Nu sint poet

Stiu ca nu sint poet, insa ma joc cu poezia, asa cum te joci cu un lucru pe care stii ca nu ti-l poti permite, dar pe care ti-l doresti cu orice pret.
Asta deoarce am inteles puterea poeziei de a depasi limitele limbajului nepoetic, de a cuceri zone ale realitatii impenetrabile pentru acesta, pe care doar infiltrarea poetica printre pietrele fortaretei de incognoscibil le poate patrunde.

Ratacesc

Ratacesc
Printre lucrurilea astea
Tari din jurul meu
Care ma zgirie
Ma gidila
Imi dau fiori
Forii banali
Ai piinii pe care o mestec
Ai hainelor care ma fac prezentabil
Gidilatul unei camasi
Nici prea larga nici prea strimta
Care-mi da fiori
Doua masini
Imbratisate intr-un sarut
Avind printre
Bratele lor de tabla
Care se string frenetic
Niste bucati de carne
Care odata au fost oameni
Au purtat nume
Si haine
Camasi de matase
Care le dadeau fiori
Imi dau fiori

Exist printre certitudni solide
Simturile mele
Care vorbesc doar limba materiei

Stiu prea bine
Ca sint analfabet
La singura materie care conteaza
Limba cerului
Ce, nu stiai
Ca cerul vorbeste?
Stelele nu ti-au spus niciodata
Cu un zimbet ironic
In coltul gurii
Ca praful in care
Te invirti
Pe care il respiri
Nu e totul?
E adevarat
In lumea asta
Nu poti vedea
Stelele
Din cauza becurilor
Care ne lumineaza strazile
Printre particule
Criminale de praf
Si virfuri de zgirie-nori
Nu poti vedea decit luna
Uneori
Care chiar si-atunci cind e plina
Nu reuseste
Sa umple golul
Din tine care vrea sa vada stelele
Doar omorind urbanismul
Sufletului ii vei salva viata

Ce?!!
Vrei ca sensul vietii tale
Sa fie dat de o broasca?
De o reptila care
Cumva
Nimeni nu stie exact cum
Si mai ales de ce
Ajunge o maimuta
Care se crede stramosul tau?
Emanciparea materiei?
Singura ta noblete
Sa fie de
Aristocrat, nobil si
Produs final al supei primitive?
Haide, termina!
Povestea asta cu supa
Face sa imi chioraie matele
De foame
O foame de sens!
Chiar nu vezi
Ca broasca asta
Care oracaie
Si pe care stramosii tai
Copiii lui Darwin
Au facut-o sa se creada
Stra-stramoasa ta
Nu te lasa
Sa auzi muzica stelelor?
Orice ar zice Einstein
Stelele nu ne-au
Invatat relativitatea
Ci ne-au cintat
In tonalitati pentru toate urechile
Absolutul

Invata sa ai urechi
Pentru limba cerului
Altfel te vei trezi
Dormind printre
Stirvurile putrezite
Ale unei carni
Copulind intruna cu ea insasi
Intr-o goana incestuoasa
Catre supa primitiva
Care pute
Inca de pe acum

Dormeam
Pina acum citeva clipe
Ceva din mine inca doarme
Insa cevaul treaz din mine
E mai puternic
Am pastrat din somn
Doar mierea care
Iti face ochii lipiciosi
Usor fermentata
Ametindu-te

Nimic nu te duce
Pina in miezul lucrurilor
Ca visul
Nimic nu-ti da
O mai adinca
Certitudine
Ca visul
Nimic nu se compara
Cu ochiul lipicios si ametit de miere
Care vede tot
Adinc, nemijlocit
Tragindu-si puterea din vis
Consumindu-se in veghe

Ochiul magic de vis care vegheaza

El mi-a fugit catre stea
Acea stea
Ce imi veghea fereastra
Mai vazusem stele
Licarind
Dar niciuna n-a luminat ca ea
Steaua mea
Niciuna n-a mai patruns
Asa
Prin ochiul meu magic
In mine
Ochiul meu magic m-a patruns in ea
Fiinta mea era atunci numai vedere
Vederea ei a devenit fiinta mea

O stea
Si eu
Fata in fata
Vorbind
Imbratisindu-ne
Eu intrebind: de ce existi?
Ea imi vorbea
Vibra
Vibra a sens
Sensul vibra in ea
Si in mine, eu fiind in ea
Si ea ma intreba: de ce existi?
Si eu pe ea
Ah!
Cita lumina
In citeva secunde

Eram
O insula de intuneric
Bijbiam prin mine
Ma loveam cu fruntea
De intrebarile mele
Imi faceam cucuie
Carnea mea
E neagra
De la intuneric
E tesuta
Din tesuturi moarte
Intrebarile mele care vor sa ma omoare

Ah, abisul
Mereu ma pindeste
Ca sa-mi submineze fiinta
Mereu imi pune la indoiala temeiurile
Luminile care l-au luminat
N-au fost
Niciodata
Destul de puternice
ca sa-l patrunda pe tot
Pina la ea
Pina la steaua mea
Ea mi-a daruit
Citeva secunde de sens vesnic
Cind mierea inca imi picura de pe ochi
Lumina ei
Mi-a exorcizat toate abisurile
A umplut cu certitudine
Toate gropile
Sapate de indoielile mele
In textura diforma
A sufletului meu intrebator

N-a fost extaz mistic
A fost
o poveste de dragoste cu o stea
Mi s-a daruit
Si mi-a povestit
Cine a facut-o pe ea
Si de ce
Mi-a raspuns
Fara cuvinte
Doar prin sarutari
La toate de ce-urile

Odata cu mierea
Ce mi s-a prelins de pe ochi
S-au dus si dulcile ei sarutari
Degeaba
Mi-am scufundat fata in miere
Era falsa
Degeaba
Am incercat apoi
Sa respir cu nasul
Cu gura
Miere
Era amara
Iubita mea imi lasase un gust amar in gura
Ochiul meu magic
Se rupsese cu totul de vis
Si ramasese fara vlaga
Acum, nimic din mine
Nu mai dormea
Si eram mai sarac ca niciodata
Dar stiam
Ca n-am visat
Ca ma iubise o stea
In realitate!
Ca imi vorbise o stea
Cu adevarat!
Si certitudinea
Care a fost
Darul ei de nunta
Care imi eliberase
Toate orizonturile crepusculare
A ramas in mine
Asa cum saminta
Ramine si da rod
In trupul iubitei
Dupa actul dragostei

Iata rodul ei

Cea mai mare minune dintre toate!

In functie de perspectiva pe care ti-o alegi, poti sa vezi o lume plina de minuni sau una fara nicio minune. Probabil totul de pinde de cum definesti “minunea” si de cum te definesti pe tine. Minune e acel lucru care se intimpla in ciuda faptului ca e imposibil? Sau doar in ciuda faptului ca e improbabil in cel mai inalt grad? Apoi, cind vine vorba de tine, trebuie sa decizi daca esti omul pentru care misterul e doar o problema inca nerezolvata, sau una cu totul nerezolvabila, adica o problema de constiinta, de credinta!
Insa orice fel de om ai fi, si oricum ai defini minunea, la un moment dat vei fi pus in fata unui fapt care va face sa treaca un fior prin fiecare celula din corpul tau, pentru ca e vorba de ceva ce aduce fantoma inexistentei fata in fata cu fragila constructie care esti tu si care, uite, exista!
Nu stiu ce au inteles altii prin “ameteala metafizica”, insa eu stiu ca ma apuca o teribila ameteala metafizica atunci cind ma gindesc la cit de usor as fi putut sa nu fiu niciodata. Din moment ce exist, mi se pare ca nu putea sa fie altfel, dar in momentul in care incep sa gindesc, imi dau seama ca, din contra, se prea putea sa fie altfel. Ba chiar era atit de probabil sa fie altfel, incit faptul ca eu exist apare ca cea mai mare minune dintre toate! Ameteala metafizica apare atunci cind fiinta ta se apleaca peste hotarele care ii dau viata si priveste in oceanul de probabilitati din care a aparut, cind certitudinea existentei este pusa fata in fata cu incertitudinea istorica a propriei ei deveniri!
Nu ai nevoie de cunostinte avansate de genetica, ci doar de un pic de luciditate si de curaj, pentru a te minuna de cea mai mare minune dintre toate. Primul pas este recunoasterea faptului banal ca tu esti un produs al istoriei. Si atunci, realizezi ca istoria ta a inceput chiar de la inceputul istoriei. Ca din infinitul de combinari ale materialului genetic uman au iesit rind pe rind milioane si milioane de indivizi care au contribuit ei insisi la expandarea continua a acelui infinit de diversitate facind uz de cea mai mare variabila dintre toate: libertatea. Privind retrospectiv, ai putea conchide ca fiecare alegere facuta de fiecare individ din istoria omenirii a dus cumva la tine, ca fiecare spermatozoid care si-a gasit, norocosul, el singur dintre milioane si milioane, calea catre acel loc unde se produce minunea nasterii, a contribuit, putin cite putin, la construirea acelei unice configuratii informatie genetica care este acum “tu”. Insa fiecare alegere ar fi putut sa duca in alta parte, sau un alt spermatozoid, acum patru mii douasutetreziecisitrei de ani, ar fi putut sa fie norocosul si atunci totul s-ar fi sfirsit, si astazi nu ar mai fi fost un TU. La un nivel naiv, crezi ca toate drumurile istoriei au dus la tine, insa la cel lucid si matur esti tulburat de adevarul ca ar fi fost probabil in cel mai inalt grad ca niciunul sa nu duca la tine, si aceasta tulburare a apelor din care ai iesit este tocmai ameteala metafizica de care vorbeam, singura ameteala pe care o recunosc demna de aceasta expresie.
Din fericire pentru linistea lor, cei mai multi oameni nu incearca niciodata aceasta ameteala metafizica, pentru ca ei nu sint tulburati vreodata nici macar de gindul ca mama lor ar fi putut sa-l prefere totusi pe tipul cu bani care ii facea curte, decit pe tatal lor care, desi simpatic, era sarac si care a reusit sa-i intre in inima doar dupa multe, multe insistente si nenumarate nopti in care dezandajdea nu-l lasa sa doarma.
Dar fericirea lor e doar aparenta, pentru ca cei care nu au incercat nicidata ameteala metafizica nu au realizat niciodata valoarea existentei lor, care consta tocmai in calitatea ei miracol! Cine oare, in trairea extatica a ametelii metafizice, ar mai putea sa se sinucida, anulind astfel, printr-un stupid act al vointel libere, neverosimila conspiratie istorica in urma careia a luat nastere acest fragil sistem care gindeste, aceasta minune a minunilor, aceasta cea mai mare minune dintre toate? Sinuciderea este totusi un caz extrem. Cu adevarat nefericiti sint cei care traiesc ca si cum existenta ar fi pentru ei o povara pe care o poarta doar asa, pentru ca nu au altceva mai bun de facut. A exista, dupa ce ai trecut prin initierea ametelii metafizice, echivaleaza cu a trai intr-o perpetua stare de fericire extatica, ca si cum ai fi inconjurat din toate partile de minuni. Asta pentru ca tu insuti esti minunea!

