîndeam la lucrurile astea, îmi spuneam că emailul pe care îl aștept, e și nu e în inbox, pînă în momentul în care mi se încarcă și văd dacă e sau nu e. Emailul ăsta era mult mai important decît cele trei de care ziceam acum cîteva zile. Sînt sigur că niciunul dintre cei trei nu-mi citește blogul, deși aș fi onorat dacă ar face-o, așa că afirmația de mai sus am făcut-o fără frică. Încercam, plin de emoții, să ghicesc: mi-a răspuns, nu mi-a răspuns? În timp ce în emoțiile mele se amestecau electroni, pozitroni, quarci și alte particule elementare, am avut ceea ce nu pot numi decît cîteva secunde de fericire. Îmi răspunese. Da, Grace Davie, femeia despre care Peter Berger spunea că e unul dintre cei mai buni sociologi ai religiei dn Europa, îmi răspunsese. Mai mult decît, se arăta dispusă să colaboreze cu mine. Astfel că, deși nu știu exact cînd și unde, dacă va fi Suedia în primele șase luni din 2010 sau Anglia în ultima parte a aceluiaș an, știu că voi avea ocazia să mă bucur timp de 6 sau 8 luni, de suportul și ghidarea tezei mele de doctorat din partea unei doamne de excepție.

Cum să-ți dai emoții singur

2009-10-05T22:54:00.005+03:00

Emoțiile au în general o sursă externă. Avem emoții la un examen, cînd trebuie să vorbim în public sau cînd vrem să vorbim cu fata aceea frumoasă de care ne place dar care pare să nu ne fi observat. Ce e mai ciudat, pare să se uite la noi fără să ne observe. Emoțiile își au întotdeauna cauza în ceilalți, sînt coloratura sufletească a raportării noastre la celălalt. În sensul ăsta, emoțiile pot fi negative, cele cauzate de absența cuiva, cum ar fi dorul sau singurătatea sau sentimentul că am rămas fată bătrînă și n-o să mă mărit niciodată. Sau pozitive, cînd sînt cauzate de prezența celuilalt. Aici intră frica de a vorbi în public sau golul din stomac pe care ți-l dă gîndul de a merge la frumoasa care nu te observă și a-i spune, ca în filmele proaste, "bună, ce faci?".
Acum cîteva minute, însă, am demonstrat că poți să-ți dai și singur emoții. Săptămîna trecută, am scris de pe adresa mea de mail "oficială" trei emailuri pentru niște oameni foarte importanți pentru mine. Tot de atunci, adică de vreo săptămînă, aștept, cu emoție, răspuns. Pînă acum nu am primit niciunul. Mă gîndeam că măcar unul tot trebuie să primesc. Dar n-am primit niciunul. Mă simt prost, mă simt neimportant, căci e vorba de trei oameni foarte importanți pentru mine și care mă ignoră, de o săptămînă, în grup. Sînt și ele emoții, la urma urmelor, probabil ar trebui să mă simt recunoscător că simt și eu ceva. Înseamnă că nu sînt chiar un nesimțit cum începusem să cred. Azi am găsit un pdf interesant pe net, și cum eram la birou am zis să mi-l trimit pe mail, ca să nu îl mai caut acasă. Așa am și făcut. L-am trimis de pe yahoo, pe gmail, pe adresa mea oficială, ionete.catalin. Puteam să fac și altfel, dar m-am gîndit că dacă îl vad în inbox nu am cum să uit de el. Numai că de la serviciu pînă acasă, cu o escală prin Bricostore, am uitat. Și în seara asta, ca în fiecare seară, mi-am verificat mailul de pe gmail cu un sentiment de așteptare ceva mai moderat decît în primele zile, dar destul de intens. Știe toată lumea cum arată o pagină de email, că înainte de a vedea de la cine emailul, vezi că ai primit un email, sau mai multe. Eu vedeam doar că am primit un email și eram sigur că trebuie să fie unul dintre cele trei pe care le așteptam. Îmi spuneam "în sfîrșit!! " și deja, în timp ce dădeam click pe inbox, mintea mea calcula cu febrilitate probabilități, întrebîndu-mă care dintre cei trei mi-a răspuns și fiind sigur că emailul nu poate fi de la altcineva. Mă înșelam și aveam dreptate în același timp, căci emailul nu era de la altcineva dar nu era nici de la unul dintre cei trei. Era de la mine. Și iată cum am reușit să-mi dau emoții de unul singur. Senzațiile au fost destul tari și au fost gratis. Puteți să încercați și voi acasă.

Cum să prinzi timpul cu mîna

2009-10-02T12:08:00.015+03:00

Timpul e o chestie foarte ciudată. Filosofii se chinuie de cînd lumea să îl definească. Mai recent, fizicienii încearcă să-l manipuleze. (Einstein ne-a spus că trecerea timpului e afectată de gravitaţie, dar pun pariu că nu ştiaţi că timpul trece mai greu la baza solului, adica foarte aproape de scoarţa terestră, şi mai repede la înălţimi mari, unde gravitaţia e mai slabă, după cum arată măsurători făcute cu ceasuri atomice).
Dar timpul e, la urma urmelor, o chestie foarte personală. E orizontul vieţii noastre. E materia primă a viselor şi decepţiilor noastre. E principala noastră resursă, şi într-un sens, singura. Dacă am învăţa să „manipulăm”bine timpul, nu în sensul călătoriilor în timp, ci în sensul unei folosiri eficiente a lui, am învăţa să ne asigurăm destine mai fericite. Dar sîntem prea leneşi, prea delăsători. Vorbesc pentru mine acum, însă oricine se simte vizat e liber să zîmbească aprobator, fără frica de a fi observat, căci tehnologia, orice s-ar spune, nu a ajuns încă atît de înfricoşător omniprezentă.
Însă, orice ai face şi oricum ai face, drama condiţiei umane este că timpul trece, şi trece iremediabil (săgeata timpului e îndreptată în jos, ca degetul mare care altă dată hotăra soarta gladiatorilor învinşi). Am 27 de ani şi parcă ieri aveam 7, şi ca mîine o să am 47, şi ca poimîine o să mor.
Însă timpul nu trece cu anii, trece cu secundele, cu minutele. Minutele astea care, deşi au toate 60 de secunde, trec uneori greu, îngrozitor de greu, iar alteori zboară fără să le simţi. Cînd plictisul te face să-ţi ieşi din minţi, ai da orice să trecă mai repede timpul. Ai da orice să treacă mai repede cel mai important fluid dintre cîte există. Ai da orice să ţi se apropie sfîrşitul, adică. Invers, cînd eşti fericit, te trezeşti că timpul a zburat pe lîngă tine. Ai fost fericit, ce-i drept, dar te trezeşti ca după un somn lung şi-ţi dai seama că eşti mai bătrîn. Oricum ar trece timpul, greu, ca pe ace, sau uşor, ca pe aripi roz de vultur, tragicul şi singurul rezultat e că eşti mai aproape de SFÎRŞIT şi atîta tot. Îţi doreşti atunci să ai capacitatea ca, fericit fiind, să poţi prinde timpul cu mîna, să-l dai înainte, înapoi, aşa cum te joci cu GOM-ul sau cu BS Playerul sau cu VLC-ul sau cu ce vezi tu filme. Dar nu poţi, încă nu avem tehnologia asta. Şi nici n-o s-o avem vreodată, pentru că n-o să fim niciodată dumnezei. Şi nici măcar Dumnezeu nu se joacă cu timpul, deşi probabil ar putea s-o facă. Îl lasă să curgă, îl lasă să NE curgă, să ne aducă undeva, spre izvorul vieţii sau spre vărsarea în oceanul de nefiinţă veşnică, depinde doar de cum îţi place să înoţi.

Evadatul se întoarce

2009-10-01T13:17:00.001+03:00

Cîteva palme mai în josul paginii povesteam despre evadatul de saptamîna trecută din Jilava. Nu povesteam doar despre asta, pentru ca de obicei nu pot să vorbesc despre un singur lucru. NU POT! Întotdeauna se găseşte o conexiune care să-mi fure discursul şi să mă facă să mă pierd în divagaţii. Dar, cred ca ce pierd în coerenţă cîştig în culoare. De fapt, sper, mai mult decît cred.

Săptămîna asta a luat sfîrşit relaţia mea cît de cît intimă cu Jilava (Toate lucrurile bune se termină, se zice, dar din fericire asta e valabil şi pentru cele rele. Cel mai simplu şi adecvat ar fi să se spună pur şi simplu că toate lucrurile se termină!). Însă în ultima zi acolo am avut norocul să fiu în comisia de schimbare a regimului de executare pentru deţinuţi, comisie în care a fost băgat şi băiatul nostru plimbăreţ care a pus Jilava pe jar. Toată lumea din comisie îl întreba dacă a mîncat bătaie. Eu la început nu mi-am dat seama, dar apoi era evident despre ce bătaie era vorba. În afară de o revoltă, nimic nu reprezintă o criză mai mare pentru o puşcărie decît o evadare. Cînd evadeazea cineva, cam toată lumea din puşcărie are de suferit, începînd de la personalul administrativ şi terminînd cu ppl-urile (aşa li se zice acum condamnaţilor, adică persoane private de libertate, doar că sună atît de urît încît mai bine s-ar fi rămas la informalul dar împămîntenitul „hoţi”). Cînd cel evadat se întoarce la puşcărie, căci dacă nu se sinucide sau nu e omorît, evadatul se întoarce întotdeauna la puşcărie, e firesc ca lumea să-şi exprime nemulţumirea. Administraţia şi-o exprimă înăsprind condiţiile de detenţie, iar tovarăşii de executare şi-o exprimă cum ştiu ei mai bine, adică prin bătaie.
Băiatul acesta nu era deloc un criminal periculos, ci dimpotrivă, un puştan cu o faţă deloc respingătoare, cu un aer timid. Uitîndu-mă la el mă întrebam de unde a avut curajul să fugă. Era condamnat pentru o faptă de furt şi în vreo 8 luni ar fi fost eliberat condiţionat. Acum îl aşteaptă încă vreo 5 ani la periculoşi. Orice calcule ar fi făcut băiatul ăsta cînd a luat decizia să fugă, a demonstrat că stă prost la aritmetică. Explicaţia e că nu a făcut niciun calcul, că a fost un act „necugetat”, a cedat impulsurilor pasionale ale iubirii trădate. Căci da, îl părăsise iubita pentru altul, car poate nu avea altceva în plus faţă de el, dar măcar era liber. Pasiunea asta i-a luat şi puţina minte pe care o avea, căci evident băieţaşul nu e foarte deştept, şi l-a făcut să facă o prostie. Oare tot ce facem în virtutea pasiunii sînt prostii de felul ăsta sau de alt fel?

După ce s-a terminat comisia asta, aşteptînd să înceapă alta, mă gîndeam la mine, la cît de înîmplător e faptul că eu sînt eu şi nu sînt dobitocul ăla de evadat, că sînt atîtea lucruri pe care le am în comun cu el, la fel de multe care mă diferenţiază. Că lumea e un loc pe care îl înţeleg prea puţin. Că iubesc lumea asta la fel de mult pe cît o urăsc. Că lumii nu-i pasă de mine şi sînt doar un alt gîndac pentru ea, unul care are şi el evadările lui, chiar dacă nu din Jilava. Şi tot gîndindu-mă, am scris poezia asta de mai jos, „Acum”.

Acum

2009-09-29T15:09:00.001+03:00

Acum
Vîrtejul de simţire
Mă izbeşte
De pereţii cosmosului

Fiecare clipă
E beată de un acum
Ce se vrea un veşnic mereu

Mi-e spaimă de moarte de mîine
Căci lui nu-i e frică de mine
Eu sînt pentru el
Ce e praful pentru tobă

Ieri e doar un vis
Pe care l-am avut şi care m-a avut
Mai ales m-a avut
M-a făcut

Şi totuşi
Sînt stăpînul suprem al lui acum
Sînt oglinda în care se uită
Şi strigă: SÎNT !

Sînt, la urma urmelor, şi eu ceva

Puşcăria Jilava, 29.09.09

Greața

2009-09-27T23:14:00.004+03:00

Unii oameni se întrebă uneori de ce trăiesc. Cei mai mulți oameni nu se întrebă vreodată de ce trăiesc. Te naști și n-ai ce face decît să trăiești. E cel mai bun lucru pe care poți să-l faci. E singurul lucru. Cei care se întreabă de ce trăiesc sînt mai profunzi decît cei care nu se întreabă, dar profunzimea asta îi costă scump, pentru că nu există niciun răspuns, doar nefericire pentru cel ce se întreabă. Dacă întrebi pe cineva de ce mănîncă, o să răspundă că e nevoie de mîncare pentru a întreține viața. Dar viața pentru ce e? Jean Paul Sartre dădea un răspuns hotărît: nu există niciun sens al vieții și pe cine își dă seama de asta îl apucă greața, la nausee. De ce nu există niciun sens al vieții? Pentru că nu există Dumnezeu. Dar toți oamenii se comportă ca și cum viața lor ar avea un sens. Nu pun la îndoială puterea instinctului de conservare, dar să fie asta tot? Viața noastră nu are sens, știm bine, aceia dintre noi care ne întrebăm. Dar trăim ca și cum ar avea, demonstrînd astfel că viața are totuși un sens. Sartre zicea că viața nu are sens, dar că omul îi dă sens. Dar sensul ăsta, dat de om, e tot un nonsens, căci omul care ar puea să dea cu adevărat sens vieții ar fi Dumnezeu, nu om. Acesta ar fi omul care ar putea să se facă pe sine nemuritor, căci ceea ce anulează orice sens al vieții, cea care a băgat groaza în cele mai curajoase spirite, e moartea. Slăbiciunea sistemului lui Sartre, dacă avea unul, e evidentă. Nimeni n-a reușit încă să răspundă în mod serios la întrebarea: de ce ne trăim viețile ca și cum ar avea sens, deși știm că nu e niciun sens? Poate pentru că, undeva în adîncul inimilor noastre, știm că există un sens, că există absolut, că există nu nemurire, dar posibilitatea ei.

Dacă aș muri mîine, mi-ar părea rău de un singur lucru. Oamenii sînt ca stelele, se nasc, strălucesc și mor. Dar unii nu apucă să strălucească, pentru că moartea vine prea devreme. Mi-ar părea rău că n-am apucat să strălucesc.

Evadatul care a speriat vestul... Bucureştiului

2009-09-24T15:43:00.004+03:00

Luna asta am avut o relaţie foarte strînsă cu puşcăria. Aproape intimă. Azi am stat cinci ore acolo, am participat la patru comisii, două de eliberare condiţionată, recompense, individualizare a regimului de executare. Ştiu, pe cine ar putea să intereseze asta? Pe nimeni, fireşte. Nici măcar pe mine nu mă interesează prea mult. Doar că azi a fost o zi specială în Jilava. Toată lumea e în priză, deoarece e un evadat. Pentru opinia publică, un evadat e doar un alt motiv de divertisment, dar pentru administraţia unei puşcării, un evadat înseamnă o criză. De nervi, de serviciu, de ce vreţi. Evadatul ăsta, un tip de 25 de ani, a auzit, se pare, că l-a părăsit concubina. (Am văzut aseară un film drăguţ care poate fi văzut şi ca un discurs despre căsătorie-concubinaj."He's just not that into you" Căsătoria pierde azi din ce în ce mai mult teren în faţa concubinajului. Dar, ca simplu fapt, o să zic doar că printre puşcăriaşi concubinajul e foarte la modă, foarte puţini sînt căsătoriţi. Pentru mine ăsta e semn că relaţia de concubinaj e…deviantă într-un anume fel) Tipul ăsta, care evident nu e foarte deştept, şi spun asta nu pentru că a ajuns la puşcărie, pentru că în puşcărie găseşti oameni foarte deştepţi, mai avea un an şi ajungea în faţa comisiei de eliberare condiţionată. Am participat la destul de multe astfel de comisii ca să spun că avea 90 la sută şanse să fie eliberat peste un an, deoarece avea o conduită bună în puşcărie. Dar acum, a auzit că l-a părăsit concubina (în ultimele trei luni n-a mai fost vizitat) şi s-a gîndit să-i facă o vizită, să o întrebe dacă sînt probleme în relaţia lor şi dacă pot fi rezolvate. Sau poate s-o omoare şi pe ea şi pe noul ei amant, cine ştie. Oricum ar fi, tipul ăsta şi-a stricat definitiv viaţa. Căci, orice s-ar crede, dacă ai ajuns la puşcărie dintr-un motiv anume, nu înseamnă că viaţa ta s-a terminat. Cînd prin faţa comisiei trec deţinuţii e un moment foarte interesant, cred eu, căci atunci se citeşte cu voce tare fapta comisă, comportamentul din puşcărie şi alte lucruri legate de situaţia lor, moment în care poţi observa, dacă eşti atent, anumite sclipiri sau întunecimi pe chipul lor, care, fie el de deţinut, e în primul rînd de om. Dar după o tentativă de evadare, viaţa ta în puşcărie s-a terminat, nu mai e absolut nimic ce poţi face pentru a convinge că eşti „recuperabil”. În condiţii normale, dacă nu faci probleme şi munceşti, îţi poţi îmbunătăţi situaţia.
Dar tipul acesta nu şi-a stricat doar viaţa lui prin evadarea asta. (Oare unde crede că se duce? Poate crede că trăieşte în Evul Mediu, cînd te puteai ascunde prin munţi şi să faci pe haidcul sau pe outlaw-ul-azi poti să scapi de braţul lung al legii doar dacă eşti superşmecher, adică doar dacă ai bani, relaţii, un avion care să te ducă în America de Sud, şi tipul ăsta clar nu e superşmecher). Tipul acesta a stricat ziua multora, în afara de ziua personalului administrativ. Azi, s-au analizat în comisie propunerile de recompense cu permisia de a părăsi penitenciarul pentru o zi. În mod normal, cam jumătate din propuneri trec de comisie, azi abia dacă au trecut vreo două din 26. De ce? Pentru că nimeni din conducere nu mai avea chef să dea permisie cuiva după ce zurliul ăla a evadat şi a pus tot Penitenciarul într-o lumină proastă. Eu sînt acolo un outsider, la propriu şi la figurat, pentru că sînt singura persoană car vine din afara Penitenciarului. De obicei îi las pe ei să argumenteze şi votez şi eu cum mi se pare mai bine. Azi însă, am insistat ca unui deţinut din Roşiori de Vede, care era la puşcărie pentru că lovise un poliţist, să i se dea o zi liberă. Nu doar pentru că în Roşiori am făcut eu liceul, deşi a jucat şi asta un rol. Dar băiatul acela îndeplinea condiţiile pentru o astfel de recompensă. Şi cu toate astea, azi, pentru că tipul ăla evadase, nu i s-a dat voie să plece o zi acasă. Mi s-a explicat că o să-i prindă bine refuzul acesta: i se testează caracterul.
Mă întreb ce face o persoană care primeşte o zi de libertate, cum o foloseşte. Sînt sigur că cei mai mulţi se îmbată şi nici măcar nu ştiu cum le-a trecut ziua. Dar alţii, mai lucizi, mai deştepţi, înceacă să profite cît mai mult de fiecare secundă. Dar ce poţi să faci în 24 de ore? Şi cum poţi să te bucuri de ceva ştiind că mîine pe vremea asta o să fii iar în camera ta din Jilava unde cei 15 colegi de cameră nu se spală niciodată şi te ameninţă că te fac „fată în cameră”. Asta înseamnă că o să fii violat. Se întîmplă frecvent.
Nu pot să cred că iar am scris mult, voiam să scriu vreo două vorbe. Eh, evadatule, succes oriunde ai fi, dar să ştii că de Jilava nu scapi!

Ochiul care privește lumea

2009-09-22T23:18:00.006+03:00

Mergi pe stradă și ochii tăi se plimbă peste tot, întîlnind alți ochi, care se plimbă și ei. Și îți închipui că și ei caută ce caută ai tăi, că sînt învîrtiți de aceleași rotițe, de același combustibil, scrutînd aceleași destinații. Te întrebi uneori cum se vede lumea dintr-o mașină de 200 000 de euro, sau dintr-o vilă de 5 milioane. În astfel de momente avem intuiția faptului că lumea nu se vede la fel de oriunde ai privi-o. Doar că facem greșeala să credem că banii sînt cel mai important lucru care colorează prisma viziunii cuiva asupra lumii. Banii sînt importanți, pentru că ei îl fac pe cel ce îi posedă în cantități suficiente să creadă că întreaga lume se află la picioarele lui. Dar tot din motivul ăsta banii sînt și periculoși, adică înșelători. Căci lumea nu se află la picioarele nimănui, nici măcar la picioarele celui mai bogat om din lume. Deși, recunosc, mai toată lumea se tîrăște cu plăcere pe acolo ca să i le sărute. În orice caz, însă, felul în care cineva vede lumea e determinat de materialul din care e făcut ochiul însuși, adică de carnea lui. Pe fața fiecăruia dintre noi se poate citi, deși într-o limbă greu de descifrat și apoi de interpretat, ceva din felul în care noi înșine vedem lumea.
E soare, mă plimb prin parcul Crîngași. Nu știu dacă se numește așa, știu doar că e lîngă Piața Crîngași. Am coborît din metrou și trebuie să ajung pe o stradă care se află undeva în spatele parcului ăstuia. E prima dată cînd trec prin el. Găsesc strada, am o discuție de o oră, o oră jumate cu o familie în care toată lumea fumează întruna. Mă mir cum de nu au murit deja. Poate vorbesc cu fantomele lor, cine știe. Sînt și niște copii acolo. Aș vrea să le atrag atenția că nu ar trebui să fumeze în casă, copiii au în mod sigur de suferit și dacă există o Instanță Supremă în Univers, or să fie trași la răspundere odată pentru ticăloșia asta: cei doi copii, unul de 7 și unul de 11, cred, au dreptul la aer curat, măcar. Dar nu îndăznesc, mă gîndesc că oricum nu aș schimba mare lucru. Și de prea multe ori sugestiile mele bine-intenționate au fost prost-primite. Mă bucur din tot sufletul cînd, după o oră jumate, mă găsesc în aer liber. Respir cu lăcomie aerul infect din București, dar care acum, după o cură de fum, mi se pare din inima munților. Drumul mă duce înapoi, înspre metrou, prin parc. E în jur de ora 13, cei mai mulți oameni sînt la serviciu, dar unii nu au serviciu. Acum aproape 3 ani nu aveam nici eu. Pe o bancă sînt vreo 2 bătrîni, amîndoi avînd cîrjele rezemate de bancă, și un copil, un adolescent, în scaun cu rotile. Nu doar picioarele i-au fost atinse de infirmitate: se poate citi pe fața lui că handicapul i-a afectat cele mai adînci straturi ale ființei, că nu s-a mulțumit doar să-l țină într-un scaun cu rotile. Și în momentul ăla îmi dau seama că pentru bătrînii ăștia în cîrje și pentru adolescentul ăsta în scaun cu rotile, strălucirea soarelui are cu totul altă însemnătate decît are pentru mine, că verdele copacilor nu e același verde pe care îl văd eu. Mă uit tot timpul la ceas, mi-am luat, de cîteva zile, un ceas pe care mi l-am dorit frumos. Sper că e. Ei nu se uită la ceas, sau, chiar dacă se uită, pentru ei nu are importanță ce oră e. Pentru ei, toate orele sînt la fel, pentru că viața nu mai are prea multe surprize. Poate privirea mea asupra privirii lor e superficială, poate nu ține cont de posibila bogăție a vieții lor sufletești, ale unor ființe care pentru mine doar fac parte dintr-un peisaj trist. Figuranți în filmul în care actorul principal sînt eu. Dar în momentul în care îmi dau seama că eu însumi nu sînt altceva decît o bucată mișcătoare de peisaj pentru ei, știu că nu pot să greșesc prea mult. Am certitudinea că ochiul lor poartă cu el peste tot deznădejdea cărnii din care e făcut și o imprimă peste tot. Trec mai departe bucurîndu-mă că, pentru o vreme măcar, sînt tînăr, am picioare. Dar ochii lor rămîn cu mine, viziunea mea poartă urmele viziunii lor și dintr-o dată sînt mult mai conștient de diferențele de privire ale celor din jurul meu. În aglomerația din stația de metrou simt că există atîtea lumi încît e imposibil de conceput că au putut încăpea acolo. Am știut mereu asta, dar acum o simțeam. Și dintr-o dată, nu mai sînt atît de preocupat de grijile mele, pentru că simt toate grijile celor din jur. Dintr-o dată, nu mai îmi e atît de foame, pentru că în jurul meu, în lumea asta pe care ochiul meu nu o poate scruta, dar o știe, se moare de foame. Dintr-o dată, în mijlocul aglomerației urbane, pentru prima dată în ziua aia, nu mai eram singur.
Atîția ochi, atîtea lumi și, în ciuda suferinței, căci toți ochii sînt înlăcrimați într-un anume fel, tot atîtea motive de extaz. Extazul pur al diferenței, al diferenței că ești.

Nu vreau să merg mai departe

2009-09-15T20:34:00.008+03:00

Nu, nu asta nu e declaraţia unui sinucigaş! Nu m-am gîndit niciodată serios la sinucidere, deşi, mai demult, pe vreo 20 de ani, mi se părea că lumea e atît de mare şi că eu sînt atît de mic încît nu voi putea niciodată să fiu demn de ea. Sau, cum ziceam eu atunci,nu mă ridicam la înăţimea exigenţelor fiinţei. Oare ce însemna asta de fapt? Probabil erau doar răbufnirile unui ego care avea exigenţe prea mari de la el însuşi. Cred că era perioada în care îl citeam pe Patapievici (de ex. Zbor în bătaia săgeţii) şi lista lui de lecturi, el povestete că citea o carte în fiecare zi, mă făcea să cad într-o depresie adîncă. Adică, sînt atîţia oameni care au reuşit să atingă excelenţa, să împlinească exigenţele fiinţei, în termenii în care mi se părea mie că se pune problema. Şi eu? Eu eram doar unul care "pierduse startul" (altă expresie pe care o foloseam pe atunci pentru a-mi descrie condiţia demnă de milă). Adică, Cioran scrisese deja un eseu serios pe la 13 ani, dacă îmi aduc bine aminte, şi eu aveam 20 şi nu făcusem nimic. Mi-e greu să descriu în profunzime ce simţeam atunci, cert e că eram profund nemulţumit de mine şi că uneori îmi doream să nu mai fiu. Nu să mor, nu să mă sinucid. Actul în sine îmi provoca repulsie. Ah, violenţa necesară pentru a curma viaţa! Orice metodă ar alege cineva pentru a omorî pe cineva sau pentru a se sinucide, e ceva în actul respectiv care irită la maxim simţul estetic, poate mai mult decît pe cel moral. Orice moarte e urîtă! Se mai găseşte cîte un psihopat care să creeze "opere de artă" cu crimele lui, dar cam atît! Nu, eu nu voiam să mor, să mă omor. Voiam doar să nu mai fiu. Ba mai mult decît atîta, voiam să fie ca şi cum nu aş fi fost niciodată, să dispar din memoria tuturor celor care m-au cunoscut vreodată. Se spune că a-ţi dori să fii mort pentru a vedea reacţia celor de jur, pentru a verifica dacă ai însemnat ceva pentru cei din jur printr-un exaltat şi extrem de patetic act, chiar dacă doar imaginar, e semn de imaturitate emoţională. Şi cred că aşa e. Dar la mine era altceva. Eu nu-mi doream să mor pentru a mi se simţi lipsa, ci doream să dispar odată cu însăşi lipsa mea, cu toate urmele lăsate de mine pe nisipurile fine şi mişcătoare ale fiinţei.
Acum nu mai sînt atît de radical cu mine însumi şi cu lumea. Cunoscînd mai bine lumea, am înţeles că trebuie să-mi pese mai puţin de exigenţele ei. Nu înseamnă că oamenii mari nu mai mă fascinează şi că eu nu-mi mai doresc să fiu unul. Îmi doresc şi probabil într-o zi o să fiu mare într-un anume fel. Dar Lumea mă fascinează mai puţin, şi-a pierdut, ca să zic aşa, farmecul feciorelnic pe care îl avea asupra mea. Am înţeles că, mai degrabă decît o fecioară, lumea e o prostituată, una bătrînă şi muncită de vicii. Cum să-ţi pese sau să vrei să mori pentru exigenţele unei curve?!
Poate doar îmbătrînesc şi devin mai moderat, lăsînd în urmă mult cîntatul entuziasm al tinereţii, acela care crede că poate să mute munţii. Nu ştiu.
Altceva, cu totul altceva voiam să zic prin "nu vreau să merg mai departe". În ultimul post, cel în care vorbesc despre "minune", am vorbit despre unul dintre cele mai importante din cîte am atins eu vreodată pe blogul ăsta sau în alte lucruri pe care le-am scris sau vorbit. Ba nu, am vorbit despre unul dintre cele mai importante lucruri din lume. Hai să fiu exact: am vorbit despre cel mai important lucru din lume. Acel lucru în funcţie de care lumea are sau nu are sens, viaţa are sau nu are rost. Ai momente, toţi avem, poate unii mai des şi alţii mai rar, în care simţi că faci parte dintr-o lume frumoasă, dintr-o poveste fantastică, şi atunci te cuprinde ameţeala metafizică de care mai vorbeam şi altă dată. Dacă ce spuneam data trecută e adevărat, dacă există minuni, atunci lumea aia nu e doar rezultatul unor gînduri euforice de moment, ci e ADEVĂRATĂ. Nu vreau să merg mai departe pentru că mi se pare că am scris prea slab şi nu "m-am ridicat la exigeneţele" subiectului. Nu vreau să trec mai departe, adică să mai scriu, pentru că ar însemna să îngrop, încet, încet,punînd un text peste altul, lucrul acela esenţial care dă valoare vieţii. Nu vreau să devină doar un alt lucru de care am scris la un moment dat şi care e apoi e uitat (aici funcţionez în virtutea iluziei că blogul meu chiar e citit de o mînă de oameni), ca atîtea alte lucruri frumoase pe care le-am scris aici şi pe care nu le mai citeşte nimeni pentru că sînt prea vechi sau care n-au fost citite niciodată.
Şi cu toate astea, o să merg mai departe, şi deja am mers.

PS: Am pus poza aia pentru că e din perioada de care vorbeam aici. Diferenţele dintre eu-ul meu de autnci şi cel de acum nu se referă doar la emanciparea mea în raport cu farmecele lumii, ci şi la chestii mult mai tangibile, ca să zic aşa. De exemplu, acum nu mai am părul lung şi nici nu mai sînt aşa de slab, deşi cred am aceiaşi ochi frumoşi pe care îi aveam şi pe atunci.

Vrei să vezi o minune?

2009-09-11T23:14:00.006+03:00

Dacă vrei să vezi o minune, în sensul de a lua cunoştinţă de ea, nu de a fi martor direct al producerii ei, citeşte rîndurile astea. Sau, mai bine, vezi filmul The Conscientous Objector. Cine mă ştie cît de cît, ştie că nu mă las dus de valul senzaţionalului. De exemplu, un prieten, de altfel foarte bine intenţionat şi care zicea să scriu de el pe blog, dar fără să-i spun numele, uite că îi îndeplinesc dorinţa, îmi zicea că la postul trecut, cel în care îmi povestesc visul de azi-noapte, ar fi trebuit să mai adaug nişte chestii ca să fie povestea mai interesantă. Astfel, în viziunea lui, copilul respectiv ar fi trebuit să se ridice din coşciug şi să vină înspre mine, iar cei din cortegiul funerar ar fi trebuit să plîngă cu lacrimi de sînge. Dacă ar fi vorba de un filme în loc de vise, propunerea lui ar fi înemnat pentru visul meu trecerea în categoria B, acolo unde regizori rataţi şi destul de săraci cu duhul fac filme de groază.
De asemenea, cei care mai mă citesc ştiu că de obicei vorbesc serios. Dacă aşa stau lucurile, atunci, poate se întreabă cineva, ce vrea să spună cu minunea asta la el pe blog? Mai întîi ar trebui să definim ce înseamnă minune. O minune e o întîmplare care sfidează toate legile naturii şi ale probabilităţii. O definiţie acceptabilă a minunii e că minunea e acel lucru care are probabilitatea extrem de mică de a se întîmpla şi totuşi se întîmplă. Eu aş zice că probabilitatea trebuie să fie zero, ca să fie cu adevărat minune. De exemplu, daca zici, a fost o minune că am mai găsit pîine la ora asta, nu e chiar o minune, pentru că probabilitatea ca la chioscul ăla să mai existe o pîine în raft la ora 11 seara, e destul de mare. O minune ar fi, de exemplu, ca cineva să se plimbe printr-o ploaie de gloanţe, ore înregi, şi să nu fie atins. Dacă vezi într-un film o scenă în care eroul trece printr-o ploaie de gloanţe şi nu e nici măcar zgîriat, îţi spui că filmul e cam prost, pentru că lucrul ăsta nu e verosimil. Dar ce ar fi dacă cineva s-ar plimba printr-o ploaie de mitraliere şi obuze, ore în şir, şi nu ar fi atins de niciun glonţ şi nicio explozie, în timpul ăsta salvînd vreo sută de oameni. Veţi spune că e nevoie de mai multe informaţii, că poate respectivul se ascundea prin şanţuri, printre copaci. Locul unde s-a întîmplat asta era o limbă de pămînt, aflată în deschis, unde mitralierele băteau în voie şi de unde americanii au fost de mai multe ori împinşi înapoi. De fapt, japonezii îi lăsau să ajungă în linişte acolo, pentru ca în momentul erau adunaţi pe platformă să dezlănţuie iadul peste ei, cum se zice. Un singur om din armata americană s-a plimbat ore în şir prin iadul ăla şi nu a fost atins de gloanţe. Se compară asta cu faptul că mai găseşti pîine la ora 11? Unii nu acceptă din start posibilitatea producerii minunilor. Eu o accept, dar accept mai degrabă posibilitatea producerii minunilor decît realitatea efectivă a unei minuni. Adică, dacă ar fi să aud de o minune, aş încerca să o explic pe toate căile raţionale posibile.
Dar hai să povestesc minunea. Nu e vorba de o poveste, în sensul de basm, ci de o poveste adevărată, şi care nu s-a întîmplat în războaiele mitologice din preistorie, ci mult mai aproape, în al doilea război mondial, cînd americanii se băteau cu japonezii. Povestea asta a fost făcută film în 2004 de către regizorul Terry Benedict, şi el a spus-o destul de frumos în film, aşa că nu are rost să încerc să o mai spun şi eu pe toată aici. Eu o să mă rezum doar la cîteva fapte din care reiese clar că avem de-a face cu o minune.
E extraordinar faptul că un necombatant pe motive de conştiinţă (conscientous objector) a ajuns să primească Medalia de Onoare, cea mai înaltă decoraţie militară pe care o poate da America. Dar asta nu e chiar o minune. Nu. Dar totuşi e un fapt curios că un individ slăbănog şi cu o credinţă ciudată (adventist de ziua a şaptea, ca mine, doar că eu nu mai sînt slăbănog, ba chiar m-am îngrăşat nepermis de mult pentru vîrsta mea), care refuza să atingă o armă de foc (eu, chiar dacă am aceiaşi credinţă cu el, nu sînt împotriva armelor de foc, ba chiar mă joc cu ele prin jocuri PC violente. Cred că am multe mii de vieţi virtuale pe conştiinţă pînă acum), a ajuns să primească Medialia de Onoare din mîna preşedintelui Harry Truman şi acesta să îi spună că ar prefera să fie în locul lui, deoarece e o onoare mai mare decît să fii preşedintele Americii. Dar ce a făcut el? Păi a vrut să îşi slujească ţara, cum zicea el, o chestie pe care eu nu pot s-o înţeleg, dar nu voia să omoare pe nimeni. A fost de mai multe ori ameninţat că va fi dat afară din armată sau pe mîna Curţii Marţiale, dar el a rămas pe poziţie îndurînd dispreţul camarazilor. Camarazii ăştia, cei care au mai supravieţuit, s-au strîns la cincizeci de ani după povestea asta pentru a o repovesti, pentru a da mărturie de minunea făcuta de Desmond Doss, căci aşa îl chema pe eroul nostru adevărat. Oricine vrea, poate să îl caute pe Google şi să îi afle povestea în detalii, aşa cum a fost ea redată în presa vremii. Există şi înregistrări video. Dar ce a făcut omul ăsta de fapt? Deja, cînd vorbeam despre ce e minunea, am spus ce a făcut. A salvat o muţime de oameni din bătaia mitralierelor şi a obuzelor. Practic, Desmond Doss al nostru s-a plimbat ore în şir printr-o ploaie de gloante fără să fie atins de un glonţ, măcar. E adevărat, la un moment dat fost şi el însuşi rănit uşor, dar numai după ce îşi terminase treaba. Şi povestea asta s-a repetat în mai multe zile. La un moment dat, armata programase un atac sincronizat al mai multor divizii, într-o zi de sîmbătă. Desmond era adventist şi pentru el Sîmbăta era o zi specială. În armată avusese extrem de mult de suferit pentru că nu muncea Sîmbăta, nici nu asculta ordinele superiorilor. Acum, el rămăsese singurul medic din divizia lui, aşa că toţi depindeau de el. Comandantul diviziei a venit la el şi l-a întrebat dacă nu vrea să participe la atac, pentru că e neapărat nevoie de el. Practic, acesta l-a rugat frumos, după ce cu ceva timp înaine sfidase moartea salvînd sute de răniţi, de unul singur.. Desmond i-a spus că o sa vină, doar să i se acorde timp pentru a se ruga şi a mai citi ceva din Biblie, aşa cum făcea în fiecare zi. Comdandantul i-a dat permisiunea şi întreaga armată, nu doar divizia lui, a aşteptat ca Desmond să îşi termine rugăciunea şi cititul Bibliei. Înainte de atac, Desmond a cerut permisiunea să se roage pentru divizia lui. În timpul atacului, celelalte divizii au fost măcelărite, dar divizia lui Desmond n-a suferit nicio pierdere umană. Să fie şi asta o minune? Eu zic că, oricum am defini minunea, tot nu putem să ocolim concluzia că povestea asta e miraculoasă. Pentru sceptici urmează ceva muncă, pentru că, dacă sînt nişte sceptici serioşi, or să pună mîna la treabă şi or să se documenteze să vadă dacă a fost aşa în realitate. Şi presa din vremea respectivă şi o întreagă memorie colectivă, plus imagini video de arhivă, or să le demonstreze că povestea a fost adevărată. Ceilalţi, criticii neserioşi, se vor mulţumi să-şi sufle în barbă "prostii" şi să treacă mai departe.
PS: Nu stiu dacă am făcut bine scriind despre asta acum. E ora unu şi creierul meu funcţionează la mai puţin de jumătate din capacitate, capacitate care nici atunci cînd e deplină nu e tocmai impresionantă. La urma urmelor, nu poti vorbi oricum despre o minune. Dar, oricît de mult aş fi reuşit să mă înalţ la înălţimea standardelor impuse de ea, ştiu măcar că am vorbit serios.