Divinul din Hollywood

Filmele cu happy-end, sau cele in care "the good guy never dies", in care binele invinge de fiecare data raul in mod definitiv si irevocabil, sint de multa vreme carne de tun pentru artileria criticilor. De ceva vreme, n-as putea sa spun exact de cind, nici consumatorii de rind, adica nespecialisti dar care care sint totusi cit de cit cultivati, nu le mai inghit! Ne-am saturat cu totii de cliseele holywoodiene, nu-i asa? Atita amar de vreme ne-a fost insultata inteligenta, spunindu-ni-se povesti in care doar cei care merita traiesc intoteauna fericiti pina la adinci batrineti, in timp ce "the bad guy" primeste intotdeauna ceea ce merita, iar situatia este intodeauna salvata in ultimul moment. De parca noi nu stim ca in realitate lucrurile stau de cele mai multe ori exact pe dos! In special acest ultim ingredient este cel mai iritant dintre toate! M-am intrebat intotdeauna de ce sint unii regizori, sau scenaristi (nu stiu cine are ultimul cuvint! ) asa de prosti incit se baga singuri in incurcaturi din care se poate iesi numai printr-o minune strigatoare la cer de kitchoasa!
Eu sint probabil unul dintre ultimii oameni care ar trebui sa isi permita consideratii cu iz de critic de film! Dar as indrazni sa afirm ca esenta Hollywoodului sta exact in aceste trei ingrediente: final fericit, situatia salvata in ultimul moment, victoria finala a binelui asupra raului. Au fost dintodeauna creatori de film care au facut filme "bune" tocmai impotrivindu-se curentului general, in care omorau cu sadism pe "tipul cel bun" lasindu-ti un gust amar in gura, dar acestia, nu-i asa?, au fost nehollywoodieni!


Astazi parca mai mult ca alta data un film bun nu mai poate avea un final fericit, situatiile "la limita " trebuie evitate pe cit posibil, iar raul apare ca o realitate in fata careia nu poti face altceva decit sa te resemnezi.

Ma pricep si la teologie la fel de putin pe cit ma pricep la film, dar as indrazni sa fac citeva afirmatii si in acest domeniu.

Mi-amintesc o conversatie cu un prieten in care ii spuneam acestuia, ma citez, ca " sintem condamnati la un final fericit". Hollywoodul avea dreptate! Destinele individuale pot avea destinatii diferite, dar lumea in ansambul ei, universul intreg, este condamnat la un final fericit! Stiu asta, dar n-o pot aborda aici descriptiv. Pentru detalii suplimentare va invit sa-L intrebati pe Dumnezeu, El stie mai bine. O sa spun doar atit : faptul ca Dumnezeu exista, si El exista in acelasi sens in care Nietzsche a zis ca El e mort (poate asta e mai greu de inteles, dar cei care n-o vor intelege pot trece linistiti mai departe), e garantia finalului fericit pentru intreaga Realitate!

Asta implica, pe linga altele, si faptul ca "the bad guy" va primi ce merita, iar "the good guy gets to live happily ever after". Literalmente: cel bun va trai vesnic fericit!. Gasim astfel o uluitoare suprapunere intre rau famatele principii hollywoodiene si cele mai importante certitudini cu privire la destinul final al realitatii in ansambul ei!

Salvarea care vine in ultima secunda este un principiu pe care aparent ai putea mai greu sa il reconciliezi cu un fapt teologic. Dar, surprinzator, si acesta este la fel de divin ca celelalte. Cineva spunea ca Dumnezeu intervine sa "salveze ziua" doar atunci cind se pare ca totul este pierdut! Nu stiu de ce procedeaza El asa. Poate e fan hollywood? Ma indoiesc! Nu tine doar de spectacol salvarea care vine in ultima secunda! Doar cind situatia se apropie de un climax catastrofal salvarea este cu adevarat apreciata si este perceputa ca "o minune". Astfel, acest element hollywoodian isi gaseste corespondentul perfect in minunile divine. Poate Dumnezeu chiar are un gust pentru spectacol. Am zis intotdeauna ca El ar fi cel mai bun regizor, pentru ca doar El poate impinge cel mai departe acel fericit moment al eliberarii, acea ultima secunda in care bomba a fost dezamorsata!


E la fel de surpinzator si pentru mine sa fiu pus in fata evidentei ca acele rasuflate clisee hollyoodiene reprezinta de fapt intruparea, in aceasta unica forma de arta care e filmul, unor aspiratii umane fundamentale si unor realitati prin excelenta divine!

Tehnologie fragmentata

Viata in societate te aduce, inevitabil, in contact cu multe bai publice. De fapt, e impropriu spus bai, pentru ca e vorba doar de wc-uri. Ca e vorba de o institutie oarecare, de un cinematograf, de un mall, de o benzinarie si asa mai departe, trebuie neaparat sa existe un wc, mai mult sau mai putin curat, dotat cu tehnologie sau mai rudimentar. Las la o parte wc-urile celor mai multe institutii publice de stat, pentru ca nu vreau sa aduc in discutie problema mirosului, si ma refer la acele institutii care au un oarcare interes pentru a respecta demnitatea umana, chiar cind vine vorba de o asemenea activitate care de obicei e îndosită, ocordindu-i-se mai degraba un loc de fund in ierarhia universului uman. Contactul cu wc-urile publice a fost pentru mine prilejul unei reflectii interesante. La baza acestei reflectii a stat o anume observatie, pe care o voi prezenta in continuare.

De obicei, tehnologia o gasesti intrupata în uscatorul de miini. Acesta functioneaza pe baza unor senzori care anunta aparatul ca tu ti-ai pus miinile acolo, şi acesta incepe să sufle aer cald peste tine. In alte wc-uri gasesti un senzor care trage apa pentru tine. Presupun, pentru ca nu am folosit niciodata un wc pentru femei, ca de aceasta minune a tehnicii beneficiază doar bărbaţii, pentru că doar lor le permite morfologia masculină sa foloseasca un pisoar. Astfel, dupa ce ai terminat, doar faci un pas in spate si apa se trage singura pentru tine. Am mai gasit, in alte wc-uri, un senzor care iti pune sapunul in mina, in timp ce in altele apa iti curge singura in mina cind iti pui mina sub robinet . Eu inca nu am fost intr-un wc in care uşa să se deschidă şi să se închidă singură, dar am auzit că există şi aşa ceva. Pornind de la observaţiile mele, insă, aş putea sa deduc că acel wc care are uşa pe senzori, nu va avea senzor nici la robinet, nici la sapun, nici la pisoar, nici in alta parte, deoarece rar am intilnit intr-un singur wc doua elemente diferite care să aiba senzor. De exemplu, daca e uscator pe senzor, o sa fii nevoit să tragi singur apa la pisoar, sau să o laşi aşa, să îţi pui singur săpun lichid in mînă, sau să eviţi toată povestea cu spălatul şi aşa mai departe. Daca ai senzor la săpun, nu mai ai la uscător etc etc.

Mi-a venit atunci in minte ipoteza geniului rău, care, în cazul asta, şi-a propus să fragmenteze tehnologia, astfel încît în niciun wc toate utilitatile să fie insufletite de aceasta.

Mai bine sa mori, zise ea...

Are in jur de 65 de ani. Fiecare dintre ei a fost greu, in felul lui. Nici macar unul nu a fost fericit. A avut zile fericite, cel mult. Dar si acelea au fost umbrite de ginduri negre, asa cum numai inima ei stie sa nasca. Are o inima bolnava. Acum e in spital in urma unui infarct. Toata viata ei a fost umbrita de ginduri negre. Cele mai mici griji se hiperbolizau in inima ei. O capacitate fantastica de a simti suferinta din jur. Cred ca o admir pentru asta. Cred ca i-am mostenit inima. Doar e mama mamei mele. Ma intreb: e inima ei bolnava pentru ca a adunat prea multe ginduri negre in ea? Sau a adunat multe ginduri negre pentru ca inima ei e bolnava?
In orice caz, pentru ea bucuria si fericirea au fost, intr-un fel anume, mai degraba ofense decit lucruri dupa care a alergat. Si-a facut un ideal din negarea de sine. Mai e, atunci, de mirare ca are inima bolnava? Pentru cine sa fi batut inima aceea, daca stapina ei se simtea prea altruista pentru a beneficia de bataile ei?

O alta forma pe care a luat-o la ea negarea de sine a fost munca. Toata viata a muncit. Acum, doctorii i-au interzis orice efort. Si sa nu se mai supere, orice ar f! Nu sint amuzanti, doctorii astia?

Acum, ca nu mai poate munci, i se pare ca nu mai are de ce sa traiasca? Am vizitat-o astazi la spital. M-am fotografiat impreauna cu ea. Niste fotografii reusite. Imediat imi spune ca ar fi mai bine sa moara, decit sa traisca asa. Trebuie sa urmeze un tratament, sa vada doctorul periodic, adica sa fie o povara pentru cei din jur. In plus, nu mai poate munci si deorece credea ca singura valoare a vietii ei era plusvaloarea realizata prin munca, acum viata i se pare fara valoare.

E o zi asa frumoasa. Esti un fel de sadomasochist daca te gindesti la moarte intr-o zi asa de frumoasa. Dar esti aproape de ea, doar esti intr-un spital. E mai usor, acolo. Imi vine sa pling. Ma simt si eu la fel de inutil ca si ea. La fel de aproape moarte. Ce inseamna, la urma urmei, 50 de ani? Nimic. Deja au trecut 25.

Cum e posibil plictisul

Plictisul e posibil numai ca urmare a unei uriase neintelegeri cu privire la viata. Caci odata inteles miracolul fiecarei secunde, in irepetabilitatea ei, cine ar mai putea sa se plictiseasca? Se plictisesc doar cei saraci cu duhul, cei care nu gasesc in ei insisi un partener de dialog suficient de interesant.
A vorbi cu tine insuti, e nu numai baza sanatii mintale, cum zicea Kierkegaard mai demult, dar solutia suprema impotriva plictiselii! De fapt, nu e nevoie de solutii in cazul plictisului, caci acesta un e o problema, ci doar o neintelegere, iar pentru neintelegeri nu sint necesare solutii, ci doar clarificari. Despre ce ai putea vorbi cu tine insuti, cind stii deja tot ce ti-ai putea spune, din moment ce tu insuti esti acela care iti spui? Chiar daca pare putin probabil, sau chiar imposibi, se intimpla foarte des sa afli lucruri noi de la tine insuti, atunci cind vorbesti cu tine. Asta daca ai cu cine vorbi! Dar nu in informatie sta imbogatirea care vine din dialogul cu sine, ci in perspectiva la persoana a treia care se creeaza in actul dedublarii presupus de comunicarea cu sine. Vorbind cu tine, iesi din tine, si iesind din tine, te trezesti propriul tau partener de drum, unul mai interesant decit oricine altcineva din jurul tau, mai interesant deoarece numai el poseda dubla perspectiva interior-exterior. A te vedea ca si cum ai fi altcineva, iti trezeste interesul fata de tine insuti, interes rezervat in general necunoscutilor. Dar, pe cind in cazul necunoscutilor interesul acesta ramine vesnic nesatisfacut, in cazul tau, curiozitatea isi gaseste implinirea in chiar secunda in care s-a trezit.
A fi capabil sa iti trezesti propriul interes, inseamna a fi deasupra plictisului si de-asupra muritorilor de rind care se pling de plictiseala!

Sinuciderea ca forma suprema a bucuriei de viata sau Post Scriptum filosofic nestiintific la "Lui Dumnezeu ii place Golful alb 1.9TDI" partea I

In seara asta, dupa multa vreme, mi-am dorit din nou sa mor. Nu e vorba de sinucidere, am folosit cuvintul asta in titlu doar din ratiuni de marketing. E vorba de dorinta dupa nefiinta. Mai demult imi doream sa nu fi existat niciodata, sa nu fi iesit din nefiinta, pentru ca, simteam eu, nu ma ridicam la inaltimea exigentelor fiintei. In seara asta am retrait acel sentiment amar ca vreau sa las lumea asta in urma inainte de a fi intilnit-o. In acel moment m-a cuprins si un sentiment de bucurie cum nu am mai trait demult, si nu doar din cauza ca ma reintilneam cu nostalgii mai vechi, ca si cum te-ai intilni cu o cunostinta mai veche (nu zic prieten vechi, pentru ca nostalgia respectiva, prin chiar natura ei, mi-era dusman de moarte-un joc de cuvinte mai nimerit nici ca se putea gasi!). Era bucuria regasirii unui eu mai vechi, si pe care eu il cred mai autentic, si pe care un ultima luna de zile l-am ingropat, l-am omorit, paradox, traind din plin. Acest din plin e pe deplin relativ la mine, la felul in care am trait pina acum, nu are in niciun caz un inteles absolut. In tentatia nefiintei pe care am trait-o in seara asta in timp ce treceam prin fata magazinului Unirea, am trait voluptatea intilnirii cu un eu mai vechi si mai bun al meu, unul pe care in ultimul timp l-am tradat. Am simtit atunci greata fata de carne, dar o greata care mai purta inca in ea simburele poftei, de care nu voi scapa niciodata! M-a patruns gindul dulce-amar ca trebuie sa expediez masina la care platesc 115 euro pe luna timp de zece ani, si care nu e Golf Alb 1.9TDI, ci Seat Leon alb, 1.9 TDI (Oare lui Dumnezeu ii plac partialitatile? ), caci ea (mai bine zis "it") a contribuit in mod semnificativ la tradarea fostului meu eu principal, care acum a devenit un simplu alterego neglijat, aproape mort. Ce a adus in capul meu gindurile astea? Ce m-a adus inapoi la mine insumi, redindu-mi fericirea ca poate nu mi-am ratat inca esenta? Sa fi fost Wittgenstein, cu ale sale Lectii despre psihologie, estetica si religie-aproape singura mea lectura din luna care a trecut? Nu, nu a fost el, adica nu doar el. Mi-am amintesc ca odata spuneam ca singurul lucru care nu mi se pare pierdere de vreme pe lumea asta e cititul. Intr-un fel, esenta mea statea in citit. In ultimele saptamini, de cind am inceput sa "traiesc", nu am mai citit aproape deloc, si astfel am ajuns sa simt ca imi ratez esenta. Nu a trebuit sa fiu Freud ca sa imi dau seama de asta. Citind din nou, m-am reintilnit cu mine citit, si mi s-a facut greata de mine cel care sint acum. Dar oare mai pot renunta la mine?

Murphy nu are intotdeauna dreptate

De multe ori, gindindu-ma la Murphy, incercam o placere amara: uite, iar are asta dreptate! Imi placea sa cred, dintr-un soi de masochism metafizic, daca pot spune asa, ca lumea e in asa fel facuta incit Murphy sa aiba intotdeauna dreptate. Universul insusi comploteaza impotriva noastra si isi organizeaza toate energiile in asa fel incit cheia de care avem nevoie sa fie mereu ultima! Un om care n-a trait degeaba, obisnuiam sa zic, despre acest Murphy.

Dar se pare ca il supra estimam. Si mi-am dat seama de asta intr-o situatie in care , pur intimplator, sau nu!, a fost implicata o cheie. Insa aceasta cheie nu era folosita conform menirii ei de cheie, ci intr-un mod ciudat, pervers. Aveam doua chei la un breloc: una de la casa si una de la serviciu. Singura cheie a casei era, in acel moment, cheia de la brelocul meu. Ma grabeam tare, n-am mai avut timp sa caut altceva si am luat primul lucru care mi-a venit in mina si am incercat sa repar ceva metalic. Fara sa gindesc prea mult, am fortat cheia. Metalul ei de proasta calitate a cedat imediat, si m-am trezit dintr-o data in mina cu doua bucati nefolositoare de metal, in loc de o cheie. In momentul acela mi-am dat seama de toata grozavia situatiei: daca cheia pe care tocmai o mutilasem pina la descompunere era cheia de la casa, aveam o mare problema. Nu aveam o alta cheie dupa care sa multiplic, ceea ce insemna ca as fi fost nevoit sa stau intreg weekendul in casa, putind sa plec doar cite 15 minute pina la supermarketul de la colt pentru a lua ceva de mincare, pina as fi avut o alta cheie pe care sa o duc la cei copiaza chei. Am fugit la usa, cu inima batindu-mi, si am incercat cheia pe care nu o distrusesem. Mergea! Nu o stricasem. Murphy nu avusese dreptate in acest moment crucial. Erau 50% sanse ca el sa aiba dreptate, si nu avusese! Daca Murphy se poate insela intr-o asemenea situatie extrem de favorabila lui, probabilistic vorbind, atunci cu siguranta ca el se inseala si in alte situatii.

Poate ca, pina la urma, Universul are ceva mai bun de facut decit sa isi concentreze toate energiile astfel incit cheia de care avem noi nevoie sa fie mereu ultima!

Ma spal pe dinti si ei vorbesc maghiara

Am murit si am ajuns in iad, ziceam. Dup-aia am zis ca am exagerat(un pic) : de fapt daor adormisem in tren si ajunsesem intr-un loc unde toata lumea vorbea maghiara si era plin de biciclete cu motor. Exagerearea era asa: somnul era o usoara exagerare pentru moarte, iar locul ala unde toata lumea vorbea maghiara si se plimba cu motociclete cu motor e ra o (si mai) usoara exagerare pentru iad.

Niciodata nu am fost mai norocos sa adorm in tren ca atunci. De fapt, e o minune ca am pierdut statia. Inainte sa adorm, vorbisem cu doi oameni care coborau in acelasi loc cu mine, dar care cind au coborit au uitat de mine. Au uitat, desi vorbisem despre lucruri serioase, ca de exemplu, tenisul de masa, homosexualitate, relatii la distanta, atunci cind tu esti in Constanta si ea la Oradea (era cazul unui politist de frontiera care statea pe bancheta din fata mea: lucra in Constanta, dar avea iubita in Oradea-daca tragi o linie intre punctele astea doua, obtii o diagonala perfecta a formei geometrice neeuclidiene care este tara noastra. Si cumva, tipul asta reusea sa mentina o diagonala fierbinte intre cele doua indepartate puncte. Poate ca reusea sa o tina fierbinte cu prostituatele din port. Spun asta pentru ca dupa ce o tipa blonda care statea linga mine a coborit in Brasov, m-a lovit cu urmatoarea remarca: "Ce piept avea tipa!".

Cu toate astea, au uitat de mine si eu m-am trezit in iad, 45 de minute mai tirziu decit trebuia. Oricum, daca as fi coborit la timp, as fi ajuns in purgatoriu, loc in care de altel, m-am intors mai tirziu.
Asteptind in gara iadului un tren care sa ma duca inapoi in purgatoriu.
Gasesc un sef de gara dragut (o fi vreun demon deghizat! vorbeste si maghiara, e limpede ca are ceva singe de drac in el!) si care ma lasa sa imi incarc telefonul in camera lui, care se intimpla sa fie si centrul de comanda al garii.
Vreau sa ma spal, dar nu are apa.
Imi spune ca s-ar putea sa curga niste apa undeva, mai incolo. Ma duc. Acolo, cineva spala o motocicleta. Ma apropii de el. Il intreb: "Ma scuzati, ati putea sa imi dati si mie niste apa de la furtunul ala?". Se uita la mine ciudat si imi raspunde stricat: Nu stiu romaneste. Ba da, uite ca stii, daca poti sa mi spui ca nu stii. Dar nu stau sa il confrunt cu paradoxurile logicii si ale limbajului. Ma gindesc ca, la cit de speriat era, o fi inteles ca vreau sa fac o tura cu bicicleta, nu sa ma spal pe dinti la furtunul lui. Renunt. Ma intorc la seful meu iubit de gara. Ma gindesc ca ma pot spala pe dinti si fara apa. Asa ca incep sa ma spal pe dinti stind pe o banca, in gara. O fetita de vreo 14 ani trece pe linga mine si intoarce capul repede in dreapta ei ca sa vad ca a izbucnit in ris, dar eu vazusem . Incep si eu sa rid, cu periuta de dinti in gura. O inteleg: nu vezi in fiecare zi un tip care se spala pe dinti stind pe banca in gara, ca si cum ar fi cel mai natural lucru din lume.

Seful meu de gara vine sa cautam apa impreuna. E greu de crezut ce misiune dificila poate si sa gasesti niste apa intr-o gara. Insa datorita familiaritatii sefului de gara cu domeniul pe care il stapinea, reusim, intr-un final, sa gasim un WC-u in care un furtun sta agatat de tavan si care are un robinet. Se uita la mine triumfator: "Ai grija sa nu te inunzi!". Nu ma inund. Incerc sa imi aranjez parul. Mi-ar prinde bine o oglinda, insa toata incaparea arata ca o baie medievala, si pe vremea aia oglinzile erau rare.