Un vis urît

2009-09-11T11:03:00.003+03:00

Puţine lucruri pe lumea asta sînt în stare să te sperie ca un vis urît. Se spune despre vis că nu e real, dar orice s-ar spune, visul are realitatea lui, una care de multe ori funcţionează mult mai efectiv decît realitatea reală. În vis, toate mecanismele raţionale care dau soliditate realităţii, funcţionează după alte legi, astfel că realitatea din vis e una lichidă, una care încalcă toate principiile raţionalităţii şi care din motivul acesta poate să ne înspăimînte ca nimic altceva. Căci adevărata frică e întotdeauna iraţională, zguduind fiinţa de la temeliile ei al căror substrat e tocmai iraţionalul. O să spun de la început ce vreau să fac: vreau să scriu un post de groază. Am văzut multe filme de groază care nu m-au îngrozit deloc, şi probabil nici eu n-o să reuşesc să îngrozesc pe nimeni. Dar nu asta îmi propun. Îmi propun doar să păstrez în cuvinte groaza pe care am simţit-o azi-noapte.
Visul nu are niciodată un început şi un sfîrşit clar, atît începutul cît şi sfîrşitul fiind înceţoşate, semi-articulate. Aşa că, dormind, mă trezesc că merg pe un drum. E un drum de ţară şi aproape seară, crecupscul. Dintr-o dată mă trezesc în faţa unui cortegiu funerar. Fără să-mi spună nimeni, ştiu că e înmormîntarea unui copil, un pe copil pe care, acum cînd aflu că a murit, ştiu că l-am cunoscut cîndva, că sînt într-un anume fel legat de el. Mortea unui copil ne sperie întotdeauna mai mult decît moartea unui bătrîn, pentru că ne spulberă iluzia de nemurire în care trăim: dacă şi copiii mor, înseamnă că şi eu pot să mor şi chiar o să mor la un moment dat. În visul meu, nu frica de moartea mea mă înspăimînta, ci groaza provenea din faptul nud că stăteam în faţa morţii, ca o entitate stăpînitoare peste tot şi toate, deci şi peste mine. Puterea sau impactul unui vis stă nu atît în ceea ce se întîmplă într-un vis, ci în ceea ce simţi, şi e destul de greu să găseşti cuvinte pentru trăiri atît de puternice ca acelea dintr-un vis. Dintr-o dată, s-a făcut întuneric iar cei din cortegiul funerar parcă intonau ceva, ca o incantaţie. Am încercat să grăbesc pasul, dar în momentul acela în grupul mortuar s-au aprins nişte torţe care răspîndeau un fum gros. Ştiam că fumul acela e pentru mine, ca să mă pierd acolo, să mă amestec cu ei, să merg cu ei. Instinctiv, eu încercam să evit priveliştea care îmi aducea aminte de moarte, de nefericire, să fug de ea. Dar ea nu mă lăsa să fug. Voia să rămînă cu mine sau să rămîn eu cu ea. Mi-e imposibil să redau sentimentele de groază care mă stăpîneau în momentele alea, mai ales cînd de peste tot au început să latre cîini, care şi ei se învîrteau prin ascunzişurile de pe marginea drumului avînd aceiaşi misiune: nu-l lăsaţi să fugă, trebuie să stea aici şi să privească moartea în faţă, să-i simtă respiraţia fetidă, să-i simtă atingerea rece a pielii putrezite, a putrefacţiei înseşi. M-am trezit, dar ăsta nu era unul din visele alea din care după ce te-ai trezit te bucuri că a fost doar un vis şi gata. După ce m-am trezit, odată cu ceaţa somnului care nu putea să dispară imediat, a rămas şi groaza, o groază care nu m-a lăsat să dorm vreo jumătate de oră după.

Filmul sau cartea

2009-09-09T12:11:00.005+03:00

De cînd a intrat filmul pe scena lumii, literatura a intrat cumva în umbră. De ce? Pentru că e mult mai uşor să vezi un film decît să citeşti o carte. Aşa că ni se pare rezonabil să zicem „nu mai citesc cartea asta, am văzut filmul” sau „n-are rost să citesc cartea asta, aştept filmul”.
Relaţia dintre film şi literatură e extrem de complexă şi nu am pretenţia că o înţeleg, cu atît mai puţin că o pot explica altora. Dar cîteva lucruri îmi sînt limpezi: filmul e imagine, literature e cuvînt. Wittgenstein spunea în celebrul său Tractatus… că ceea ce se poate arăta nu se poate spune, şi invers. Asta înseamnă că între literatură şi film e o prăpstie de netrecut, pentru că filmul arată iar literatura spune, rezultînd că între cele două forme de artă există o prăpastie care pretenţios poate fi numită ontologică iar nepretenţios pur şi simplu infinită.

Totuşi, pe cît e de adevărat că ne putem imagina literatură fără film, cum şi-a şi imaginat de fapt omenirea mii de ani, pînă acum o sută de ani, la fel de adevărat e că nu ne putem imagina film fără literatură, pentru că un film spune întotdeauna o poveste. Doar filmele porno nu au nevoie de poveste. Şi telenovelele, chiar dacă amatorii de telenovele n-or să înţeleagă cum vine asta, pentru că ei văd mii de poveşti acolo. De fapt, un sociolog spunea că între filmele porno şi telenovele nu e nicio diferenţă, doarece, într-un anume sens, imaginea lor e vidă. În rest, filmul este întotdeauna naraţiune, deci într-un anume sens literatură. Dar cum reuşeşte filmul să treacă peste prăpastia ontologică care îl desparte de literatură ? Aici intervine rolul creativ al scenaristului, al regizorului, pe scurt al creatorului de film. El trebuie să găsească cea mai bună cale pentru a face imaginile să spună povestea.
După părerea mea, singurul creator de film care a luat cu adevărat cinematografia în serios a fost Andrei Tarkovsky. El spunea, într-o carte, că în toate filmele lui a încercat să creeze nu atît poveşti, deoarece el era conştient ca nimeni altul de prăpastia ontologică dintre film şi literatură, ci să recreeze în imagini trăirile interioare ale personajelor lui. Punctul culminant al artei lui Tarkovsky este Oglinda , un film la care te uiţi şi nu înţelegi nimic. Dar nu pentru că eşti prost, căci la un moment dat ajungi să te întrebi asta, ci pentru că nu e nimic de înţeles acolo, nicio poveste care aşteaptă să fie descifrată sau vreun criminal care aşteaptă să fie prins. El a încercat să renunţe cît mai mult la poveste şi să transmită prin imagini cît mai mult din universul interior al poveştii, acela care nu se vede în lucuri, care nu poate fi prins în imagini. Oricine a citit vreodată o carte şi apoi a văzut şi filmul, a rămas cu impresia amăruie că ceva esenţial a fost în film, că filmul este incomparabil mai sărac decît cartea. Asta pentru că literatura, prin cuvînt, are acces direct la sufletul omului, cititorul imaginîndu-şi foarte uşor trăirile despre care citeşte, prin analogie cu ale lui. Dar filmul este o artă superficială prin definiţie, adică una care rămîne mereu la ceea ce se vede, la suprafaţă. De aceea, creatorul de film are datoria nu de a transpune cît mai fidel povestea din carte, pe ecran, ci de a crea, prin arta lui, ceva cu totul diferit.
La final nu-mi rămîne decît să constat că ce ziceam la început, „nu mai citesc cartea asta, am văzut filmul” sau „n-are rost să citesc cartea asta, aştept filmul”, sînt atitudini cu totul greşite. Pentru că oricine a citit cartea şi n-a văzut filmul, a pierdut totuşi ceva, iar oricine a văzut filmul şi n-a citit cartea, a pierdut aproape totul.

Despărţitorul de creiere

2009-09-04T22:32:00.006+03:00

Ben Carson este, se spune, cel mai bun neurochirug din lume. Cînd faci parte dintr-o categorie de credincioşi aşa de mică încît n-a auzit nimeni de ea, cum sînt adventiştii de ziua a şaptea, biserică din care fac şi eu parte, te bucuri cînd auzi că un om care e cel mai bun în domeniul lui, şi neurochirurgia nu e chiar un domeniu la îndeMÎNA oricui, face şi el parte din aceiaşi biserică nesemnificativă, numeric, în creştinism.
După ce a ajuns unde e acum, a publicat o serie de cărţi prin care încearcă să inspire tinerii să îşi folosească potenţialul, deoarece el e convins că fiecare dintre noi poate să facă minuni. Ei bine, eu nu cred acelaşi lucru. Adica, nu cred că toată lumea poate ajunge cel mai bun neurochirurg din lume sau cel mai bun matematician sau muzician, chiar dacă ar avea cele mai bune condiţii exterioare. El însuşi e o dovadă că cineva poate deveni CEVA tocmai în ciuda condiţiilor extrem de neprielnice. Căci Ben Carson era un negru din Detroit pe care îl părăsise tatăl şi a cărui mamă nu ştia să citească. Cartea lui, după care s-a făcut şi un film în care Ben Carson e interpretat de Cuba Gooding Jr, care se cheamă "Mîini înzestrateâ", şi la fel se cheamă şi filmul, de fapt titlul cărţii, spune tocmai asta: că e nevoie de o înzestrare specială pentru a fi ceva, pentru a excela într-un anume domeniu. În orice caz, Carson are dreptate atunci cînd crede că orice fiinţă umană e înzestrată pentru ceva şi că are potenţial pentru a face lucruri bune cu el însuşi.
Ben Carson şi-a cîştigat faima printr-o serie de realizări medicale uluitoare şi unice la vremea lor, fiind primul care a despărţit gemeni care aveau creierele unite şi fiind de asemenea primul care a efectuat o lobotomie, adică a scos pur şi simplu jumătate din creierul cuiva, deoarece jumătatea asta nu era deloc cuminte. Aş fi putut să zic şi cu minte, doar vorbim despre creier.
Din păcate filmul ăsta o să trecă neobservat la noi în ţară. Nimeni n-o să-l aducă la cinematograf, pentru că nu e deloc genul block buster (cum e de exemplu GI JOE, la care m-am dus la insistenţele unui prieten, şi care e unul dintre cele mai proaste filme făcute vreodată, dar pe care o să-l vadă şi l-a şi văzut deja o groază de lume). Eu l-am luat de pe filelist.ro. Ştiu, iar risc să fiu luat în vizor de mîna lungă a legii, dar nu cred că mi-a crescut între timp audienţa atît de mult încît vizibilitatea mea în spaţiul public să-mi creeze neplăceri. Aşadar, de data asta o să fac un pas în plus în fărădelege şi o să instig la piraterie: nu aveţi cum altfel să vedeţi filmul ăsta decît luîndu-l, ilegal, de undeva de pe internet. Dacă vrea cineva o invitaţie la filelist.ro, să mi-o ceară, pentru că am una! La fel stau lucrurile şi cu restul filmelor valoroase. De asemenea, cred că niciun scriitor serios nu s-ar supăra dacă ar şti că e citit, chiar dacă pe gratis. La fel, nici Bach nici Mahler nu s-ar supăra dacă ar şti că le furăm muzica. Se supără doar Madonna şi alţi avortoni ai muzicii moderne. Bunurile culturare, adică bunurile pentru spirit, spre deosebire de cele pentru stomac, ar trebui să fie gratis!
Desigur, ne putem întreba cum or să trăiască artiştii. Ei bine, foarte mulţi artişti mari din lumea asa au murit de foame şi au trăit în condiţii extrem de rele, fiind dispuşi să sacrifice totul pentru artă. Artiştii de azi care se plîng întruna că le sînt încălcate drepturile de autor sînt descrişi perfect într-un episod din South Park : we re in it for the money!

James Bond, apa potabilă şi n95-ul meu

2009-09-04T13:58:00.002+03:00

N-am povestit niciodată ce fac eu la serviciu. Cred că ar merita să vorbesc despre probaţiune. La urma urmelor, sînt responsabil cu PR-ul şi una dintre îndatoririle mele e să promovez Serviciul. Ar trebui să-l promovez la TV sau în ziare mari, dar cum asta e mai complicat, aş putea să-l promovez măcar pe blog. Ar trebui să şi public în reviste de specialitate, dar în loc de asta eu scriu pe blog. Azi trebuia să trimit spre evaluare la şcoala doctorală rezultatele muncii mele. N-am avut ce să le trimit. Sper să nu mă coste prea scump. M-am gîndit să trimit nişte articole publicate aici pe blog, dar am bănuiala că nu ar fi fost prea încîntaţi.

Mi-am început ziua de ieri în spitalul pentintenciar Jilava. Pe la 9 30 terminasem şi trebuia să aştept pîna la 11 cînd trebuia să fiu în puşcăria Jilava, undeva în aceiaşi curte dar totuşi în altă parte, căci cele două sînt separate administrativ. Din fericire, acum cîteva zile îmi pusesem pe telefon, un Nokia n95, James Bond Qunatum of Solace, ultimul din serie. Soarele îmi bătea în ecranul care altă dată mi se părea mare, dar acum mi se părea minuscul. E o diferenţă destul de mare între ecranul unui cinematograf şi cel al unui telefon, chiar dacă încercam să fac ecranul cît mai mare aducîndu-l cît mai aproape de ochi. Mă mut pe bancheta din spate a maşinii, dar şi acolo e soare. Revin în faţă, măcar aici parcă am mai mult spaţiu. Pînă la urmă mă obişnuiesc cu ecranul telefonului. Din fericire, am căşti şi sunetul seamănă destul de mult cu unul dintr-un cinematograf.

Nu mi-a plăcut niciodată prea mult James Bond, dar ăsta mi-a plăcut. În el nu mai avem de-a face cu nebuni care vor sa distrugă lumea folosindu-se de bombe ultrasofisticate. Avem de-a face cu nebuni care exploatează ţările din lumea a treia sau facilitează exploatarea acestora de către state mari şi puternice, cum ar fi America. Filmul ăsta mi s-a părut realist şu curajos. Mai realist şi mai curajos decît James Bond însuşi. Adică, oricît de pregătit ar fi, James Bond prea sfidează moartea ca să ţi se pară verosimil. Cît despre curaj, e un tip care vrea să se răzbune şi se ştie că răzbunarea îţi ia minţile. Dar filmul e realist pentru că are curajul să arate cu degetul spre marile puteri ale lumii care s-au unit cu tot felul de bandiţi atotputernici într-o coaliţie malefică omniprezentă. Cum zicea cineva din film, distincţia dintre cei buni şi cei răi e din ce în ce mai ştearsă, tot ce contează fiind necesitatea. Astfel că Americanii acceptă cu bună ştiinţă ca un drac de om să creeze secetă în Bolivia, ducînd la moartea a mii de oameni, dacă asta le consolidează poziţia de supremaţie în zonă. Iar britanicii stau şi se uită pentru că vărul lor mai mic e acum destul de mare pentru a îi bate la fund dacă nu sînt cuminţi. Cam despre asta e James Bond, şi d-aia mi-a plăcut.

Filmul ăsta m-a făcut să mă gîndesc la Rău. Dar despre Rău o să scriu altă dată, pentru că iar am scris prea mult.

Septembrie iar şi iar

2009-09-02T12:42:00.002+03:00

A venit septembrie. Iar. Am impresia ca am mai fost pe aici. Da, am mai fost de vreo 26 de ori, sau cam aşa. Uneori nu mai ştiu nici cîţi ani am, chiar dacă am împlinit acum vreo zece zile 27. Nu e deloc uşor să numeri pîna la 27 cînd trebuie să aştepţi un an întreg ca să mai adaugi o unitate, aşa că e de înţeles cum de pierd şirul.
Am impresia că am mai văzut peisajul ăsta, că am mai respirat acelaşi aer. E deja vu? Fiecare frunză galbenă trezeşte în mine un deja vu tulburător. Fiecare deja vu e tulburător, dar acesta al anotimpurilor care vin şi pleacă şi vin şi pleacă iar pînă în momentul cînd plecăm noi, e mai tulburător decît toate, pentru că am certitudinea că e real. În general, deja vu-ul e un sentiment a cărui realitate o simţi în mod direct, dar de al cărui adevăr te îndoieşti: e ca şi cum ai visa un trecut despre care nu ştii sigur dacă e al tău. Poate asta e o dovadă psihologică a universurilor paralele presupuse de matematică şi fizica cea mai nouă, cine ştie?!!
Dar frunzele astea care cad trezesc în noi un deja vu despre care ştim sigur că e adevărat, căci frunzele cad în fiecare an. Numim asta în general nostalgia toamnei, dar şi primăvara trezeşte în noi tot un fel de nostalgie, chiar dacă una mai veselă. La fel şi vara, şi iarna, în măsura în care căldura şi respectiv frigul lor ne lasă să simţim şi altceva în afară de ele.
Îmi vine minte melodia aia cîntată de September, September all over again, şi îmi dau seama că s-ar potrivi ca fundal sonor pentru rîndurile astea.

Ce e dorul?

2009-08-31T13:21:00.002+03:00

Imi amintesc ce îmi spuneau profesorii prin liceu, sau prin generală, nu mai ştiu sigur, despre cuvîntul „dor”. Ziceau că nu mai există în nicio limbă un cuvînt care să aibă încărcătura lui semantică, că e unic şi că ar trebui să fim mîndri că sîntem români etc etc. Cînd m-am făcut mai mare, am aflat că, într-adevăr, aveau dreptate în ceea ce priveşte unicitatea cuvîntului, dar asta doar pentru că fiecare limbă are cuvintele ei unice, al căror sens se regăseşte ca atare doar în limba respectivă şi că, deşi există în alte limbi cuvinte care exprimă aproximativ acelaşi lucru, suprapunerea sferelor semantice ale celor două cuvinte provenind din limbi diferite şi care se referă la acelaşi lucru, nu e niciodată perfectă. De aici şi problemele legate de traducere. Unii spun că e imposibil să îl traduci pe Martin Heidegger, şi aşa o fi, pentru că omul acela a făcut atîtea inovaţii în limba germană încît s-ar putea spune că ajunsese să vorbească o altă limbă. Nu degeaba se spune despre filosofi că sînt poligloţi în aceiaşi limbă.
Dar profesorii de limba română probabil exagerează cînd vorbesc despre bogăţia cuvîntului dor. Sau poate sînt eu organic incapabil să înţeleg despre ce vorbesc ei. Într-adevăr, în limba română „dor” e substantiv (nu vreau să intru în chestiunile astea tehnice de gramatică, pentru că nu mă pricep deloc, n-am mai făcut gramatică din clasa a 8-a şi cred că am uitat şi ce ştiam atunci), pe cînd în engleză, de exemplu, e doar verb, adică, e imposibil să vorbeşti despre „dor” ca despre ceva, ci mereu ca despre ceva ce faci sau a cărui acţiune o suferi. Asta ar însemna că pentru români dorul e ceva mai substanţial decît pentru englezi. Dar nu şi pentru mine. Poate, undeva în mine, rotiţa responsabilă cu dorul e stricată. Sau poate n-am avut niciodată o astfel de rotiţă. Inutil să dau aici exemple în care rotiţa asta străluceşte, în cazul meu, prin absenţă. Nu cred că ar interesa pe prea multă lume şi, în orice caz, nu ar avea mare relevanţă pentru problema „dorului”. Căci, după ce m-am întrebat ce e iubirea, fără succes, mă întreb acum ce e dorul, tot fără succes. De unde ştiu că fără succes? Nu pentru că m-aş fi hotărît dinainte că nu vreau să găsesc vreun răspuns, ci pentru că ştiu că dorul e legat în mod extrem de intim cu iubirea. De fapt, dorul nu reprezintă decît lacrimile iubirii atunci cînd obiectul acesteia lipseşte. Concluzia care rezultă logic din asta ar fi destul de tristă pentru mine, căci ar însemna că eu n-am iubit niciodată pe nimeni, nici măcar pe cei care m-au crescut şi mi-au arătat iubirea necondiţionată fără care, în mod sigur, aş fi murit. Ar însemna că ceva e neregulă cu rotiţa iubirii sau că nu am avut-o niciodată. Încerc să ocolesc concluzia asta pătrunzînd mai adînc în esenţa dorului. În alte limbi, mi-e dor înseamnă pur şi simplu „îţi simt lipsa”, adică eu, ca subiect simţitor, resimt în mod dureros absenţa cuiva sau a ceva care ajunsese să devină parte din minte. Dorul are în el ceva din durerea cărnii sfîrtecate. Dar la noi lucrurile sînt mai complicate, pentru că avem de-a face cu un „ceva”, cu o entitate care are propria ei existenţă, propriile ei caracteristici care o fac extrem de incomodă pentru unul în situaţia mea. Aici e momentul în care mă întorc la profesorii de română şi le spun: da, poate dorul nostru e un fenomen lingvistic unic, dar e o aberaţie, o greşeală. Nu e ceva cu care să ne mîndrim, ci, din contră, ceva cu care să ne ruşinăm, pentru că am substanţializat ceva ce în alte limbi nu înseamnă decît o acţiune care, ca toate acţiunile, trece. Prefer să cred că nu există un ceva în raport cu care eu sînt constituţional incapabil, o substanţă care în mine nu a avut norocul să se formeze, ci doar ceva care nu s-a întîmplat (încă?).
Ce e dorul? De data asta am un răspuns, unul la care cei care citesc cu atenţie vor rîde: ceva intim legat de iubire, un copil al acesteia.

Iubire la mîna a doua

2009-08-28T10:27:00.007+03:00

Pentru mine, miercuri are culoarea portocaliu. Mai exact orange. Cum lui Faithless nu îi era ruşine să recunoască, prin 1995, în albumul Irreverence, că foloseşte tehnologia modernă ca mijloc de exprimare (se gîndea, probabil, la toţi cei care credeau că muzica electronică e gunoi- Need no apology-I do my thinking with computer technology, parcă zicea el), nici mie nu îmi e ruşine să recunosc că am ajuns să funcţionez exact cum zice reclama, like clockwork, fiind astfel un produs al sistemului. Astfel că în fiecare miercuri merg la film, iar atunci cînd nu merg, simt că am pierdut ziua degeaba, deşi poate am făcut lucruri memorabile în ziua aia.
Miercurea asta am vrut să merg, fireşte, la film. De obicei ştiu exact la ce vreau să merg, nu ca unii care intră în sală şi cînd îşi dau seama că nu le place filmul, pentru că ei se aşteptau la împuşcături, încep să facă gălăgie şi să mă exaspereze pe mine pînă la punctul la care încep să îmi pun întrebări existenţiale cu privire la cinematograf. Dar miercurea asta nu ştiam, aşa că m-am uitat pe Cinemagia să văd ce rulează. Dintre toate filmele, atenţia mi-a fost atrasă de Two Lovers, deşi aş fi vrut să văd şi Bruno. Citesc cîteva lucruri despre el, văd ce notă are pe IMDB, ce notă i-a dat Roger Ebert, singurul critic de film pe care îl citesc frecvent, şi mă gîndesc că merită văzut.
Doar că Madonna e în oraş şi încurcă circulaţia, căci drumul meu trece întotdeauna pe lîngă Casa poporului, fie pe o parte, fie pe cealaltă. Dintr-o dată îmi dau seama că mi-e somn şi că poate ar fi mai bine să rămîn acasă. Se întîmplă rar să fie mîncare în frigiderul meu, dar de data asta era, aşa că după ce am mîncat aveam şi mai puţin chef să ies din casă. Caut filmul pe net. Uite, nici chestia asta nu mi-e ruşine să o recunosc, chiar dacă e o ilegalitate şi am auzit că unii au probleme cu organele legii din cauza asta în ultima vreme. Dar dacă aş ajunge să am şi eu problema asta, ar însemna că blogul meu are o oarecare audienţă, ceea ce m-ar bucura foarte mult. Adică, cred că aş fi dispus să merg la închisoare dacă blogul meu ar ajunge să fie citit de măcar zece la sută din cititorii lui Mircea Badea. Strict cantitativ, nu calitativ, adică nu aş vrea chiar cititorii ăia. Căci blogul lui Mircea Badea e pe locul doi în topul blogurilor din Romania, cu mii de vizitatori pe zi. Îmi spun că trebuie să fie foarte deştept tipul ăsta, dar apoi îmi dau seama că mie mi s-a părut întotdeauna doar gălăgios şi că n-a reuşit nici măcar o secundă să mi se pară interesant. Nici în scris, nici verbal. Îţi atrage atenţia aşa cum ţi-o atrage un vecin gălăgios sau o trupă peruană care vinde cd-uri şi mărgele din ţara lor şi în jurul cărora au început unii să danseze.
Din fericire, am găsit filmul pe net şi l-am văzut acasă. El, Joaquin Phoenix e un evreu din Brooklyn pe care l-a părăsit iubita. Filmul începe cu acesta încercînd să se sinucidă, dar se răzgîndeşte după sare în apă. Imediat după asta întîlneşte o blondă mai înaltă decît el, Gwineth Paltrow. Dacă s-ar fi sinucis, n-ar mai fi cunoscut-o. La asta ar terbui să se gîndească toţi potenţialii sinucigaşi: momentul următor ar putea să îţi aducă o minune pe care, dacă te sinucizi, ţi-o refuzi singur. Din motivul ăsta, sinuciderea nu e doar nebunească, dar pur şi simplu prostească. Dar părinţii lui au alte planuri pentru el, deoarece vor să îi facă lipeala cu evreică de-a lor (Vinessa Shaw), ceea ce ar fi fost bine şi pentru afaceri. Lui îi plac amîndouă, dar în mod clar e îndrăgostit de blondă. Doar că aceasta e amanta unui tip însurat care nu se hotărăşte să-şi lase nevasta pentru ea. La un moment dat însă, blonda pune piciorul în prag şi se desparte de amantul ei, moment în care evreul nostru e pe poziţii şi face mutarea strategică. Numai că blonda era o mai bună jucătoare decît el. Eroul nostru, fericit şi îndrăgostit, dă fuga la Cartier şi cumpără un inel, pentru blonda lui. Dar cînd să plece, aceasta îi spune că amantul ei şi-a părăsit soţia şi vrea să se însoare cu ea. În cuvintele ei: eşti un om minunat, dar ăla şi-a lăsat nevasta pentru mine. Spre finalul filmului, îl vedem pe eroul nostru stînd la marginea mării, gol pe dinăuntru şi disperat, contemplînd din nou eliberarea oferită de moarte, după ce aruncase undeva pe plajă inelul Cartier. Doar că în momentul ăla din buzunar îi cade o mănuşă oferită de cealaltă iubită a lui, evreica, pe care o iubea, dar nu chiar aşa de mult. În momentul acela, îmi închipui, aceasta a crescut în ochii lui infinit de mult. Comparativ cu blonda care, şi în filmul acesta, s-a dovedit a fi o paraşută, evreica lui era frumoasă, chiar dacă nu aşa de strălucitoare ca blonda, iubitoare şi îi oferea perspective serioase de viaţă.
De ce am povestit filmul acesta? M-am apucat şi eu să scriu cronici de film? Nu, l-am povestit doar ca să ajung aici. Eu vedeam lucurile în felul următor: blonda ti-a tras ţeapa, aşa că acum, i-a frumos inelul Cartier pe care ai dat o grămadă de bani şi du-te cu el la fermecătoarea ta evreică. Numai că în momentul în care el, în culmea disperării, aruncă inelul, m-am simţit îngrozitor. Nu îmi amintesc să mai fi văzut vreun film care să mă fi făcut să îmi fie aşa de ruşine de mine. Mă vedeam atît de josnic pentru a mă fi gîndit că inelul cumpărat pentru blondă putea fi redirecţionat către cealaltă. Ştiam că eu aşa aş fi făcut. Dar cum să faci aşa ceva? Oare dragostea permite asta? Oare inelul acela nu ar fi strigat cîtă vreme ar fi trăit: trădare, trădare! ?? Mă gîndeam că eu sînt mult mai evreu decît evreul din film. Şi în vreme ce mă chinuiam aşa, eroul nostru ridică mănuşa de jos şi apoi caută inelul pe care îl aruncase mai devreme. În momentul acela am început să bat din palme, aşa de fericit eram! De ce? Nu ştiu. Există două posibilităţi: ori lucrul ăsta nu e aşa de josnic pe cît credeam eu, ori am fost pur şi simplu fericit că tipul s-a coborît la nivelul meu.
Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Sau nu, pentru că filmul s-a terminat chiar atunci, după ce el face gestul reprobabil din punct de vedere moral, dar pe care ea, evreica, îl acceptă extaziată, deoarece habar n-avea. Cum se zice, ignorance is bliss.

Ce e iubirea?

2009-08-25T16:38:00.005+03:00

Mă întreb mereu ce e iubirea, fără succes. Cel mai simplu e să spui că iubirea nu există sau că iubirea e Dumnezeu, dar ambele răspunsuri nu sînt deloc răspunsuri, sînt doar ocoluri în jurul întrebării. Şi mă chinuie mai ales întrebarea cu privire la iubirea romantică, această formă a iubirii în care două persoane cu totul străine una faţă de alta ajung să fie una. Celelalte forme, iubirea faţă de rude sau faţă de umanitate în general, mă preocupă acum mai puţin. În prima formă deoarece, prin legătura de sînge, iubirea e cumva presupusă, iar în a doua deoarece e atît de vagă încît e, cum zicea cineva, o păcăleală.
Acum cinci minute am terminat de văzut Bergman Island, un documentar cu şi despre marele Ingmar Bergman. Ca si Lars Von Trier,un alt mare geniu al cinematografiei, şi Bergman a lăsat mai multe neveste şi numeroşi copii pentru alte femei de care s-a îndrăgostit în timp ce era căsătorit. El povesteşte cum primul lui film de televiziune, dacă îmi aduc bine a minte, a fost direct inspirat de amintirea dureroasă a episodului în care a venit acasă ca să-şi anunţe nevasta că urma să o părăsească pentru alta. Aceasta, care nu bănuia surpriza, era aşa de ferictă că bărbatul ei venise acasă mai devreme decît trebuia, numai că bărbatul ei nu mai era al ei.
Nu trebuie să fii neapărat femeie ca să fii indignat de astfel de bărbaţi, căci o astfel de conduită pare să lezeze însăşi esenţa dragostei. Deşi, ca bărbat, parcă eşti uneori invidios pe Solomon, care avea mii de neveste, rezultînd astfel o combinaţie paradoxală între cele două gînduri. Bergman recunoaşte că a fost, şi îl citez, leneş cu privire la familie în general, că nu a depus niciodată efort pentru familiile lui. Spre finalul filmului, însă, Bergman începe să vorbească despre moarte. Ca şi Cioran al nostru, şi ca atîţia alţii, poate, Bergman a fost permanent terorizat de spaima morţii. Însă acum, cînd are peste 80 de ani, mai mult decît gîndul morţii, pe Bergman îl terorizează gîndul că nu o va mai vedea niciodată pe Ingrid, ultima lui soţie, nu ştiu exact a cîta, deoarece în afară de cele cinci căsătorii legitime el a mai avut şi relaţii nelegalizate, cum se zice. Sînt vreo cinci minute spre finalul filmului încărcate cu o energie emoţională extraordinară, în care el povesteşte cum, trăind singur pe insula lui, are constant sentimentul prezenţei lui Ingrid, ultima lui iubire şi cea mai mare. Deşi nu e un credincios hotărît, fiind mai degrabă un agnostic (Dumnezeu poate există sau nu, dar noi n-avem cum să ştim asta, zice agnosticismul), Bergman are certitudine că după moarte se va întîlni cu Ingrid a lui. Mie mi se pare ciudat că după ce a alergat toată viaţa de la o femeie la alta (şi în fuga lui a presărat pe drum nouă copii de care nu a avut grijă niciodată ) chiar înainte să moară a găsit acea iubire care e "mai tare decît moartea", cum zice Pavel, parcă. Am zis că mi se pare ciudat? Ce cuvînt am mai ales şi eu! Mi se pare imposibil! Ceea ce mă aduce iar la întrebarea de la început: ce e dragostea?
O las în continuare fără răspuns, deoarece nici Solomon nici Bergman nu m-au ajutat să înţeleg mai bine ce e.