Ies afara, triumfator si eu.
Ma intilnesc din nou cu fata de 14 ani care se uita din nou la mine, de data asta doar zimbind.
Vine trenul. Pina la urma, iadul nu a fost chiar iad.
Mai iad a fost purgatoriul, decit iadul. Mai iad a fost purgatoriul, decit iadul.

Adevarata continuare pentru Dumnezeu pentru o zi nu e aia in care clovnul ala joaca rolul lui Noe

Nu , adevarata continuare am trait-o eu astazi. Am publicat mai jos povestea petrecuta acum citiva ani, asa cum am scris-o atunci, cu toate naivitatile ei, are meritul de a fi fost scrisa sub impresia momentului, deci e autentica, in care, pentru un schizofrenic, eu am fost Dumnezeu pentru o zi. Poza de la inceputul povestii nu e de atunci, ci e de astazi, deci mult mai proaspata decit povestea. Si, poate e nevoie sa specific, el e in fotografie, nu eu.
As putea sa povestesc mult pe seama raporturilor stabilite intre el si mine. De la putere absoluta asupra lui, am trecut la frica de el, si prin multe alte tipuri de raporturi, prea complicat de expus aici.

Astazi, l-am revazut, si a fost ca si cum m-as fi intosr in timp. A fost mai putin patimas, dar consecvent. A insistat de mai multe ori sa vorbeasca cu mine intre patru ochi, si imi arunca priviri cind duioase, cind minioase, cind pline de complicitate, ca si cum numai noi doi am fi stiut cine eram eu, iar el ma asigura cumva ca va tine totul secret. La un moment dat s-a apucat sa spuna celor care mai erau pe acolo ca el asteapta sa ma sparg. Sa ma sparg, am intrebat rizind, eu si cei din jur. Da, zice el, sa se sparga. Pare el mic (de fapt, nu sint chiar mic, am un onorabil 1,74), dar cind isi da jos carnea asta de pe el, are cinci metri. Am raspuns, tot rizind, ca m-as fi multumit sa am macar 1,80, cinci metri fiind multe peste asteptarile mele, sau dorintele persoanelor de sex opus. Daca inaltimea mea neimpresionanta, de 1,74, poate sa fie la un moment dat o problema pentru o fata de 1,72, sa zicem, caz in care, daca si-ar lua tocuri, ar fi mai inalta decit mine, in mod sigur o inaltime de cinci metri ar fi o problema pentru toate fetele din lume, situatie tragica, atit pentru mine, dar si pentru ele, in care eu as ramine tinar si nefericit, cum, de altfel, sint si acum.

Imediat dupa discutia asta, am profitat de un moment de neatentie al lui si am fugit mincind pamintul, uitindu-ma cu frica inapoi. Dar scapasem! Eram in siguranta. De ce frica asta? Va afla cel care va citi povestea de mai jos, asa cum a fost ea scrisa acum citiva ani. Imi dau seama acum ca eu nu m-am multumit niciodata sa spun o poveste, uitindu-ma la inceputul eseistic al acestui text. Nu m-am multumit sa povestesc ce mi s-a intimplat, m-am simtit dator sa fac metafizica pornind de la ea. De dragul autenticitatii, am lasat povestea asa cum am scris-o atunci, dar sper ca mi se va ierta patetismul abordarii.

Schizofrenia sau dumnezeu pentru o zi S-a gindit oare cineva pina acum la o ierarhizare a experientei? Bineinteles,e mai bine sa fii indragostit in Venetia decit sa fii intr-un lagar de concentrare. Dar cine nu poate sa simta vibratia din vorbele Eclesiastului:"Desertaciune, totul e desertaciune si goana dupa vint!"? Si cine poate fi atit de orb incit sa nu le recunoasca forta al carei ecou il gasim peste milenii in filosofia existentialista a modernitatii? Ce poate fi mai definitoriu pentru o modernitate fara repere decit vorbele unui erou al lui Sarte :"Mi-e totuna!","Mi-e egal"- care vrea sa insemne o indiferenta totala atit a subiectului fata de lume cit si a lumii fata de subiect. E oare disponibila omului o experienta superioara, calitativ diferita? O experienta care sa iasa din omogenitatea (fie ea infinit de variata!) experientelor, iata ce cautam. Credinciosul sau misticul (acesta din urma mai mult decit primul) va gasi acea experienta superioara in Dumnezeu. E usor de inteles de ce misticul poate pretinde ca a depasit lumea in momentul in care l-a experimentat pe Dumnezeu. Dar aceasta experienta (ca si cea a credinciosului "obisnuit") ramin neverificabile pentru restul lumii. Sint doar ale lor si nu pot fi impartasite. In cel mai bun caz pot fi doar povestite. Vreau sa propun aici un gen de experienta care sa fie atit calitativ diferita de restul experientelor, cit si verificabila, adica sa fie accesibila si celorlalti in mod direct, nu prin intermediul (re)povestirii. Nu as indrazni sa fac asa ceva daca nu as fi fost eu insumi subiectul acestei unice experiente. Dar sa povestesc...(Contradictia este doar aparenta-desi am zis ca aceasta experienta este direct accesibila, e totusi nevoie de repovestire pentru a o face accesibila celor care n-au fost martorii ei directi) Schizofrenia este una dintre cele mai grave si mai misterioase boli psihice. In limbaj comun se cheama "nebunie". In general la vederea unui nebun resimtim un fel de sfiala, cei mai "slabi de inger" dintre noi ajungind pina la teama. Am resimtit si eu un amestec intre aceste doua sentimente, dar, spre nenorocirea mea, a predominat curiozitatea. Mai mult decit speriat (era un "nebun" pasnic, deci nu aveam de ce sa-mi fie teama)eu am fost intrigat. Mihai e un tinar de aproximativ 25 de ani, prost imbracat si care miroase urit. Nu-i stiu bine istoria, doar ca a fost internat la Spitalul 9 si ca acum nu mai "e pe tratament". E un fel de vagabond, pentru ca, dupa ce i-au murit parintii, a fost dat afara din casa. Schizofrenia a luat la el, fiind educat intr-un mediu religios, o forma religioasa. Mihai pretinde ca vorbeste cu Dumnezeu asa cum vorbeste acum cu mine. Are si un mesaj de la El: inca citeva ceasuri si planeta aceasta pe care o vedeti nu o veti mai vedea! E clar:e un profet al Domnului. Adultii il privesc cu reticenta, rece si distant. Copiii ii pun intrebari hazlii ca sa primeasca raspunsuri la fel de hazlii si sa se prapadeasca de ris. Apropierea pe care copiii nu i-o refuza e platita scump: e mascariciul lor. Dar Mihai plateste pretul fara sa stie si fara sa sufere:doar e nebun! Eu sint singurul care ii sint aproape fara al ridiculiza. Sint singurul care il ia in serios si nu-l repudiaza in acelasi timp. De data asta,insa, eu aveam sa fiu cel care avea sa plateasca scump. Mediul e perfect pentru ca nebunia lui sa ia o forma concreta. Nu stiam atunci ca aceasta forma urma sa fiu eu. Eu sint imbracat "frumos"(cuvintele lui) si am parul lung si barba. Dupa un timp relativ scurt de discutii (cu copii care il trateaza ca pe un clovn si femei in virsta care il privesc cu o frica prost ascunsa) Mihai imi spune ca vrea sa-mi spuna ceva si ma cheama mai departe. Sintem doar noi doi. Discutam in continuare, de data asta despre lucruri foarte intime. Eu il "iscodesc" privindu-l ca pe cineva dincolo de ratiunea umana, de care sint dezamagit, si astept de la el ceva, nu stiu ce... Ca din senin ma intreaba cine sint eu in realitate. Sint socat si amuzat de intrebare. Mai mult amuzat cred. Ii raspund ca sint Catalin, cine sa fiu? "Nu ma prostesti pe mine.." vine raspunsul prompt. Pierd sirul intimplarilor de aici incolo. In momentele imediat urmatoare e intr-un fel de extaz, cu ochii in lacrimi: "Iti multumesc Doamne ca in sfirsit te vad". Ma invinovatesc ca n-am stiut sa neg mai bine. Nu-mi venea sa cred ca cineva ar putea sa ma ia pe mine drept Dumnezeu. Sau am fost poate ispitit de aceasta pozitie suprema? Mi-e frica sa ma intreb serios acest lucru. Oare nu zace in noi dorinta fundamentala (pe care atitea filosofii orientale o incurajeaza!) de a fi zei, sau, de ce nu, Insusi Dumnezul Atotputernic? Am cochetat, fie si pentru o sutime de secunda, cu acest gind, ceea ce a declansat adevarata drama care a urmat.Imi reprosez faptul (oare?) ca nu am stiut sa neg mai hotarit. Detaliile nu mai conteaza aici. Aveam plete si barba ceea ce a fost suficient, iata, pentru ca acest suflet schizofrenic sa creada ca eu sint Iisus. Care a fost de fapt drama? Drama a fost nu a lui, ci a mea: eu un simplu muritot, iata-ma ridicat brusc la pozitia infinit superioara de dumnezeu, si nu orice dumnezeu, ci chiar Insusi Dumnezeul cerurilor si al pamintului, care a facut marea si izvoarele apelor. Aproximativ cinci ore a durat acest episod extraordinar din viata mea (ce sa mai zic de Mihai, care avea onoarea sa stea de vorba fata in fata cu Imparatul Universului) timp in care eram umplut permanent de valuri de adrenalina. E ca si cum cineva mi-ar fi injectat constant adrenalina in vene ca pe un drog. As putea spune ca eram intr-o stare de soc cronica-nu stiu daca exista asa ceva. Ceea ce nu ma impiedica insa sa-mi joc binisor rolul. Mihai avea o obsesie legata de o anume Mihaela. Ma intreba daca o sa fie cu ea. Eu am aflat mai tirziu ca o cunosc pe Mihaela (nu stiam la care Mihaela se referea). Era convins ca ea e pentru el in urma unei revelatii divine pe care o avusese la 15 ani. Era "blocat" pe ea de zece ani. M-am gindit ca e o ocazie buna sa o scap pe saraca fata (o ceruse de mai multe ori in casatorie). Am facut uz de pozitia mea divina (blasfemie?!!)si i-am spus ca nu aceasta Mihaela e pentru el. "Dar Doamne, cum ramine cu viziunea de la 15 ani, cu doua chipuri care semanau(avea mania ca Ea trebuie sa-i semene lui)?" Te-ai inselat, nu e ea, e o alta Mihaela! Sint curios daca a avut efect zicerea mea. Ar trebui sa fi avut, doar era Cuvintul Domnului! I-am "poruncit" si sa mearga la doctor. "Dar nu vreau medicamente" Trebuie! "Daca zici tu Doamne..." Dilema etica? Am facut bine? Am facut rau? Din punct de vedere strict religios e perfect inacceptabil.Dar pur etic? Situatia mea era ideala din punct de vedere terapeutic. Nici cel mai bun doctor din lume nu ar fi fost in stare sa ajunga acolo unde ma pusese pe mine intimplarea. Ce responsabilitate! Sint convins ca daca i-as fi "poruncit" atunci sa se sinucida, ar fi facut-o fara sa stea pe ginduri. Dar presiunea era prea mare asupra mea ( nu mai suportam sa-mi sarute miinile, sa-mi acorde cuvinte de slava rezervate doar lui Dumnezeu). Am simtit, atit cit poate simti un om, ce inseamna sa fii Dumnezeu. Pentru toti cei care au asemenea "tinte inalte":nu vreti sa fiti Dumnezeu! ( Filmul lui Jim Carey(Bruce Almighty) nu reuseste nici pe departe sa sugereze ce inseamna sa fii Dumnezeu-e doar o gluma-, nu asa cum au insemnat pentru mine acele citeva ore) Revenind la experientele "privilegiate" de care vorbeam mai inainte, lasind la o parte experientele religioase/mistice (care pot fi puse la indoaiala), pozitia mea este ca aceasta experienta traita de mine e calitativ diferita de toate celelalte (chiar si de aceea de a fi iubit la nebunie-fericire care mi-a fost refuzata pina acum). Sa fii Dumnezeu,chiar daca doar in mintea unui schizofrenic, e o experienta care le depaseste pe toate celelalte (nu doar ai un anume contact cu Divinitatea, tu ESTI Divinitatea!) te aseaza intr-o pozitie cvasimetafizica: esti si nu esti din lumea asta, esti in ea depasind-o. Se poate contra-argumenta, fireste, ca doar fac parte dintr-un episod in care boala loveste cu putere, si ca dincolo de asta nu mai e nici un sens. Sensul e insa in trairea mea subiectiva (aici metafizicul s-a imanentizat in mine), traire care, spre deosebire de experienta mistica/religioasa(ale carei baze sint supuse indoielii), are baze perfect observabile: toata lumea putea sa-l vada pe Mihai sarutindu-mi miinile cu veneratie. Daca am fost inteles sau nu, conteaza mai putin. Cu atit mai putin conteaza daca am fost crezut sa nu (oricine citeste aceasta (re)povestire are dreptul sa fie sceptic). Pentru autenticitatea istoriei sint suficiente acele persoane ca au fost martori directi ai..incidentului(si nu au fost chiar putine) Cu atit mai putin conteaza sfirsitul intimplarii. Doar pentru cei foarte curiosi si care au reusit sa citeasca pina aici, voi spune,totusi, cum s-a terminat. Mihai era hotarit sa nu ma mai paraseasca niciodata. Eu eram deja speriat. Dar de ce sa fiu speriat? Doar aveam Puterea. Asa ca am decis sa ma folosesc de insasi problema in care eram ca sa ies din ea. Vorbind, nu vorbeam eu, ci insusi Iisus Hristos, Maiestatea Cerului.Asa ca Iisus i-a spus lui Mihai: "Iata,apune soarele si eu trebuie sa plec. Am venit azi sa fiu cu tine, ceva ce n-am mai facut pentru nimeni, penru ca ti-am vazut marea credinta si puritatea inimii. Dar acum trebuie sa plec. M-am folosit doar de trupul lui Catalin ca fiu cu tine. Dupa ce eu voi pleca, el va ramine si nu isi mai va aduce aminte nimic". Acest "truc" si-a facut, cu putina greutate, efectul. L-am lasat si cind am revenit m-am prefacut ca nu-l cnosc. Statea foarte aproape de mine si ma observa atent. Am inceput repede sa vorbesc cu un prieten despre cum terminasem eu de curind Half-Life 2 si cum ma joc acum Chronicles of Riddick (jocuri PC) ca sa ii spulber definitiv imaginea de "dumnezeu". Ma privea neincrezator. Am inceput atunci sa ma pling de faptul ca nu-mi aduc deloc aminte ce am facut toata ziua, ca parca mi-am pierdut memoria (a trebuit, pentru prima data in viata mea, sa joc un rol, nu stiu cit de bine m-am descurcat. Fata i s-a luminat dintr-o data. M-a luat de mina si mi-a spus:"Azi te-a folosit Maiestatea Cerului ca sa vina la mine". Mi-a spus mai multe.Faceam pe prostul si incercam sa par perplex in fata unor asemenea enormitati. Eram penibil. Intr-un sfirsit s-a terminat. Cele mai "picante" aspecte le-am lasat nespuse: nu am vrut sa spun o poveste "tare". Repet, a fost in primul rind o drama, o experienta care m-a bulversat si care pentru mine a fost Experienta prin excelenta. Am vrut aici sa propun acest gen de experienta, sau chiar ACEASTA experienta, ca o experienta ce sparge omogenitatea si monotonia(fie ea, repet, infinit de variata)a lumii experientei. Daca am reusit sa nu, nu stiu. Singurul lucru pe care il sper e ca am fost macar un pic inteles. Ceva imi spune ca aceasta ultima speranta a mea va ramine neimplinita. Mihai e acum convins ca, pentru o zi, a stat linga Dumnezeu si i-a sarutat miinile. Ceea ce ma face pe mine, vai de mine!!!, Dumnezeu pentru o zi. Vazind sectiunea asta a forumului, care pina acum e de departe cea mai interesanta, m-am gindit sa pun si eu un eseu scris acum ceva vreme, adica chiar atunci cind intimplarea era inca proaspata, unu eseu scris sub impresia momentului. Nu cenzurez decit prima fraza din ce am scris atunci, caci mi se pare de-a dreptul stupida. Schizofrenia sau dumnezeu pentru o zi S-a gindit oare cineva pina acum la o ierarhizare a experientei? Bineinteles,e mai bine sa fii indragostit in Venetia decit sa fii intr-un lagar de concentrare. Dar cine nu poate sa simta vibratia din vorbele Eclesiastului:"Desertaciune, totul e desertaciune si goana dupa vint!"