Nedefinitiv

2009-08-23T01:55:00.004+03:00

Nu stiu dacă are vreun rost să povestesc, dar poate unii dintre cei care s-au străduit să citească postul trecut vor fi satisfăcuţi să afle cît m-a costat să-l postez. Cît m-a costat la propriu, nu în termeni metaforici. Eram undeva unde nu aveam conexiune la internet, dar pentru că, sub impresia documentarului "The atom", am simţit nevoia să scriu gîndurile alea, m-am decis să fac cumva să le postez cu orice preţ. Şi le-am postat, iar preţul a fost de vreo 10 euro care se adaugă la viitoarea mea factură telefonică. Atîta m-a costat să postez articolul ăla: cît abonamentul pe o lună întreagă aici în umila mea garsonieră (a mea în termeni metaforici, de data asta, pentru că e închiriată). Şi măcar de ar fi fost bun! Mă uit acum pe el şi îmi vine să îl şterg! Îi găsesc atîtea lipsuri, atîtea greşeli. Să-l şterg n-ar putea fi vorba, pentru că am cheltuit zece euro ca să-l postez. Oricum, între noi fie vorba, nu e chiar atît de prost încît să merite şters. Ar merita însă serios îmbunătăţit. De exemplu, acolo unde spun că existenţa atomului, mai exact forma acestuia, e influenţată de privirea unui observator, lucrurile ar merita mai bine explicate. De asemenea, am greşit unele nume ale oamenilor de ştiinţă la care mă refer. Nu aveam net ca să mă asigur că le scriu corect, aşa că le-am scris cum îmi aminteam eu că se scriu. Şi toată argumentarea textului ar merita îmbunătăţită, căci exact unde ar trebui să lovească mai tare, parcă îşi pierde dintr-o dată vlaga. Mai exact, eu îmi pierdusem vlaga, căci nu mîncasem înainte să mă apuc să scriu. Cum ziceam, ar fi multe lucruri care merită modificate în el, dar nu o să le modific, din acelaşi motiv: i-aş altera istoricitatea, ca să zic aşa, o istoricitate care, cum ziceam, m-a costat scump. Unii n-or să mă înţeleagă. Dar eu simt că ceva s-ar pierde dacă aş încerca să îmbunătăţesc articolul, ceva din ce îl face să fie autentic în forma lui originară. Sau poate doar mi-e lene.
Oricum, sînt decis să îl las în forma asta care mie mi se pare nedefinitivă. Există numeroase cazuri în care în nedefinitivul unor lucruri persistă o anumită frumuseţe cauzată tocmai de acest nedefinitiv. Simt că îmi pierd şi minimul de coerenţă pe care îl aveam cînd am început să scriu. E tîrziu şi mîine mă trezesc devreme. Pentru 2 nopţi şi 3 zile, o să fiu în sălbaticul munţilor punîndu-mi la încercare proasta condiţie fizică. Creasta Piatra Craiului îmi va prilejui, pe lîngă multă transpiraţie şi epuizare, ocazia de a reflecta la o sumedenie de multe alte lcururi nedefinitive din viaţa mea, lucruri care, de ar putea rămîne aşa nedefinitive, ar fi frumoase. Numai că nu se poate: e în firea lucrurilor să tindă spre o stare de echilibru, adică spre stări cît mai aproape de un definitiv oarecare. Nu te poţi pune cu natura! Dar uite că eu o să mă pun cu natura zilele astea şi o să înving. Dacă nu mai scriu nimic în următoarele două săptămîni, înseamnă că am murit. Dar să ştiţi că am murit fericit, căci nu se poate muri altfel decît fericit pe un vîrf de munte, aproape de cer! În cazul ăsta extrem, s-ar putea să mă vedeţi şi la ştiri, caz în care o să fiţi fericiţi că aţi citit blogul unei celebrităţi, chiar dacă doar postum. Dacă nu o să mor, o să încerc să găsesc o poză sau două destul de frumoase pentru a fi puse aici şi care să dovedească că nu doar mă laud.

Unul dintre cititorii mei fideli, dacă o să citească asta, şi o să citească, pentru că altfel n-ar mai fi fidel, o să fie fericit în mod special pentru că în sfirşit a mai citit un post în care nu vorbesc despre ştiinţă sau despre Dumnezeu. Îmi reproşa că tot bat apa în piuă cu nişte chestiuni care oricum or să rămînă veşnic nedecise, pentru că tot vorbeam de nedefinitiv. Poate aşa e, dar eu, cum ziceam, prin natura mea, sînt forţat să fiu serios, şi nu e nimic mai serios pe lumea asta decît întrebările astea ultime la care revin iar şi iar şi cărora încerc să le găsesc răspuns cu puterile mele puţine.

Cineva îmi atrăgea atenţia că a fost de prost gust să solicit cititorilor să se înscrie pe blog astfel încît să mă pot lăuda cu cititorii mei. Poate aşa a fost, dar, fidel principiului meu de a nu şterge ceva ce am scris, chiar dacă am ajuns să îmi fie ruşine de ce am scris, pentru că altfel toată povestea asta n-ar mai fi autentică, n-o să şterg pateticul meu apel la popularitate, aşa că, cine ştie, poate se mai înscrie cineva pe blogul meu. Aici, dacă aş fi funcţionat în regim messenger, aş fi pus emoticonul ăsta: :D , dar aici nu e potrivit, aşa că n-o să-l pun!

Nimic nu e ceea ce pare: mecanica cuantică şi realitatea ultimă

2009-08-19T12:53:00.004+03:00

Cînd zic „nimic nu e ceea ce pare”, mă refer chiar la nimic, adică, „nimic-ul” nu e ceea ce pare. Dar ce e? Fizica nucleară ne spune că nimic-ul e ceva!
Poate cineva care mai mă citeşte din cînd în cînd se întreabă de cînd ştiu eu fizică nucleară. Ei bine, nu ştiu. Dar sînt unii care ştiu, adică oamenii de ştiinţă, şi din cînd în cînd aceştia lasă să le scape frimituri din înţelepciunea lor, frimituri care ajung şi la noi şi pe care le găsim în cărţulii de popularizare a ştiinţei cum ar fi cele scrise de Stephen Hawking, Scurtă istorie a timpului şi Universul într-o coajă de nucă, sau în vreun documentar TV realizat de vreun profesor de fizică nucleară, cum e The Atom, realizat de BBC. Nu mă refer la gunoaie ideologice cum a fost What the fuck do we know, sau, în versiunea cenzurată, What the bleep do we know.

Am impresia că şi de data asta o să scriu prea mult şi o sa-mi pierd toţi cititorii înainte de a ajunge la subiectul propriu zis. Probabil ăsta e motivul principal pentru care n-o să scriu niciodată pentru o revistă ca Semnele Timpului. Sau pentru orice altă revistă.

Ştiinţa e încercarea omului de a cunoaşte adevărul prin forţe proprii, într-o definiţie foarte simplă. Ştiinţa l-a condus pe om să se creadă mai puternic decît zeii şi să-i expedieze pe aceştia pe tărîmul mitului şi al irealităţii. În jurul nostrum sînt realităţi solide, şi-au spus ei, fapte, şi nu avem nevoie de idei fantastice pentru a ne explica ce e cu realitate, cine sînte, şi de unde venim. Încotro ne îndreptăm oricum nu ne interesează prea mult.
Ei s-au uitat la animale, de exemplu, le-au comparat şi au construit o poveste care dă socoteală de cum au apărut acestea. Primul care a făcut treaba asta în mod serios a fost, ştie toată lumea, Charles Darwin. Darwin era un tip care din motive personale nu mai putea să creadă în Dumnezeul părinţilor lui (o fiică a lui, pe care o iubea foarte mult, a murit în dureri groaznice, şi el n-a înţeles niciodată de ce un Dumnezeu iubitor, dacă există, ar lăsa asa să se întîmple). El a deschis calea. Dar odată cu el a început propriu zis explicarea vieţii şi a naturii fără a se face apel la vreo cauză supranaturală. Biblia ne spune că Dumnezeu a făcut cerurile şi pămînturile, marea, izvoarele apelor şi tot ce se află în ele. Omul modern, care a pus ştiinţa în locul cărţii prăfuite de istorie care spune poveşti fantastice, ştia mai bine de unde au venit toate lucrurile. Sau nu ştia?
Să zicem că inventezi o poveste care explică foarte bine cum a apărut viaţa pe pămînt (deşi nimeni nici măcar nu s-a apropiat de asta, toată lumea recunoscînd caracterul quasi-miraculos al apariţiei vieţii) şi cum au evoluat speciile una într-alta pînă la apariţia omului. După ce ai trecut peste problema apariţiei vieţii, considerînd că nu e chiar aşa importantă deocamdată, să explici cum speciile au evoluat e floare la ureche. Nu trebuie decît să inventezi poveşti care să se potrivească faptelor, care să fie, adică, credibile. Şi evoluţionismul nu e, cum cred unii creştini bine intenţionaţi dar prost informaţi, o minciună, ci e o poveste care se potriveşte foarte bine faptelor. Dar e o poveste care a fost suprapusă post facto faptelor, şi asta are o semnificaţie deosebită, cum probabil voi încerca altă dată să arăt.
Însă chiar admiţînd că problema evoluţiei speciilor a fost rezolvată, asta nu rezolvă problema, nu ne oferă o explicaţie cu privire la existenţa universului. Căci ştiinţa mai trebuie să explice de unde a venit materia din care e format universul. Şi aici intră în scenă fizica nucleară, mecanica cuantică, quantum electro magentics şi altele. Uitîndu-se la atom, oamenii de ştiinţă au încercat să explice cum au apărut aceştia şi ce e, de fapt, materia. O serie de oameni geniali, printre care Nils Bohr, Pauli, Rutherford, Einstein şi mai recent Feynman, Durac şi alţii (nu am pretenţia să fac o listă completă şi nici măcar corectă), au disecat atomul şi au văzut din ce e făcut. Au văzut că e făcut din electroni şi un nucleu, care nucleu e făcut şi el din protoni şi neutroni. Mai tîrziu au descoperit că protonii şi neutronii sînt şi ei făcuţi din altceva, anume quarci. Încercarea de a explica cum se comportă toate particulele astea subatomice şi de a le explica comportamentul, e mecanica cuantică. Fizia nucleară a dus la înţelegerea originii universului, la teoria Big Bangului, care la început n-a fost acceptată de comunitatea ştiinţifică, găsîndu-şi un duşman de moarte în marele Hoyle, de exemplu, doar pentru că semăna prea mult cu povestea biblică care spunea că lumea a fost făcută din nimic. Dar faptele au demonstrat teoria Big Bangului, aşa că astăzi oamenii de ştiinţă sînt forţaţi să creadă că Universul a apărut din nimic în urma unui act miraculos şi pe care raţiunea nu poate să îl înţeleagă, pentru simplul motiv că asta ar însemna să meargă înainte de Big Bang, cînd nu era nici raţiune nici posibilitatea ei. Ca să scurtez povestea, pe care oricum n-o ştiu decît la un nivel de grădiniţă, prin studiul atomului oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că nu ştim nimic despre realitate. Că realitatea nu e chestia aia raţională pe care o ştim atît de bine, că în lumea atomică se întîmplă constant lucruri care sfidează logica şi raţiunea. Un astfel de exemplu e ceea ce e în general numic „problema măsurării”. Astfel, se pare că atomii nu există ca atare decît atunci cînd cineva se uită la ei. Concluzia e ca realitatea e construcţia conştiinţei noastre. Dar asta e doar o interpretare şi una care scandalizează pe oricine. Şi mai sînt fapte care scandalizează, de exemplu că particulele subatomice pot fi în mai multe locuri în acelaşi timp şi, cea mai tare dintre toate, că starea unei particule subatomice e nedecisă pînă la un moment dat, anume că el poate să fie şi asta şi altceva în acelaşi timp, fapt ilustrat în celebra poveste cu pisica lui Schrotinger, care e şi moartă şi vie în acelaşi timp. Iar cireaşa de pe tort, a fost că vidul nu e vid, că vidul e de fapt ceva care colcăie de activitate energetică, în care particule apar din nimic (se crede că din viitor, fiind vorba de materie împrumutată din viitor) şi care dispar în momentul imediat următor.
În faţa acestor fapte incontestabile, oamenii de ştiinţă nu mai ştiu ce să creadă. Pînă acum, nu aveau nicio problemă în a inventa poveşti care să se potrivească faptelor, dar acum faptele sînt de o natură atît de ciudată pentru mintea omenească încît aceasta, mintea omenească, se blochează atunci cînd încearcă să construiască o poveste care să dea socoteală de ele. Se poate spune că ştiinţa a ajuns la limita ei, deoarece ştiinţa poate merge doar acolo unde poate merge raţiunea. O presupoziţie de bază a ştiinţei e că în Univers există ordine, că cel puţin principiul de bază al noncontradicţiei, simbolul însuşi al raţiunii, e respectat. Dar ştiinţa a ajuns azi pe un teren unde realitatea sfidează raţiunea şi unde chiar principiul de bază al noncontracţiei e încălcat flagrant şi frecvent. Aristotel s-ar întoarce în mormînt.
Biblia vorbea de un Dumnezeu veşnic, dincolo de orice înţelegere omenească care a creat Universul prin cuvînt (A zis şi a fost!) şi din dragoste. Oamenii de ştiinţă au crezut că pot să explice realitatea independent de acesta şi pentru o perioadă nu au avut probleme în a inventa poveşti care explice totul lăsîndu-l pe Dumnezeu în afara ecuaţiei. Dar azi, după ce făcut salturi incredibile în cunoaştere, omul se vede pe un teren străin, unul pe care ar putea să-l numească miraculos fără nicio exagerare, şi care îl pune în imposibilitatea de a mai inventa poveşti. Poate e semn că vechea carte plină de praful istoriei ştie, totuşi, infinit mai multe decît vor şti ei vreodată.

Şi cînd mă gîndesc că îmi propusesem să fie un post scurt, ca să-nu mi pierd aproape toţi potenţialii cititori după o privire aruncată postului ăstuia care nu se mai termină..Dar mă consolez cu ideea că într-un unviers paralel (căci fizica de azi ne mai spune şi că universul nostru e de fapt un multivers format dintr-un infinit de unviersuri paralele, în care toate particulele se găsesc în toate stările posible) cineva a avut totuşi răbdare să citească pînă la cap.

Apă de mare

2009-08-19T12:50:00.000+03:00

Niciodată
Nu ne-a fost mai sete ca azi
Şi niciodată
N-au fost mai departe de noi
Licorile

În formele celuilat
Căutăm cupe
Să ne astîmpere setea

Dar nicăieri
Nu se mai găsesc
Licorile vrăjite
S-a terminat nectarul

Se pare că
În jurul nostru
E doar apă de mare

Nisip, soare, apă şi lene

2009-08-04T13:55:00.000+03:00

Stăteam ieri pe plajă şi mă gîndeam că nu a fost întotdeana aşa…Bronzatul la marginea mării e o distracţie foarte recentă în istoria omenirii, începuturile ei fiind pe undeva pe la începuturile secolului XX. Sau cel puţin aşa cred. E posibil să greşesc. Dacă cineva ştie mai bine, îl rog să mă corecteze într-un comentariu. Căci oricine citeşte poate să şi comenteze. Şi mie îmi place cînd cineva comentează, pentru că mă face să simt că nu am scris degeaba. Şi mai îmi place să văd că sînt opt persoane care îmi urmăresc blogul. Mi-ar plăcea să se înscrie mai mulţi dintre cei care îmi vizitează din cînd în cînd blogul. Dacă ar fi mai multe persoane care ar da click pe butonul “urmăriţi acest blog” şi şi-ar alege un cont sau un nume, aş, cred, motivat să scriu mai mult. Bine, recunosc, aş fi şi mai mîndru un pic, dar ar fi o mîndrie nobilă, una care motivează la fapte mari! Îmi vine uneori să pun emoticonane, ca într-o conversatie pe messenger, dar nu cred ca ar fi potrivite aici…Dar îmi înţeleg impulsul, e dat de încercarea de a transmite emoţii în discuţiile de tip instant messaging. Acolo simţi nevoia să pui mereu un emoticon din cauza mediului care e atît de arid. Oamenii interacţionează doar prin intermediul literelor, din cauza asta şi e un mediu extrem de alunecos. Alunecos în toate sensurile cuvîntului. Lucrurile merg repede şi merg departe pe messenger. Alunecă, deci. Gradul de frecare e aproape zero. Dar lucrurile nu sînt ceea ce par, acolo, mai ales cînd ai de-a face cu necunoscuţi. Asta pentru ca de fapt nu ai de-a face cu persoane reale, ci cu propriile tale proiecţii care îşi găsesc foarte uşor confirmarea printre literele, buzz-urile şi emoticoanele partenerului de discuţie. Acum lucrurile sînt alunecoase în alt sens al cuvîntului, în sensul de înşelătoare. Şi tot pentru că frecarea e zero, nu se ajunge nicăieri, de fapt.
Dar vorbeam despre plajă...Treaba asta cu messengerul am mai spus-o de cîteva ori în cîteva discuţii, dar cred ca voiam să spun şi mai public, d-asta cred că m-a furat. Ar fi interesant de explicat cum a ajuns plaja principalul mijloc de petrecere a concediilor în zilele noastre. Pe de o parte, e de înţeles: după un an de „tras la jug”, mai greu sau mai uşor, vrei să faci ceva nefăcînd de fapt nimic. Căci asta înseamnă plaja: a face ceva fără să faci nimic. Se zice „am făcut plajă”, dar ce înseamnă să faci plajă? Înseamnă să stai într-o stare de totală inactivitate, să uiţi de tot şi de toate, să n-auzi nimic decît valurile mării, să nu fii motivat să te mişti de pe o parte pe alta decît de razele soarelui.
Sînt unii care nu pot fi cu totul inactivi nici măcar pe plajă. Eu, deşi în general o persoană destul de „leneşă”, după definiţiile general acceptate ale acestui termen, mi-am luat cu mine o carte şi am încercat să citesc. Unii ar zice că am luat cartea cea mai nepotrivită din lume. E vorba „Man’s search for meaning”, de Victor Frankl. Omul ăsta, un psihiatru evreu care a trecut pe la Auschwitz şi care e iniţiatorul logoterapiei, a scris o carte care s-a vîndut în zece milioane de exemplare. Omul ăsta a trecut prin iad, căci nu cred să existe vreun iad mai real decît ce a fost nazimul şi holocaustul, dar a folosit plimbarea asta prin iad ca să testeze şi să perfecţioneze o metodă terapeutică revoluţionară. Dacă Freud punea sexualitatea la baza oricărei explicaţii, Frankl, o minte cel puţin la fel de mare ca a lui Freud, pune la baza oricărei explicaţii căutarea omului după sens. În cuvintele lui Nietzsche, un „de ce” adecvat poate justifica şi poate face îndurabil orice „cum”. Cartea asta mi se pare a fi o minune, deşi n-am terminat-o încă. În orice caz, stau pe plajă şi citesc cum e să sapi o groapă într-o pădure, pe timp de iarnă, la minus zece grade celsius, aproape dezbrăcat şi complet desculţ. Citesc cum e să mănînci o felie subţire de pîine toată ziua şi să fii obligat să faci muncă grea, multe săptămîni la rînd. Citesc cum e să fii bătut cu bestialitate, torturat, cum e să cari găleţi cu excremente, cum e să fii împroşcat în faţă cu acestea şi să nu ai voie să schiţezi niciun gest de dezgust, nici să încerci să te ştergi. Dacă o faci, înseamnă că arăţi că eşti încă om, şi într-un lagăr de concetrare asta se pedesepşte aspru. Citesc cum e ca în fiecare secundă viaţa ta să atîrne de un fir de păr. Mă uit în jur şi văd oameni care nu au altă treabă decît să stea la soare şi să se gîndească ce or să mănînce la prînz. Mă uit la grăsimea de pe ei şi la burţile lor mari. Ma uit apoi la mine şi cu un zîmbet amar observ că nici a mea nu mai e aşa de mică cum era odată... Oamenii ăştia habar nu au cît de norocoşi sînt! Şi pentru ei, ca şi pentru mine, toată mîncarea şi tot soarele din lume nu înseamnă mai nimic. Decît nişte chestii pe care considerăm că le merităm şi pe care le înghiţim cu blazare. Şi burţile noastre cresc în continuare. O sa mergem la fitness şi o sa încercăm să scăpăm de ele. Cît de mult ar fi însemnat caloriile astea pentru milioanele înfometaţi de la Auschwitz, cît de mult pentru toţi oamenii din întreaga lume care au murit de foame vreodată, cît de mult pentru oamenii care mor de foame în secunda asta. Dar briza mării nu mă lasă să mă gîndesc prea mult la asta. Soarele îşi împrăştie razele şi odată cu ele iluzia de fericire peste tot ca şi cum am trăi în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Şi eu mă gîndesc că ar fi cazul să mai intru puţin în apă.

Cum devii ceea ce eşti

2009-08-04T12:53:00.000+03:00

Trăim printre oameni care, în ciuda unui ocean de diferenţe, împart cu noi caracteristicile a ceea ce numim în general natura umană. Sintagma „semenul nostru” exprimă tocmai faptul că cel de lîngă noi ne seamănă în ceea ce are esenţial, în ceea ce îl face să fie om. Diferenţele, ceea ce ne individualiză, deşi pot părea bunul nostru cel mai de preţ, sau, uneori, ceea ce ne stigmatizează şi izolează de ceilalţi, sînt posibile doar pe fondul asemănărilor esenţiale dintre oameni. Împărtăşim un fond comun de cunoştinţe, valori, norme de comportament, capacitatea de a interacţiona cu ceilalţi prin limbaj. Toate aceste elemente creează un mod comun de a ne raporta la viaţă şi la lume şi un mod similar de a le înţelege iar finalitatea este tocmai ceea ce numim umanitat.

Ne naştem oameni, dar...

Pe cît de adevărat e că ne naştem oameni, pe atît de adevărat e şi că devenim oameni învăţînd umanitatea de la lumea în care ne naştem. Tarzan nu e doar un erou de televiziune, el reprezentînd romanticizarea şi ficţionalizarea unui fenomen destul de rar, dar cît se poate de real. Sînt cunoscute mai multe cazuri de copii care, prin vreo întîmplare nefericită, au fost separaţi de părinţii lor şi de orice altă colectivitate umană. Fragilitatea „puiului de om” este probabil mai mare decît la orice altă specie, ceea ce, în trecăt fie spus, pune explicaţia evoluţionistă într-o lumină ciudată. Din prima secundă de viaţă, omuleţul nou născut are nevoie de cel puţin o persoană care să i se dedice douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, fiind absolut incapabil să supravieţuiască fără efortul activ al celor din jur. Ne-am fi aşteptat ca cea mai evoluată şi mai adaptată dintre specii să fi dezvoltat mecanisme mai performante pentru supravieţuirea puilor ei, mai ales cînd ne gîndim la puii unor specii mult mai puţin...evoluate şi ai căror pui sînt practic independenţi din prima secundă de viaţă. Dar dincolo de supravieţuirea pur biologică, procesul de devenire a fiinţei umane, acela prin care potenţialul biologic al omului se realizează sub influenţa factorilor sociali, rezultînd într-un om care este uman, este un proces foarte complicat şi de durată.
Revenind la Tarzan, din cîte se ştie, nu a existat niciun om în stare să înţeleagă „limbajul animalelor”, presupunînd că există aşa ceva. Dar cei cîţiva indivizi ale căror poveşti sînt cunoscute şi care au reuşit să supravieţuiască în absenţa oricărui contact uman, fiind adoptaţi fie de lupi, fie de alte animale, şi fiind crescuţi ca pui ai speciilor respective, au devenit mai mult animale decît oameni. Deşi s-au făcut încercări susţinute pentru recuperarea lor, s-a dovedit că era prea tîrziu, că absenţa contactului cu lumea umanului în perioada copilăriei avusese efecte ireversibile. Aceşti oameni îşi rataseră pentru totdeauna posibilitatea de a fi umani.

Cei şapte ani de-acasă

Înţelepciunea bunului simţ sau populară a avut un număr semnificativ de intuiţii care s-au dovedit, sub lumina investigaţiei ştiinţifice moderne, adevăruri profunde. Printre acestea se numără şi aşa numiţii „cei şapte ani de-acasă”. Studiile făcute asupra dezvoltării fiinţei umane confirmă faptul că în primii şapte ani de viaţă se învaţă aproximativ 90% din tot ce vom învăţa în restul vieţii. La prima vedere, o astfel de afirmaţie poate părea ciudată şi contra intuiţiei bunului simţ. La urma urmelor, învăţarea „serioasă” şi sistematică nu începe odată cu şcoala? La şcoală acumulăm cunoştinţe, dar în primii şapte ani de viaţă învăţăm să fim oameni, luăm contact cu universul social, cu regulile şi modurile de conduită care îl reglementează. Văzută astfel, perioada celor şapte ani de acasă capătă dintr-o dată o importanţă capitală, una în raport cu care orice evoluţie ulterioară pare să aibă un caracter secundar.

Principalii factori ai socializării: familia, şcoala, mass-media

Ştiinţele sociale a denumit procesul prin care un om devine cu adevărat om, prin care el se înscrie în registrul umanităţii, devenind capabil să ia parte la viaţa socială, să coexiste împreună cu alţii asemenea lui, socializare. Referindu-se la o dimensiune mai adîncă a existenţei, filosoful german F. Nietzsche s-a referit implicit şi la socializare atunci cînd, într-un text celebru, scria despre „cum devii ceea ce eşti”. Fiind un proces complex, socializarea nu poate fi pusă pe seama unei singure cauze. Pentru Tarzan, crescut într-un mediu din care umanitatea era cu totul absentă, fiind înconjurat doar de vegetaţie şi animale, socializarea a fost şi ea inexistentă. Deşi, în poveştile cu Tarzan, el dă dovezi inexplicabile de umanitate, fapt care vădeşte şi ficţiunea ce le caracterizează. Factorii socializării pot varia în funcţie de complexitatea mediului social în care ne naştem. Într-o societate pe care o numim, cu oarecare temei, dar poate fără drept, primitivă, factorii socializării erau în primul rînd familia şi comunitatea. Familia era, pentru noul venit pe lume, principalul furnizor de cunoştinţe, norme şi valori iar comunitatea era cea care le consolida şi completa.
În modernitate, rolul familiei s-a redus iar cel al comunităţii, cu unele excepţii nesemnificative, a dispărut cu totul. Evoluţia tehnologică a dus la noi forme de organizare economică şi socială şi a revoluţionat modul în care umanitatea se transmite de la o generaţie la alta. Astăzi, familia şi-a păstrat rolul principal în procesul de socializare, dar ea este puternic concurată de noi instanţe ce îşi arogă drepturi asupra devenirii copiilor noştri şi implicit asupra viitorului societăţii noastre. Şcoala este una dintre principalele instanţe ale socializării în societatea modernă, prin care statul, care stabileşte programa şi dă orientarea generală a procesului educaţional, îşi asumă un rol decisiv în formarea generaţiilor tinere. Deşi şcoala, după cum spuneam, nu e mijloc de transmitere a umanităţii, ea cîştigă din ce în ce mai mult teren în raport cu influenţa familiei. Ritmul vieţii moderne lasă puţin timp părinţilor pentru a se ocupa de educarea propriilor copii, ceea ce face ca părinţii să prefere să lase modelarea copiilor în totalitate pe seama unei instituţii „profesionale”, de la vîrste din ce în ce mai fragede.
Mass-media, în special prin omniprezenţa televizorului în spaţiul intim al familiei, joacă un rol cu o pondere greu de calculat în devenirea celor-ce-nu-sînt-încă-oameni-pe-deplin. Din motive nu tocmai uşor de înţeles, copiii sînt lăsaţi în compania televizorului, căci acesta nu se plictiseşte niciodată şi nici nu oboseşte în a-şi exercita rolul (de)formator. Astfel, în locul unui contact uman autentic, motivat de dragoste şi preocupat de transmiterea unei umanităţi autentice, copiii zilelor noastre sînt călăuziţi pe drumul devenirii de nişte instanţe impersonale şi, de ce să n-o spunem, nu tocmai bine intenţionate. Conţinutul programelor TV face neîncetat obiectul disputelor publice iar calitatea învăţămîntului şcolar e departe de a se înscrie pe linia idealului. E ca şi cum un geniu rău ar vrea să altereze însăşi esenţa umanităţii, avînd grijă ca ea să devină din ce în ce mai diluată odată cu trecerea timpului şi avansarea în aşa-zisul progres.

E posibil un drum înapoi?
Ne e imposibil să ne închipuim viaţa fără curent electric, maşini, avioane şi internet. Dar oare mai e posibilă o lume în care umanitatea să se transmită nealterată de la o generaţie la alta? Poate şcoala şi mass-media şi-au dovedit eficacitatea ca mijloace pedagogice, dar niciuna dintre ele nu a dovedit că poate fi demnă de încredere pentru păstrarea şi transmiterea unui model de umanitate autentică. Atît şcoala cît şi mass-media au semnat în prezent un contract de exclusivitate cu paradigma evoluţionistă. Să fie oare umanitatea conţinută implicit în paradigma evoluţionistă, singurul tip de umanitate care să merite a fi reprodus în cei ce aşteaptă să devină oameni? Oare tatăl care îşi învaţă copilul că nu e bine să fie egoist, făcînd apel la un model divin, să fie o realitate condamnată definitiv la moarte în modernitatea noastră în care realitatea e dictată de ecrane plate şi de instanţe academice sau politice la fel de plate? Aceste întrebări nu vor să facă trimitere la lupta pentru stabilirea unei programe şcolare avînd un anumit conţinut sau altul, în raport cu teoria evoluţionistă sau cu “religia în şcoală”. Dacă îşi propun ceva, atunci singurul lor obiectiv este să ne aducă aminte de datoria pe care fiecare dintre noi, ca om, o are pentru cei mai noi veniţi pe lume. Fiind recunoscători pentru propria noastră umanitate, să nu uităm că pentru cea a celor mai tineri dintre semenii noştri se duce un adevărat război.

Si bărbaţii plîng

2009-07-23T16:22:00.000+03:00

"Şi bogaţii plîng" era titlul unei cărţi pe care nu am citit-o niciodată, în primul rînd pentru că nu m-a interesat niciodată ce fac bogaţii, şi în al doilea rînd pentru că nasul meu, în care am încredere, îmi spunea că e literatură de mîna a doua şi că nu merită să-mi pierd vremea.

E adevărat că şi bogaţii plîng, orice ar însemna asta, dar mai nimerit mi se pare să ne întrebăm dacă şi bărbaţii plîng. Din cauza unui stereotip cultural perpetuat peste milenii, astăzi ne aşteptăm ca bărbatul să nu plîngă deloc sau, în orice caz, să plîngă mai puţin decît femeia. Doar în situaţii extreme. Cînd moare mama cuiva, sau cînd pierde echipa unui microbist, de exemplu. În rest, în situaţii mai puţin critice, care nu impun neapărat vărsarea de lacrimi, de la un bărbat se aşteaptă să nu plîngă. Mă întreb de ce. Dacă aş analiza sistemul fiziologic responsabil cu producerea lacrimilor la bărbaţi, aş observa că nu diferă cu nimic de al femeilor. Deci din punct de vedere fiziologic, diferenţa dintre bărbaţi şi femei în ale plînsului nu se justifică. Rămîn factorii culturali. Femeia e delicată şi slabă, bărbatul e puternic şi mai "din topor". Ea poate să plîngă pentru că plînsul e în acord cu specificul naturii ei delicate şi firave, el nu, pentru că asta ar însemna că face abstracţie de masculinitatea lui şi se plasează în spaţiul feminităţii. Probabil aşa gîndesc unii. Alţii poate nu îşi dau seama că gîndesc aşa, dar se comportă ca şi cum ar gîndi aşa.
Astăzi, în era metrosexualului, adică în era în care bărbatul intră din ce în ce mai mult în sfera feminităţii, e oare plînsul mai acceptabil? Mă îndoiesc. Probabil pentru unii care s-au feminizat atît de mult încît şi-au schimbat cu totul identitatea sexuală.
Încerc să gîndesc cu mintea mea care ar fi motivele pentru care bărbatului nu i se dă voie să plîngă la fel de mult ca femeia, dar nu ajung nicăieri. Mă blochez în propria mea experienţă. Eu plîng. Nu sînt bogat, dar sînt bărbat. Şi plîng. Cel mai frecvent plîng la cîte un film. Dar plîng şi fără motiv. Adică fără vreun motiv din exterior. Plîng doar cînd mă plimb prin mine însumi sau cu mine însumi prin lume. Cred că filmul care mi-a stors cele mai multe lacrimi a fost Hotel Rwanda. Îmi amintesc că după ce s-a termiant filmul arătam ca după o experienţă traumatizantă, ca după o săptămînă de plîns. Am plîns şi la filme mai siropoase, cum ar fi Sweet November,dar nu aşa de mult. Cred Hotel Rwuanda m-a stors de lacrimi pentru că în el se vede limpede în ce fel de lume trăim, o lume care nu e deloc roz, o lume în care suferinţa e constanta şi superlativul.
Plîngînd, mă identificam cu suferinţa lumii, iar lacrimile mele, ca ploaia de care scriam altă dată, mă aduceau în rezonanţă morală cu lumea, chiar dacă nu rezolvau nimic. Plîngînd, mă plasez în singurul spaţiu în care existenţa în lumea asta e justificată. Plîngînd, faci singurul lucru de care nu poate să-ţi fie ruşine cînd te uiţi în ochii celui mai nenorocit om de pe pămînt.
Eu, spre deosebire de cei care au impus stereotipul cultural care identifică plînsul cu feminitatea, cred că plînsul e caracteristica unei fiinţe puternice, unei fiinţe în stare să privească lumea în ochi, căci nu poţi privi lumea în ochi fără ca propriii tăi ochi să se umple de lacrimi.

Slăbiciune

2009-07-17T23:29:00.000+03:00

Sînt un om cu multe slăbiciuni, printre care se numără şi aceea de vrea să mă fac înţeles. Am impresia, care poate nu e nimic mai mult decît simplă vanitate, că gîndurile mele pătrund mai adînc decît ale celor din jurul meu şi de aici sentimentul datoriei de încerca să fac aceste adîncimi accesibile şi pentru ceilalţi. Probabil ăsta e şi motivul pentru care scriu. Dar oare de unde credinţa asta a mea că adîncimile mele pot deveni şi ale altora? Oare dacă cineva n-a ajuns singur într-un loc, poate fi dus acolo de mînă? Am învăţat de mult că nimeni nu convinge pe nimeni, că fiecare om are propria lui cale, mai directă sau mai ocolită, hotărîtă sau timidă, pătrunzătoare sau nu, de a înţelege lumea. Şi atunci, la ce bune discuţiile, la ce bune cărţile, la ce bun ARGUMENTUL ? Maieutica e o iluzie, căci Socrate nu era moaşă, cum se credea, ci doar un altfel de sofist, unul cinstit şi bine-intenţionat, dar care nu făcea altceva decît să-şi impună propria cale pentru că era mai deştept. Ca şi comdandantul unei secţii de poliţie din Vaslui, care credea că face maieutică cu poliţiştii lui (mă refer la excelentul film al lui Corneliu Promboiu, "Poliţist, adjectiv", pe care îl recomand din toată inima ), dar nu făcea altceva decît să-şi impună autoritatea de şef, maieutica lui Socrate era tot un fel constrîngere, chiar dacă una pe care el se chinuia să o facă dinspre interior spre exterior, nu invers. Şi de fapt în asta consta toată arta lui. Rezultă că fiecare dialog e o încercare implicită de a te impune. Dacă am putea să-i lăsăm pe cei din jur cu ale lor, am avea o lume mult mai tăcută!

Cimitirul vesel

2009-07-14T21:36:00.000+03:00

Azi am vizitat un loc de odihnă. Unii zic că ar fi veşnică. Eu ştiu că nu e. De fapt, nici cei care vorbesc despre moarte ca despre „odihnă veşnică” nu ştiu ce spun, şi dacă şi-ar lua cîteva secunde să reflecteze şi-ar da seama de asta. Dar iar mă pierd în excursuri înainte de a începe să vorbesc despre ce mi-am propus de fapt să vorbesc. Acum cînd scriu rîndurile astea sînt încă în Săpînţa, acolo unde se află celebrul Cimitir Vesel pe care l-am vizitat azi. Înainte să ajung acolo, ştiam exact la ce să mă aştept: un cimitir în care moartea este persiflată cu nişte texte mini-biografice scrise pe nişte cruci colorate cu celebrul albastru de Săpînţa, care e diferit de albastrul de Voroneţ, mi se spune. Aşa o fi. Însă pe mine, cel care uneori confunda roşul cu portocaliul, distincţia dintre albastru de Săpînţa şi cel de Voroneţ mă lasă rece, că tot vorbim de un cimitir. Cimitirul nu e însă atît de vesel pe cît sugerează numele, şi ăsta a fost elementul surpriză. Pe cruci nu sînt scrise bancuri în care în loc de Bulă apare decedatul, ci cîteva lucruri din viaţa lui sau despre modul cum a murit, în versuri. Versurile sînt populare şi fără valoare poetică iar scrierea propriu-zisă e plină de licenţe poetice în defavoarea regulilor ortografice şi gramaticale. Şi chiar dacă plimbîndu-te printre cruci nu îţi vine să mori de rîs, ba chiar din contră, eşti cuprins de un profund sentiment al tragicului, mai profund decît acela dat de plimbarea printr-un cimitir obişnuit, cimitirul e, totuşi, vesel. Gîndindu-mă, mi-am dat seama că veselia nu provine din ceea ce scrie pe cruci, ci din simplul fapt că scrie ceva. Tot ceea ce ştim despre moarte ne spune că aceasta e mută, că e un sfîrşit absolut, chiar dacă nu neapărat şi definitiv. În cimitirul de la Săpînţa, decedatul se angajează într-un dialog cu vizitatorul, chiar dacă e un dialog ciudat, în care vorbeşte doar mortul, iar viul e mediu de reflecţie a mesajului, astfel că nu se mai ştie sigur cine vorbeşte şi cine ascultă: prin viul care se plimbă pe aleile cimitirului, mortul revine la viaţă. Am putea spune că morţii din Săpînţa sînt cei mai mai vii morţi dintre toţi morţii din lume, pentru că ei sînt cei mai vorbăreţi morţi dintre toţi. Şi ăsta e motivul pentru care cimitirul de la Săpînţa e vesel. Sentimentul că morţii cu care ai de-a face nu sînt morţi de tot, că moartea nu mai e aşa de mută cum o credeai tu, că sfîrşitul ei nu e atît de absolut, că există un fel de viaţă dincolo de moarte. Pe scurt, că cimitirul ăsta e un teren al echivocului, al unei perpetue fluctuări înre viaţă şi moarte, creează elementul de veselie. Veselia e, deci, simplul opus al morţii, adică viaţa însăşi. Cimitirul de la Săpînţa se cheamă Cimitirul vesel doar pentru că ar fi fost cu totul nepotrivit să se numească Cimitirul viu.
Asta mă aduce iar la gîndul de la început, adică la gîndul celei mai comice şi în acelaşi timp celei mai tragice neînţelegeri din lume, adică la modul în care e înţeleasă moartea. Cioran, de exemplu, pentru că tot i-am vizitat Răşinariul acum două zile, avea o concepţie foarte bine definită despre moarte: moartea era duşmanul lui absolut şi frica lui supremă. Nu era deloc loc pentru veselie în concepţia lui Cioran despre moarte. Toată viaţa s-a luptat cu Dumnezeu, spunea el l-a bătrîneţe, şi recunoştea că Nu-ul pe care l-a îmbrăţişat cu o ciudată voluptate a disperării lăsa, poate tardiv, loc pentru un Poate. Din motivul ăsta, pentru el moartea era un sfîrşit absolut şi definitiv. Pentru mine însă, moartea e doar absolută, nu şi definitivă. Pentru aproape toţi dintre cei care cred într-un fel sau altul în Dumnezeu sau în vreo forţă supranaturală, personală sau impersonală, moartea nu e nici definitivă nici absolută, astfel că spaţiul cultural-religios universal, care include concepţii religioase variind de la cvasi-religiosul budism pînă la ortodoxismul creştin, e un fel de replică la scară globală a cimitriului Săpînţa. Sau poate e invers, adică cimitirul Săpînţa e o replică a unei concepţii universale despre moarte. Spre deosebire de Săpînţa, însă, spaţiul universal despre care vorbeam seamănă extrem de mult cu un banc. În creştinismul main-stream, la fel ca în hinduism, budism sau alte concepţii religioase, moartea are un statut ambiguu, care ar fi extrem de amuzant dacă nu ar fi tragic. Aici, moartea nu înseamnă decît trecerea într-o altă formă de existenţă, fie că e vorba de rai, de iad, reîncarnare sau nirvana. Carevasăzică, mortul nu e deloc mort, iar toate cimitirele din lume, tăcute şi sinistre aşa cum sînt, nu sînt decît bancuri. Ceea ce mă aduce iar în ciudata situaţie, pentru un credincios, de a spune că Cioran avea o concepţie mult mai sănătoasă despre moarte decît au cei mai mulţi creştini, ca să mă refer doar la ei, deşi concepţia lor nu diferă în mod esenţial de cele ale tuturor celorlalte religii ale lumii. Pentru Cioran, moartea era definitivă şi absolută (mă refer la Cioran ca reprezentat al concepţiei secular-occidentale despre moarte), pentru creştin, în general, moartea nu e nici definitivă nici absolută, fiind mai degrabă un banc, un concept pe care nu e în stare să îl definească sau mai bine zis un concept în dreptul căruia a acceptat o definiţie care îi neagă orice conţinut, şi din acest motiv ridicolă: moartea de fapt nu există, omul fiind condamnat la viaţă veşnică, fie ea in rai sau iad, într-un şir nesfîrşit de reîncarnări sau în contopirea cu principiul divin universal. Şi iată că de fapt întreaga lume apare ca un uriaş cimitir Săpînţa, şi unul care nu e doar vesel, ci de-a dreptul hilar, ridicol de hilar, şi în care tragismul a crescut direct proporţional cu hilaritatea. Pentru mine, reprezentat al unei specii rare de creştinism, moartea e absolută dar nu e definitivă. Asta înseamnă că mă identific perfect cu concepţia lui Cioran despre moarte, că accept „tăcerea morţii”, gradul radical de afectare a fiinţei, adică accept pur şi simplu că există moarte ca încetare absolută a existenţei vieţii. Asta înseamnă absolutul morţii. Dar mă despart de Cioran atunci cînd, ca urmare a credinţei mele în Creatorul cu care el s-a luptat toată viaţa, accept posibilitatea restaurării vieţii de către acesta, la un moment dat. Asta înseamnă definitivul morţii, sau mai bine zis, nedefinitivul ei.

(Săpînţa, Sîmbătă, 14.07-09)

Aerul lui Cioran

2009-07-09T01:01:00.000+03:00

Am ajuns, din întîmplare, în Răşinari, localitatea în care s-a născut Cioran. Chiar acum cînd scriu rîndurile astea mă aflu într-o pensiune care se cheamă Casa Cioran şi care aparţine unui văr de-al lui, cel mai probabil un văr secund, după cum mi-a povestit nepotul acestuia, un puşti simpatic de vreo 13 ani, care îmi mărturisea fără sfiala că nu ştie mai nimic despre marele Cioran, al cărui nume îl poartă şi el, însă nu cu mîndrie, ci mai degrabă cu nemulţumirea că profesorii de la şcoala lui, adica şcoala din Răşinari, îl mai numesc uneori Ciorap în loc de Cioran. Mă întreb cum e posibil să se întîmple asta cu o rudă a unuia dintre cele mai mare nume pe care le-a dat ţara noastră. Mă gîndesc că poate profesorii ăia fac parte dintre cei care îi poartă pică lui Cioran că şi-a renegat românitatea şi pe care eu nu îi înţeleg deloc. La urma urmelor, Cioran a greşit nu cînd i-a fost ruşine că e român, ci cînd şi-a dorit să se altoiască pe trunchiul unei culturi mari. Naţionalităţile sînt doar ficţiuni fără nicio legătură cu individul, după cum a dovedit însuşi Cioran, care în ciuda faptului că era român, a ajuns să fie unul dintre cei mai apreciaţi francezi ai secolului trecut. Aşa se face că acum, îmi spune fiica vărului lui Cioran, mulţi francezi vin în fiecare vară şi se cazazează la pensiunea ce poartă numele marelui scriitor. Oricum, cel mai probabil, profesorii de care vorbeam nu prea ştiu nici ei bine cine e Cioran sau nu i-au citit nici măcar o carte, iar despre renumele lui mondial au doar o idee vagă. Căci altfel, ar fi fost cu neputinţă ca în privirile celor din jur aruncate lui Rareş Cioran, puştiul de care vorbeam, să nu fie măcar o urmă de mistică admiraţie care ar fi făcut cu neputinţă transformarea lui Cioran în ciorap.
Locul ăsta frumos în care s-a născut Cioran e aşezat între nişte dealuri care ar putea fi şi munţi şi care inspiră atîta linişte sufletească şi credinţă în armonia metafizică a lumii, încît te întrebi cum de a fost posibil ca de aici să iasă unul dintre cele mai pesimiste şi mai amare spirite care au pus mîna pe o pană de scris. Oricum, doar gîndul că respir aerul pe care l-a respirat odată Cioran (metaforic vorbind) şi că privesc peisajele pe care a crescut el privindu-le, face să se nască în mine o ciudată, sau poate nu chiar aşa de ciudată, dorinţă de a scrie. Ceva, orice, numai scriu, numai să fac şi eu acel lucru care pentru Cioran a fost boală şi leac, raţiune de a fi şi sens suprem al vieţii.
Casa în care s-a născut Cioran are o placă de marmură care face referire la lucrul ăsta şi un bust al lui, sculptat în nu ştiu ce piatră se află chiar lîngă zidul acestei case frumoase, ca atîtea alte sute de case frumoase din zona asta (Sibiu, Sighişioara, Braşov), dar e o casă privată. Tot de la gazda mea aflu că proprietarul casei cere o sumă imensă de bani pentru a ceda casa patrimoniului cultural naţional, sumă pe care statul nu e dispus să o plătească. La urma urmei Cioran a fost un tip care ar fi făcut orice să se convingă pe el însuşi şi pe restul lumii că nu e român şi că nu a fost niciodată, astfel că lipsa de entuziasm a statului pentru a-i face vreun serviciu post mortem e de înţeles. De fapt ştiu eu bine că nu de asta e vorba, ci de acea indiferenţă pe care statul român o are în general pentru valorile autohtone. Mi-am făcut şi eu nişte poze cu Cioran. Chiar mi-am permis să mă sprijin de titanul stilului ca şi cum am fi făcut armata împreună. Din păcate fotografiile nu sînt prea reuşite, aşa că nu pot să pun niciuna aici, aşa cum mi-aş fi dorit. Mi-am propus să încerc din nou mîine. Daca mîine pozele sînt mai bune, textul ăsta o să îşi găsească reflectarea şi poate chiar adevărata împlinire într-o imagine. Eu nu cred că o imagine face cît o mie de cuvinte. O imagine face cît niciun cuvînt, pentru că e un lucru cu totul diferit. Mi se pare că Foucault zicea: ceea ce se poate arăta nu se poate spune. Şi eu zic că probabil ceea ce se poate spune nu se poate arăta. Dar cuvintele şi imaginea pot forma împreună un cuplu fericit, adică unul caracterizat de complementaritate.

E vineri iar

2009-07-03T09:43:00.000+03:00

M-a străbătut în dimineaţa asta, cu viteza unui fulger şi cu un efect electrizant asupra constiinţei pe care, de asemenea, doar fulgerul l-ar putea avea, gîndul că e iar vineri. Bineînţeles, sînt şi eu un om „normal”, care munceşte şi pentru care de aproape trei ani vinerea are semnificaţia pe care o are pentru orice "om al muncii": de uşă spre două zile de libertate, odihnă, distractie sau altele din registrul ăsta. Pînă aici gîndul că e iar vineri n-ar fi avut de ce să aibă efectele devastatoare ale unui fulger, poate doar ale unui tratament plăcut cu electroşocuri reglat astfel încît să-ţi activeze doar centri plăcerii, dacă există aşa ceva. Însă în momentul în care vinerea asta s-a confundat cu toate vinerile pe care le-am trăit în ultimul timp şi pe care urmează să le trăiesc de acum încolo şi n-am mai putut să le disting una de alta, însăşi dimensiunea timpului a fost anulată şi m-am văzut trăind o vinere din anul 2020 sau 2040, sau o vinere în care mîinile mi-ar tremura pe tastatură dacă aş încerca să scriu pe blog, sau, dacă în viitorul ăla computerele ar avea o interfaţă neuronală care ţi-ar permite să-ţi dictezi direct gîndurile unui calculator, fără să le mai scrii, probabil aş fi oricum incapabil să-mi adun gîndurile, presupunînd că aş mai avea aşa ceva la vîrsta aia cînd deja eşti trei sferturi senil. Poate unii mă cred prea optimist, optimist că voi ajunge eu la vîrsta aia sau că Pămîntul însuşi, adică istoria, îmi va permite să ajung la vîrsta aia, dar dacă cineva se gîndeşte la asta, n-a înţeles nimic. Am scris asta pentru că deja, fiind, în sfîrşit, vineri, sînt un bătrînel senil în pragul morţii.

Soare mincinos şi ploaie sinceră

2009-06-29T23:42:00.000+03:00

Există ceva ce ar putea fi numit, cu riscul de suna ridicol, moralitate meteorologica. Vreau sa spun ca vremea poate avea o anumita calitate morala. E stiut efectul benefic pe care "seninul" îl are asupra psihicului nostru, şi se pare că există o legătură destul de puternică între lipsa soarelui, în anumite regiuni ale lumii, si rata sinuciderilor. Cînd afară "e frumos", parcă viaţa e mai frumoasă, parcă lumea însăşi e mai bună şi mai frumoasă. Dar oare aşa e? Şi în zilele însorite au loc accidente teribile, catastrofe naturale, războaie. Chiar dacă vremea "e superbă" şi sufletului îi vine să cînte, copii mor de foame, femei sînt violate şi ticăloşii de tot felul zburdă nestingherite pe sub soare. Oare nu putem spune, din acest motiv, că o vreme "frumoasă" e mincinoasă, deoarece ne induce un fals sentiment de împăcare cu lumea, în timp ce lumea nu devine deloc un loc mai bun într-o zi frumoasa? Căci din punct de vedere moral e imposibil să te împaci cu lumea. În schimb, vremea "urîtă" are calitatea de a fi "onestă". Norul te face să te închizi în tine, să te retragi din lume. Niciodată nu-ţi iubeşti mai mult propria cameră şi propriul corp,decît atunci cînd plouă. Vremea urîtă e în deplin acord cu urîţenia lumii şi de aceea ea nu e mincinoasă. Probabil ăsta e motivul pentru care mie îmi place mult mai mult vremea urîtă decît vremea frumoasă, pentru că eu sînt una dintre cele mai sincere persoane pe care le ştiu.

Sfîrşitul lumii (după Nicholas Cage)

2009-06-24T23:39:00.000+03:00

Lumea trăieşte zilele astea o ciudată voluptate a sfîrşitului. Pe la jumătatea secolului trecut a început să se vorbească despre „sfîrşitul Istoriei”, al literaturii şi multe alte feluri de sfîrşituri (aduse în discuţie de postmodernism), iar Hollywoodul vorbeşte pe limba omului de rînd despre singurul sfîrşit pe care acesta îl poate înţelege, căci el nu e în stare de prea multe fineţuri intelectuale, şi anume despre sfîrşiul lumii. Oare cîte filme despre sfîrşitul lumii n-ai văzut tu, cel care citeşti rîndurile astea? Ei, să ştii că oricît de multe ai fi văzut, sînt alţii care au văzut şi mai multe decît tine şi, bineînţeles, nimeni nu le-a văzut pe toate. Şi, cum spuneam de curînd, filmul este principalul mijloc de a spune poveşti în zilele noastre, ceea ce ne duce la concluzia că zilele astea lumea îşi povesteşte sieşi despre propriul sfîrşit ca niciodata înainte în istorie ( căci, orice ar zice postmoderniştii, istoria încă nu s-a terminat).
Knowing (tradus fatal în româneşte ca „Numere fatale”) e un film cît se poate de a la Hollywood, dar unul dintre cele bune. În orice caz, mi se pare unul dintre cele mai bune exemple de film despre sfîrşitul lumii. De ce? Pentru că filmul ăsta vorbeşte despre un sfîrşit al lumii în care forţe supranaturale sînt implicate activ (a se citi forţe supranaturale, nu extraterestri), ba aş spune că filmul ăsta e foarte...biblic. Biblia e, cu siguranţă, cartea cea mai importantă din istorie şi care, tocmai din motivul ăsta, a generat nenumărate interpretări. Filmul ăsta, dacă vreau să-l văd ca biblic, are la bază una dintre cele mai liberale intrpretări ale Bibliei, dar e, în orice caz, un film a cărui poveste e inspirată de Biblie. E vorba de un moment destul de rar şi pentru mine foarte frumos în care fărîme din teologia biblică se întîlnesc cu storytellingul hollywoodian. O astfel de întîlnire nu poate fi decît dezamăgitoare din multe puncte de vedere, dar şi frumoasă. Şi filmul ăsta chiar reuşeşte să spună o poveste frumoasă. Efectele speciale sînt absolut fabuloase iar uneori imaginile chiar tind spre o simbologie specifică cinematografului de artă, dar încercările astea sînt timide şi rare, cu excepţia imaginii finale din film, în care un Adam şi o Eva copii se îndreaptă spre un „pom al binelui şi al răului” în mijlocul unei naturi nepămîntean de frumoasă, simbolizînd nedecisul unui nou început.
Filmul vorbeşte despre un sfîrşit al lumii „prin foc”, aşa cum e cel profeţit de Biblie, doar că îl ştiinţifizează, punîndu-l pe seama unor explozii solare mai degrabă decît pe intervenţia directă a Creatorului, aşa cum e în Biblie. Un aspect mai degrabă comic al filmului e că intriga principală, care se învîrte în jurul „numerelor fatale”, se dovedeşte a fi cu totul irelevantă cu privire la povestea filmului. Dar dacă mă gîndesc mai bine, îmi dau seama că clişeul ăsta numerologic hollywoodian e în acelaşi timp şi cel mai biblic aspect al lui. E vorba de profeţiile făcute de nişte copii care auzeau voci şoptindu-le numere, numere care semnificau data unei catastrofe, numărul morţilor şi coordonatele globale, adică locaţia exactă a acestora. În goana lui, Nicholas Cage îşi dă seama că deşi ştie exact ce urmează să se întîmple, nu poate face nimic pentru a schimba viitorul, fiind doar un martor neputincios al împlinirii profeţiei. Astfel, dintr-un profesor de la MIT (probabil cea mai bine cotată instituţie de învăţămînt superior din lume) care credea că lumea a apărut din haos şi de haos e condusă, în urma contactului cu numerele profetice ajunge un „credincios”. La fel, unicul scop al profeţiei biblice e acela de a da naştere credinţei şi nu de a arăta ce urmează să se întîmple, acesta fiind momentul de maximă suprapunere între film şi teologia biblică, pe care l-am conştientizat abia acum cînd scriam. Bine că m-am apucat să scriu, căci altfel aş fi pierdut ocazia de a înţelege unul dintre cele mai interesante lucruri din film.
Unul dintre punctele cu adevărat slabe ale filmului e aducerea în poveste a „raiului”. Dar nu e vina lui, ci a întregului creştinism, cu mici excepţii, printre care mă număr şi eu. E vorba de cele două planuri paralele, viaţa pe Pămînt şi viaţa în rai, care sînt mereu puse faţă în faţă dar relaţia dintre ele rămîne mereu neexplicată şi plină de ambiguităţi. După distrugerea Pămîntului, vedem doi copii în mijlocul unei naturi paradisiace, la propriu, despre care ştim că trebuie să aştepte să crească pentru a popula pămîntul, împreună cu alţi „aleşi”, despre care nu ştim dacă sînt copii sau nu, dar bănuim că da. E vorba de un univers fizic recreat, în care vîntul bate prin iarbă şi soarele străluceşte, în care orice imperfecţiune şi neajuns au dispărut fără urmă. Dacă ăsta ar fi raiul, atunci imaginea ar fi cît se poate de biblică, numai că înainte de asta îl vedem pe Nicholas Cage îmbrăţişindu-şi familia în mijlocul unei planete care e distrusă de explozii solare (din nou, efectele speciale sînt absolut spectaculoase!) şi care are certitudinea că imediat după moarte va ajunge în rai. Dacă moartea e soluţia pentru a ajunge în rai, atunci la ce bun sa te chinui să repopulezi o planetă? Nu ştiu dacă cel care a scris povestea sau cel care a pus-o pe ecran şi-au dat seama, dar ăsta e unul dintre momentele de maximă inconsistenţă ale filmului. Dar, din nou, nu e vina lui, pentru ca imaginea asta a raiului în care ajunge un suflet după ce trupul a murit e universal răspîndită, în toate religiile păgîne dar şi în tot creştinismul, cu acele mici excepţii de care ziceam mai devreme.
În momente ca astea îmi dau seama ca Nietzsche, de exemplu, cu dragostea lui nebunească pentru pămînt a fost mai creştin decît majoritatea creştinilor care plasează raiul pe undeva printr-un univers paralel sau pe nu ştiu nici ei unde, uitînd că raiul a fost grădina Eden şi că raiul viitor, ca să fie rai, trebuie să fie tot un fel de grădină Eden. Toată revolta lui Nietzsche împotriva unui creştinism care trăda pămîntul şi vorbea de un rai imaterial era pe deplin îndreptăţită, pentru că luciditatea lui, aceea care l-a făcut să fie recunoscut ca unul dintre cele mai mari spirite din Istorie, nu era deloc nebunească iar creştinismul care îl dezgusta pe el nu era deloc creştinism, cum nu era creştinism nici cel împotriva căruia se revolta un Voltaire, de exemplu, ci doar păgînisme alterate de creştinism sau creştinism alterat de păgînisme. Raiul ăsta în care ajungi după ce mori e, mi-e foarte limpede asta, o fundătură pentru orice poveste bună, atît pentru povestea unui film, dar mai ales pentru povestea REALĂ, pentru teologia biblică. Există un insuprimabil în bunul simţ care expediază povestea asta a raiului în care merg sufletele, la fel cum există un inexpediabil în natura umană care strigă neîncetat cu o voce mută „am fost făcut să trăiesc veşnic, să simt veşnic căldura soarelui, răcoarea apei, mirosul florilor şi gustul gutuilor”. Şi profeţiile biblice au puterea să nască credinţa în oricine vrea să le dea o şansă să-şi spună povestea pentru a dovedi exact lucrul ăsta: că avem posibilitatea să trăim veşnic într-un „rai” pămîntesc, în care vîntul va adia uşor prin iarbă, căprioarele îşi vor alăpta puii iar epiderma noastră va avea ocazia să experimenteze la nesfîrşit un spectru de senzaţii limitat nu de real ci doar de posibil, în mijlocul unei naturi recreate din temelii, "căci lucrurile dintîi nu mai erau".

Căldură mare

2009-06-09T23:04:00.000+03:00

Fizica ne spune că sub influenţa căldurii corpurile se dilată. Pentru mine, care nu înţeleg nimic din fizică, e vorba de un proces misterios, mai complex, bănuiesc, decît acela prin care aluatul creşte şi se face bun de pus la cuptor, aici fiind, în orice caz, vorba de un proces chimic, nu fizic, deşi uneori mi-e greu să disting între fizică şi chimie (substanţele chimice au şi ele fizica lor, la fel cum fizica are şi ea chimia ei).

Aici mă despart de ştiinţele naturii şi mă întreb dacă nu cumva spiritul, adică ceea ce e mai profund omenesc în fiinţa umană, nu e şi el afectat în acelaşi fel de căldură cum e afectată o bucată oarecare din banalul fier. Să spui ce înseamnă dilatarea pentru o bucată de fier, e simplu: şi-a mărit dimensiunea. Dar ce poate însemna asta pentru spirit? Spiritul nu poate fi comparat cu o bucată rigidă de metal. Spiritul este tocmai umanitatea omului, capacitatea lui de a cuprinde într-o cutie de os ce conţine nişte "materie cenuşie" ideea de infinit, dragoste, univers. "Lucrurile" astea sînt atît de mari, încît mi-e imposibil să mă gîndesc la altele mai mari decît ele (aici glumesc, căci nu-mi trece prin cap să mă joc şi eu cu infiniturile aşa cum se joacă copiii ce sînt oricînd gata să mai scoată un infinit din buzunar). Carevasăzică, spiritul e atît de mare încît se poate mula pe realităţi infinite. Asta să fie dilatarea de care vorbeam? Nu, pentru că el face asta pe căldură mare la fel de bine cum o face la temperaturi negative, cînd ar trebui să se contracte. De altfel, cred că toată lumea resimte căldura mare ca avînd o influenţă mai degrabă nefastă asupra activităţii intelectuale, deci asupra spiritului.
Ce înseamna atunci, mai întreb odată, dilatarea spiritului? Nu are legătură atît de mult cu ideea de infinit sau de dragoste sau de univers luate ca atare, ci cu influenţa acestor idei resimţită asupra sufletului. Cînd e frig sau cînd plouă, eşti mai mulţumit între graniţele propriei fiinţe decît atunci cînd e cald şi simţi că vrei să te întinzi la soare, să te întinzi atît de mult încît să acoperi nu o plajă, ci toate plajele din lume. Spiritul se dilată nu atunci cînd meditează la infinit, univers şi dragoste, căci asta o face în mod firesc. Cînd e cald, însă, ceva parcă vrea să iasă din tine pentru a se răcori prin văzduhuri, fără să îşi dea seama că tu nu prea poţi să zbori. Dar ceva din tine poate să zboare, şi tocmai asta e problema, că ceva din tine poate să zboare dar că tu nu poţi zbura. Căldura face ca spiritul să nu mai poată judeca "la rece" şi să nu mai fie mulţumit cu contemplarea ideilor de infinit, univers, dragoste, ci sub vîltoarea razelor de soare, călcîiele i se aprind şi spiritul începe să fie posedat de ideea nebunească că ar putea el însuşi să devină infinit, universal, dragoste (cu privire la dragoste lucrurile sînt mai complicate, deoarece în ea mişcarea de dilatare pare a avea un efect paradoxal, adică de restrîngere a spiritului în vederea unei singure fiinţe. Există însă un fel de dragoste pe care Kierkegaard ar numi-o estetică şi care din acest motiv nici nu mai poate fi numită deloc dragoste, şi în care dilatarea tinde la infinit).
Printre picăturile de transpiraţie care îţi ies prin fiecare picătură din piele, însuşi spiritul vrea să iasă şi să ocupe mai mult loc în lume decît i-a fost dat să ocupe sau decît are dreptul să vrea şi să spere iar posibilul devine mai ispititor decît realul, ameţindu-te cu acea ameţeală care nu e provocată de vreo slăbiciune fiziologică ci de dilatarea spiritului.

PS fierbinte într-o după-amiază toridă: Căldura asta m-a făcut să-mi dau seama că tot ce am scris mai sus despre dilatarea spiritului şi căldură e valabil mai ales primăvara, cînd căldura vine după îngheţul iernii, dar nu e atît de mare încît să paralizeze sufletul. Aşa se explică, de fapt, sentimentul pe care îl are toată lumea primăvara, şi care a primit multe nume, "astenia de primăvară" nefiind unul dintre ele. Oricum, şi vara e valabil ce am scris eu, dar seara, după ora 8, cînd căldura se mai îmblînzeşte şi spiritul începe să respire mai în voie.

A few steps closer

2009-05-31T23:51:00.000+03:00

I wish I could take a few steps closer
To what ? asked a voice in the back
To those clouds I see flying in the sky
Perhaps, I can't really tell
It's something in the blue of the sky that says my name
In the green of the woods that calls me
In the air that smells like "come over here"
I wish I could take a few steps closer
Said he again, as unknowingly to the "where" or the "what"
As he was the first time he had said that
The voice in the back no longer asking anything this time

Sete de sens

2009-05-28T23:53:00.000+03:00

Pînă acum vreo două sute de ani, oamenii trăiau într-o lume care avea pentru fiecare ei toate elementele necesare unei povesti. Aceste elemente sînt multe, dar cel mai important cred ca e sensul. Mai de mult, sensul lumii era dat un Dumnezeu atotputernic care o crease şi care avea, bineînţeles, un plan cu ea. Istoria nu era decît împlinirea, pas cu pas, a acestui plan. În tabloul general al istoriei, fiecare individ îşi găsea locul şi îşi trăia viaţa conform unui scenariu foarte bine pus la punct pe care îl găsea gata scris pentru el de către o ordine socială pe care nu îdrăznea să o pună la încercare. Daca a fost mereu adevărat că lumea e o scenă şi că noi sîntem actori, trebuie să observăm că mai demult actorii primeau rolurile date de un regizor nedispus la negociere, pe cînd astăzi fiecare îşi alege propriul rol, ba mai mult decît atît, fiecare actor e liber să îşi inventeze un rol după bunul plac.
Pentru omul modern, nu mai există un Dumnezeu care să îi spună povestea lumii şi inclusiv povestea lui, aşadar omul rămîne singur cu acest vid imens de poveste, adică de sens. Discuţiile despre sensul vieţii nu au fost niciodată mai "la modă" decît în zilele noastre, şi asta pentru simplul fapt că altă dată viaţa avea un sens bine articulat, care era dat de o ordine a lucrurilor superioară şi faţă de care individul putea doar să se supună.
Astăzi, sîntem mai liberi şi mai puternici decît oricînd, ni se spune, dar ceea ce ne-a dat puterea ne-a izgonit şi povestea din lume, şi implicit sensul lumii. De aici dezorientarea omului modern şi permanenta lui căutare după ceva ce nu găseşte niciodată. Forma pe care o ia cel mai adesea căutarea asta după sens, şi care e una cu adevărat caricaturală, e hedonismul, adică transformarea plăcerii într-un scop în sine. Hedonismul a existat dintotdeauna, dar mereu ca o alternativă mai degrabă deviantă, pe cînd astăzi el a devenit un adevărat principiu dătător de sens.

Astăzi, nimeni nu mai are curaj să spună, cu excepţia celor care analizează schimbările climaterice, încotro se îndreaptă lumea. Astăzi nimeni nu-ţi mai spune ce să crezi, ce fel de mîncare să mănînci, cu ce partener să te căsătoreşti şi cu ce să te îmbraci. Toate astea, şi infinit mai multe, sînt astăzi simple opţiuni. De aici şi avalanşa de boli psihice în modernitate : omul, pus faţa atîtor opţiuni, se trezeşte în situaţia tragi-comică a pisicii care a murit de foame între castronul cu lapte şi bucata de carne, la mijlocul distanţei dintre ele, nefiind în stare să decidă ce mănîncă mai întîi. Plaja virtual infinită de posibilităţi care se deschide în faţa omului modern, oricîte avantaje pare să aibă, îl aduce pe acesta cel mai adesea în terenul vrăjit al nefericirii şi lipsei de sens. Altă dată, trebuia doar să accepte ce îi era dat şi să se resemneze, situaţie care, paradoxal, îl făcea mai fericit. (E în natura omului ca un anume tip de fericire să îşi aibă originea în supunerea în faţa unei autorităţi superioare lui. Faptul că omul modern nu mai acceptă vreo altă autoritate superioară lui este şi principala cauză a nefericirii lui. Dar asta e o teza care trebuie demonstrată ).
Astăzi, avem paşi legănaţi printre rafturile supermarketurilor şi ochi ce privesc pierdut în aglomeraţia traficului şi niciun fel de sens. Dacă cineva crede că viaţa lui are sens, îl provoc să îmi spună şi mie care e acesta. Dacă îmi va spune că e cariera sau vreun alt tip de dezvoltare personală, îi voi spune că ştiu numeroşi oameni care au ajuns pe culmi incredibil de înalte ale împlinirii de sine şi care recunoşteau că nu au găsit sensul. Dacă altcineva îmi va spune că sensul vieţii lui e să adune bani, pur şi simplu voi rîde de el, iar dacă altcineva îmi va spune că sensul vieţii lui sînt copiii, îi voi atrage atenţia asupra uneia dintre cele mai mari iluzii care îşi are originea în instinctul de reproducere.
Eu am ajuns mai demult la concluzia că dacă viaţa are vreun sens, atunci sensul acesteia nu poate fi dat de nimic ce face parte din viaţa asta, ci doar din ceva exterior ei. Afirmaţia mea era izvorîtă dintr-o naivitate logică copilărească, chiar dacă mai are şi azi un farmec asupra mea. În orice caz, nu ştiu exact ce aş putea să le răspund celor care spun că sensul vieţii este pur şi simplu viaţa însăşi (un fel de existenţialism franţuzesc).
Oricum ar fi şi care ar fi sensul vieţii, e un fapt că trăim într-o lume fără sens. Dacă am spus atîtea pînă acum, am vrut să fie doar o introducere pentru ipoteză a mea pe care sper să o pun în doar cîteva cuvinte. Anume, eu cred că artele şi divertismentul de larg consum încearcă azi să suplinească lipsa de sens a vieţii omului modern. Citim poveşti pentru că, transpunîndu-ne în ele, luăm pentru cîteva momente fericite parte la ceva cu sens. Dar e vorba doar de o degustare a sensului, doar ne ligem pe buze şi pe degete, pentru ca apoi, după ce am întors ultima pagină, să revenim la viaţa noastră fără sens şi căreia niciun narator omnipotent nu-i garantează finalul fericit sau nefericit. De fapt, natura însăşi a vieţilor noastre face conceptele de "final fericit" sau "final nefericit" să fie fie nişte simple metafore, pentru că finalul oricărei vieţi este pur şi simplu absurd. Ne plac filmele din acelaşi motiv, pentru că sînt secvenţe foarte concentrate de sens. Filmul este astăzi principala formă de divertisment, cred, şi nu reprezintă nimic altceva decît "gustări" de sens pe care le luăm zilnic sau săptămînal, fiecare după apetitul personal, şi prin care încercăm să ne astîmpărăm foamea sau setea de sens.
Unii cred că literatura a luat incredibila amploare pe care o are azi (şi filmele sînt tot literatură, numai că literatură transpusă în imagini şi, uneori, din acest motiv mult mai uşor digerabilă pentru omul modern care vrea să obţină totul cu cît mai puţin efort) doar datorită dezvoltării tehnologiei, cum ar fi tiparul, mai demult şi cinematografia, televiziunea mai recent. Dar astfel de judecăţi sînt cît se poate de superficiale. Realitatea e că astăzi poveştile sînt un surogat de sens pentru un om ce se trezeşte singur pe lume şi căruia i s-a dat o viaţă şi doar atît, adică fără un rol prescris, fără "instrucţiuni de folosire". Astăzi, se încearcă a se umple vidul de sens cu poveşti dintre care unele sînt artă veritabilă şi altele gunoi pur şi simplu, dar care toate îndeplinesc aceiaşi funcţie: sînt un fel de răcoritoare cu care omul modern încearcă să îşi astîmpere setea de sens ( cred că ştie toată lumea că răcoritoarele sînt băuturi create nu să astîmpere setea, ci să o stimuleze, pentru a creşte consumul şi a aduce cît mai mult profit -pentru sete, nimic nu e mai potrivit decît apa! ), dar care nu reuşesc niciodată să astîmpere această sete aşa cum o făcea mai demult apa limpede de izvor a unei lumi care ea însăşi avea sens deoarece Autorul ei nu fusese expediat cu totul din propria lui operă de artă.

PS: În niciun caz nu pledez pentru o întoarcere în premodernitate. Dar dacă faptul că aduc în discuţie anumite maladii produse de modernitate i-ar face pe unii să creadă că asta sugerez, treaba lor. Tot ce am vrut eu să fac a fost să încerc să ofer o explicaţie pentru apetitul extrem de crescut pe care îl avem astăzi, indiferent de vîrstă, pentru poveşti.