? Si cine poate fi atit de orb incit sa nu le recunoasca forta al carei ecou il gasim peste milenii in filosofia existentialista a modernitatii? Ce poate fi mai definitoriu pentru o modernitate fara repere decit vorbele unui erou al lui Sarte :"Mi-e totuna!","Mi-e egal"- care vrea sa insemne o indiferenta totala atit a subiectului fata de lume cit si a lumii fata de subiect. E oare disponibila omului o experienta superioara, calitativ diferita? O experienta care sa iasa din omogenitatea (fie ea infinit de variata!) experientelor, iata ce cautam. Credinciosul sau misticul (acesta din urma mai mult decit primul) va gasi acea experienta superioara in Dumnezeu. E usor de inteles de ce misticul poate pretinde ca a depasit lumea in momentul in care l-a experimentat pe Dumnezeu. Dar aceasta experienta (ca si cea a credinciosului "obisnuit") ramin neverificabile pentru restul lumii. Sint doar ale lor si nu pot fi impartasite. In cel mai bun caz pot fi doar povestite. Vreau sa propun aici un gen de experienta care sa fie atit calitativ diferita de restul experientelor, cit si verificabila, adica sa fie accesibila si celorlalti in mod direct, nu prin intermediul (re)povestirii. Nu as indrazni sa fac asa ceva daca nu as fi fost eu insumi subiectul acestei unice experiente. Dar sa povestesc...(Contradictia este doar aparenta-desi am zis ca aceasta experienta este direct accesibila, e totusi nevoie de repovestire pentru a o face accesibila celor care n-au fost martorii ei directi) Schizofrenia este una dintre cele mai grave si mai misterioase boli psihice. In limbaj comun se cheama "nebunie". In general la vederea unui nebun resimtim un fel de sfiala, cei mai "slabi de inger" dintre noi ajungind pina la teama. Am resimtit si eu un amestec intre aceste doua sentimente, dar, spre nenorocirea mea, a predominat curiozitatea. Mai mult decit speriat (era un "nebun" pasnic, deci nu aveam de ce sa-mi fie teama)eu am fost intrigat. Mihai e un tinar de aproximativ 25 de ani, prost imbracat si care miroase urit. Nu-i stiu bine istoria, doar ca a fost internat la Spitalul 9 si ca acum nu mai "e pe tratament". E un fel de vagabond, pentru ca, dupa ce i-au murit parintii, a fost dat afara din casa. Schizofrenia a luat la el, fiind educat intr-un mediu religios, o forma religioasa. Mihai pretinde ca vorbeste cu Dumnezeu asa cum vorbeste acum cu mine. Are si un mesaj de la El: inca citeva ceasuri si planeta aceasta pe care o vedeti nu o veti mai vedea! E clar:e un profet al Domnului. Adultii il privesc cu reticenta, rece si distant. Copiii ii pun intrebari hazlii ca sa primeasca raspunsuri la fel de hazlii si sa se prapadeasca de ris. Apropierea pe care copiii nu i-o refuza e platita scump: e mascariciul lor. Dar Mihai plateste pretul fara sa stie si fara sa sufere:doar e nebun! Eu sint singurul care ii sint aproape fara al ridiculiza. Sint singurul care il ia in serios si nu-l repudiaza in acelasi timp. De data asta,insa, eu aveam sa fiu cel care avea sa plateasca scump. Mediul e perfect pentru ca nebunia lui sa ia o forma concreta. Nu stiam atunci ca aceasta forma urma sa fiu eu. Eu sint imbracat "frumos"(cuvintele lui) si am parul lung si barba. Dupa un timp relativ scurt de discutii (cu copii care il trateaza ca pe un clovn si femei in virsta care il privesc cu o frica prost ascunsa) Mihai imi spune ca vrea sa-mi spuna ceva si ma cheama mai departe. Sintem doar noi doi. Discutam in continuare, de data asta despre lucruri foarte intime. Eu il "iscodesc" privindu-l ca pe cineva dincolo de ratiunea umana, de care sint dezamagit, si astept de la el ceva, nu stiu ce... Ca din senin ma intreaba cine sint eu in realitate. Sint socat si amuzat de intrebare. Mai mult amuzat cred. Ii raspund ca sint Catalin, cine sa fiu? "Nu ma prostesti pe mine.." vine raspunsul prompt. Pierd sirul intimplarilor de aici incolo. In momentele imediat urmatoare e intr-un fel de extaz, cu ochii in lacrimi: "Iti multumesc Doamne ca in sfirsit te vad". Ma invinovatesc ca n-am stiut sa neg mai bine. Nu-mi venea sa cred ca cineva ar putea sa ma ia pe mine drept Dumnezeu. Sau am fost poate ispitit de aceasta pozitie suprema? Mi-e frica sa ma intreb serios acest lucru. Oare nu zace in noi dorinta fundamentala (pe care atitea filosofii orientale o incurajeaza!) de a fi zei, sau, de ce nu, Insusi Dumnezul Atotputernic? Am cochetat, fie si pentru o sutime de secunda, cu acest gind, ceea ce a declansat adevarata drama care a urmat.Imi reprosez faptul (oare?) ca nu am stiut sa neg mai hotarit. Detaliile nu mai conteaza aici. Aveam plete si barba ceea ce a fost suficient, iata, pentru ca acest suflet schizofrenic sa creada ca eu sint Iisus. Care a fost de fapt drama? Drama a fost nu a lui, ci a mea: eu un simplu muritot, iata-ma ridicat brusc la pozitia infinit superioara de dumnezeu, si nu orice dumnezeu, ci chiar Insusi Dumnezeul cerurilor si al pamintului, care a facut marea si izvoarele apelor. Aproximativ cinci ore a durat acest episod extraordinar din viata mea (ce sa mai zic de Mihai, care avea onoarea sa stea de vorba fata in fata cu Imparatul Universului) timp in care eram umplut permanent de valuri de adrenalina. E ca si cum cineva mi-ar fi injectat constant adrenalina in vene ca pe un drog. As putea spune ca eram intr-o stare de soc cronica-nu stiu daca exista asa ceva. Ceea ce nu ma impiedica insa sa-mi joc binisor rolul. Mihai avea o obsesie legata de o anume Mihaela. Ma intreba daca o sa fie cu ea. Eu am aflat mai tirziu ca o cunosc pe Mihaela (nu stiam la care Mihaela se referea). Era convins ca ea e pentru el in urma unei revelatii divine pe care o avusese la 15 ani. Era "blocat" pe ea de zece ani. M-am gindit ca e o ocazie buna sa o scap pe saraca fata (o ceruse de mai multe ori in casatorie). Am facut uz de pozitia mea divina (blasfemie?!!)si i-am spus ca nu aceasta Mihaela e pentru el. "Dar Doamne, cum ramine cu viziunea de la 15 ani, cu doua chipuri care semanau(avea mania ca Ea trebuie sa-i semene lui)?" Te-ai inselat, nu e ea, e o alta Mihaela! Sint curios daca a avut efect zicerea mea. Ar trebui sa fi avut, doar era Cuvintul Domnului! I-am "poruncit" si sa mearga la doctor. "Dar nu vreau medicamente" Trebuie! "Daca zici tu Doamne..." Dilema etica? Am facut bine? Am facut rau? Din punct de vedere strict religios e perfect inacceptabil.Dar pur etic? Situatia mea era ideala din punct de vedere terapeutic. Nici cel mai bun doctor din lume nu ar fi fost in stare sa ajunga acolo unde ma pusese pe mine intimplarea. Ce responsabilitate! Sint convins ca daca i-as fi "poruncit" atunci sa se sinucida, ar fi facut-o fara sa stea pe ginduri. Dar presiunea era prea mare asupra mea ( nu mai suportam sa-mi sarute miinile, sa-mi acorde cuvinte de slava rezervate doar lui Dumnezeu). Am simtit, atit cit poate simti un om, ce inseamna sa fii Dumnezeu. Pentru toti cei care au asemenea "tinte inalte":nu vreti sa fiti Dumnezeu! ( Filmul lui Jim Carey(Bruce Almighty) nu reuseste nici pe departe sa sugereze ce inseamna sa fii Dumnezeu-e doar o gluma-, nu asa cum au insemnat pentru mine acele citeva ore) Revenind la experientele "privilegiate" de care vorbeam mai inainte, lasind la o parte experientele religioase/mistice (care pot fi puse la indoaiala), pozitia mea este ca aceasta experienta traita de mine e calitativ diferita de toate celelalte (chiar si de aceea de a fi iubit la nebunie-fericire care mi-a fost refuzata pina acum). Sa fii Dumnezeu,chiar daca doar in mintea unui schizofrenic, e o experienta care le depaseste pe toate celelalte (nu doar ai un anume contact cu Divinitatea, tu ESTI Divinitatea!) te aseaza intr-o pozitie cvasimetafizica: esti si nu esti din lumea asta, esti in ea depasind-o. Se poate contra-argumenta, fireste, ca doar fac parte dintr-un episod in care boala loveste cu putere, si ca dincolo de asta nu mai e nici un sens. Sensul e insa in trairea mea subiectiva (aici metafizicul s-a imanentizat in mine), traire care, spre deosebire de experienta mistica/religioasa(ale carei baze sint supuse indoielii), are baze perfect observabile: toata lumea putea sa-l vada pe Mihai sarutindu-mi miinile cu veneratie. Daca am fost inteles sau nu, conteaza mai putin. Cu atit mai putin conteaza daca am fost crezut sa nu (oricine citeste aceasta (re)povestire are dreptul sa fie sceptic). Pentru autenticitatea istoriei sint suficiente acele persoane ca au fost martori directi ai..incidentului(si nu au fost chiar putine) Cu atit mai putin conteaza sfirsitul intimplarii. Doar pentru cei foarte curiosi si care au reusit sa citeasca pina aici, voi spune,totusi, cum s-a terminat. Mihai era hotarit sa nu ma mai paraseasca niciodata. Eu eram deja speriat. Dar de ce sa fiu speriat? Doar aveam Puterea. Asa ca am decis sa ma folosesc de insasi problema in care eram ca sa ies din ea. Vorbind, nu vorbeam eu, ci insusi Iisus Hristos, Maiestatea Cerului.Asa ca Iisus i-a spus lui Mihai: "Iata,apune soarele si eu trebuie sa plec. Am venit azi sa fiu cu tine, ceva ce n-am mai facut pentru nimeni, penru ca ti-am vazut marea credinta si puritatea inimii. Dar acum trebuie sa plec. M-am folosit doar de trupul lui Catalin ca fiu cu tine. Dupa ce eu voi pleca, el va ramine si nu isi mai va aduce aminte nimic". Acest "truc" si-a facut, cu putina greutate, efectul. L-am lasat si cind am revenit m-am prefacut ca nu-l cnosc. Statea foarte aproape de mine si ma observa atent. Am inceput repede sa vorbesc cu un prieten despre cum terminasem eu de curind Half-Life 2 si cum ma joc acum Chronicles of Riddick (jocuri PC) ca sa ii spulber definitiv imaginea de "dumnezeu". Ma privea neincrezator. Am inceput atunci sa ma pling de faptul ca nu-mi aduc deloc aminte ce am facut toata ziua, ca parca mi-am pierdut memoria (a trebuit, pentru prima data in viata mea, sa joc un rol, nu stiu cit de bine m-am descurcat. Fata i s-a luminat dintr-o data. M-a luat de mina si mi-a spus:"Azi te-a folosit Maiestatea Cerului ca sa vina la mine". Mi-a spus mai multe.Faceam pe prostul si incercam sa par perplex in fata unor asemenea enormitati. Eram penibil. Intr-un sfirsit s-a terminat. Cele mai "picante" aspecte le-am lasat nespuse: nu am vrut sa spun o poveste "tare". Repet, a fost in primul rind o drama, o experienta care m-a bulversat si care pentru mine a fost Experienta prin excelenta. Am vrut aici sa propun acest gen de experienta, sau chiar ACEASTA experienta, ca o experienta ce sparge omogenitatea si monotonia(fie ea, repet, infinit de variata)a lumii experientei. Daca am reusit sa nu, nu stiu. Singurul lucru pe care il sper e ca am fost macar un pic inteles. Ceva imi spune ca aceasta ultima speranta a mea va ramine neimplinita. Mihai e acum convins ca, pentru o zi, a stat linga Dumnezeu si i-a sarutat miinile. Ceea ce ma face pe mine, vai de mine!!!, Dumnezeu pentru o zi.Vazind sectiunea asta a forumului, care pina acum e de departe cea mai interesanta, m-am gindit sa pun si eu un eseu scris acum ceva vreme, adica chiar atunci cind intimplarea era inca proaspata, unu eseu scris sub impresia momentului. Nu cenzurez decit prima fraza din ce am scris atunci, caci mi se pare de-a dreptul stupida. Schizofrenia sau dumnezeu pentru o zi S-a gindit oare cineva pina acum la o ierarhizare a experientei? Bineinteles,e mai bine sa fii indragostit in Venetia decit sa fii intr-un lagar de concentrare. Dar cine nu poate sa simta vibratia din vorbele Eclesiastului:"Desertaciune, totul e desertaciune si goana dupa vint!"