Heroină

2009-05-21T23:47:00.000+03:00

A avut ghinionul să se nască într-o curte unde în loc de păpuşi stricate, pe la colţurile caselor găsea seringi folosite. Acele acestora, purtatoare de hepatita C şi, eventual, HIV sau alte creaţii ale naturii recente, erau periculos de aproape de pielea ei fină de copil neştiutor ce explora lumea din jur, ca orice copil. Ce nu ştia ea era că lumea din jur nu merita explorată, că cel mai bun lucru ar fi fost să fugă de ea. De ar fi ştiut asta atunci, poate n-ar fi ajuns ce e astăzi. N-a fugit atunci, şi într-o zi, pe la 13 ani, cînd o durere de măsea o făcea urle de durere, cineva dintre prietenii ei mai mari i-a dat o ţigară cu heroină spunîndu-i că o să-i calmeze durerea. Şi i-a calmat-o. Şi nu doar că i-a calmat durerea, dar a făcut-o să simtă şi o plăcere cum, în trupul ei de copilă, nici nu putea să-şi imagineze. Şi ce e cu adevărat trist, nici măcar nu putea să-şi dorească. Astăzi are 23 de ani, şi de atunci plăteşte în fiecare zi cu dureri pe care eu, care nu am simţit niciodată absenţa heroinei, fireşte, nici prezenţa ei, nu mi le pot imagina. Şi nici tu. Nimeni în afară de ei, cei care au cedat chemării de sirenă a heroinei şi au eşuat pe ţărmurile ei unde zac oasele atîtor naufragiaţi, nu şi le poate imagina. Pentru durerea de măsea pe care heroina i-a luat-o, plăteşte acum cu acea durere înmulţită cu ea însăşi şi ridicată la pătrat. Iar rezultatul e o funcţie a morţii care tinde la infinit, la un infinit care, inevitabil, sfîrşeşte în moarte. Căci heroina nu-şi scapă decît rareori victimele din mînă. Şi ea nu mai poate scăpa. Avea 13 ani cînd a început, exact atunci cînd trebuia să înceapă şi viaţa ei. Dar în loc să înceapă viaţa, a început un vis în care nimic altceva nu mai contează decît să faci orice ca să-ţi treacă "răul". Tatăl ei e un om resemnat. Deşi nu vrea să recunoască explicit, ştie că şi-a pierdut fiica în favoarea heroinei. "Cînd îşi face, dă ochii peste cap şi zici că a murit, dar apoi îşi revine şi te înţelegi cu ea aşa cum ne înţelegem noi, ca doi oameni normali". Rîde, glumeşte, se bucură de viaţă, dar doar pentru o oră sau două, căci, după atîţia ani, corpul ei cere constant "marfa". Are nevoie de 3, 4 sute de lei pe zi pentru heroină. Bineînţeles, nu are de unde să ia banii ăştia, căci ai ei sînt oameni săraci care abia reuşesc să îşi cumpere mîncare şi ţigări. Aşa că vinde droguri pentru a avea droguri. Ştie că poate ajunge la închisoare. Dar nu-i pasă prea mult. Nimic altceva nu mai contează, decît următoarea doză. "Fraţii ei", adică cei ca ea, fac ce pot pentru "marfă" : vînd, fură, tîlhăresc. ORICE! Şi ea a făcut de toate: a furat din buzunare, unii zic că s-a şi prostituat, deşi tatăl ei, într-un acces părintesc patetic şi tîrziu, e în stare să jure că fata lui e virgină. Poate să dovedească asta cu ajutorul medicilor.

Mai de mult, credeam că drogurile sînt un fel de final absolut. Că drogatul e un om a cărui viaţă s-a terminat. Acum am înţeles că nu e deloc aşa, că viaţa lui nu s-a terminat, ci că a început doar un alt fel de viaţă. Dacă în general ne întrebăm care e sensul vieţii şi sîntem nefericiţi că nu găsim răspunsul, din punctul ăsta de vedere putem spune că heroinomanul e un om fericit, deorece el nu are nicio îndoială cu privire la sensul vieţii. Acul intrînd în venă şi de acolo pornind căldura care umple tot corpul şi care face ca NIMIC altceva să nu mai conteze: ăsta e sensul vieţii lui! Şi e un sens care nu se lasă pus în discuţie. Durerile care îi fac pe unii să-şi rupă o mînă sau să-şi spargă capul de un zid, sînt mijlocul prin care heroina îşi menţine autoritatea supremă în viaţa victimei ei. Şi toată viaţa se reduce la asta şi la nimic altceva. Şi pentru nimic altceva nu s-a potrivit mai bine melodia trupei Metalica decît pentru asta ("and nothing else matters"). Nu mai contează banii, căci tot ce a fost de valoare a fost deja vîndut şi toate bunurile materiale din lume îşi pierd valoarea în raport cu Bunul suprem care e marfa maronie. Am putea să învăţăm un lucru sau două de la un drogat, cu privire la ce înseamnă bunurile materiale. Nu mai contează viaţa sau moartea, căci ce rost are să trăieşti cu nişte dureri de moarte? Aşa că el nu dă doi bani pe riscul de a se infecta de la un ac folosit sau de a lua o supradoză.
Simt că n-am scris niciodată nişte rînduri mai seci decît acestea, că niciodată n-am fost în faţa unui final mai sec. Viaţa ei, intrată de la 13 ani în universul paralel al heroinei, se va termina odată brusc, absurd şi sec, sau s-a terminat deja atunci, demult, cînd a scăpat de acea durere de măsea, şi ce poate fi mai sec decît o viaţă al cărei infinit virtual de posibilităţi a fost redus la cîţiva ani dominaţi de tirania heroinei ? Niciun scriitor n-ar putea imagina un final mai sec decît acesta şi cred că nici un scriitor n-are dreptul să îndulcească în stil heroina.

O bucată de carne pe asflat

2009-05-14T23:32:00.000+03:00

Obişnuinţa mea de a mă privi din afară, în afară de excursiile în proximitatea fericirii pe care mi le prilejuieşte uneori, cum a fost în ultimul post, are şi dezavantajul de a mă proiecta în situaţii mai puţin înălţătoare. De exemplu, în urmă cu vreo două săptămîni, cînd era sa fiu omorît în timp ce conduceam liniştit pe un drum naţional, de un inconştient la volanul unui Logan care încerca să depăşească un tir pe care, evident, îl subestimase, mi-am făcut singur necrologul. Bunicul meu tocmai se externase din spital după o operaţie reuşită şi eu îl duceam acasă. Imediat după ce am frînat de la 130 la 30 kmh pentru a evita contactul frontal cu idiotul din faţa mea (trebuie să recunosc că am fost şi eu odată aproape exact în poziţia aceluiaşi tip de idiot, dar pe vremea aia aveam de două ori mai puţini cai putere şi de două ori mai multă nesăbuinţă), am şi văzut paginile din ziar care scriau despre "nefericitul accident în care a fost omorît un tînăr de 26 de ani care avea viaţa înainte şi bunicul lui care tocmai supravieţuise unei operaţii, dar care n-a avut destul noroc să supravieţuiască drumului de la spital pînă acasă" . Gîndurile astea n-au fost prilejuite de genul de imaturitate emoţională care ne-au făcut pe toţi la un moment dat să ne dorim să fim morţi ca să vedem cine ar plînge după noi, ci de întîlnirea frontală, la propriu, cu moartea. Mi-am văzut moartea cu ochii, ca să spun aşa, iar de aici pînă la a vizualiza paginile din ziar în care aceasta era relatată pentru divertismentul de zi cu zi al consumatorului de mass-media, n-a mai fost decît un singur pas pe care imaginaţia mea l-a făcut cu uşurinţă.
Dar ochiul meu care se plimbă liber în afara propriului corp mi-a arătat şi alte imagini terifiante, fără ca să fie motivat de vreo întîlnire cu moartea, ci pur şi simplu din cauza unei sensibilităţi cam prea aruncată în lume. Traversînd o stradă, mi-am închipuit cum ar fi să fiu lovit de o maşină. Statistic vorbind, faptul e destul de probabil, chiar dacă ne petrecem viaţa crezînd că pe noi nu ne poate atinge nimic rău, că necazurile grave sînt pentru ceilalţi. Cîte accidente nu se întîmplă în fiecare zi ? Cîţi oameni nu îşi sfîrşesc infinita aventură ca nişte cîini pe care nu dă nimeni doi bani? E doar o chestiune de luciditate să realizezi că tu însuţi ai putea fi unul dintre ei, ba chiar, dacă ai un tip de sensibilitate mai accentuat, aşa cum am eu, să resimţi ca pe un fel de nedreptate faptul că tu eşti încă în viaţă, în timp ce atîţia alţii nu au avut norocul ăsta. Aşadar, mergînd pe stradă vedeam prin ochii celor din jurul meu un trup imperfect de tînăr zăcînd inert în mijlocul străzii, după ce fusese lovit de un şofer a cărui zi sau viaţă fusese stricată din cauza asta, care acum era în stare de şoc pentru ca mai tîrziu să se trezească într-una de remuşcări dureroase, sau care doar făcea planuri despre cum să scape cu basma curată, deşi ştia şi el că nişte picături de sînge tot ar mai fi rămas pe ea. Mergînd pe stradă, mă vedeam prin ochii celor din jurul meu într-un scenariu a cărui exasperantă pendulare între probabilitate şi improbabilitate, ambele la fel de nedrepte, făcea tîmplele să-mi zvîcnească: o bucată de carne pe asfalt.

Hai sa ne uităm înspre fiinţă

2009-05-08T23:07:00.000+03:00

Sîntem atît de apropiaţi de propria fiinţă încît am uitat de ea. Fiind, uităm că fiinţăm. Existînd, uităm de fiinţă. Nu am de gînd să mă apuc să filosofez despre fiinţă, pentru că nu aş fi în stare. Şi, în plus, a făcut-o atît de bine Heidegger (şi pe urmele lui, s-a descurcat binişor şi Noica al nostru), atît de bine încît nu va fi depăşit în restul de istorie rămas. Căci fiinţa, ca fiinţă, are un început şi, inevitabil, un sfîrşit. E adevărat, după sfîrşit e posibil un nou început, dar doar posibil, adică probabil, nu sigur! Cel puţin nu sigur în mod general, adică atotcuprinzător.
Revenind la fiinţă, aş vrea să aduc celor care vor avea ocazia să treacă peste aceste cuvinte, ocazia să fie cu adevărat fericiţi. Nu-i aşa că sînt din ce în ce mai puţine motive pentru noi, copiii modernităţii, să fim fericiţi? Modernitatea, prin ştiinţă şi tehnologie, ne-a dat confort dar ne-a lăsat din ce în ce mai puţin spaţiu pentru fericire. Ne-am obişnuit atît de bine să EXPLOATĂM fiinţa, încît am uitat să ne bucurăm de existenţă ca atare. La urma urmelor, asta e adevărata fericire, sau esenţa oricărei fericiri, numitorul comun al fericirlor: momentul în care realizezi că exişti. Dragostea, ca şi caz particular al fericirii, înseamnă reflectarea fiinţei tale în fiinţa altcuiva, amestec existenţial din care, după ce s-au amestecat, cele două esenţe se separă pentru a se contempla reciproc. Cu alte cuvinte, pentru a lua la cunoştinţă că există. Sînt fericit că exist atunci cînd ochii persoanei celui de lîngă mine mă privesc iubitor. Se poate însă ca la un moment dat ochii iubitori să dispară. Dragostea e cea mai la îndemînă şi cea mai gustoasă formă de fericire, e fericirea par excellence. Dar ce te faci cind nu mai ai dragoste, cind dragostea a fugit de lîngă tine şi te-a lăsat singur? Nu e cazul meu, dar mă gîndesc la cei al căror caz e! În absenţa dragostei îţi rămîne o singură alternativă, şi anume privirea pură, eliberată de detalii şi concret, a fiinţei înspre ea însăşi. Să presupunem că eşti într-un magazin unde există camere de supraveghere. În monitoarele amplasate prin tavan te poţi observa pe tine însuţi. La început eşti uşor surprins. Apoi, după primul moment de surpriză, faci un semn cu mîna pentru a te asigura că într-adevăr tu eşti acolo şi nu vreun impostor virtual sau vreo fantomă. De fapt, făcînd semn cu mîna, îţi faci semn ţie, îţi saluţi propria prezenţă, şi dacă ai suficientă prezenţă de spirit, realizezi că în acele scurte secunde eşti mai fericit. Eşti mai fericit pentru că existenţa ta, dublată în monitor, e astfel confirmată. Dar e o formă primitivă de confirmare, chiar dacă e intermediată de tehnologie de ultimă oră. Adevărata cofirmare vine din privirea pe care spiritul şi-o aruncă sieşi fără vreun mijlocitor extern. Să presupunem că merg pe stradă şi dintr-o dată sînt străfulgerat de gîndul că MERG PE STRADĂ, mai exact, EU MERG PE STRDADĂ. În acest gînd stă, de fapt, secretul fericirii! În momentul în care existenţa s-a dublat în conştiinţă, ea se reprezintă sieşi ca un miracol, ceea ce şi e în realitate, căci, după cum spuneam într-o intrare mai veche, faptul că exişti e cu adevărat miraculos (fireşte, într-un sens areligios, în spiritul definiţiei minunii care spune că minune e acel lucru care are probabilitate extrem de redusă pentru a se întîmpla). Mergînd pe stradă, eşti deodată ameţit de gîndul că mergi, şi atunci ai impresia că nu mai mergi, ci că ai început să pluteşti. Şi ce altceva e fericirea, dacă nu plutire?! Uitîndu-te în jur, chiar şi camera dezordonată în care scrii e transfigurată din senin de gîndul că EXISTĂ! Acest gînd e echivalentul climaxului din actul dragostei. Depresia mi se pare a fi o perdea care se pune între mine şi eu însumi şi care nu mă lasă să mai gîndesc gîndul că exist. Nu mai sînt fericit la gîndul că exist pentru că mă percep pe mine însumi ca pe un străin. E un altul care există, sau, mai rău, acest ceva care există. Pentru a fi electrificat de gîndul că exişti, e nevoie ca în prealabil să fii în termeni buni cu tine însuţi. De aceea, nu cred ca ce recomand eu aici e un tratament prea bun pentru depresie. Mă adresez aici nedepresivilor care au uitat însă să se bucure de viaţă aşa cum se bucură un vulcan care ţîşneşte înspre înalt şi acoperă totul cu fierbintele lui. Mă adresez, deci, omului modern în general. Celui care îşi trăieşte blazat secundele de existenţă, uitînd să stoarcă extazul potenţial al fiecareia, zăcînd pe o canapea în faţa televizorului, fiind blocat în trafic cu aerul condiţionat funcţionînd normal, mîncînd la un restaurant bun sau plecînd în vacanţă în Grecia sau spre altă destinaţie mai mult sau mai puţin exotică.

Un film bun

2009-04-25T01:35:00.000+03:00

De multe ori am fost stîrnit să scriu de un film bun. După ce vezi un film bun, simţi nevoia să vorbeşti despre el, cumva pentru a prelungi momentele magice pe care te-a făcut să le trăieşti sau pentru a-i confirma şi consolida poziţia de adevăr pe care şi-a cîştigat-o în mintea ta.

Eu tocmai am văzut un film bun. Un documentar, dar un documentar care m-a prins mai bine decît multe filme artistice văzute în ultima vreme. Filmul se poate vedea aici : http://ovidiuradulescu.com/expelled-evolu%C8%9Bionsimul-sub-semnul-intrebarii/ .
Nu vreau ca blogul meu să devină ca atîtea alte bloguri care se multumesc să adune informaţii de pe web, cu alte cuvinte să le mute de colo-colo. Tot ce am vrut eu de la blogul ăsta a fost să-mi primească efuziunile lirice. De data asta însă nu prea simt nevoia să mai spun nimic în afară de recomandarea seacă de a vedea acest film. Finalul este cvasi-orgasmic, GARANTAT! Dar, sper că ştie toată lumea, finalul are sens doar dacă e final, adică doar dacă a fost văzut filmul în întregime.

O să spun doar că filmul, pus aici blogul meu, devine o prelungire tematică a ultimului meu post cu privire la "disputa" credinţă vs. ştiinţă.

Nu, nu aduce niciun răspun definitiv şi nici răspunsuri irefutabile, ci doar scoate în lumina zilei multe semne de întrebare care au fost ascunse siluit în spatele certitudinilor "ştiinţifice".

Vizionare plăcută!

De ce e mai bună credinţa decît ştiinţa-răspuns la mesajul-status al lui mefistofalic

2009-04-17T11:44:00.001+03:00

Pentru a face o comparaţie între două sau mai multe lucruri, prima condiţie e să ai o vagă idee despre ce e fiecare dintre respectivele lucruri. Dacă vreau sa spun că ştiinţa e mai bună decît credinţa, trebuie să ştiu cîte ceva despre amîndouă. Mai mult decît atît, trebuie să ştiu despre credinţă la fel de multe lucruri cîte ştiu despre ştiinţă. Sînt unii care expediază credinţa fără să aibă, de fapt, habar ce e ea, iar alţii procedează la fel cu ştiinţa. O comparaţie între cele două, dacă e posibilă, trebuie să aibă la bază cunoaşterea celor două.
Eu ştiu foarte puţine despre ce e credinţa şi ştiu încă şi mai puţine despre ce e ştiinţa, dar ştiu cîte ceva despre fiecare dintre ele, suficient pentru a încerca să le pun faţă în faţă. Şi pentru că a încerca o abordare detaliată ar însemna să încerc să scriu o carte de multe pagini, demers pentru care, evident, nu sînt pregătit nici teoretic nici sufleteşte, o să iau în considerare doar esenţialul.
Cînt vine vorba de credinţă şi ştiinţă, primul esenţial e că ambele sînt metode de cunoaştere a unei anumite realităţi. Au aceasta în comun, deşi cele două se raportează la realităţi diferite şi folosesc metode diferite.
Ştiinţa plasează în centrul procesului cunoaşterii subiectul uman. Prin eforturi incredibile, omul sapă, ca un vierme, canale de cunoaştere în masa virtual infinită a ceea ce numim în general realitate. Tîrîndu-se prin minele cunoaşterii lui, omului îi vine destul de greu să vadă întreaga realitate, mai ales dacă luăm în calcul detaliul semnificativ că această realitate e infinită (şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns plus infinitul, mai există şi un minus infinit ! ). Aceasta este, într-o imagine plastică, ştiinţa!
Credinţa e cu totul altceva. Credinţa presupune capacitatea viermelui de a comunica cu cineva din afara masei infinite de realitate. Astfel, viermele, în loc să caute prin eforturi proprii adevărul, eforturi care, oricît de insistente, n-ar putea niciodată să fie definitive, deoarece el e doar un vierme care se luptă cu infinitul, primeşte adevărul din exterior.
Dacă cineva se va grăbi să critice posibilitatea primirii (mă refer aici la Revelaţie) din exterior adevărului, ar fi bine să se gîndească şi la dificultăţile presupuse de ştiinţă. În orice caz, mie mi se pare limpede că în momentul în care cineva a ales ştiinţa ca metodă exclusivă de obţinere a adevărului, el a renunţat la posibilitatea obţinerii lui, deoarece Adevărul devine atunci raportul dintre infinit şi finit, adică zero. Credinţa nu e nimic altceva decît acceptarea posibilităţii că există cineva care a făcut realitatea şi care e dispus să ne spună şi nouă, bieţi viermi prinşi în ea, cum este aceasta.

Despre cum anume se face ştiinţă şi cum anume se face credinţă rămîn multe de spus. O să mai spun doar că o ocazie bună de a lua în considerare posibilitatea credinţei este Paştele, care ne aduce aminte că la un moment dat, mai exact acum două mii de ani, a trăit pe Pămînt (şi acesta e un fapt istoric, adică ştiinţific, incontestabil! ) un om care a susţinut că el e Creatorul realităţii nostre şi că s-a făcut vierme, asemenea nouă, pentru a ne spune cum e de fapt realitatea. Tocmai de aceea problema credinţei se reduce întotdeauna la acest om şi la datoria fiecăruia de a decide dacă el a fost cine a zis că a fost sau a fost doar un nebun mai mare decît toţi nebunii din istorie, pentru că, în nicun caz un om care îşi foloseşte mintea nu va putea lăsa problema suspendată mulţumindu-se să conchidă că „Iisus Hristos a fost doar un om bun..”

Nevoia de lucruri mari

2009-04-01T23:09:00.000+03:00

De curînd, cineva mărturisea că vrea să facă bani. Eu nu am vrut niciodată să fac bani. De asemenea, se pare că sînt unii oameni care ar vrea să conducă lumea. Din cîte ştiu, lumea se conduce cel mai bine din umbră, aşa că acei oameni despre care vorbesc trebuie să se mulţumească cu o putere eficientă dar să lase vizibilitatea pe seama unor vedete cum ar fi preşedinţii de state mari etc. La urma urmelor, dorinţa de putere şi cea de bani se suprapun aproape perfect. Probabil ăsta e motivul pentru care eu nu-mi doresc nici să conduc lumea din umbră, deşi recunosc că îmi doresc vizibilitate.
De unde nevoia de a avea putere? Oare cel mai puternic om din lume, acel om care are "totul" şi care poate face absolut orice, nu rămîne numai un om? Oricît de puternic, un om nu-şi depăşeşte niciodată condiţia, anume condiţia umană. Oricît de mare, nu poţi locui în două case în acelaşi timp, nici nu poţi conduce două maşini deodată. Dorinţele nelimitate ale omului sînt limitate de materialitatea lui şi făcute derizorii. Mai ales cînd vine vorba de lucruri pe care lumea ţi le poate procura, oferta e extrem de limitată. Sub o paletă aproape infinită de ambalaje, se ascund cîteva feluri fundamentale de mîncare care răspund unor nevoi fundamentale, puţine la număr. Cum se explică atunci dorinţa unora de a domina lumea, adică de a-şi asigura mult mai mult spaţiu decît materialitatea lor de oameni poate umple? După mintea mea, o astfel de dorinţă e una dintre expresiile pe care răul le ia în extrem de variata morfologie a părţilor întunecate ale naturii umane. Puterea prin care omul îşi închipuie că îşi însuşeşte însăşi lumea devine un scop în sine care, neavînd alt referent decît el însuşi, este diabolic şi îmi închipui că cel mai puternic om din lume, dacă există unul, se simte la fel de singur pe cît trebuie să se simtă Diavolul însuşi.

Eu m-aş mulţumi cu lucruri mici, cum ar fi acela de a fi citit de cîteva zeci de milioane de oameni. Atunci aş fi fericit, iar cei care domnesc din turnurile lor de fildeş şi îşi împart bogăţiile lumii m-ar invidia în singurătatea, tristeţea şi atotputernicia lor diabolică.

Despre pericolele mersului la cinema

2009-03-23T22:48:00.000+02:00

Cînd eram mic, presupunînd că acum sînt mare, bunica îmi spunea că nu e bine să mergi la cinema. Probabil ar durea-o sufletul să ştie că, în ciuda sfaturilor ei bineintenţionate, eu am devenit un fel de apologet al cinematografului, încercînd să-i conving pe cei care preferă sa ia filemele de pe net şi să le vadă în liniştea căminului, că experienţa cinematografului nu poate fi înlocuită de nicio plasmă sau sistem home cinema. Însă în ultimul timp încep să mă întreb dacă nu cumva bunica mea avea dreptate în ceea ce priveşte cinematograful, chiar dacă din cu totul alte motive decît cele invocate de ea. Miercurea trecută, în timp ce stăteam la coadă să-mi iau biletele pentru Seven pounds (un film frumos, atît de frumos şi atît de fără sex şi violenţă, încît cineva se mira că se mai fac astfel de filme azi, de fapt, ca să fiu foarte exact, se întreba cu o oarecare dezamăgire : se mai fac azi filme fără sex şi violenţă? Uite că da, şi Seven pounds e cel mai bun exemplu că un film bun nu are deloc nevoie de sex şi violenţă ca să fie bun! ). O fetiţă, care chiar dacă fizic nu mai era chiar fetiţă, la minte era în mare parte fetiţă, îşu anunţă colegele care stăteau şi ele la coadă că "la final tipul se sinucide". Una dintre colegele ei, despre care n-aş fi bănuit că e genul emo pîna nu am auzit-o, se întoarce zîmbind şi spune: "Înseamnă că e genul meu". O altă colegă, mai puţin emo, bănuiesc, ripostează oarecum violent: " dar taci fată din gură, că-mi strici filmul!". Fetiţa noastră nu se lasă intimidată şi răspunde şi ea în forţă: "Dar nu-ţi mai lua bilet fată, dacă ţi-am stricat filmul" În momentul ăsta, eu nu mai rezist şi mă implic : "Ar fi mai bine să taci, pînă nu strici filmul pentru toată lumea", îi spun. La intervenţia neaşteptată a unui străin, fetiţa se arată oarecum intimidată şi tace. Bătălia era cîştigată, dar pierdusem războiul, căci acum ştiam cum se termină filmul. În orice caz, nu ştiam că înăuntru e mă aşteatpă un alt fel de răboi! "Seven pounds" e un film mult prea bun ca să fie stricat de aflarea prematură a finalului. Implicarea emoţională e destul de puternică pentru a face lucrul ăsta nesemnificativ. Dar cum să reacţionezi cînd în cele mai încărcate emoţional momente ale filmului, o ceată de retardaţi (dacă nu cognitiv, cel puţin emoţional tot erau retardaţi băieţii ăia veseli!) rîd şi se veselesc zgomots. Acel tip de retardaţi cărora dacă le atragi atenţia fac şi mai mare gălăgie. Şi atunci, ca o persoană raţională ce eşti, după ce le-ai atras odată atenţia, ca să eviţi scandalul, încerci să îi ignori şi să urmăreşti filmul în linişte. Pardon, în gălăgie. În vesela gălăgie produsă de retardaţii care împrăştie floricele pe o rază de zece metri în jurul lor. S-au gîndit că dacă tot nu sînt explozii în film, pot improviza ei nişte efecte pirotehnice pe bază de pop corn şi sos de nachos. La final, ce pot să mai zic? După ce afară mi-a fost stricat, anticipat, filmul, iar înăuntru mi-a fost stricată experienţa trăirii lui, oare nu ar trebui să dau dreptate celor care preferă să stea în pat şi să vadă filmele pe monitorul lor, mai mare sau mai mic, cum s-o nimeri să fie? Oare nu e cinematograful un loc plin de pericole? Iată una dintre puţinele situaţii în care omul modern mai are ocazia să fie erou, iar eu vreau să fiu un erou al cinematografului!

De veghe în lanul de secară stricată

2009-03-09T23:23:00.000+02:00

De ce e nevoie de o scenă de sex într-un film? Probabil doar ca să se vîndă mai bine. În seara asta, în timp ce mă uitam la Watchmen, îmi spuneam că un film bun un se poate vedea într-o sală în care sînt mai mult proşti. Oricît de urîte ar fi fost gîndurile mele, asta mă făcea să simt gălăgia care începea să se ridice de fiecare dată cînd încetau scenele de violenţă sau cele cu încărcătură erotică şi pe ecran se înfiripa un dialog. Fără îndoială, Watchmen e un film bun, care, ca orice film cu supereroi, aduce în prim plan nişte întrebări existenţiale: merită salvată omenirea? şi dacă da, de ce? Nişte indivizi la fel de slabi şi de murdari ca societatea pe care încearcă să o protejeze nu sînt deloc potriviţi pentru rolul de mîntuitori. Dar un fost-om care în prezent, în urma unui accident care l-a adus la un nivel extrem de avansat de intimitate cu universul, atît de avansat încît se poate juca cu materia după bunul plac, îşi pierde uşor-uşor umanitatea, ajungînd să creadă că nişte pietre de Marte sînt mai valoroase decît oamenii? Se pare că nici el un e cel mai bun candidat pentru rolul de mîntuitor, chiar dacă lumea i se închină ca unui zeu. Asta înseamnă că umanitatea e fără speranţă, mai ales că nici Batman nu există cu adevărat, ca să mijlocească pentru ea, ca Avraam pe vremuri (pentru Batman ca mijlocitor, vezi Batman Begins)
Un film care, printre cadavre care explodează sub puterea gîndului doctorului Manhattan şi sexualitate, toate acestea în cantităţi suficiente pentru a-l face interzis minorilor, pune întrebări fundamentale despre existenţă, e un film bun? Eu zic că trebuie să fie ceva într-un film care să-l facă atractiv şi pentru cei mai puţin atraşi de meditaţia metafizică, poate e singurul fel în care ajung şi ei să înghită şi altceva în afară de comedii spumoase, explozii şi pop-corn.

De ce mai mi-a placut filmul? Curios, filmul mi-a plăcut mai mult acolo unde e cel mai mult clişeu holiudian: supereroul o invită pe ea, pe femeie, să îl convingă că lumea merită să fie salvată. E momentul în care semizeul care nu credea în zei, ajunge să recunoscă faptul că, în ciuda nonsensului implicat de însăşi noţiunea de minune, căci minune este doar acel lucru atît de improbabil încît nu se va întîmpla niciodată, există totuşi minuni. Şi ştiţi cel fel minune ajunge să înmoaie inima supraomului ? Femeia care stătea în faţa lui era minunea, deoarece probabilitatea ca ea să existe, ţinînd cont de complexitatea universului, era atît de mică, încît simplul fapt că ea era ea, era o minune. Poate n-o să mă creadă nimeni, dar în momentul ăla m-am simţit foarte bine, dar şi foarte prost, pentru că eu însumi spusesem lucrurile astea acum cîteva luni, într-un articol de pe blogul ăsta intitulat Cea mai mare minune dintre toate. M-am simţit prost pentru că m-am simţit plagiat, şi bine pentru că îmi vedeam gîndurile transpuse pe ecran într-un film, chiar dacă, iertată să-mi fie lipsa de modestie, într-o formă mai săracă decît cea dată de mine.

PS: Aş fi vrut să povestesc despre ce mi s-a întîmplat acum cîteva zile în tramvai, dar aş semăna prea mult cu un personaj ca Mircea Badea, tipul care s-a plîns primul că trăieşte în Romania şi asta îi ocupă tot timpul,un lucru pe care aş vrea să-l evit. De aceea o să spun în două vorbe ce am păţit în acest post scriptum, care nu are nicio legătură cu prima parte a textului. Eram în tramvaiul 32 şi ocupam un loc pe scaun, fiind preocupat de faptul că la următoarea staţie s-ar putea urca vreo doamnă în vîrstă care m-ar face să mă simt vinovat că stau jos şi stfel să-i cedez scaunul. Dar nu se urcă nicio doamnă, ci se urcă doi domni. De fapt, nu erau deloc domni, ci erau doi ţărani (în sensul extrem de peiorativ al cuvîntului!)dintre care unul era beat şi fuma fără să îi pese că se află în tramvai. Tipul era foarte supărat că pierduse nu ştiu cîţi bani la ruletă, iar probabil că ce îi mai rămăsese cheltuise pe băutură ca să uite, astfel că acum era beat şi supărat, astfel că nimeni nu ar fi îndrăznit să îl întrebe de ce fumează în tramvai. După cîteva momente de ezitare, am îndrăznit eu să îi atrag atenţia că în tramvai un se fumează. El se uită la mine cu privrea-i beată, şi-mi spune nepăsător că a uitat să stingă ţigara. Faptul că eu îi adusesem acum aminte de asta nu l-a oprit nicidecum să fumeze în continuare, iar eu, fierbînd pe dinăuntru de indignare şi furie, m-am gîndit că nu puteam să fac altceva decît să mă mut mai încolo. Credeţi că gentlemanul nostru s-a simţit cumva vizat de faptul că m-am mutat ostentativ de lîngă el? Nu. Ci imediat ce m-am ridicat eu, s-a aşezat în locul meu şi a continuat să fumeze nestingherit, în timp ce toată lumea din jurul lui tuşea într-o tăcere resemnat-furioasă. Morala? Dacă eşti nesimţit şi te urci cu ţigara aprinsă în tramvai, indiferent cît de aglomerat e tramvaiul, ai loc pe scaun asigurat!

De ce nu mai scriu

2009-02-17T23:09:00.000+02:00

Îmi amintesc un gînd care mi-a venit prima dată acum cîţiva ani, în formularea care urmează: scrii pentru că nu trăieşti; cînd vei începe să trăieşti, nu o să mai scrii-asta pentru că scrisul şi cititul sînt doar reflectări ale vieţii propriu zise, paralele cu ea.
Mi se pare că astea erau cuvintele în care gîndeam atunci. Iar relativa mea absenţă de la acest punct de lucru literar virtual e într-un fel o confirmare a acestui fapt. Iată: trăiesc, deci nu mai scriu!
Ce înseamnă că trăiesc? Dacă într-un post mai vechi făceam un comentariu la o poză foarte proastă, acum o să invit la o lectură a acestor rînduri ca un comentariu la o poză foarte bună!

Reflectata in cioburi numarul 2 (o incercare inedita de a crea ceva plecind de la altceva, care nu-mi apartine, fiind opera unei frumoase oglinzi)

2009-01-24T00:55:00.001+02:00

Geometria asta!
Un cerc imperfect,
Dincolo de forma!
Oricît de neeuclidiana
O sfera tuguiata
Probabil reflectîndu-se slab în aceasta
Nu poate da socoteala
Formei unei clepsidre - un ocean fara fund si plin de viata!
De miracolul dragostei,
Curbele unui deal
Asteapta sa fie gustate...
Altfel nu e niciun miracol
În ele se ascunde sufletul dragostei
Doar în el te poti scufunda la nesfîrsit
Semnul exclamarii?
Semnul întrebarii...
Puncte de suspensie!

Reflectata in Cioburi numarul 1

2009-01-24T00:54:00.000+02:00

Dragostea, e unde?

Un cerc imperfect,
Geometria asta!
Dincolo de formă,
O sferă ţuguiată
Oricît de neeuclidiană!
Probabil reflectîndu-se slab în aceasta
Forma unei clepsidre
Nu poate da socoteală
Unui ocean fără fund şi plin de viaţă!
Curbele unui deal
De miracolul dragostei
Aşteaptă să fie gustate!
În ele se ascunde sufletul dragostei
Altfel nu e niciun miracol
Doar în el te poţi scufunda la nesfîrşit…
Semnul întrebării…
Semnul exclamării?
Puncte de suspensie!

Unde e dragostea

2009-01-22T23:15:00.000+02:00

Un cerc imperfect
O sferă ţuguiată
Forma unei clepsidre
Curbele unui deal
În ele se ascunde sufletul dragostei
Semnul întrebării

Geometria asta
Oricît de neeuclidiană
Nu poate da socoteală
De miracolul dragostei
Altfel nu e niciun miracol
Semnul exclamării

Dincolo de formă
Probabil reflectîndu-se slab în aceasta
Un ocean fără fund şi plin de viaţă
Aşteaptă să fie gustat
Doar în el te poţi scufunda la nesfîrşit
Puncte de suspensie

Cinema vs Tv

2009-01-22T23:11:00.000+02:00

When it comes to TV vs Cinema, the discussion usually focuses around the technical characteristics of the two mediums, but to reduce the entire issue to this, is to entirely miss the point.
We will not say much about this, since these are very all known facts, namely that home entertainment is rapidly catching up with public theaters, when it comes to the quality of the presented image. We will only say that regardless of the high definition tv revolution and home cinema equipment, the two images presented will never be comparable, because of the simple reason that no one, or all most no one, has a wall the size of a cinema screen on which to project a movie.
But the essence of the issues is not about technicalities, it is about something else, something much more important, and that is the context. TV or home cinema has a totally different context than cinema, and the difference consists in what we may call “respect”. When you see a movie at home, on a dvd, you can always pause it or break it for every reason. In other words, at home, you are the master of the picture taking place on the screen, and for this reason most people will treat it like one treats a slave. On the big screen, on the other hand, you cannot pause the film for any reason, and your phone has to be switched off. If you miss a scene, there is no way you can rewind it, as you ca do on a dvd, so you have to pay full attention every second of the film. If you are seeing a move on the tv, you may at some point of it be bored and so get tempted to change the channel, which is exactly what most people do: they get bored and change the channel. Or the change the channel to skip the commercials and they forget to come back because their attention was caught by something else. In a theatre you can never change the channel, because there is no other channel to change to. One other thing, which we consider to be significant, is that when you have paied the ticked, you automatically get a dose of respect towards the movie. And it is not just about the money. The whole act of going to the cinema involves an effort which makes you think: if I have did this, this must be worth my respect
But the most important thing, the one that definitely sets the cinema so high above the seeing-a-movie-at-home experience that those two will never be in the same dimension, is the the fact that seeing a move in a theatre is a social experience. Of course, you see the movie through your own eyes, but the fact that there are many other eyes seeing it with you definitely has an impact on the way you perceive the movie. Is there something in the home experience that can match the end of the movie applause of two hundred people, some of them crying but all of them full of admiration, most of it coming from the movie that has just ended, but a considerable part of it coming from the people around them? The answer is no, and it will remain no as long as cinema will mean seeing the movie in a public place. If, on the other hand, some one will want many people in his home to watch a movie together, then, if the number is big enough, his home is no longer a home but a public place, a theatre.

Nothing is impossible for a willing heart

2009-01-22T23:10:00.000+02:00

When you first hear this saying, you are suddenly faced with a fact that is quite strange, namely that, in some special conditions, all things become possible. Of course, we all know that there are things that are impossible. We grow up learning to accept our limited nature, an inability to solve all problems and to achieve all goals, and this becomes an essential part of the way we view the world and the way we relate to it.
If you are to take this saying seriously, you have to admit that it is rather funny than serious, or that there is something in it that is not quite what it seems to be at the first sight. In other words, if it is not just a joke, there is a special way in which it has to be understood.
The saying has two parts. The first one we have already approached in some way, and it is now the time to say it directly that it is impossible to say that all things are possible. The world is built in such a manner that it does not allow all the subjective projections of the millions of hearts populating it to take actual reality. But, apparently, this is what the saying is stating, that, given a willing heart, there is nothing that is not possible for it. This saying is usually given as an inspiration source able to provide energy for those who do not find enough motivation to go on in a certain matter or to overcome a certain obstacle. Understood in such a way, we see the saying as an acceptable exaggeration serving a noble cause, but this would mean that we are not really taking it seriously.
So, what would the saying mean if we were to take it seriously? Let us imagine a willing heart wishing that the rain would stop so that she or he can go for a walk in the park with the loved one. The heart may be willing, but this will probably won’t stop the rain. So what she or he do in that situation? Well, if the heart is really willing, she or he will take that walk anyway, in the rain, and will probably find reasons to sing in the rain as well. So, what happened? The rain didn’t stop, but the heart has somehow achieved it’s goal. We are now able to see that opposed to a cold and deaf world, the heart has the unique ability to find a way around some certain impossibilities. Of course, this way may sometime come as a sacrifice, but at the same time the heart, or the wish, will some how come to find fulfillment and be satisfied, even if, in the process, it will come to realize that the world, that is the impossibility, has remained unchanghed, and that the change has taken place somewhere elese, that is in the willing heart itself.

Merry Santamas

2008-12-24T15:39:00.000+02:00

I feel a bit international these days, so using an international language is only in accordance with this feeling I have. There was a time, pretty recently, when I could not imagine how the air in a foreign space, un espace etranger, feels like. I used to belive that if I were in another country my skin would be assaulted with a million of previously unknown sensations, my brain with thousands of millions of previously unthought thoughts. Of course, when I found myslelf in a foreign country for the first time, for a second or two everything seemed pretty alien to me. There was a sense of beauty (a social, artificial beauty, I am not, of course, reffering to the natural beauty, of which Romania lacks none) and order that was very new for someone coming from Romania.
Sure, I had seen foreign countries in movies, but in a movie you only have an indirect contact with reality, a contact that is always mediated by a story, be it news or a movie, so because of this very reason filtrated and altered, not to mention that is a contact which is limited only to one of the five senses. But after a short while you realize what you have always known: all places ar the same, the air is the same, the sun is the same, the dust or pavement you step on is the same, space has still three dimensions, people ar still human beings taking part in a universal human nature. Soon it comes as a dissapoiment and a relief at the same time that that radical difference you imagined before actual contact was only an illusion, like so many other ungrounded illusions you make.

But this is only an introduction, though I am wrong to call it an introduction, since it doesn't introduce anything, for this small thing I want to point out on this Christmas day. As it is, of course, obvious for everybody, Christmas is a name given to a holyday derived from the name of Jesus Christ, hence the name CHRISTmas. You would expect, given name, for Christ to be a more central figure in this holyday, of whom some claim has become nothing more but a comercial orgy, but I leave Christmas critique to others, for now, and I will only say something about the name Christmas. Of course, there is no need for me to say that the central figure of Christmas is not, paradoxically, Christ, but Santa. The movies, the comercials, the mainstream songs, the stories and the public cosmetics of the cities they all have as main motif the old man with white beard and red suit. And let us not forget that for Christmas absolutely no one is waitting for Christ to arrive in a cloud or in some other means of transportantion, but everybody is waitting for Santa to appear and spread his gifts, which, of course, makes Jesus Christ look very bad, because on this holyday, the aniversary of his birth, the day that bears His name, he is not spreading any gifts to all the children of the world, not does he do any other thing worthy of our attention, and admiration and love. Shortly put, Santa is the nice guy and has the leading role while Christ is not even reported missing. It is then a mere formality to state that the soul of Christmas, its actual essence, is Santa Claus, not Jesus Christ. Given this fact, it is only just, and again a mere formality, to suggest the changing of the name from Christmas to Santamas. The name Christmas no longer reflects the substance and the meaning of the holyday, if it ever did, and consequently is no longer valid as a name, because it is, simply put, a lie! Of course, the opposite is true for Santamas, using the same argumentation it is clear as daylight that this name should be the name of the day that is being celebrated today!

Therefore, I think that not other imaginable closing is better than this one: Ho, ho, ho and merry Santamas to all!

one poor picture

2008-12-22T00:50:00.000+02:00

Sometimes, life is like a poorly taken black and white picture. When things are not clear, when shadows make ghostly appearences that make void any sense of reality, you might find yourself thinking : I wish I was in another picture-life, one with a totaly different setting and composition, one with more luminosity and more lovely colours!
When a picture is bad, the blame is on the one who took it or on the camera, never on the thing that is being captioned into the picture. If a life is poorly lived, it is most likely that the blame is not on the setting, on the sum of given elements that constitutes the infrastructure of a life, but on the one who lives it, who fails to put it into perspective and to make use of the proper tools in order to give it a form and a purpose.

This has not been said in order to make atonement for my poor looks that makes the picture look bad. No, it has been said simply because the picture, be it as poor as it is, needed a comment!

(taken in Rotterdam a few hours ago)

Buricul pamintului

2008-12-21T02:12:00.000+02:00

Faptul ca istoria europeana, occidentala, a devenit la un moment dat punctul par excellence in jurul caruia a inceput sa graviteze, odata pentru totdeauna, incepind cu zorii filosofiei in Grecia antica, istoria universala, e un fapt pe care doar unul care nu stie despre ce e vorba se va gindi sa il nege. In acest sens, putem spune ca Europa e centrul lumii. Faptul ca stiinta moderna, care e, fara indoiala, cea mai interesanta dezvoltare a ratiunii umane, e un fenomen specific european nu vine decit sa cimenteze acest fapt. Odata cu uniunea europeana, Bruxelles a devenit capitala Europei, deci un fel de centru al Europei. Ca orice oras, Bruxellesul are si el un centru al lui. Tot ca in orice alt oras, acest centru poate fi discutabil, dar in orice caz, daca voi zice ca Grand Place e centrul orasului,nu va fi nimeni prea indignat de afirmatia mea, chiar daca ea s-ar putea dovedi nu tocmai exacta. Printr-un rationament logic elementar, ajungem la concluzia ca acest Grand Place este un fel de centru al lumii, ceea ma abiliteaza pe mine sa ma pot lauda ca mi-am petrecut seara asta in centrul lumii. Si ce mai centru! In filmuletul, pentru a carui calitate, fiind facut cu telefonul meu, cer ingaduinta, se poate simti ceva din atmosfera din Grand Place. Stind acolo am simtit ca lumea se invirte in jurul meu si ca eu sint punctul fix din univers care face miscarea posibila. Desigur, eram un punct fix destul de trist, pentru ca, in calitatea mea de punct fix, eram singur, in timp ce toate punctele miscatoare din jurul meu erau perechi! Muzica, luminile, oamenii, cladirile se amestecau toate pentru a crea un loc care pe drept cuvint ar putea fi numit centrul lumii! Acum, stiu ca orice loc unde se intimpla sa fie o fiinta umana constienta de sine e un centru al lumii la fel de bun, chiar daca se intimpla ca respectivul loc sa fie un sat netrecut pe harta de undeva din Moldova, in virtutea principiului care a facut posibila o doctrina ca solipsismul. Dar centrul lumii de care vorbesc eu acum, pe linga dimensiunea subiectiva, adica in afara de prezenta mea acolo, mai avea si elementele obiective pe care le-am enumerat inca de la inceput. Asadar, in seara asta eu am fost un buric al pamintului ceva mai legitim decit un badea Gheorghe de undeva din Oltenia sau Moldova. Traind acele momente in virful lumii, am incecat senzatia de satietate care vine dupa ce te-ai saturat de tot ce are lumea de oferit : senzatii tari si ameteli, placeri si dureri de cap. Senzatia asta de care vorbesc era, fara indoiala, autoindusa, pentru ca eu nu am gustat nimic din ce are de oferit lumea, sau aproape nimic. Si cu toate astea, fiind inconjurat de atitia oameni care, mi se parea evident, gustau fiecare din toate iar impreuna formau un tot care gustase tot, am trait senzatia ca lumea nu mai are niciun secret pentru mine, ca intr-un fel, chiar daca la mina a doua, imi vinduse toate marfurile ei iar eu ma dovedeam un client greu de satisfacut! Adica, in afara de ameteala voluptuoasa care poate veni de la lumini, de la muzica, de la oameni, de la diferite substante, ce iti mai poate oferi lumea, sau, inca si mai abrupt, ce iti mai poate oferi chiar centrul lumii? Raspunsul e un dezamagitor "nu mare lucru"! Am inteles inca odata, daca mai era nevoie, ca tot ce iti poate oferi lumea mai bun e o alta fiinta in prezenta careia golul absolut al lumii poate capata o forma si un continut, si ca lucrul asta se poate intimpla la fel de bine si de frumos in centrul lumii sau intr-un sat netrecut pe harta din Moldova!

Nota: scriu fara diacritice nu din lipsa de respect pentru cititor, ci din ratiuni tehnice, aceleasi care m-au facut ieri sa scriu in engleza.

Do you speak english?

2008-12-19T23:04:00.000+02:00

This is a question I ask, firstly, myself: do you speak enough english to write in english? These days I find myself sorrounded by computers with french keyboards and, because of this simple fact, so alien to me, as alien as walking on the moon. With the risk of loosing those four readers I thought I had, I find myself making the strange decision to write in english. Anyway, I realize now that not even in english is writting easier on a french keyboard!

Do you speak english?, I ask a couple, a he and a she,sitting in front of me in a train beneath Brussels. I thought everybody speaks english in Brussels. I was partialy right, because this couple speaks english only partialy. But the very thought that I am interacting with total strangers in a foreing city makes me feel good and somehow proud of myself. I was probably thinking that if I am doing this, there is nothing I cannot do. Of course, I was wrong, but even so it made me feel good.

Half an hour before this underground encounter I was on the streets of Brussels with a friend and he was driving through the friday night busy traffic. No need to say that the way people drive in Brussels is in no way comparable to the way people drive in Bucuresti. No need to say that Brussels is a beautifull city especially at night. These are facts! What I want to say is something which is not a fact...
The traffic was slow and from the car I could see the people walking on the sidewalk. And they could see me. I was just one guy in one car in the middle of a million guys and a million cars, but even so some people were looking at ME. And there she was, this beautiful girl walking like she was the only beautiful girl in the universe and fully aware of this fact, for two long and delicious seconds looking at me like I was something worth looking at. In a moment I was assaulted with all those thoughts that hunted me first when i turned 13 and still hunt me in the present. Am I cute, am I ugly, or am I simply common? It may seem to be a stupid, childish question, but this is in fact an existential one. Ugliness is an existential category which is in no way less important than let us say goodnes. In fact, being ugly or beautiful becomes the first thing that matters in the way other people view us and relate to us. There may be other that come afterwards, like inteligence or goodnes, or their opposites, but our physical appearance is what creates that je ne sais quoi (to pay a tribute to french language, even though this keyboard is still killing me!) which determines the way we will attract or reject other people.
I find myself looking in the mirror and asking myself not wether I am good or bad but wether I am ugly or not. To state your own ugliness status is not an easy thing, given the high degree of subjectivity involved. In fact, every human being is built so as to perceive its own self as somehow attractive in a suffiecient measure as to not commit suicide. So looking in the mirror is no way to determine how beautiful you are! In this case what we do is creating mirrors of all those arround us. I see myself beautiful or ulgy according to the way I reflect myself in the eyes looking at me. But in this case too we have a problem, because different eyes look in different ways.
In those two seconds while the eyes of that beautiful girl from Brussels wehere upon me with an inviting spark in them that I saw or imagined, I felt pretty, as the famous song from West side story sings, but maybe I should say cute or gourgeous, because my english says that pretty is a word reserved for the girls. But in the next moment i remembered that somewhere in Bucuresti there is a girl which thinks I am so close to being pretty as I am close to being rich or famous, and, I don't know when, confused about how as well, this girl has gotten so deep into my heart that now I find it impossible to get her out. Given these two facts, suddenly all the cuteness that the eyes of that brusselian girl had bestowed upon me vanished into thin air and I found myself as ugly as a frog, almost smelling like one too.
I am still wandering how ugly I am, and I am doing this standing in front of every walking mirror around me. Of course, no one will stop loolking till he or she has found a mirror that creates a perfect image of an imperfect ego. Love is nothing more than two mirrors standing in front of each other and reflecting only the beauty after they have somehow found a way to cast all impurities into a sea of forgetfulness!

Dacă aş muri mîine

2008-12-17T22:58:00.001+02:00

Dacă aş muri mîine mi-ar părea rău! Se putea spune ceva mai banal? Cred că şi unui cîine i-ar părea rău, numai să ştie ce e ăla un mîine, pentru că mîine e un lucru străin pentru un cîine.

Dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău pentru trei lucruri. În primul rînd mi-ar părea rău că sînt atîtea lucruri pe care nu am apucat să le ŞTIU. Să iau matematica, de exemplu. Din vina unui sistem educaţional defectuos şi a unor profesori fără vocaţie (dau şi eu vina pe cine pot!), pentru mine matematica a fost mereu doar un motiv de stres: trebuia să fac cumva să iau o notă acceptabilă! Mai tîrziu, am aflat că matematica nu a fost inventată pentru a da coşmaruri anumitor elevi, ci că ea, matematica, este expresia supremă a ce e mai frumos în univers, şi anume expresia ordinii şi raţiunii. Matematica este, în esenţă, o creaţie a spiritului omenesc şi tot spiritul omenesc e principalul ei teren de joacă. Ah, plăcerea de a demonstra o teoremă, de a rezolva o ecuaţie care seamana mai degrabă cu un text într-o limbă exotică decît cu o banală ecuaţie de gradul doi (de astea cred că mai ştiu să rezolv!)!!! Ştiu bine că n-o să am niciodată plăcerea asta, că un domeniu capital din marea de cunoaştere a lumii va rămîne pentru mine veşnic o mare virgină, dacă pot să zic aşa, deşi termenul se asociază în general cu păduri. Şi cîtă frustrare încerc doar la gîndul ăsta! fără a mai pune la socoteală celelalte domenii, în afara matematicii, care vor rămîne mereu virgine pentru mine! Tot aici aş adăuga gîndul că, dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău că nu am avut ocazia să scuip şi eu, în mod productiv, în această mare de cunoaştere! Simt că aş fi putut...

Dacă aş muri mîine, mi-ar mai părea rău că am murit fără să fi fost iubit! Bineînţeles, sînt persoane pe lumea asta care mă iubesc. Începînd cu mama şi terminînd cu colegele mele de birou care în ultimele zile îmi spun în fiecare zi că mă iubesc (şi pe care le salut, dacă vreuna dintre ele citeşte asta..), cred că aş putea face o listă destul de lungă cu persoanele care mă iubesc. Dar vorbesc aici de acea iubire care dă sensul vieţii! Sigur, m-au iubit şi "fete", şi am "iubit" şi eu fete, dar iubirea asta a mea a şchiopătat întotdeauna grav de cel puţin un picior! N-am iubit niciodată cu fiecare bucăţică din mine şi să fiu iubit înapoi în acelaşi fel! Orice s-ar spune, iubirea adevărată e condiţionată de reciprocitate! Altfel, iubirea e un foc care te arde doar pe tine riscînd să te transforme în cenuşă, în loc să fie un soare care te luminează şi te face să înfloreşti, aşa cum e iubirea care îţi e întoarsă. Experienţa dragostei dintre un bărbat şi o femeie e singura care poate da sensul unei vieţi şi a vieţii în general, depăşind frumuseţea cunoaşterii, deoarece dragostea, aşa cum s-a spus, are şi o funcţie de cunoaştere. Aşadar, dacă aş muri mîine, aş muri fără ca viaţa mea să îşi fi împlinit sensul, doarece iubirea m-a ocolit pînă acum cu o asemenea precizie, încît aş fi tentat să cred că toată matematica din lume nu are alt scop decît acela de a face ecuaţia iubirii să dea, atunci cind o variabilă sînt eu, zero.

Apoi, dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău că nu am avut un copil. Un om e cu adevărat un om doar atunci cînd are un copil! În copilul tău, e ceva din tine plus ceva nou. Un copil e actul suprem de creatie al unei fiinte umane, iar din punctul ăsta de vedere dorinţa de a avea un copil se confundă cu aceea de a creea ceva în general. Dar mai mult decît atît, numai reflectîndu-te într-un copil îţi poţi găsi cu adevărat locul în lume, pentru că numai aşa te poţi privi de afară în acel quasi-eu-însumi care e copilul! Mi-ar plăcea să pot merge odată pe plajă privind din urmă paşii mici ai copilului meu, fiind strivit de fericirea aflată în fiecare bucăţică de carne ce a lăsat acele urme, căci aceea ar fi greutatea dragostei pe care femeia pe care o iubesc mi-o poartă şi care, materializîndu-se într-o nouă fiinţă, se plimbă vioaie prin lume.

Dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău...

Zbor deasupra unui cuib de cuci

2008-12-16T22:47:00.000+02:00

Recidivez în obiceiul meu discutabil de a împrumuta, de data asta fără niciun fel de ruşine, titluri celebre pe care mă..mulez, ca să folosesc un cuvînt ce trezeşte, datorită unei anume folosiri într-un context recent, numai gînduri frumoase.

Virtutea acestui titlu mie mi se pare că stă tocmai în remarcabilul lui potenţial de a se universaliza. Adică, văzut de la o distanţă suficientă, orice poate părea, deci fi, un cuib de cuci, astfel zborul deasupra unui cuib de cuci poate deveni zborul deasupra oicărui fel de cuib.
Din avion, nu mai faci distincţie între oameni şi cuci, iar toate lucrurile îţi apar în micimea lor pe care la sol, datorită proximităţii care îţi produce o ameţeală a percepţiei, tinzi să o uiţi. Simpla proximitate cu un lucru te face să îl vezi mai mare decît e în realitate, adică în acea realitate lucidă din avion, singura reală. De ce singura reală? Deoarece dacă o astfel de detaşare prin distanţă, lungimea ochiului, creează o perspectivă în care lucrurile ţi se par cu adevărat mici, înseamnă că această realitate trebuie recunoscută şi respectată ca atare!

Există lucruri, puţine, care nu ajung să se confunde cu masa omogenă de cuci de la sol, sînt acele lucruri pe care le iei cu tine, care sînt în tine, pe care puterea ochiului interior le ţine mereu vii în faţa ochiului minţii. Astfel, detaşarea de toate lucrurile apare deodată ca o iluzie la fel de reală ca iluzia că toate lucrurile sînt mari doar pentru că se întîmplă să fii lîngă ele. Aşadar, depărtarea de anumite lucruri, chiar dacă fizic posibilă, rămîne imposibilă într-o altă realitate care o depăşeşte cu mult în complexitate pe cea fizică.

Probabil singurul zbor care e cu adevărat deasupra unui cuib de cuci, adică acel zbor pentru care toate lucrurile sînt cuci în realitatea lor pentru cel ce le percepe, e acel zbor în care ai devenit tu însuţi un cuc, în care, adică, ai reuşit să faci un salt atît de departe de tine încît ai lăsat în fara ta toate lucrurile care erau în tine. Dezavantajul capital al acestui salt e că te duce pe tine însuţi atît de departe de tine, încît, prinvindu-te de sus, nu mai dai doi bani pe tine, şi, dacă s-ar întîmpla să te vezi prin vreo crăpătură, te-ai strivi cu indiferenţa cu care striveşti un gîndac. Cu alte cuvinte, preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru distanţarea absolută eşti tu însuţi. După mine, e un bilet de avion pe care nimeni nu şi-l poate permite sau pe care nimeni nu ar trebui să fie atît de naiv încît să creadă că şi-l poate permite.

Hai să

2008-12-10T19:59:00.000+02:00

Hai să înmulţim cuvintele
Să lărgim fluviul discursului
Poate vom provoca o inundaţie de sens
Peste un pămînt ce cunoaşte doar retorica turnului Babel

Hai să spunem, fără rost, cuvinte
Şi după ele va veni sensul
Îl vor pune acolo cei ce le vor auzi
Căci îşi vor spune: trebuie să fie!

Hai să căutăm împreună dureri acceptabile
Plictisuri mai puţin greţoase
Hai să vedem dacă putem trăi şi altfel
Dacă ne e de ajuns o lume de cuvinte

Un soare pe zi

2008-12-09T11:05:00.000+02:00

Nu e soare in fiecare zi, dar în fiecare zi ai nevoie de un soare pentru pentru a reuşi să te dai jos din pat. Să te trezeşti, nu e chiar aşa lucru uşor! Nu mă refer la momentul în care, din raţiuni pur organice, deschizi ochii, ci la momentul care vine imediat după, momentul în care priveşti în jur, prin ceaţa ochilor încă pe jumătate închişi. Privirea asta e mai importantă decît orice altă privire din restul zilei, pentru că ea e însoţită de o contemplare a zilei în întregul ei, ba chiar de o contemplare a vieţii în întregul ei. E momentul în care, în ciuda minţii încă pe jumătate adormită, eşti capabil de o luciditate pe care nu o vei mai atinge tot restul zilei. În momentul ăla ştii dacă ai pentru ce să trăieşti sau nu, dacă ai pentru ce să te dai jos din pat sau nu. Lîncezeala pînă la prînz îşi are originea, în parte, în faptul că nu există niciun motiv suficient de puternic pentru a te pune pe picioare. Sînt două tipuri de motive: unele pozitive şi altele negative. Cele negative sînt cel mai bine exempllificate de elevul care trebuie neapărat să se trezească la şapte fără un sfert pentru a nu întîrzia la şcoală, sau de femeia de 40 de ani care se trezeşte la 4 30 pentru a ajunge în partea cealaltă a oraşului la croitoria unde lucrează, asta după ce a pregătit micul dejun pentru soţul alcoolic şi s-a asigurat că acesta nu are băutură ascunsă pe undeva, deşi, ştie ea bine, el oricum va face rost de 2, 3 lei pentru a-şi astîmpăra setea care în cele din urmă îl va omorî. Dar, îşi spune el, nu murim toţi într-o zi? Aşa e, toţi murim într-o zi, astfel viziunea alcoolicului despre lume şi viaţă e pe deplin justificată. Asta dacă viaţa asta e tot ce avem! Pe alcoolic, ce îl trezeşte dimineaţa, motorul lui motivaţional, este tocmai setea. În cazul lui, ca şi în cazul altor dependenţi, avem de-aface cu un caz particular de motivaţie care e şi negativă şi pozitivă în acelaşi timp. Motivaţia pozitivă este aceea care te trezeşte cu mult înainte de a te trezi de fapt, pentru că o visezi. Un exemplu siropos dar fără îndoială cel mai bun, ar fi cel al proaspătului îndrăgostit care, din nu ştiu ce motiv, are o întîlnire matinală cu iubita lui. Dar chiar dacă întîlnirea e undeva pe seară, el tot se trezeşte dimineaţa luminat, electrizat, de puterea şi căldura acestei motivaţii. Acesta este soarele lui. În concluzie, nu ne interesează deloc prognoza meteo, cel mai important soare, acela care contează cu adevărat, este soarele subiectiv.
În momentele alea de radicală lucidiate matinală, cînd ochii nu s-au deschis încă bine, cînd ceaţa somnului încă persistă prin zonele centrale ale creierului, toţi facem eforturi disperate pentru a ne găsi un soare, pentru că fără un soare oarecare nu avem niciun motiv să ne dăm jos din pat. Da, chiar şi elevul care trebuie să ajungă la şcoală la prima oră se gîndeşte că poate azi colega lui cu plete blonde îi va zîmbi ceva mai convingător decît data trecută, şi acesta este soarele lui în ziua respectivă, acela care îl însoţeşte în timp ce ia micul dejun cu ochii mai mult închişi şi se îndreaptă spre autobuz doar în virtutea unei inerţii cîştigate în clasele anterioare.

Ca un drog

2008-12-07T22:18:00.000+02:00

De la un răsărit de soare la un drog nu e o cale atît de lungă pe cît s-ar crede:ambele sînt capabile de a produce extaz, ambele produc dependenţă şi absenţa ambelor duce,în cele din urmă, la moarte. Un drog produce stări modificate de conştiinţă, la fel cum soarele, luminînd, te face să se simţi mai optimist (se pare că rata sinuciderilor e mai ridicată în ţările cu mai puţin soare) ceea ce se traduce tot într-o stare modificată de conştiinţă. Această serie de analogii forţate şi probabil de prost gust se termină în faţa unui fapt decisiv: soarele e gratis, pentru un drog trebuie să plăteşti, mai întîi cu bani, pentru ca în cele din urmă să ajungi să plăteşti preţul suprem, să te plăteşti pe tine însuţi, să te dai la schimb pentru iluzia de fericire. Un schimb deloc inteligent, dacă mă intrabă cineva pe mine. Dar oamenii fac atît de multe lucruri neinteligente în viaţă! S-ar zice că inteligenţa e un bun accesoriu pentru fiinţa umană, unul la care apelează doar în situaţii excepţionale, cum ar fi un examen sau anumite atribuţii solicitante la locul de muncă, în timp ce în cea mai mare parte a vieţii face abstracţie de ea.
Toata povestea asta s-ar putea reduce la: ce e natural e sănătos, ce e artificial te va omorî în cele din urmă! De aici rezulcă că problema crucială pe care trebuie să ne-o punem e: ce e natural şi ce e artificial ? O definiţie naivă ar putea fi: e natural ceea ce nu am făcut noi! Cu alte cuvinte, e natural tot ce e nu ţine de vreun proiect uman.
Mă trezesc trăind o stare modificată de conştiinţă, una în care nu mai mă recunosc. Întregul metabolism pare să fi suferit o modificare serioasă. În prezenţa soarelui meu sau a drogului meu (fapt încă nedecis) sînt ca cel îngheţat care e încălzit de soare sau ca drogatul în sevraj care îşi ia doza. Sînt nevoit să recunosc: sînt dependent! Însă, orice ar zice specialiştii, recunoaşterea depedenţei nu e deloc primul pas înspre vindecare, ci tocmai asumarea condiţiei de dependent, identificarea cu ea, renunţarea la orice speranţă că s-ar putea să nu fii depdendent. Vindecarea e cu totul altceva! Întrebarea vitală pe care trebuie să mi-o pun acum e dacă sînt dependent de un drog sau de un soare. Dacă e drog, trebuie să încep urgent o cură de dezintoxicare, pînă nu ajung să plătesc preţul suprem, după ce mi-am irosit, inutil, toate resursele. Dacă sînt dependent de soare, singura problemă e să găsesc o cale să nu mor de frig în nopţile astea lungi de iarnă, căci va veni cu siguranţă şi ziua, cînd soarele va face dragoste cu mine!
Întrebarea existenţială prin excelenţă: în ce măsură sînt creatorul a ceea ce m-a făcut dependent?

Ca un rasarit de soare

2008-12-06T22:34:00.000+02:00

Dragostea
Trebuie să fie
Ca un rasarit de soare

La fel de firesc ca ploia
Trebuie sa cadă
Dragostea

Te-ai trezit vreodată rugîndu-te de cer să plouă?
Ai realizat atunci cît eşti de ridicol
Dar asta nu ţi-a astîmpărat setea

Şi-ai plecat, cu umerii lăsaţi, plîngînd

Ştiai că s-a spus : nu treziţi dragostea pînă nu vine ea
Dar acum nu mai ştii nimic
Nu mai ştii dacă tu ai trezit-o pe ea sau ea pe tine

Te-ai trezit încălzit de un soare
Care apoi a vrut să-şi ia razele înapoi
Lăsîndu-te ciuruit

Te-ai trezit cerşind
Razele soarelui
Asta nu e dragoste, căci dragostea nu se cerşeşte
Dragostea asta care nu e ca un rasărit de soare
Oferindu-se pilelii tale, făcînd-o să fiarbă
Nu e deloc dragoste

Despre tentaţia de a procrea

2008-12-05T23:49:00.000+02:00

Mersul cu mijloacele de transport in comun are multe avantaje, avantaje pe care cei care merg doar cu maşinile personale nu le-au cunoscut niciodată sau le-au uitat de mult. Acum, nu concep deplasarea în afara confortului automobilului. După mine, dacă facem o ecuaţie simplă în care să luăm în calcul disconforul de a căuta loc de parcare oriunde se întîmplă să vrei să te duci, traficul infernal şi altele asemenea, e foarte posibil ca ecuaţia să dea cu minus sau rezultatul să fie zero. În orice caz, e o ecuaţie în care variabilele sînt foarte subiective, aşa că n-are rost să încerc să o universalizez.
Dar altceva voiam să spun. Principalul avantaj al mijloacelor de transport în comun e contactul uman, fără să mai pun la socoteală că nu trebuie să-ţi faci griji unde parchezi sau că atunci cînd autobuzul face 30 de minute de la o staţie la alta, îl poţi ruga frumos pe şofer să-ţi deschidă uşa. Însă nici asta nu voiam să spun, ci altceva. În autobuz sau tramvai sau orice altceva vezi oameni frumoşi şi oameni urîţi. E urît să vezi oameni urîţi, şi e frumos să vezi oameni frumoşi! Se poate oare închipui o afirmaţie mai banală şi, de ce nu, mai tautologică decît asta? Cu greu, probabil. Şi cu toate astea, ea are o substanţă şi încă una..substanţială!
Astăzi am văzut în autobuzul 122, aproape de Ghencea, o femeie deosebit de urîtă, care avea un copil deosebit de urît, o fetiţă. Urîţenia e mereu un specatcol dizgraţios, nu mai e nevoie să o spun (fără îndoială, eu însumi sînt un specatcol dizgraţios pentru acei oameni care mă găsesc urît, plecînd de la ideea, sau mai bine zis, sperînd în ideea că nu sînt urît în acel mod absolut care mă face un spectacol dizgraţios pentru absolut toată lumea). Cu toate astea, era ceva jalnic în urîţenia acelei mame şi a copilului ei. Probabil acest element nou (sentimentul de jale, de unde vine cuvîntul jalnic), se datora juxtapunerii celor două segmente: mamă-fiică, cauză şi efect, început şi continuare. Eu am trăit un sentiment de indignare, îmi venea să îi reproşez cu voce tare mamei că a avut nesimţirea să se reproducă : ea nu a ştia cît e de urîtă? Mai de mult, o prietenă, care nu e deloc urîtă, îmi spunea că ea nu vrea să aibă copii, deoarece nu vrea să se reproducă. Eu n-am crezut-o niciodată, şi s-a dovedit că nici ea nu se credea, deoarece la un moment dat s-a îndrăgostit şi acum doar aşteaptă momentul potrivit pentru a se reproduce. Explicaţia stă, cred eu, în minunea îndrăgostirii: să fii iubit, te face să te simţi frumos, adică demn de a te reproduce. La fel cum a nu fi iubit, te face să te simţi urît.
Bineînţeles, urîţenia e una dintre cele mai mari drame ale omenirii, ale existenţei în general, una pe care o ştiinţă ca estetica nu va putea niciodată să o abordeze adecvat, doarece problematica ei e incredibil de vastă. Nu încerc să minimalizez drama urîţeniei, de fapt, tocmai ea mă face să scriu. Urîţenia e, probabil, cel mai mare act de nedreptate care i s-a făcut vreodată omului! Dar asta e altă discuţie, una pe care mi-ar plăcea să o port într-o zi cu cineva, nu ştiu cu cine..
Şi totuşi (iată o afirmaţie pe care unii, grăbiţi, dintre aceia care se pricep doar la pus etichete, o vor cataloga ca pe o idee de extremă-dreapta): dacă mai puţini oameni urîţi ar ceda tentaţiei de a procrea, am avea o lume mai frumoasa!

Despre neajunsul de a te fi născut unde nu trebuie

2008-12-04T21:01:00.000+02:00

Cioran nu se va supăra pe mine pentru că i-am furat un pic titlul (e a doua oara cînd fur un titlu;îmi dau seama că nu fac asta din lipsă de inspiraţie, ci din dorinţa de a-mi lipi propriile gînduri de ceva celebru- O,tu inimă, ale cărei căi sînt dincolo de înţelegerea mea, ale cărei forţe dincolo de puterile mele! )

Citeam azi undeva despre nişte manuscrise de-ale lui Cioran, descoperite de o femeie care făcea curat (pînă şi în moarte misoginismul lui Cioran îşi găseşte confirmarea şi împlinirea: sînt absolut sigur că s-ar fi întors în mormînt dacă manuscrisele respective ar fi fost găsite de un bărbat care făcea curat!). Respectevele manuscrise au fost obiect de litigiu între firma de curăţenie unde lucra femeia respectivă şi Universitatea din Paris, care pretindea că are drepturi asupra manuscriselor lui Cioran. Instanţa, însă, a decis conform principiului : "ce găseşti al tău să fie".

Printre manuscrisele respective se aflau si trei versiuni de manuscris ale hit-ului cioranian (dacă stau să mă gîndesc, toate cuvintele lui Cioran au fost "hit"uri, dar asta e altă discuţie) Despre neajunsul de a te fi născut

Pe lîngă impietatea de a folosi titlul lui Cioran ca schelă pentru titlul meu, o să mai comit una încă şi mai mare, anume aceea de a completa cu o idee a mea. Şi îndrăznesc să fac asta pentru un motiv simplu: sînt profund încredinţat că Cioran nu e undeva în Cer privind în jos, cum la fel de încredinţat sînt că nu e nici in Iad privind în sus!

Iată teza mea: neajunsul nu e acela de a te fi născut, căci acest lucru, departe de a fi un neajuns, e o adevărată minune (pentru o dezvoltare ameţitoare a acestei idei, caută textul meu despre ameţeala metafizică, undeva în blogul ăsta). Ci neajunsul e acela de a te fi născut aici. Prin aici, înţeleg această lume care, departe de a fi cea mai bună dintre toate lumile posibile (şi dacă într-o seară, de curînd, am fost tentat să-i dau dreptate lui Leibniz, acum revin şi îi arunc o anatema veşnică şi sper să se răsucească în mormînt!), este, fără doar şi poate, cea mai rea dintre toate lumile posibile. Şi este cea mai rea, pentru că atunci cînd răul a trecut din potenţial în actual, a luat cea mai gravă formă a lui! Această observaţie o fac numai pentru cei care îşi fac probleme metafizice. Pentru ceilalţi, tot textul meu e superfluu, pentru că, în momentele noastre de luciditate, toţi ne dăm seama de acest lucru! Şi cu toate astea, IUBIM lumea asta! Dar o iubim doar pentru că, printre ruinele ei, intuim posibilitatea unei lumi mai bune! Iată de ce îndrăznesc să zic, dezlipindu-mă de Cioran, fie-i tărîna uşoară şi sufletul muritor odihnit : despre neajunsul de a te fi născut AICI!

Spiralele fatalităţii

2008-12-03T21:38:00.001+02:00

În poza de mai sus nu sînt eu, ci "ceva" care mă conţinea pe mine, cel de acum, ca fatalitate, ca inevitabil.
Controversa în jurul libertăţii ţine de cînd se gîndeşte, aşa că nu am de gînd să încerc să o termin eu, să o duc la o concluzie (de altfel, foarte bine spunea cineva: concluziile sînt pentru proşti! )
Ce vreau eu sa fac, în stilul liric-delirant care m-a consacrat (de fapt, nu m-a consacrat nimic deocamdată, aşa că ce am zis mai devreme e egal cu zero!), e să spun un lucru sau două despre iluzia libertăţii.
Sînt momente în care te trezeşti parcă mai sus cu un nivel decît tine însuţi, şi atunci îţi dai seama că locul în care te afli acum era "predestinat", că nu puteai să fii în altă parte. De altfel, acest fel de privire retrospectivă suferă şi el de ceea ce am putea numi iluzia-drumului-deja-parcurs, care, tocmai din motivul că a fost parcurs, ni se pare ca trebuia neapărat parcurs. În realitate, libertatea e mereu acolo, undeva în umbră, o forţă discretă, o eminenţă cenuşie care se ascunde în faldurile fenomenelor care, doar pentru că sînt vizibile, sînt creditate cu producerea realităţii. Privind înapoi, ne apucă ameţeala drumului deja parcurs. Dacă poziţia în care ne aflăm ne face fericiţi, ameţeala aceasta ia forma euforiei, dacă, în schimb, am ajuns într-un loc în care viaţa devine o alternativă la fel de bună ca şi moartea, atunci ameţeala-drumului-deja-parcurs ia o formă de greaţă, una care ne face să vrem să vomităm, se ne vomităm, să împroscăm realitatea cu bucăţile de realitate pe care nu am putut să le digerăm.