? Si cine poate fi atit de orb incit sa nu le recunoasca forta al carei ecou il gasim peste milenii in filosofia existentialista a modernitatii? Ce poate fi mai definitoriu pentru o modernitate fara repere decit vorbele unui erou al lui Sarte :"Mi-e totuna!","Mi-e egal"- care vrea sa insemne o indiferenta totala atit a subiectului fata de lume cit si a lumii fata de subiect. E oare disponibila omului o experienta superioara, calitativ diferita? O experienta care sa iasa din omogenitatea (fie ea infinit de variata!) experientelor, iata ce cautam. Credinciosul sau misticul (acesta din urma mai mult decit primul) va gasi acea experienta superioara in Dumnezeu. E usor de inteles de ce misticul poate pretinde ca a depasit lumea in momentul in care l-a experimentat pe Dumnezeu. Dar aceasta experienta (ca si cea a credinciosului "obisnuit") ramin neverificabile pentru restul lumii. Sint doar ale lor si nu pot fi impartasite. In cel mai bun caz pot fi doar povestite. Vreau sa propun aici un gen de experienta care sa fie atit calitativ diferita de restul experientelor, cit si verificabila, adica sa fie accesibila si celorlalti in mod direct, nu prin intermediul (re)povestirii. Nu as indrazni sa fac asa ceva daca nu as fi fost eu insumi subiectul acestei unice experiente. Dar sa povestesc...(Contradictia este doar aparenta-desi am zis ca aceasta experienta este direct accesibila, e totusi nevoie de repovestire pentru a o face accesibila celor care n-au fost martorii ei directi) Schizofrenia este una dintre cele mai grave si mai misterioase boli psihice. In limbaj comun se cheama "nebunie". In general la vederea unui nebun resimtim un fel de sfiala, cei mai "slabi de inger" dintre noi ajungind pina la teama. Am resimtit si eu un amestec intre aceste doua sentimente, dar, spre nenorocirea mea, a predominat curiozitatea. Mai mult decit speriat (era un "nebun" pasnic, deci nu aveam de ce sa-mi fie teama)eu am fost intrigat. Mihai e un tinar de aproximativ 25 de ani, prost imbracat si care miroase urit. Nu-i stiu bine istoria, doar ca a fost internat la Spitalul 9 si ca acum nu mai "e pe tratament". E un fel de vagabond, pentru ca, dupa ce i-au murit parintii, a fost dat afara din casa. Schizofrenia a luat la el, fiind educat intr-un mediu religios, o forma religioasa. Mihai pretinde ca vorbeste cu Dumnezeu asa cum vorbeste acum cu mine. Are si un mesaj de la El: inca citeva ceasuri si planeta aceasta pe care o vedeti nu o veti mai vedea! E clar:e un profet al Domnului. Adultii il privesc cu reticenta, rece si distant. Copiii ii pun intrebari hazlii ca sa primeasca raspunsuri la fel de hazlii si sa se prapadeasca de ris. Apropierea pe care copiii nu i-o refuza e platita scump: e mascariciul lor. Dar Mihai plateste pretul fara sa stie si fara sa sufere:doar e nebun! Eu sint singurul care ii sint aproape fara al ridiculiza. Sint singurul care il ia in serios si nu-l repudiaza in acelasi timp. De data asta,insa, eu aveam sa fiu cel care avea sa plateasca scump. Mediul e perfect pentru ca nebunia lui sa ia o forma concreta. Nu stiam atunci ca aceasta forma urma sa fiu eu. Eu sint imbracat "frumos"(cuvintele lui) si am parul lung si barba. Dupa un timp relativ scurt de discutii (cu copii care il trateaza ca pe un clovn si femei in virsta care il privesc cu o frica prost ascunsa) Mihai imi spune ca vrea sa-mi spuna ceva si ma cheama mai departe. Sintem doar noi doi. Discutam in continuare, de data asta despre lucruri foarte intime. Eu il "iscodesc" privindu-l ca pe cineva dincolo de ratiunea umana, de care sint dezamagit, si astept de la el ceva, nu stiu ce... Ca din senin ma intreaba cine sint eu in realitate. Sint socat si amuzat de intrebare. Mai mult amuzat cred. Ii raspund ca sint Catalin, cine sa fiu? "Nu ma prostesti pe mine.." vine raspunsul prompt. Pierd sirul intimplarilor de aici incolo. In momentele imediat urmatoare e intr-un fel de extaz, cu ochii in lacrimi: "Iti multumesc Doamne ca in sfirsit te vad". Ma invinovatesc ca n-am stiut sa neg mai bine. Nu-mi venea sa cred ca cineva ar putea sa ma ia pe mine drept Dumnezeu. Sau am fost poate ispitit de aceasta pozitie suprema? Mi-e frica sa ma intreb serios acest lucru. Oare nu zace in noi dorinta fundamentala (pe care atitea filosofii orientale o incurajeaza!) de a fi zei, sau, de ce nu, Insusi Dumnezul Atotputernic? Am cochetat, fie si pentru o sutime de secunda, cu acest gind, ceea ce a declansat adevarata drama care a urmat.Imi reprosez faptul (oare?) ca nu am stiut sa neg mai hotarit. Detaliile nu mai conteaza aici. Aveam plete si barba ceea ce a fost suficient, iata, pentru ca acest suflet schizofrenic sa creada ca eu sint Iisus. Care a fost de fapt drama? Drama a fost nu a lui, ci a mea: eu un simplu muritot, iata-ma ridicat brusc la pozitia infinit superioara de dumnezeu, si nu orice dumnezeu, ci chiar Insusi Dumnezeul cerurilor si al pamintului, care a facut marea si izvoarele apelor. Aproximativ cinci ore a durat acest episod extraordinar din viata mea (ce sa mai zic de Mihai, care avea onoarea sa stea de vorba fata in fata cu Imparatul Universului) timp in care eram umplut permanent de valuri de adrenalina. E ca si cum cineva mi-ar fi injectat constant adrenalina in vene ca pe un drog. As putea spune ca eram intr-o stare de soc cronica-nu stiu daca exista asa ceva. Ceea ce nu ma impiedica insa sa-mi joc binisor rolul. Mihai avea o obsesie legata de o anume Mihaela. Ma intreba daca o sa fie cu ea. Eu am aflat mai tirziu ca o cunosc pe Mihaela (nu stiam la care Mihaela se referea). Era convins ca ea e pentru el in urma unei revelatii divine pe care o avusese la 15 ani. Era "blocat" pe ea de zece ani. M-am gindit ca e o ocazie buna sa o scap pe saraca fata (o ceruse de mai multe ori in casatorie). Am facut uz de pozitia mea divina (blasfemie?!!)si i-am spus ca nu aceasta Mihaela e pentru el. "Dar Doamne, cum ramine cu viziunea de la 15 ani, cu doua chipuri care semanau(avea mania ca Ea trebuie sa-i semene lui)?" Te-ai inselat, nu e ea, e o alta Mihaela! Sint curios daca a avut efect zicerea mea. Ar trebui sa fi avut, doar era Cuvintul Domnului! I-am "poruncit" si sa mearga la doctor. "Dar nu vreau medicamente" Trebuie! "Daca zici tu Doamne..." Dilema etica? Am facut bine? Am facut rau? Din punct de vedere strict religios e perfect inacceptabil.Dar pur etic? Situatia mea era ideala din punct de vedere terapeutic. Nici cel mai bun doctor din lume nu ar fi fost in stare sa ajunga acolo unde ma pusese pe mine intimplarea. Ce responsabilitate! Sint convins ca daca i-as fi "poruncit" atunci sa se sinucida, ar fi facut-o fara sa stea pe ginduri. Dar presiunea era prea mare asupra mea ( nu mai suportam sa-mi sarute miinile, sa-mi acorde cuvinte de slava rezervate doar lui Dumnezeu). Am simtit, atit cit poate simti un om, ce inseamna sa fii Dumnezeu. Pentru toti cei care au asemenea "tinte inalte":nu vreti sa fiti Dumnezeu! ( Filmul lui Jim Carey(Bruce Almighty) nu reuseste nici pe departe sa sugereze ce inseamna sa fii Dumnezeu-e doar o gluma-, nu asa cum au insemnat pentru mine acele citeva ore) Revenind la experientele "privilegiate" de care vorbeam mai inainte, lasind la o parte experientele religioase/mistice (care pot fi puse la indoaiala), pozitia mea este ca aceasta experienta traita de mine e calitativ diferita de toate celelalte (chiar si de aceea de a fi iubit la nebunie-fericire care mi-a fost refuzata pina acum). Sa fii Dumnezeu,chiar daca doar in mintea unui schizofrenic, e o experienta care le depaseste pe toate celelalte (nu doar ai un anume contact cu Divinitatea, tu ESTI Divinitatea!) te aseaza intr-o pozitie cvasimetafizica: esti si nu esti din lumea asta, esti in ea depasind-o. Se poate contra-argumenta, fireste, ca doar fac parte dintr-un episod in care boala loveste cu putere, si ca dincolo de asta nu mai e nici un sens. Sensul e insa in trairea mea subiectiva (aici metafizicul s-a imanentizat in mine), traire care, spre deosebire de experienta mistica/religioasa(ale carei baze sint supuse indoielii), are baze perfect observabile: toata lumea putea sa-l vada pe Mihai sarutindu-mi miinile cu veneratie. Daca am fost inteles sau nu, conteaza mai putin. Cu atit mai putin conteaza daca am fost crezut sa nu (oricine citeste aceasta (re)povestire are dreptul sa fie sceptic). Pentru autenticitatea istoriei sint suficiente acele persoane ca au fost martori directi ai..incidentului(si nu au fost chiar putine) Cu atit mai putin conteaza sfirsitul intimplarii. Doar pentru cei foarte curiosi si care au reusit sa citeasca pina aici, voi spune,totusi, cum s-a terminat. Mihai era hotarit sa nu ma mai paraseasca niciodata. Eu eram deja speriat. Dar de ce sa fiu speriat? Doar aveam Puterea. Asa ca am decis sa ma folosesc de insasi problema in care eram ca sa ies din ea. Vorbind, nu vorbeam eu, ci insusi Iisus Hristos, Maiestatea Cerului.Asa ca Iisus i-a spus lui Mihai: "Iata,apune soarele si eu trebuie sa plec. Am venit azi sa fiu cu tine, ceva ce n-am mai facut pentru nimeni, penru ca ti-am vazut marea credinta si puritatea inimii. Dar acum trebuie sa plec. M-am folosit doar de trupul lui Catalin ca fiu cu tine. Dupa ce eu voi pleca, el va ramine si nu isi mai va aduce aminte nimic". Acest "truc" si-a facut, cu putina greutate, efectul. L-am lasat si cind am revenit m-am prefacut ca nu-l cnosc. Statea foarte aproape de mine si ma observa atent. Am inceput repede sa vorbesc cu un prieten despre cum terminasem eu de curind Half-Life 2 si cum ma joc acum Chronicles of Riddick (jocuri PC) ca sa ii spulber definitiv imaginea de "dumnezeu". Ma privea neincrezator. Am inceput atunci sa ma pling de faptul ca nu-mi aduc deloc aminte ce am facut toata ziua, ca parca mi-am pierdut memoria (a trebuit, pentru prima data in viata mea, sa joc un rol, nu stiu cit de bine m-am descurcat. Fata i s-a luminat dintr-o data. M-a luat de mina si mi-a spus:"Azi te-a folosit Maiestatea Cerului ca sa vina la mine". Mi-a spus mai multe.Faceam pe prostul si incercam sa par perplex in fata unor asemenea enormitati. Eram penibil. Intr-un sfirsit s-a terminat. Cele mai "picante" aspecte le-am lasat nespuse: nu am vrut sa spun o poveste "tare". Repet, a fost in primul rind o drama, o experienta care m-a bulversat si care pentru mine a fost Experienta prin excelenta. Am vrut aici sa propun acest gen de experienta, sau chiar ACEASTA experienta, ca o experienta ce sparge omogenitatea si monotonia(fie ea, repet, infinit de variata)a lumii experientei. Daca am reusit sa nu, nu stiu. Singurul lucru pe care il sper e ca am fost macar un pic inteles. Ceva imi spune ca aceasta ultima speranta a mea va ramine neimplinita. Mihai e acum convins ca, pentru o zi, a stat linga Dumnezeu si i-a sarutat miinile. Ceea ce ma face pe mine, vai de mine!!!, Dumnezeu pentru o zi. Switch to full edit form