Înaintînd în chestia asta pe care o numim, în lisă de un cuvînt mai bun, viaţă, ne trezim, inevitabil, într-o scară spiralată care, avînd ca destin inevitabil moartea, puţin cîte puţin, e, fatal, a fatalităţii. Indiferent dacă treapta pe care stai acum e moale ca o canapea de sultan, sau la fel de inconfortabilă ca un pat de cuie încinse apreciat de virtuoşii autoflagelării, privind înapoi te apucă ameţeala unei spirale deja parcurse, care te face ori să vrei să o iei în jos, ori să zbori înspre un sus existent încă doar ca potenţial, deci spre un nicăieri virtual.

Evoluţie

2008-11-28T16:28:00.000+02:00

Ni se dă o lume. E vorba de lumea noastră şi de fapt noi sîntem cei care sîntem daţi ei, dar invit la o perspectivă asupra lumii pentru care e foarte potrivită afirmaţia „ni se dă o lume”. Să priveşti cu adevărat lumea nu e aşa de uşor pe cît s-ar crede. Făcînd parte din ea, e aproape imposibil să obţii o perspectivă asupra lumii, aşa cum ai o perspectivă asupra unui peisaj. Cei care nu cred în Dumnezeu, care, doar El, fiind în afara lumii, poate avea o astfel de perspectivă panoramică asupra ei, neagă şi posibilitatea oricărei perspective abolute fiind, din acest motiv simplu, relativişti.
Unul dintre puţinele lucruri pe care le ştiu cu certitudine e ca eu nu sînt Dumnezeu. O implicaţie directă a acestui fapt e că o perspectivă absolută asupra lumii îmi e imposibilă. Făcînd parte din lume, văd întotdeauna doar colţuri ale ei. Colţuri şi umbre. Umbre ale unor lucruri peste umbre ale altor lucruri. Umbre ale umbrelor. E atît de greu să înţelegi, să încorporezi un astfel de adevăr, încît eu, chiar în momentul în care scriu lucrurile astea, nu le cred cu adevărat sau le minimalizez importanţa. Faptul că ştiu lucrurile astea, nu mă împiedică să cred, aproape tot timpul, că lumea e aşa cum o văd eu. Pretenţia la obiectivitate a subiectivităţii e una dintre forţele fundamentale ale Universului, şi ar trebui pusă lîngă gravitaţie şi celelalte forţe slabe şi tari care ţin Universul închegat în el însuşi. De aici, tot felul de iluzii. Una dintre cele mai răspindite este aceea că „eu am întotdeauna dreptate”, cînd, ţinînd cont de cele spuse, eu nu am aproape niciodată dreptate. Sau, în orice caz, nu am niciodată dreptate în totalitate.
Tot o iluzie este ceea ce în general este numit ştiinţă. Nu sînt un sceptic sau agnostic radical, nu neg posibilitatea ştiinţei în general sau a ştiinţelor particulare (naturale, sociale etc). La urma urmelor, cine sînt eu ca să neg ceva pe lumea asta? Singurul lucru pe care pot să îl neg cu adevărat ar fi, eventual, eu însumi, adică viaţa mea.
O să spun ceva pentru cei care nu vor sa audă, celor care au urechi doar pentru „adevărurile ştiinţifice”, adică pentru acele adevăruri relative. Multe minţi sănătoase, de fapt, toate minţile sănătoase au admis următorul lucru de bun simţ : cunoaştearea umană nu poate avea niciodată o consecinţă atît de abolută ca negarea existenţei lui Dumnezeu, s-a recunoscut, adică, imposibilitatea unei dovezi pro sau contra existenţei lui Dumnezeu. A, dovezi sint posibile, dar DOVADA, în sensul a ceva ce impune ca obligatorie credinţa sau necredinţa în Dumnezeu, nu e posibilă!

Dar Evoluţia, ce facem cu Evoluţia ? Nu ne spune evoluţia de unde venim de fapt, că „ne tragem din maimuţă” ? Nu e evoluţia vocea ştiinţei care ne spune un adevăr ultim despre existenţă ? Aşa pare să fie, numai că se uită un lucru simplu dar esenţial, pe care am încercat să-l introduc mai devreme. Militantismul antiteist al unui Dawkins are „mica” vină de a fi cu totul neştiinţific, deşi se crede “ştiinţifizat,,, asta dearece încearcă să impună un adevăr absolut! Un adevăr absolut despre totalitatea, finalitatea ultimă a Universului. Ceea ce uită Dawkins şi toţi cei care se grăbesc să anunţe, pe baza „dovezilor evoluţiei” şi a „evoluţiei dovedite” (cu privire la „gradul de dovedire” a teoriei evoluţiei e o întreagă discuţie pe care, din păcate, nu mă simt acum pregătit să o am nici măcar cu mine însumi-sper ca într-o zi să fi aflat mai multe lucruri pentru putea a purta discuţia asta cu mine şi, de ce nu?, şi cu alţii!”), că „nu există Dumnezeu”, e că în momentul în care au optat pentru ştiinţă ca sursă de cunoaştere, au optat pentru o perspectivă intra-mundană, una care n-o să poată niciodată să le arate Universul în toată frumuseţea lui grandioasă, una pe care numai un ochi de zeu ar putea să o vadă!
În momentul în care înţelegi lucrul acesta, limba ar trebui să ţi lipeasca de cerul gurii, sau să se prindă între dinţi, sau, mă rog, ceva în registrul ăsta, atunci cînd vrei să anunţi că nu există Dumnezeu! Acum se înţelege mai bine şi de ce „nebunul zice în inima lui: nu există Dumnezeu”!
Eu nu aş zice despre toţi cei care zic că nu există Dumnezeu că sînt nebuni, dar aş zice că sînt foarte puţin modeşti, că lipsa lor de modestie, în situaţia asta, e atît de mare, încît ajunge să contrazică flagrant ce au ei mai uman, adică raţiunea! Cam acelaşi lucru cu ce zice Biblia, dacă stau să mă gîndesc bine! În orice caz, măcar am încercat să evit cuvîntul respectiv, nu mă poate acuza nimeni de rea-voinţă!

2008-11-25T22:01:00.001+02:00

Iubito

Iubito, de ce te-ai ascuns?
De ce în ceaţă, fără să-ţi pese de mine, corpul făcut din cea mai dulce pre-carne ţi-ai pus ?

Sînt spectator al neputinţei mele
De la scuipaţii de puşcăriaş de pe terenul de sport, doar din cînd în cînd îmi ridic capul spre stele

Iubito, de ce nu te găsesc ?
Doar de dragul rimei o spun: oare ce păcate mortale făcute în anii din urmă sînt pus să plătesc ?

Iubito, cînd o să apari?
Căci fără tine, o ştiu din ce în ce mai bine, chiar şi cei mai dulci struguri din lume sînt amari!

Hai cu mine

Hai cu mine
Unde se naşte iubirea
Acolo se vede cel mai bine din ce fel de material e fabricată firea

Vreau să te duc
În Utopia cea mai mare
În faţa căreia păleşte brave new world şi chiar cetatea soare

Calea într-acolo
O ghicim din ochii ce dau ocol trupului
Iar mai apoi de la spirit care, provocat mintal, face fără ruşine curte duhului

Hai cu mine acolo unde dragostea moare
S-ar putea să-l găsim cu greu, dar te asigur că e vorba de un loc sub soare

Moartea

Pluteşte în aer
Se loveşte de toţi pereţii fiinţei
Răsună un ecou mut
De la care ne dor urechile

Liniştea de moarte
Liniştea morţii
Moartea liniştii
Cînd ecoul surd al morţii se face auzit

Swan song

2008-11-25T00:25:00.000+02:00

All the words I know I have called in my service

To make me a swan song

All the useless words of the world I have called in my service

To watch me go down when it all goes terrible wrong

I want to make Shakespeare's best

Look bad when put to mine next

Or die, or better yet, get unborned, make my mother think twice before deliver

This has to be the final test

An illiterate that faces the abys

Summoning language to make his way straight, to dig him some tunnels

Through the walls that for so long have kept life away

Cause just before he goes, he wants to fully be alive, for just one day

Exalting myself above the highest peak of reason

Conjuring the thought to bow down before me

I need to grow taller than my poor, wretched body

There is no other way to really come to be

A hole must be made in this prison of meat

For one breath of fresh air I would give my last beat

Come out, though you smell like death

Come out, start to live

Come out, said he crying

Come out, stop confusing living with dying!

This pointless hymn is not mine

It's the swan dying in me that cries

What has been ever solved by speaking?

When have words conquered anything ?

From where the faith in making phrases?

It's all been said before, the world is still a mess!

Hey, stupid swan, stop singing!

Can't you see there are no ears for you?

Just die already, and let me get some sleeping

It's getting late and I am sick and tired too!

This neverending nonsense

These words just would not stop!

I'm so under the bad illusion

That talk can make me have a chance

What sort of magic do I think I master?

It will take millions of years to make a word move something

Stop flowing words already, do it faster!

Before you find yourself exhausted, bleeding, dying in the morning

I will not stop, I need to sing

It makes my heartache ache less

My song some little bits of happiness eventualy will bring

And you will thank me then, when you're no longer hopeless

Oh dear, poor, naive swan

You know you're dying, so why the happy-bitter song ?

It should be bitter-dark, or should not be at all!

I'm loosing it already, cause now I'm quarelling within myself

A timid voice, from deep, the basement or my being's core

Has lost it's faith in language, because the words it utterd were only dust under the giant Shakespeare foot

It's the swan crying : let me speak now and I will say no more

If you are lucky, you will one day fall in love, and love will fall in love with you, cause only love that goes both ways is truth

A sad look in the mirror

The swan was dead

She finally had went to bed

But she had made of me an warrior

the ungiven gift

2008-11-23T20:49:00.001+02:00

You are my gift
For which I am not fit
A running, restless soul
Quite ready to abhor

A gloomy, darkened day is here
The sun is way up high, behind the clouds
But even so, hope always remains near
Or else I would not want to be around

În fiecare joi e soare

2008-11-23T20:29:00.000+02:00

Vremea are căile ei nebănuite
Doar probabilitatea le mai bănuie
De unde certitudini, cînd totul e relativ?
Nimeni nu poate desena căile vîntului

Joi o să fie soare
Zisese ea
Iar el îşi închipuise
Naiv
Că nu probabilitatea
Ci joia
Făcea soarele să răsară

Vremea
E capricioasă ca vremurile
Singura ei virtute
E capriciul
De unde credinţa în minunea unui soare etern
Atunci?

În el
Geneza unei certitudini
Se înfiripase
Într-o zi
Joi

În el
Joi devenise
Dovada că o porgnoză meteo absolută
Era posibilă
Pentru el
În fiecare joi era soare
În fiecare joi e soare

Într-o lume împărţită
În zile, oameni, idei
Printre insule de absoluturi
Certîndu-se între ele pentru supremaţie
Plutea
Înspre unul unei joi

Pînă cînd
Joi şi-a născut propriul soare
Răsărit din ea
Un soare propriu
Esenţa zilei era senină
Toţi norii deveneau transparenţi
Inutili
Joi

I’m here to stay
Said the sun
Looking around
And all was gay

Limbile se uniseră
Pentru că unele lucruri
Pur şi simplu sună mai bine în engleză
Zisese ea, în treacăt

Şi de atunci
Prognoza vremii
N-a mai fost niciodată la fel
Între probabilităţi
Îşi făcuse loc absolutul
Unui soare de joi

Chiar dacă…
În generozitatea lui
Soarele lumina
Cu seninătate
Şi alte zile

Chiar dacă…
Lumina lui pentru alţii
Era un soare cu dinţi pentru el

Chiar dacă
Soarele ardea, îmbătrînea, murea
Lumina lui avea
În ciuda fiecărui nou an
Prospeţimea adolescenţei
Strălucirea trecînd triumfătoare
Prin sticlă
(La mulţi ani!)

Chiar dacă soarele îşi păstra căldura pentru alte zile
Lumina lui era destul combusitibil
Pentru o naivă fotosinteză a speranţei

Iar el, soarele, dădu neputincios din umeri:
Chiar dacă m-aş îmbrăca într-un sac
Razele mele ar lumina-n prejur

Dilema unui deţinut
Cînd singura libertate e aceea de a ucide

De azi inainte

2008-11-13T23:14:00.000+02:00

De azi inainte intrăm în rîndul lumii. Nu eu şi cu tine, cel care citeşti, ci eu şi cu blogul meu. Pentru ca lumea are mania numărătorii şi pentru ca eu m-am săturat să cred că sînt doar doar două persoane care îmi citesc efuziunile lirice, cînd de fapt, probabil, sînt patru, m-am înscris pe trafic.ro, tocmai pentru a demonstra că sînt patru şi nu doi, cititorii mei!

Tot de azi înainte îmi propun şi eu să cresc, altfel decît copacul retardat din poezie. Poate nu e prea tîrziu. O sa-mi iau nişte ghete rupte anul asta, o să stau cu picioarele prin zapada, o să iau toate bălţile la rînd, poate cresc şi eu mai drept, mai sus!

De azi înainte îmi propun să fiu mai cu capul în nori. Şi ce dacă o să-mi rup gîtul ?!!!

Posibilitatea unei insule (titlu plagiat)

2008-11-05T21:46:00.001+02:00

Eşti aici

Respirînd acelaşi aer cu mine

Dar nu-ţi simt căldura respiraţiei

Nici parfumul

Eşti aici, împărţind un spaţiu comun

Dar nu eşti cu mine

Nu ne-am intîlnit de fapt

Frumuseţea ta mă încălzeşte de la distanţă

Eşti frumoasă

Nu eşti cea mai frumoasă din lume

Eşti pur şi simplu frumoasă

Frumuseţea ta mă doare

Eşti un fruct negustat

Eşti frumoasă şi eşti aici

Dar nu cu mine

Dacă aş putea

Aş face o minune

O insulă doar pentru doi

Insula ar fi pretextul

Pentru noi doi

Acolo aş fi, în sfîrşit

Cu tine

Ai putea să alergi

Printre palmieri

Dar ai fi tot cu mine

Aici, aproape, mi-eşti departe

Acolo, departe, mi-ai fi mereu aproape

Şi acolo ai fi cea mai frumoasă din lume

Fantoma unui ideal

Unei veşnice potenţialităţi

Materializîndu-se din senin

Nu m-ar mai speria

Minunea asta

Ar eterniza vremelnicul

Chiar pentru trei zile numai

Acolo, te-aş respira numai pe tine

Odată cu mirosul florilor

De care n-am auzit vreodată

O minune, o insulă

Un copil naiv care şi le închipuie

Un suflet retardat, poate

Un bărbat sărac

Un copac

Care n-a crescut cum trebuie

Despre muzici uşoare şi grele -privindu-l pe Misha Katz

2008-11-02T22:44:00.000+02:00

Era o vreme cînd încercam să-mi explic de ce ascultam mai multă muzică "uşoară", cum ar fi un anume fel de trance, decît muzică "grea", vreme în care am găsit ceea ce credeam eu a fi un bun criteriu de împărţire a muzicii.

Muzica grea, gîndeam eu, era aceea care, contrar aşteptărilor, pluteşte în aer, rămîne la înălţime, şi pentru a intra în contact cu ea, trebuie să faci eforturi serioase pentru a..te înălţa, da. E vorba aici de muzica "clasică" (bineînţeles, în categoria asta intră şi romanticii, mai timpurii sau mai tîrzii sau alte forme ale muzicii "bune" pe care sper sa nu gresesc prea mult dacă o numesc simfonică).

Muzica "uşoară", rămînînd în cadrul aceleiaşi imagini, se prăbuşea peste tine, nu-i puteai scăpa! Nu era nevoie de niciun efort pentru a "o prinde", şi tocmai din cauza asta era uşoară! (analogia cu femeile, chiar daca într-un fel potrivită, e pur întîmplătoare. Pentru că a venit vorba, eu cred că o femeie uşoară nu e cea pe care o prinzi uşor, ci ce acare îţi scapă uşor printre degete după ce ai prins-o!). În categoria muzicilor uşoare intră absolut toate felurile de muzică modernă, mai puţin cea simfonică. Da, chiar şi rockul greu e tot muzică uşoară, în sensul ăsta.

Pe scurt, muzica grea e aceea care te chema pe tine la ea, te înălţa, pentru ca punctul de întîlnire să fie undeva în văzduh, iar muzica uşoară e aceea care vine la tine în groapa în care se întîmplă să te afli (care cel mai probabil e o groapă de gunoi), groapă pe care ea vine şi o face şi mai adîncă şi mai murdară.

Asta gîndeam atunci, cînd mă chinuiam să ajung la muzica grea doar pentru că ŞTIAM că e bună, dar cînd găseam plăcere mai ales în cea uşoară. Asta pentru că, după raţionamentul meu, ea mă găsea pe mine, îmi cruţa orice efort.

De atunci lucrurile s-au mai schimbat. Cred că prima plăcere muzicală autentică am simţit-o cînd am ascultat prima dată Adagietto ul din simfonia a 5 a de Gustav Mahler. Acum am ajuns să cred că Mahler e compozitorul meu preferat. Acum, mi-e mult mai uşor să prind muzica grea. De fapt, ceva s-a schimbat în aşa măsură încît am ajuns să mă îndoiesc de adevărul a ceea ce gîndeam mai demult despre muzici grele şi uşoare (ce am încercat să redau în cîteva cuvinte la începutul textului). Acum, mi se pare că muzica grea vine la mine, că nu mai e nevoie de atîta efort pentru a mă întîlni cu ea. Şi cu toate astea, am certitudinea că atunci cînd mă întîlnesc cu ea sînt în văzduh! Concluzia, care mi-e mi se pare logică, ar suna prost venind de la mine, aşa că o las nespusă.

În seara asta l-am văzut pe Misha Katz, un dirijor controversat, din cîte aud. În orice caz, Ceaikovski l-a făcut să se poarte ca un apucat. Se pare că aşa se poartă mereu, dar Ceaikovski a dat dansului său (da, era un dirijor care mai mult dansa decît dirija, sau, nu stiu, nu ma pricep, poate dirja dansînd..) proporţii cosmice. La pian, Dan Grigore, despre care se spune că ar fi cel mai mare pianist român în viaţă. Nici la asta nu mă pricep. Dar Ceaikovski ne-a apucat pe toţi de guler şi a dat cu noi de toţi pereţii cerului şi ai pămîntului! Nicio tiribombă nu se compară cu înăţimile şi viteza lui, şi niciun drog cu extazul pe care ti-l injectează (spun asta fără să fi încercat vreun drog, sa-mi fie acceptată doar ca licenţă poetică, deşi sînt convins că ştiu ce spun! )
Am înţeles încă odată în seara asta diferenţa radicală dintre muzicile uşoare şi cele grele: muzicile uşoare se amestecă cu noroiul din gura ta, îndulcindu-l, pe cînd muzicile grele te scot din noroi pentru a-ţi da să guşti din pudra atît de gustoasă a stelelor încît gura ta trebuie să-şi crească noi papile gustative pentru a putea smiţi toate aromele!

Viteza ucide!

2008-11-01T20:46:00.000+02:00

Te-ai trezit uneori ca te grăbeşti fără motiv? Atît de mult ne-a ameţit vîrtejul care învîrte, la urma urmei fără sens!, lumea. Cei care conduc maşini aleargă în primul rînd pentru ca pot! Caii putere sînt cei care mînă şoferul, nu invers! Simpla posibilitate a vitezei, ca şi cum ar avea conştiinţă, preia controlul.
Oare cîţi oameni care nici măcar nu se grăbeau au murit din cauza vitezei? Mai grav: oare cîţi oameni au fost omorîţi de şoferi care nici măcar nu se grăbeau? Oare ce urgenţă ar putea justifica o moarte? E limpede, la limită, doar o urgenţă de viaţă şi de moarte. Oare cîte urgenţe de viaţă şi de moarte avem pe zi? Indiferent de răspuns, ne grăbim întruna, ca şi cum fiecare drum ar fi o urgenţă de viaţă şi de moarte! Un vîrtej care ne-a ameţit cu totul, ne-a luat orice reper, ne-a îmbătat cu beţia vitezei şi care ne face să vedem mai puţin valoroasă decît o destinaţie oarecare viaţa unuia care se învîrte şi el cu noi în tiribomba deşertăciunilor, şi chiar pe a noastră. Patetica noastră viaţă pentru care ne-am da viaţa şi pe care, după cum ne demonstrăm în atîtea feluri, nu dăm mai mult de doi bani!

"Mă grăbeam..." Încotro te grăbeai ? "Mă grăbeam la.." Există vreun "la" care să justifice o viaţă? Oare viaţa mea să fie atît de puţin valoroasă încît să atîrne de un "la" oarecare?

Cei care se gîndesc că vorbesc (doar) despre condus maşini, greşesc. Vorbesc despre condus vieţi! Şi asta pentru că a conduce o maşină e în atîtea feluri similar cu a conduce o viaţă. Ăsta fiind şi motivul pentru care, deşi de cînd mi-am luat maşină am sărăcit cu totul, mă consider mai bogat!

Formele răului

2008-11-01T20:40:00.000+02:00

Poezia răului e darwinistă
Doar răul evoluează
Binele se conservă

Bunul, ca bun
E mulţumit în el însuşi
Răul, ca rău
Nu are pace
Pînă din el naşte o altă formă de rău

Un om bun e un om cu o faţă
Şi multe feţe are omul rău

Un gînd bun
Se ţine strîns în jurul bunătăţii lui
Unul rău e dezbinat în răutatea lui
În jurul golului său de substanţă
Răul e doar variaţie pe tema binelui
Un vierme zvîrcolindu-se prin materia pe care o degradează
Şi de aceea răul e variaţie
Iar binele e solid, e statornic

Heraclit era muncit de un duh rău

Cum sa schimbi lumea in 10 pasi

2008-09-29T21:29:00.000+03:00

Titlul acestui articol este o reflectare ironica a pragmatismului ultraoptimist promovat astazi ca solutie la toate problemele.
Exista carti despre cum sa devii miliardar in euro. E ciudat cum, la fel ca si in cazul horoscopului, atita oameni se grabesc, uitindu-si cu totul inteligenta, sa le creada. Dorinta omului de a crede ceva ce il avantajeaza il face adesea sa se hraneasca de bunavoie cu iluzii. In toate aceste carti exista, inevitabil, o serie de pasi care trebuie urmati cu strictete si care vor avea efectul magic dorit, garantat de autor si de experienta personala a acestuia.
E oare, in conditiile in care am presupune ca intreaga populatie a planetei ar sti sa citeasca, de conceput o planeta de miliardari? Atunci neadevarul acestor carti apare in toata goliciunea lui rusinoasa.

Individul este facut sa creada ca "totul ii este posibil", atita timp cit urmeaza reteta.

Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre o falsa responsabilizare individuala. Cea mai mare problema a omenirii nu e ca nu toti sintem miliardari in euro, sau dolari, si nici macar ca nu stim toti sa citim. Cea mai mare problema a omenirii e ca se confrunta in prezent cu spectrul sfirsitului ei. Cum a venit sfirsitul asa de aproape? Un bun economist crede ca economia explica totul, la fel cum un adevarat psiholog crede ca psihologia explica totul, si in cazul asta, al sfirsitului, caci ceea ce a adus sfiristul ar putea fi incadrat oarecum intr-o definitie a economiei. Ca e vorba de crestere economica, care implica cresterea consumului, de imperialism, care implica exploatare sustinuta si fara niciun fel de limite, sau de altceva asemanator, se poate observa cu usurinta ca acestea sint motivele care au adus sfirsitul. Societatea capitalista moderna face totul pentru a stimula consumul si nu se opreste de la nimic pentru a asigura ca exista ceva de consumat. In mijlocul acestui virtej, societatea se trezeste in fata unei naturi secatuite si care reactioneaza si ea printr-o blinda, deocamdata, incalzire globala. Poluare, resurse epuizate, probleme economice rezultante ce creaza la rindul lor probleme politicite si sociale, iata citeva dintre ingredientele sfirsitului care se profileaza, deocamdata putin bagat in seama, asupra omenirii.

Ne-am distrus casa, ne-am distrus caminul.
Consumati responsabil, cumparati pungi de hirtie, refuzati pungile de plastic. Nu lasati incarcatorul telefonului in priza. Opriti calculatorul cind nu il folositi. Opriti apa in timp ce va spalati pe dinti.
E datoria noastra sa respectam natura.
Nu va cumparati animale exotice ca apoi sa le dati drumul in curtea din spate. Se creeaza astfel dezechilibru in fragilul ecosistem.

Iata doar citeva dintre punctele forte ale unei retorici orientate spre responsabilizarea individului in fata sfirsitului. Pe de o parte, societatea iti spune sa iti cumperi televezioare cu ecranul cit mai mare, masinic cu motorul cit mai puternic, toate, bineinteles, asociate cu o casa cit mai mare, iar pe de alta ni se spune sa oprim apa in timp ce ne spalam pe dinti. Echilibru?

Dupa ce marea economie si marea politica au adus lumea in pragul dezastrului, se trece acum la aruncarea vinovatiei pentru tragedia asta asupra celui care fusese oricum exploatat de la bun inceput, o simpla victima. Cum? Prin responsabilizarea lui. Este facut sa creada ca de fapt el e vinovat de soarta planetei, ca viitorul ei sta in miinile lui de consumator.
Dupa ce societatea moderna a creat aerul pe care il respiram si a definit in linii mari caracteristicile naturii umane moderne, se asteapta acum de la individ sa salveze lumea. Nu doar o astfel de pretentie e aburda, in sensul eficientei ei, dar e imorala.
Despre eficienta, e limpede ca aceasta retorica a responsabilizarii poate avea efect doar asupra unui procent destul de mic de oameni, aceia care au un oarecare fel de constiinta morala. Acest procent este, stie toata lumea, redus. Civilizatia tine in anumite tari loc de constiinta morala, acolo unde ecologia e o moda si un trend social generalizat. Insa, in orice caz, numarul celor care vor sa schimbe ceva va fi intotdeauna prea mic. In realitate, nimeni nu-si doreste sa fie prea mare, pentru ca momentul in care individul ar inceta sa mai fie un produs al societatii de consum, mai exact, in momentul in care toti indivizii ar face asta, ar fi momentul incare societatea respectiva ar fi distrusa. Si nimeni nu vrea asta. Nu atita timp cit mai exista o lume naturala in care nebunia consumerista se mai poate desfasura.
Lucrurile nu sint simple. Avem de-aface cu o societate schizofrenica in care schizofrenia este impusa ca principiu de supravietuire.

Singurul mod in care lumea mai poate fi salvata e ca ea sa fie distrusa, iar acesta e paradoxul suprem al modernitatii. Schimbarea nu o fac masele, ci cei care conduc masele. Schimbarea lumii nu sta in puterea individului, ci in puterea citorva indivizi puternici. Individul se poate schimba pe sine, acesta e universul asupra caruia are putere. Individul poate creea o idee care sa schimbe lumea, dar o idee are nevoie de timp pentru a creste si a prinde viata, pentru a da rod. Problema astazi e ca nu mai avem timp, si de aceea speranta ca vreun individ de geniu ar putea schimba lumea prin ideile lui, e absurda.

Lumea poate fi schimbata doar de acei citiva indivizi care isi bat joc de restul lumii, de aceea este imoral sa promovezi ideea ca schimbarea incepe cu mine. In timp eu consum responsabil, societatea, la nivel macro, promoveaza o orgie a consumului, o exploatare descreierata a naturii prin marea industrie. In vreme ce eu opresc robinetul in timp ce ma spal pe dinti, un riu intreg e poluat de cine stie ce reziduuri toxice.

Schimbarea inspre bine trebuie sa inceapa de sus, de unde a inceput si cea inspre rau. Stim cu totii ca ea nu va incepe niciodata. Pina atunci, pina la niciodata, e imoral sa responsabilizezi individul, care e doar o bucata de carne care maninca si e mincata in acelasi timp. Retorica responsabilizarii trebuie demascata ca inutila si distractiva, deoarece distrage atentia de la adevarata problema, adevaratul loc al schimbarii, realizind o falsa culpabilizare a indivdului.

Nu exista nicio reteta despre cum posti salva lumea, nici in zece pasi, nici in o suta, nici in zece mii. Te poti salva pe tine. Consumind responsabil, te raportezi corect la natura, cu unicul efect ca ti-ai linistit constiinta si ca stai drept in fata Creatorului naturii, in cazul in care crezi in El. In afara de aceasta justificare subiectiva, care , eventual, te ajuta sa dormi mai bine, nu exista niciun alt efect notabil.

Lumea asta va sfirsi rupta in bucatele de paradoxul ei, de schizofrenia ei constitutiva.

Singur

2008-09-13T22:06:00.000+03:00

Nu am sens
Singur
Mă învîrt în gol
Singur
Singur n-are rost
Nimic n-are rost

Degeaba e Universul atît de mare
Dacă sînt singur

Mi-e dor de dor
Respir ca să continui ce?
Doar să nu mor?
Nu-mi place

E destul loc in mine pentru doi

Lumina intră-n mine
Dar acolo se vede
Doar negrul absenţei

De la mii de stele
Primesc darul lor de raze împachetate
Cuante în dar

Forma nedefinită a golului meu
E elastică
Se mulează pe nenumăratele
Potenţialităţi
Îşi aşteaptă împietrirea
Fericirea

Ah
Sînt singur
De tot

Locul de lîngă mine
O simplă reflexie a celui din mine
Stă veşnic călduţ
Şi gol
Echilibrul termodinamic
Ocoleşte locul veşnic călduţ de lîngă mine
El nu se răceşte niciodată

Ah, de-ar fi fost rece sau in clocot
Dar pentru că nu e nici rece nici in clocot
Eu fierb in suc propriu
Şi am început să mă dizolv într-o zeamă fără gust
Căci nimic n-are gust
De unul singur
De unul singur
Nimic n-are gust

Vreau să gust din nesingurătate

Azi s-a facut istorie

2008-09-10T21:26:00.000+03:00

Desigur, istorie sa face in fiecare zi. Istorie mica, istorie mare, istorie memorabila sau nu. In orice caz, istoriei nu-i pasa de nimic, e la fel de omogena ca si spatiul de care ziceam alta data. Se zice "a face istorie" doar pentru ca nu avem destula memorie pentru toate cite se intimpla, si atunci alegem dintre ele doar pe cele mai semnificative. Mai semnificative pentru noi. Din cauza asta un manual de istorie nu e nici pe departe la fel de "obiectiv" sau demn de incredere pe cit crede un copil de clasa a 5-a, sau a 8 a, sau a 12 a. Cred ca abia studentii de la istorie incep sa-si puna intrebari cu privire la manualele de istorie.

Dar azi chiar s-a facut istorie. Cred ca si un cutremur cu zeci de mii de victime ar fi fost eclipsat in luminoasa lume media, de LHC. Astazi s-a pus in functiune masina care ii sperie pe unii de moarte, insa frica asta pe mine ma lasa rece, la fel de rece ca temperatura aia de zero absolut din LHC. Nu pentru ca nu as crede ca, teoretic, e posibil ca joaca asta sa creeze o gaura neagra. Cred asta: o gaura neagra e perfect posibila. Pur si simplu nu se va intimpla: istoria are alta destinatie, pentru ca tot vorbisem de istorie. Pe de alta parte, lumea asta nu e chiar cea mai buna lume dintre toate lumile posibile, asa ca un sfirsit nu ar fi chiar lucrul cel mai rau care i s-ar putea intimpla. Dar despre asta alta data, in alta parte.

Istorie mi s-a intimplat si mie astazi, si tot stiintei trebuie sa-i fac plecaciuni. Am fost la "primul film 3d din Romania", desi se pare ca nu e chiar primul film 3d din Romania. Filmul, ca film, a fost o mare prostie ("Calatorie spre centrul pamintului", cu Brendan Fraier, pardon, Fraser, in rolul principal), dar experienta, ca experienta 3d, a meritat cei 25 de lei cit costa biletul. A fost ceva inedit, istorie, cum se zice, dar nu as mai repeta experienta. Si nu doar din cauza durerii de cap care ma luase din cauza ochelarilor, ci pur si simplu pentru ca am presimtirea ca toate filmele 3d vor fi, mai mult sau mai putin, niste prostii. Ca filme.

Asa se scriu blogurile, pornind de la astfel de banalitati. Toata lumea crede ca istoria mea, adica ceea ce a fost semnificativ pentru mine, are vreo importanta si pentru altcineva. Dar cui sa-i pese ca azi eu am vazut primul film 3d din viata mea, daca nu din Romania? Nimanui, fireste, si totusi atitia oameni scriu bloguri in virtutea credintei, naive, ridicole, stupide, in fond, ca si altora le pasa de istoria lor. Numai daca as fi vreo vedeta, ceea ce ar fi semnificativ pentru mine ar interesa si pe altii, prin acel fenomen ciudat de transmutatie a faptelor care face ca tunsoarea nu stiu cui in nu stiu ce salon cu nu stiu ce freza sa faca prima, sau macar a doua pagina, a ziarelor. Sau continutul blogurilor de vedeta.

Ar trebui sa fac altceva, sa scriu povestea aia de care m-am apucat. Numai gindul ca scriu la ea, CA AM INCEPUT-O, ma face fericit. Si totusi, zilele trec fara ca eu sa scriu un cuvint, pierzindu-ma printre nimicuri : serviciu, surfing aiurea, dezorientare existentiala, lipsa a prioritatilor, lene, din cind in cind cite un joc video violent, cite o activitate sociala. Stiu ca fericirea e acolo, in EA, si totusi parca un instinct masochist ma tine departe. Stiu ca nimic altceva nu are sens, ca nimic altceva nu ma poate face sa ma simt implinit, si cu toate astea NU SCRIU. Am certitudinea ca pina la urma o sa termin povestea aia, dar nu stiu cind. Iata: singura mea posibiltiate de a face ISTORIE, si eu trec in fiecare zi pe linga ea, ma delectez in preludiu, fara a trece la actul propriu-zis.

Unde? Acolo, sus..

2008-09-03T23:08:00.000+03:00

E posibil ca discutia despre sensul vietii sa fi cazut de mult in desuetitudine, sa fi ceva asemanator cu "nemurirea sufletului". La urma urmei, cele doua par a fi strins legate, desi nu sint, daca te uiti mai atent. In orice caz, eu gasit vara asta un sens al vietii, printre altele. Nu printre altele cite am facut am gasit si un sens al vietii, ci am gasit unul dintre posibilele sensuri ale vietii. Cum, viata are mai multe sensuri? Se pare ca da. Uneori parca e o autostrada tridimensionala, in care sensurile urca si coboara amestecindu-se intr-o geometrie cit se poate de neeuclidiana. E absurd, ce spun, stiu, dar de cind exclude absurdul, in totalitate, adevarul?
Ma intrebam, urcind pe munte, de ce urca oamenii pe munte. Sint multe motive, desigur. Dar eu ma intrebam de ce urca oamenii pe muntii aia de pe care probabilitatea sa nu te mai intorci e foarte mare. Vedeti, am ajuns cu gindul la sensul vietii ca urmare a impactului dintre diferite vieti particulare cu muntele. Intr-adevar, se pare ca localnicii de pe Everest, sau, ma rog, din jurul lui, se intrebau de ce vin albii acolo ca sa moara incercind sa urce pe muntele ala care lua vieti cu o inima de gheata (o metafora deosebit de potrivita in cazul asta, trebuie sa recunosc!).
Ce-i face pe oameni să moară încercînd să ajungă într-un loc din care odată ce ai ajuns nu ai ce face altceva decît să cobori? Întrebare banală, vor zice unii, dintre aceia cărora nu prea le plac înălţimile. Pentru mine, din contră, întrebarea ţinteşte adînc, adică spre înăţimi. Am înţeles că în omogenitatea abolută a locurilor ("Mi-e egal", zicea un erou al lui Camus referindu-se cam la tot ce îl înconjura), muntele se profilează ca o destinaţie privilegiată, deci ca sens. Gratuitatea rezultatului, absoluta lui neproductivitate, adica faptul de a sta pe culme şi de a nu avea altceva nimic de făcut decît să cobori, nu afecteaza cu nimic puterea lui de a da sens. Merg într-acolo doar pentru a fi acolo, doar pentru ca drumul către acolo se constituie ca obstacol, iar obstacolele TREBUIE depăşite, doar pentru ca priveliştea e frumoasă, apoi nu am altceva de făcut decît să refac, invers, traseul. Nu-i aşa că trăim viaţa doar pentru plăcerea de a depăşi obstacole şi fericirea a admira, din cînd în cînd, cîte un peisaj?
Mai radical, s-ar putea spune că viaţa astăzi nu mai are niciun sens, într-o lume lipsită de Dumnezeu sau dumnezei, şi că din cauza asta oamenii au devenit turişti şi dau vieţilor lor sensuri, de altfel de tot rîsul, ca acela de a cuceri un vîrf. Căci, fără îndoială, sensul vieţii e dat de acel lucru care e în stare să îi fie final, şi fiecare căţărător pe Everest ştie că acela ar putea fi ultimul lui drum.

Nu sint poet

2008-07-13T19:19:00.001+03:00

Stiu ca nu sint poet, insa ma joc cu poezia, asa cum te joci cu un lucru pe care stii ca nu ti-l poti permite, dar pe care ti-l doresti cu orice pret.
Asta deoarce am inteles puterea poeziei de a depasi limitele limbajului nepoetic, de a cuceri zone ale realitatii impenetrabile pentru acesta, pe care doar infiltrarea poetica printre pietrele fortaretei de incognoscibil le poate patrunde.

Ratacesc

2008-07-13T19:18:00.001+03:00

Ratacesc
Printre lucrurilea astea
Tari din jurul meu
Care ma zgirie
Ma gidila
Imi dau fiori
Forii banali
Ai piinii pe care o mestec
Ai hainelor care ma fac prezentabil
Gidilatul unei camasi
Nici prea larga nici prea strimta
Care-mi da fiori
Doua masini
Imbratisate intr-un sarut
Avind printre
Bratele lor de tabla
Care se string frenetic
Niste bucati de carne
Care odata au fost oameni
Au purtat nume
Si haine
Camasi de matase
Care le dadeau fiori
Imi dau fiori

Exist printre certitudni solide
Simturile mele
Care vorbesc doar limba materiei

Stiu prea bine
Ca sint analfabet
La singura materie care conteaza
Limba cerului
Ce, nu stiai
Ca cerul vorbeste?
Stelele nu ti-au spus niciodata
Cu un zimbet ironic
In coltul gurii
Ca praful in care
Te invirti
Pe care il respiri
Nu e totul?
E adevarat
In lumea asta
Nu poti vedea
Stelele
Din cauza becurilor
Care ne lumineaza strazile
Printre particule
Criminale de praf
Si virfuri de zgirie-nori
Nu poti vedea decit luna
Uneori
Care chiar si-atunci cind e plina
Nu reuseste
Sa umple golul
Din tine care vrea sa vada stelele
Doar omorind urbanismul
Sufletului ii vei salva viata

Ce?!!
Vrei ca sensul vietii tale
Sa fie dat de o broasca?
De o reptila care
Cumva
Nimeni nu stie exact cum
Si mai ales de ce
Ajunge o maimuta
Care se crede stramosul tau?
Emanciparea materiei?
Singura ta noblete
Sa fie de
Aristocrat, nobil si
Produs final al supei primitive?
Haide, termina!
Povestea asta cu supa
Face sa imi chioraie matele
De foame
O foame de sens!
Chiar nu vezi
Ca broasca asta
Care oracaie
Si pe care stramosii tai
Copiii lui Darwin
Au facut-o sa se creada
Stra-stramoasa ta
Nu te lasa
Sa auzi muzica stelelor?
Orice ar zice Einstein
Stelele nu ne-au
Invatat relativitatea
Ci ne-au cintat
In tonalitati pentru toate urechile
Absolutul

Invata sa ai urechi
Pentru limba cerului
Altfel te vei trezi
Dormind printre
Stirvurile putrezite
Ale unei carni
Copulind intruna cu ea insasi
Intr-o goana incestuoasa
Catre supa primitiva
Care pute
Inca de pe acum

2008-07-10T00:37:00.000+03:00

Dormeam
Pina acum citeva clipe
Ceva din mine inca doarme
Insa cevaul treaz din mine
E mai puternic
Am pastrat din somn
Doar mierea care
Iti face ochii lipiciosi
Usor fermentata
Ametindu-te

Nimic nu te duce
Pina in miezul lucrurilor
Ca visul
Nimic nu-ti da
O mai adinca
Certitudine
Ca visul
Nimic nu se compara
Cu ochiul lipicios si ametit de miere
Care vede tot
Adinc, nemijlocit
Tragindu-si puterea din vis
Consumindu-se in veghe

Ochiul magic de vis care vegheaza

El mi-a fugit catre stea
Acea stea
Ce imi veghea fereastra
Mai vazusem stele
Licarind
Dar niciuna n-a luminat ca ea
Steaua mea
Niciuna n-a mai patruns
Asa
Prin ochiul meu magic
In mine
Ochiul meu magic m-a patruns in ea
Fiinta mea era atunci numai vedere
Vederea ei a devenit fiinta mea

O stea
Si eu
Fata in fata
Vorbind
Imbratisindu-ne
Eu intrebind: de ce existi?
Ea imi vorbea
Vibra
Vibra a sens
Sensul vibra in ea
Si in mine, eu fiind in ea
Si ea ma intreba: de ce existi?
Si eu pe ea
Ah!
Cita lumina
In citeva secunde

Eram
O insula de intuneric
Bijbiam prin mine
Ma loveam cu fruntea
De intrebarile mele
Imi faceam cucuie
Carnea mea
E neagra
De la intuneric
E tesuta
Din tesuturi moarte
Intrebarile mele care vor sa ma omoare

Ah, abisul
Mereu ma pindeste
Ca sa-mi submineze fiinta
Mereu imi pune la indoiala temeiurile
Luminile care l-au luminat
N-au fost
Niciodata
Destul de puternice
ca sa-l patrunda pe tot
Pina la ea
Pina la steaua mea
Ea mi-a daruit
Citeva secunde de sens vesnic
Cind mierea inca imi picura de pe ochi
Lumina ei
Mi-a exorcizat toate abisurile
A umplut cu certitudine
Toate gropile
Sapate de indoielile mele
In textura diforma
A sufletului meu intrebator

N-a fost extaz mistic
A fost
o poveste de dragoste cu o stea
Mi s-a daruit
Si mi-a povestit
Cine a facut-o pe ea
Si de ce
Mi-a raspuns
Fara cuvinte
Doar prin sarutari
La toate de ce-urile

Odata cu mierea
Ce mi s-a prelins de pe ochi
S-au dus si dulcile ei sarutari
Degeaba
Mi-am scufundat fata in miere
Era falsa
Degeaba
Am incercat apoi
Sa respir cu nasul
Cu gura
Miere
Era amara
Iubita mea imi lasase un gust amar in gura
Ochiul meu magic
Se rupsese cu totul de vis
Si ramasese fara vlaga
Acum, nimic din mine
Nu mai dormea
Si eram mai sarac ca niciodata
Dar stiam
Ca n-am visat
Ca ma iubise o stea
In realitate!
Ca imi vorbise o stea
Cu adevarat!
Si certitudinea
Care a fost
Darul ei de nunta
Care imi eliberase
Toate orizonturile crepusculare
A ramas in mine
Asa cum saminta
Ramine si da rod
In trupul iubitei
Dupa actul dragostei

Iata rodul ei

Cea mai mare minune dintre toate!

2008-06-03T10:59:00.000+03:00

In functie de perspectiva pe care ti-o alegi, poti sa vezi o lume plina de minuni sau una fara nicio minune. Probabil totul de pinde de cum definesti “minunea” si de cum te definesti pe tine. Minune e acel lucru care se intimpla in ciuda faptului ca e imposibil? Sau doar in ciuda faptului ca e improbabil in cel mai inalt grad? Apoi, cind vine vorba de tine, trebuie sa decizi daca esti omul pentru care misterul e doar o problema inca nerezolvata, sau una cu totul nerezolvabila, adica o problema de constiinta, de credinta!
Insa orice fel de om ai fi, si oricum ai defini minunea, la un moment dat vei fi pus in fata unui fapt care va face sa treaca un fior prin fiecare celula din corpul tau, pentru ca e vorba de ceva ce aduce fantoma inexistentei fata in fata cu fragila constructie care esti tu si care, uite, exista!
Nu stiu ce au inteles altii prin “ameteala metafizica”, insa eu stiu ca ma apuca o teribila ameteala metafizica atunci cind ma gindesc la cit de usor as fi putut sa nu fiu niciodata. Din moment ce exist, mi se pare ca nu putea sa fie altfel, dar in momentul in care incep sa gindesc, imi dau seama ca, din contra, se prea putea sa fie altfel. Ba chiar era atit de probabil sa fie altfel, incit faptul ca eu exist apare ca cea mai mare minune dintre toate! Ameteala metafizica apare atunci cind fiinta ta se apleaca peste hotarele care ii dau viata si priveste in oceanul de probabilitati din care a aparut, cind certitudinea existentei este pusa fata in fata cu incertitudinea istorica a propriei ei deveniri!
Nu ai nevoie de cunostinte avansate de genetica, ci doar de un pic de luciditate si de curaj, pentru a te minuna de cea mai mare minune dintre toate. Primul pas este recunoasterea faptului banal ca tu esti un produs al istoriei. Si atunci, realizezi ca istoria ta a inceput chiar de la inceputul istoriei. Ca din infinitul de combinari ale materialului genetic uman au iesit rind pe rind milioane si milioane de indivizi care au contribuit ei insisi la expandarea continua a acelui infinit de diversitate facind uz de cea mai mare variabila dintre toate: libertatea. Privind retrospectiv, ai putea conchide ca fiecare alegere facuta de fiecare individ din istoria omenirii a dus cumva la tine, ca fiecare spermatozoid care si-a gasit, norocosul, el singur dintre milioane si milioane, calea catre acel loc unde se produce minunea nasterii, a contribuit, putin cite putin, la construirea acelei unice configuratii informatie genetica care este acum “tu”. Insa fiecare alegere ar fi putut sa duca in alta parte, sau un alt spermatozoid, acum patru mii douasutetreziecisitrei de ani, ar fi putut sa fie norocosul si atunci totul s-ar fi sfirsit, si astazi nu ar mai fi fost un TU. La un nivel naiv, crezi ca toate drumurile istoriei au dus la tine, insa la cel lucid si matur esti tulburat de adevarul ca ar fi fost probabil in cel mai inalt grad ca niciunul sa nu duca la tine, si aceasta tulburare a apelor din care ai iesit este tocmai ameteala metafizica de care vorbeam, singura ameteala pe care o recunosc demna de aceasta expresie.
Din fericire pentru linistea lor, cei mai multi oameni nu incearca niciodata aceasta ameteala metafizica, pentru ca ei nu sint tulburati vreodata nici macar de gindul ca mama lor ar fi putut sa-l prefere totusi pe tipul cu bani care ii facea curte, decit pe tatal lor care, desi simpatic, era sarac si care a reusit sa-i intre in inima doar dupa multe, multe insistente si nenumarate nopti in care dezandajdea nu-l lasa sa doarma.
Dar fericirea lor e doar aparenta, pentru ca cei care nu au incercat nicidata ameteala metafizica nu au realizat niciodata valoarea existentei lor, care consta tocmai in calitatea ei miracol! Cine oare, in trairea extatica a ametelii metafizice, ar mai putea sa se sinucida, anulind astfel, printr-un stupid act al vointel libere, neverosimila conspiratie istorica in urma careia a luat nastere acest fragil sistem care gindeste, aceasta minune a minunilor, aceasta cea mai mare minune dintre toate? Sinuciderea este totusi un caz extrem. Cu adevarat nefericiti sint cei care traiesc ca si cum existenta ar fi pentru ei o povara pe care o poarta doar asa, pentru ca nu au altceva mai bun de facut. A exista, dupa ce ai trecut prin initierea ametelii metafizice, echivaleaza cu a trai intr-o perpetua stare de fericire extatica, ca si cum ai fi inconjurat din toate partile de minuni. Asta pentru ca tu insuti esti minunea!

Divinul din Hollywood

2008-05-25T20:07:00.000+03:00

Filmele cu happy-end, sau cele in care "the good guy never dies", in care binele invinge de fiecare data raul in mod definitiv si irevocabil, sint de multa vreme carne de tun pentru artileria criticilor. De ceva vreme, n-as putea sa spun exact de cind, nici consumatorii de rind, adica nespecialisti dar care care sint totusi cit de cit cultivati, nu le mai inghit! Ne-am saturat cu totii de cliseele holywoodiene, nu-i asa? Atita amar de vreme ne-a fost insultata inteligenta, spunindu-ni-se povesti in care doar cei care merita traiesc intoteauna fericiti pina la adinci batrineti, in timp ce "the bad guy" primeste intotdeauna ceea ce merita, iar situatia este intodeauna salvata in ultimul moment. De parca noi nu stim ca in realitate lucrurile stau de cele mai multe ori exact pe dos! In special acest ultim ingredient este cel mai iritant dintre toate! M-am intrebat intotdeauna de ce sint unii regizori, sau scenaristi (nu stiu cine are ultimul cuvint! ) asa de prosti incit se baga singuri in incurcaturi din care se poate iesi numai printr-o minune strigatoare la cer de kitchoasa!
Eu sint probabil unul dintre ultimii oameni care ar trebui sa isi permita consideratii cu iz de critic de film! Dar as indrazni sa afirm ca esenta Hollywoodului sta exact in aceste trei ingrediente: final fericit, situatia salvata in ultimul moment, victoria finala a binelui asupra raului. Au fost dintodeauna creatori de film care au facut filme "bune" tocmai impotrivindu-se curentului general, in care omorau cu sadism pe "tipul cel bun" lasindu-ti un gust amar in gura, dar acestia, nu-i asa?, au fost nehollywoodieni!

Astazi parca mai mult ca alta data un film bun nu mai poate avea un final fericit, situatiile "la limita " trebuie evitate pe cit posibil, iar raul apare ca o realitate in fata careia nu poti face altceva decit sa te resemnezi.

Ma pricep si la teologie la fel de putin pe cit ma pricep la film, dar as indrazni sa fac citeva afirmatii si in acest domeniu.

Mi-amintesc o conversatie cu un prieten in care ii spuneam acestuia, ma citez, ca " sintem condamnati la un final fericit". Hollywoodul avea dreptate! Destinele individuale pot avea destinatii diferite, dar lumea in ansambul ei, universul intreg, este condamnat la un final fericit! Stiu asta, dar n-o pot aborda aici descriptiv. Pentru detalii suplimentare va invit sa-L intrebati pe Dumnezeu, El stie mai bine. O sa spun doar atit : faptul ca Dumnezeu exista, si El exista in acelasi sens in care Nietzsche a zis ca El e mort (poate asta e mai greu de inteles, dar cei care n-o vor intelege pot trece linistiti mai departe), e garantia finalului fericit pentru intreaga Realitate!

Asta implica, pe linga altele, si faptul ca "the bad guy" va primi ce merita, iar "the good guy gets to live happily ever after". Literalmente: cel bun va trai vesnic fericit!. Gasim astfel o uluitoare suprapunere intre rau famatele principii hollywoodiene si cele mai importante certitudini cu privire la destinul final al realitatii in ansambul ei!

Salvarea care vine in ultima secunda este un principiu pe care aparent ai putea mai greu sa il reconciliezi cu un fapt teologic. Dar, surprinzator, si acesta este la fel de divin ca celelalte. Cineva spunea ca Dumnezeu intervine sa "salveze ziua" doar atunci cind se pare ca totul este pierdut! Nu stiu de ce procedeaza El asa. Poate e fan hollywood? Ma indoiesc! Nu tine doar de spectacol salvarea care vine in ultima secunda! Doar cind situatia se apropie de un climax catastrofal salvarea este cu adevarat apreciata si este perceputa ca "o minune". Astfel, acest element hollywoodian isi gaseste corespondentul perfect in minunile divine. Poate Dumnezeu chiar are un gust pentru spectacol. Am zis intotdeauna ca El ar fi cel mai bun regizor, pentru ca doar El poate impinge cel mai departe acel fericit moment al eliberarii, acea ultima secunda in care bomba a fost dezamorsata!

E la fel de surpinzator si pentru mine sa fiu pus in fata evidentei ca acele rasuflate clisee hollyoodiene reprezinta de fapt intruparea, in aceasta unica forma de arta care e filmul, unor aspiratii umane fundamentale si unor realitati prin excelenta divine!

Tehnologie fragmentata

2008-05-12T18:59:00.000+03:00

Viata in societate te aduce, inevitabil, in contact cu multe bai publice. De fapt, e impropriu spus bai, pentru ca e vorba doar de wc-uri. Ca e vorba de o institutie oarecare, de un cinematograf, de un mall, de o benzinarie si asa mai departe, trebuie neaparat sa existe un wc, mai mult sau mai putin curat, dotat cu tehnologie sau mai rudimentar. Las la o parte wc-urile celor mai multe institutii publice de stat, pentru ca nu vreau sa aduc in discutie problema mirosului, si ma refer la acele institutii care au un oarcare interes pentru a respecta demnitatea umana, chiar cind vine vorba de o asemenea activitate care de obicei e îndosită, ocordindu-i-se mai degraba un loc de fund in ierarhia universului uman. Contactul cu wc-urile publice a fost pentru mine prilejul unei reflectii interesante. La baza acestei reflectii a stat o anume observatie, pe care o voi prezenta in continuare.

De obicei, tehnologia o gasesti intrupata în uscatorul de miini. Acesta functioneaza pe baza unor senzori care anunta aparatul ca tu ti-ai pus miinile acolo, şi acesta incepe să sufle aer cald peste tine. In alte wc-uri gasesti un senzor care trage apa pentru tine. Presupun, pentru ca nu am folosit niciodata un wc pentru femei, ca de aceasta minune a tehnicii beneficiază doar bărbaţii, pentru că doar lor le permite morfologia masculină sa foloseasca un pisoar. Astfel, dupa ce ai terminat, doar faci un pas in spate si apa se trage singura pentru tine. Am mai gasit, in alte wc-uri, un senzor care iti pune sapunul in mina, in timp ce in altele apa iti curge singura in mina cind iti pui mina sub robinet . Eu inca nu am fost intr-un wc in care uşa să se deschidă şi să se închidă singură, dar am auzit că există şi aşa ceva. Pornind de la observaţiile mele, insă, aş putea sa deduc că acel wc care are uşa pe senzori, nu va avea senzor nici la robinet, nici la sapun, nici la pisoar, nici in alta parte, deoarece rar am intilnit intr-un singur wc doua elemente diferite care să aiba senzor. De exemplu, daca e uscator pe senzor, o sa fii nevoit să tragi singur apa la pisoar, sau să o laşi aşa, să îţi pui singur săpun lichid in mînă, sau să eviţi toată povestea cu spălatul şi aşa mai departe. Daca ai senzor la săpun, nu mai ai la uscător etc etc.

Mi-a venit atunci in minte ipoteza geniului rău, care, în cazul asta, şi-a propus să fragmenteze tehnologia, astfel încît în niciun wc toate utilitatile să fie insufletite de aceasta.

2008-04-21T00:10:00.000+03:00

Mai bine sa mori, zise ea...

2008-04-20T23:19:00.000+03:00

Are in jur de 65 de ani. Fiecare dintre ei a fost greu, in felul lui. Nici macar unul nu a fost fericit. A avut zile fericite, cel mult. Dar si acelea au fost umbrite de ginduri negre, asa cum numai inima ei stie sa nasca. Are o inima bolnava. Acum e in spital in urma unui infarct. Toata viata ei a fost umbrita de ginduri negre. Cele mai mici griji se hiperbolizau in inima ei. O capacitate fantastica de a simti suferinta din jur. Cred ca o admir pentru asta. Cred ca i-am mostenit inima. Doar e mama mamei mele. Ma intreb: e inima ei bolnava pentru ca a adunat prea multe ginduri negre in ea? Sau a adunat multe ginduri negre pentru ca inima ei e bolnava?
In orice caz, pentru ea bucuria si fericirea au fost, intr-un fel anume, mai degraba ofense decit lucruri dupa care a alergat. Si-a facut un ideal din negarea de sine. Mai e, atunci, de mirare ca are inima bolnava? Pentru cine sa fi batut inima aceea, daca stapina ei se simtea prea altruista pentru a beneficia de bataile ei?

O alta forma pe care a luat-o la ea negarea de sine a fost munca. Toata viata a muncit. Acum, doctorii i-au interzis orice efort. Si sa nu se mai supere, orice ar f! Nu sint amuzanti, doctorii astia?

Acum, ca nu mai poate munci, i se pare ca nu mai are de ce sa traiasca? Am vizitat-o astazi la spital. M-am fotografiat impreauna cu ea. Niste fotografii reusite. Imediat imi spune ca ar fi mai bine sa moara, decit sa traisca asa. Trebuie sa urmeze un tratament, sa vada doctorul periodic, adica sa fie o povara pentru cei din jur. In plus, nu mai poate munci si deorece credea ca singura valoare a vietii ei era plusvaloarea realizata prin munca, acum viata i se pare fara valoare.

E o zi asa frumoasa. Esti un fel de sadomasochist daca te gindesti la moarte intr-o zi asa de frumoasa. Dar esti aproape de ea, doar esti intr-un spital. E mai usor, acolo. Imi vine sa pling. Ma simt si eu la fel de inutil ca si ea. La fel de aproape moarte. Ce inseamna, la urma urmei, 50 de ani? Nimic. Deja au trecut 25.

Cum e posibil plictisul

2008-03-14T00:04:00.000+02:00

Plictisul e posibil numai ca urmare a unei uriase neintelegeri cu privire la viata. Caci odata inteles miracolul fiecarei secunde, in irepetabilitatea ei, cine ar mai putea sa se plictiseasca? Se plictisesc doar cei saraci cu duhul, cei care nu gasesc in ei insisi un partener de dialog suficient de interesant.
A vorbi cu tine insuti, e nu numai baza sanatii mintale, cum zicea Kierkegaard mai demult, dar solutia suprema impotriva plictiselii! De fapt, nu e nevoie de solutii in cazul plictisului, caci acesta un e o problema, ci doar o neintelegere, iar pentru neintelegeri nu sint necesare solutii, ci doar clarificari. Despre ce ai putea vorbi cu tine insuti, cind stii deja tot ce ti-ai putea spune, din moment ce tu insuti esti acela care iti spui? Chiar daca pare putin probabil, sau chiar imposibi, se intimpla foarte des sa afli lucruri noi de la tine insuti, atunci cind vorbesti cu tine. Asta daca ai cu cine vorbi! Dar nu in informatie sta imbogatirea care vine din dialogul cu sine, ci in perspectiva la persoana a treia care se creeaza in actul dedublarii presupus de comunicarea cu sine. Vorbind cu tine, iesi din tine, si iesind din tine, te trezesti propriul tau partener de drum, unul mai interesant decit oricine altcineva din jurul tau, mai interesant deoarece numai el poseda dubla perspectiva interior-exterior. A te vedea ca si cum ai fi altcineva, iti trezeste interesul fata de tine insuti, interes rezervat in general necunoscutilor. Dar, pe cind in cazul necunoscutilor interesul acesta ramine vesnic nesatisfacut, in cazul tau, curiozitatea isi gaseste implinirea in chiar secunda in care s-a trezit.
A fi capabil sa iti trezesti propriul interes, inseamna a fi deasupra plictisului si de-asupra muritorilor de rind care se pling de plictiseala!

Sinuciderea ca forma suprema a bucuriei de viata sau Post Scriptum filosofic nestiintific la "Lui Dumnezeu ii place Golful alb 1.9TDI" partea I

2008-01-10T20:18:00.000+02:00

In seara asta, dupa multa vreme, mi-am dorit din nou sa mor. Nu e vorba de sinucidere, am folosit cuvintul asta in titlu doar din ratiuni de marketing. E vorba de dorinta dupa nefiinta. Mai demult imi doream sa nu fi existat niciodata, sa nu fi iesit din nefiinta, pentru ca, simteam eu, nu ma ridicam la inaltimea exigentelor fiintei. In seara asta am retrait acel sentiment amar ca vreau sa las lumea asta in urma inainte de a fi intilnit-o. In acel moment m-a cuprins si un sentiment de bucurie cum nu am mai trait demult, si nu doar din cauza ca ma reintilneam cu nostalgii mai vechi, ca si cum te-ai intilni cu o cunostinta mai veche (nu zic prieten vechi, pentru ca nostalgia respectiva, prin chiar natura ei, mi-era dusman de moarte-un joc de cuvinte mai nimerit nici ca se putea gasi!). Era bucuria regasirii unui eu mai vechi, si pe care eu il cred mai autentic, si pe care un ultima luna de zile l-am ingropat, l-am omorit, paradox, traind din plin. Acest din plin e pe deplin relativ la mine, la felul in care am trait pina acum, nu are in niciun caz un inteles absolut. In tentatia nefiintei pe care am trait-o in seara asta in timp ce treceam prin fata magazinului Unirea, am trait voluptatea intilnirii cu un eu mai vechi si mai bun al meu, unul pe care in ultimul timp l-am tradat. Am simtit atunci greata fata de carne, dar o greata care mai purta inca in ea simburele poftei, de care nu voi scapa niciodata! M-a patruns gindul dulce-amar ca trebuie sa expediez masina la care platesc 115 euro pe luna timp de zece ani, si care nu e Golf Alb 1.9TDI, ci Seat Leon alb, 1.9 TDI (Oare lui Dumnezeu ii plac partialitatile? ), caci ea (mai bine zis "it") a contribuit in mod semnificativ la tradarea fostului meu eu principal, care acum a devenit un simplu alterego neglijat, aproape mort. Ce a adus in capul meu gindurile astea? Ce m-a adus inapoi la mine insumi, redindu-mi fericirea ca poate nu mi-am ratat inca esenta? Sa fi fost Wittgenstein, cu ale sale Lectii despre psihologie, estetica si religie-aproape singura mea lectura din luna care a trecut? Nu, nu a fost el, adica nu doar el. Mi-am amintesc ca odata spuneam ca singurul lucru care nu mi se pare pierdere de vreme pe lumea asta e cititul. Intr-un fel, esenta mea statea in citit. In ultimele saptamini, de cind am inceput sa "traiesc", nu am mai citit aproape deloc, si astfel am ajuns sa simt ca imi ratez esenta. Nu a trebuit sa fiu Freud ca sa imi dau seama de asta. Citind din nou, m-am reintilnit cu mine citit, si mi s-a facut greata de mine cel care sint acum. Dar oare mai pot renunta la mine?

Murphy nu are intotdeauna dreptate

2007-10-22T21:48:00.000+03:00

De multe ori, gindindu-ma la Murphy, incercam o placere amara: uite, iar are asta dreptate! Imi placea sa cred, dintr-un soi de masochism metafizic, daca pot spune asa, ca lumea e in asa fel facuta incit Murphy sa aiba intotdeauna dreptate. Universul insusi comploteaza impotriva noastra si isi organizeaza toate energiile in asa fel incit cheia de care avem nevoie sa fie mereu ultima! Un om care n-a trait degeaba, obisnuiam sa zic, despre acest Murphy.

Dar se pare ca il supra estimam. Si mi-am dat seama de asta intr-o situatie in care , pur intimplator, sau nu!, a fost implicata o cheie. Insa aceasta cheie nu era folosita conform menirii ei de cheie, ci intr-un mod ciudat, pervers. Aveam doua chei la un breloc: una de la casa si una de la serviciu. Singura cheie a casei era, in acel moment, cheia de la brelocul meu. Ma grabeam tare, n-am mai avut timp sa caut altceva si am luat primul lucru care mi-a venit in mina si am incercat sa repar ceva metalic. Fara sa gindesc prea mult, am fortat cheia. Metalul ei de proasta calitate a cedat imediat, si m-am trezit dintr-o data in mina cu doua bucati nefolositoare de metal, in loc de o cheie. In momentul acela mi-am dat seama de toata grozavia situatiei: daca cheia pe care tocmai o mutilasem pina la descompunere era cheia de la casa, aveam o mare problema. Nu aveam o alta cheie dupa care sa multiplic, ceea ce insemna ca as fi fost nevoit sa stau intreg weekendul in casa, putind sa plec doar cite 15 minute pina la supermarketul de la colt pentru a lua ceva de mincare, pina as fi avut o alta cheie pe care sa o duc la cei copiaza chei. Am fugit la usa, cu inima batindu-mi, si am incercat cheia pe care nu o distrusesem. Mergea! Nu o stricasem. Murphy nu avusese dreptate in acest moment crucial. Erau 50% sanse ca el sa aiba dreptate, si nu avusese! Daca Murphy se poate insela intr-o asemenea situatie extrem de favorabila lui, probabilistic vorbind, atunci cu siguranta ca el se inseala si in alte situatii.

Poate ca, pina la urma, Universul are ceva mai bun de facut decit sa isi concentreze toate energiile astfel incit cheia de care avem noi nevoie sa fie mereu ultima!

Ma spal pe dinti si ei vorbesc maghiara

2007-10-11T22:30:00.000+03:00

Am murit si am ajuns in iad, ziceam. Dup-aia am zis ca am exagerat(un pic) : de fapt daor adormisem in tren si ajunsesem intr-un loc unde toata lumea vorbea maghiara si era plin de biciclete cu motor. Exagerearea era asa: somnul era o usoara exagerare pentru moarte, iar locul ala unde toata lumea vorbea maghiara si se plimba cu motociclete cu motor e ra o (si mai) usoara exagerare pentru iad.

Niciodata nu am fost mai norocos sa adorm in tren ca atunci. De fapt, e o minune ca am pierdut statia. Inainte sa adorm, vorbisem cu doi oameni care coborau in acelasi loc cu mine, dar care cind au coborit au uitat de mine. Au uitat, desi vorbisem despre lucruri serioase, ca de exemplu, tenisul de masa, homosexualitate, relatii la distanta, atunci cind tu esti in Constanta si ea la Oradea (era cazul unui politist de frontiera care statea pe bancheta din fata mea: lucra in Constanta, dar avea iubita in Oradea-daca tragi o linie intre punctele astea doua, obtii o diagonala perfecta a formei geometrice neeuclidiene care este tara noastra. Si cumva, tipul asta reusea sa mentina o diagonala fierbinte intre cele doua indepartate puncte. Poate ca reusea sa o tina fierbinte cu prostituatele din port. Spun asta pentru ca dupa ce o tipa blonda care statea linga mine a coborit in Brasov, m-a lovit cu urmatoarea remarca: "Ce piept avea tipa!".

Cu toate astea, au uitat de mine si eu m-am trezit in iad, 45 de minute mai tirziu decit trebuia. Oricum, daca as fi coborit la timp, as fi ajuns in purgatoriu, loc in care de altel, m-am intors mai tirziu.
Asteptind in gara iadului un tren care sa ma duca inapoi in purgatoriu.
Gasesc un sef de gara dragut (o fi vreun demon deghizat! vorbeste si maghiara, e limpede ca are ceva singe de drac in el!) si care ma lasa sa imi incarc telefonul in camera lui, care se intimpla sa fie si centrul de comanda al garii.
Vreau sa ma spal, dar nu are apa.
Imi spune ca s-ar putea sa curga niste apa undeva, mai incolo. Ma duc. Acolo, cineva spala o motocicleta. Ma apropii de el. Il intreb: "Ma scuzati, ati putea sa imi dati si mie niste apa de la furtunul ala?". Se uita la mine ciudat si imi raspunde stricat: Nu stiu romaneste. Ba da, uite ca stii, daca poti sa mi spui ca nu stii. Dar nu stau sa il confrunt cu paradoxurile logicii si ale limbajului. Ma gindesc ca, la cit de speriat era, o fi inteles ca vreau sa fac o tura cu bicicleta, nu sa ma spal pe dinti la furtunul lui. Renunt. Ma intorc la seful meu iubit de gara. Ma gindesc ca ma pot spala pe dinti si fara apa. Asa ca incep sa ma spal pe dinti stind pe o banca, in gara. O fetita de vreo 14 ani trece pe linga mine si intoarce capul repede in dreapta ei ca sa vad ca a izbucnit in ris, dar eu vazusem . Incep si eu sa rid, cu periuta de dinti in gura. O inteleg: nu vezi in fiecare zi un tip care se spala pe dinti stind pe banca in gara, ca si cum ar fi cel mai natural lucru din lume.

Seful meu de gara vine sa cautam apa impreuna. E greu de crezut ce misiune dificila poate si sa gasesti niste apa intr-o gara. Insa datorita familiaritatii sefului de gara cu domeniul pe care il stapinea, reusim, intr-un final, sa gasim un WC-u in care un furtun sta agatat de tavan si care are un robinet. Se uita la mine triumfator: "Ai grija sa nu te inunzi!". Nu ma inund. Incerc sa imi aranjez parul. Mi-ar prinde bine o oglinda, insa toata incaparea arata ca o baie medievala, si pe vremea aia oglinzile erau rare.

Ies afara, triumfator si eu.
Ma intilnesc din nou cu fata de 14 ani care se uita din nou la mine, de data asta doar zimbind.
Vine trenul. Pina la urma, iadul nu a fost chiar iad.
Mai iad a fost purgatoriul, decit iadul. Mai iad a fost purgatoriul, decit iadul.

Adevarata continuare pentru Dumnezeu pentru o zi nu e aia in care clovnul ala joaca rolul lui Noe

2007-09-29T16:21:00.001+03:00

Nu , adevarata continuare am trait-o eu astazi. Am publicat mai jos povestea petrecuta acum citiva ani, asa cum am scris-o atunci, cu toate naivitatile ei, are meritul de a fi fost scrisa sub impresia momentului, deci e autentica, in care, pentru un schizofrenic, eu am fost Dumnezeu pentru o zi. Poza de la inceputul povestii nu e de atunci, ci e de astazi, deci mult mai proaspata decit povestea. Si, poate e nevoie sa specific, el e in fotografie, nu eu.
As putea sa povestesc mult pe seama raporturilor stabilite intre el si mine. De la putere absoluta asupra lui, am trecut la frica de el, si prin multe alte tipuri de raporturi, prea complicat de expus aici.

Astazi, l-am revazut, si a fost ca si cum m-as fi intosr in timp. A fost mai putin patimas, dar consecvent. A insistat de mai multe ori sa vorbeasca cu mine intre patru ochi, si imi arunca priviri cind duioase, cind minioase, cind pline de complicitate, ca si cum numai noi doi am fi stiut cine eram eu, iar el ma asigura cumva ca va tine totul secret. La un moment dat s-a apucat sa spuna celor care mai erau pe acolo ca el asteapta sa ma sparg. Sa ma sparg, am intrebat rizind, eu si cei din jur. Da, zice el, sa se sparga. Pare el mic (de fapt, nu sint chiar mic, am un onorabil 1,74), dar cind isi da jos carnea asta de pe el, are cinci metri. Am raspuns, tot rizind, ca m-as fi multumit sa am macar 1,80, cinci metri fiind multe peste asteptarile mele, sau dorintele persoanelor de sex opus. Daca inaltimea mea neimpresionanta, de 1,74, poate sa fie la un moment dat o problema pentru o fata de 1,72, sa zicem, caz in care, daca si-ar lua tocuri, ar fi mai inalta decit mine, in mod sigur o inaltime de cinci metri ar fi o problema pentru toate fetele din lume, situatie tragica, atit pentru mine, dar si pentru ele, in care eu as ramine tinar si nefericit, cum, de altfel, sint si acum.

Imediat dupa discutia asta, am profitat de un moment de neatentie al lui si am fugit mincind pamintul, uitindu-ma cu frica inapoi. Dar scapasem! Eram in siguranta. De ce frica asta? Va afla cel care va citi povestea de mai jos, asa cum a fost ea scrisa acum citiva ani. Imi dau seama acum ca eu nu m-am multumit niciodata sa spun o poveste, uitindu-ma la inceputul eseistic al acestui text. Nu m-am multumit sa povestesc ce mi s-a intimplat, m-am simtit dator sa fac metafizica pornind de la ea. De dragul autenticitatii, am lasat povestea asa cum am scris-o atunci, dar sper ca mi se va ierta patetismul abordarii.