Mitraliera

Mitraliera


Soarele rasarea parca mai proaspat ca niciodata, pentru a cine stie cita oara, doar ca sa lumineze o lume pentru care intunericul ar fi fost mult mai potrivit. Sau cel putin asa credea Andrei, caci el de mult nu mai vazuse altceva decit lucruri pentru care lumina zilei ar fi trebuit sa ramina vesnic ascunse.
Tine degetul, pe jumatate relaxat, pe tragaciul mitralierei si asteapta. Din cind in cind, in cimpul lui vizual apar niste forme miscatoare destul de bine conturate, solide; nu praf si fum, dar totusi, datorita distantei apreciabile, aceste forme ramineau cumva scufundate intr-un obscur care ii oferea lui Andrei suficienta libertate ca sa dea acestor forme ce continut ii convenea lui. Stia foarte bine ca acele forme sint oameni, dar prefera sa creada ca sint altceva. Datoria lui era sa se asigure ca nimic nu iese viu din bataia mitralierei lui. Acolo era dusmanul, si trebuia tinut la distanta. Si pentru ca dusmanul era suficient de incapatinat incit sa vrea cu orice pret sa inainteze, trebuia omorit. Ca acum, de exemplu. Momentele de asteptare luara sfirsit cind Andrei vazu ceva miscindu-se. Incepu sa traga. Zgomotul si vibratiile il faceau pe Andrei sa creada ca mitraliera tine cu tinta. Faptul acesta, oricit ar fi fost de nepotrivit momentul, facu sa treaca prin capul lui Andrei gindul ca s-ar putea ca mitraliera sa nu fie in totalitate un instrument de ucis, si ca, intr-o masura oarecare, s-ar putea sa aiba menirea de a proteja tocmai ceea ce era destinata sa extermine. Oricit de absurd i se paru de la inceput si pina la sfirsit acest gind, era in el o greutate care il facu sa persiste in mintea lui pe tot parcursul secundelor in care isi facuse mitraliera sa scuipe moarte. Acum era din nou liniste. Inca doua forme, cel putin, fusesera trimise in lumea umbrelor de catre mitraliera lui Andrei. In timp ce cauta sa-si pozitioneze mitraliera astfel incit sa trimita inspre formele miscatoare cit mai multe proiectile ucigase, isi inchipuia ca acestea erau niste creaturi magice iesite din pamint. Era usor, pentru ca aveau deja culoarea pamintului. Ce improsca el cu moarte nu erau oameni, ci niste creaturi de lut controlate de un spirit rau, ele insele fara suflet. Asta facea doborirea lor si urletele de suferinta, mai putin problematice pentru constiinta lui, constiinta care se incapatina totusi sa vada in acele creaturi diabolice, finiinte in carne si oase, exact ca el. “Din tarina ai iesit, in tarina te vei intoarce”, spunea el monstrilor iesiti din iad pe care, intr-adevar, ii facea una cu pamintul.
Odata calmul si linistea reinstalate, soarele, care de-acum stralucea de-a binelea, il facu sa iasa din poveste. Realitatea era trista si, gindi el din nou, i se potrivea mai bine noaptea decit ziua. Nu putu sa-si stapineasca un zimbet amar, desi resimtea in mod dureros absoluta nepotrivire dintre un zimbet, fie el si amar, si lumea in care traia. Zimbea amar la gindul ca ziua e un fel de gluma proasta, ca mult mai serioasa, adica adecvata, e noaptea. Fireste, stia ca realitatea, zi sau noapte, ramine aceiasi; ca binele si raul sint categorii independente de ora la care se petrect sau de gradul de luminozitate. Doar ca asa i se parea lui. I se parea ca noaptea, prin capacitatea ei de a ascunde, de a izola, era un fel de negatie cosmica la adresa mirsaviilor de sub soare. Pe cind soarele, prin proverbiala lui calitate de a infrati, deci de a crea comuniune intre toti si toate cite sint sub el, de a lumina, deci de a scoate in evidenta, un fel de a arata cu degetul, insemna afirmatie, articulare, incurajare, aplauze pentru punerea in scena a conditiei umane, spectacol, fapt limpede ca lumina zilei, tragic.
O noua pauza in gindire veni odata cu noile creaturi ale iadului care trebuiau mitraliate. Aceasta pauza in gindire insemna de fapt reluarea vietii, iar reluarea vietii insemna, culmea ironiei si a paradoxului, reluarea mortii. Dar cum nimic nu e vesnic, gindurile gasira din nou prilej sa puna stapinire pe Andrei. Si pentru ca povestile prin care dadea formelor pe care trebuia sa le tina la distanta, alt continut decit cel pe care il aveau in realitate, se spulberau imediat ce mitraliera tacea, si de data asta fu fortat sa se gindeasca la ceea ce, atita timp cit nu era in cimpul sau visual, trebuia tinut cit mai departe de cimpul constiintei. Ce facea el aici? Tinea piept dusmanului. Si chiar daca pina cum reusise sa tina dusmanul la distanta de pozitia pe care el o apara, deodata cimpul constiintei lui fu invadat de dusman. Ce era acest dusman? Observa singularul cuvintului dusman. Desigur, dusman era doar un cuvint care reprezenta de fapt mai multi dusmani. Deci dusman, devenea deodata dusmani. Dar acest dusmani era atit de vag…Substanta lui era o masa perfect omogena de indivizi, oameni fara fete si fara nume. Si pentru ca erau la fel, treceau din nou din plural, in singular, si Andrei revenea in fata aceluiasi dusman unic de la care please. Dusmanul era cel mult un balaur cu mai multe capete.
Din nou viata isi cerea drepturile, caci ceva se intimpla in bataia mitralierei lui Andrei. Dupa citeva momente de confuzie, timp in care mai trimise pe lumea cealalta citeva din acele creaturi fantastice construite in mintea lui, isi dadu seama ca ceva se intimplase: dusmanul reusise sa se apropie de el destul de mult. In esenta, situatia ramasese aceiasi: trebuia sa impuste tot ce misca. Numai ca in urma reconfigurarii pozitionale a situatiei Andrei nu mai avea de mitraliat forme goale care se preatau la orice continut ar fi vrut constiinta lui care ignora realitatea si isi creea una alternativa, sa le dea. Acum formele aveau propriile voci si fete. Putea sa vada singe si sa auda urlete de durere.
Urmatorul val de forme refuza cu indirjire sa permita materializarea creaturilor fantastice care faceau, pina acum, mult mai usoara munca lui Andrei. Nici chiar galagia facuta de mitraliera dezlantuita nu putea sa acopere o voce din propriul sau cap, care ii spunea ca formele miscatoare din bataia mitralierei lui nu sint cine stie ce creature malefice venite din alta dimensiuni, ci oameni in carne si oase ca si el. Deodata i se paru ca mitraliera lui face un zgomot insuportabil, care il facu sa se intrebe cum de il suportase pina atunci. Dar asta era nimic in comparatie cu arsurile pe care i le provoca oriunde pielea sa atingea metalul. In momentele in care viata si moartea se retrasera pentru a lasa loc gindirii, realize ca totul era in ordine cu mitraliera: era acelasi docil instrument de ucis care isi facea bine treaba. Si atunci isi dadu seama ca atit zgomotul teribil cit si caldura care ii ardea carnea, veneau din el si se proiectau asupra acestui obiect neinsufletit si aducator de neinsufletire. Ciudatenia nu putea fi explicata decit prin faptul ca mitraliera devenise locul in care se materializa conflictul din mintea lui. Zgomotul care ameninta sa il dezintegreze, atit de puternic era, nu era decit expresia dezintegrarii iluziei pe care si-o formase spunindu-si povesti cu creature fantastice, dar pe care acum, cind proximitatea dusmanului nu mai permitea asemenea povesti, nu mai putea sa o mentina. Iar caldura care ii ardea carnea era impulsul care ii soptea insidios in ureche ca trebuie sa faca ceva, altceva decit facuse pina acum. Dar ce sa faca? Deja facea ce trebuia: tinea piept dusmanului, isi facea datoria, asculta ordinele si asa mai departe. Dar tensiunea dintre el si mitraliera lui devenise insuportabila. Fiecare nou val de invadatori cerea din plin folosirea ei. Dar cu cit Andrei folosea mai mult mitraliera, cu atit simtea ca da gauri nu prin dusman, ci propria sa luciditate a mintii. Mitraliera, in timp ce ramasese un simplu instrument de ucis pe care el il manevra, devenise in acelasi timp un instrument de tortura si pe care tot el il manevra, insa nu asupra altora, ci asupra lui insusi. Si era intensa aceasta tortura, caci intre timp mitraliera parca devenise o rana deschisa, o bucata de carne care, desi separata de el, facea totusi parte din el, si care la fiecare glont pe care il tragea, ca si cum l-ar fi tras in el si in ea insasi ca facind parte din el, ii producea lui Andrei infinit mai multa durere decit cea produsa victimei pe care o penetra fizic cu glontul ei. Aceasta bucata de carne cu tragaci devenise, fara ca insusi Andrei sa stie limpede cum, banuia insa ca avea legatura cu incapacitatea lui de a-si mai spune povesti, insasi materializarea durerii, centrul nervos universal al suferintei, sensibil la fiecare vibratie din aceasta lume a spasmelor.
Stia ca ar fi fost suficient sa se ridice in picioare in marea de gloante ca sa puna capat durerii. Orice om sanatos ar alege o moarte rapida in locul torturii. El abia daca intelegea ce se intimpla. Nu putea sa isi dea seama cum ceea ce se fusese la inceput ceva ce semana cu un joc in care trebuie sa impusti tot ce misca, se transformase in acest cosmar in care fiecare atingere a tragaciului facea ca toti nervii sai fie strabatuti de socuri electrice.
O noua pauza, si gindirea ii spuse ca ar fi bine sa fie ultima. La urma urmei el, Andrei, era un om sanatos.

Adevarul unu: Dumnezeu exista! Adevarul doi: Dumnezeu nu exista!

Aceste doua adevaruri, respectiv unu si doi, sint amindou adevarate. Si mai mult decit atit, sint amindoua adevarate in acelasi timp. Asa se explica un lucru de altfel inexplicabil: vesnica disputa cu privire la existenta lui Dumnezeu. Nu s-a ajuns la nicio concluzie, pentru ca ambele pozitii (cea pro si cea contra) sint adevarate.

Eu nu ma joc cu vorbele aici, nici nu dau solutii de doi bani la probleme de miloane. Sint convins ca rostesc cuvinte pline de sens, ce-i drept poate de un sens pe care multi nu vor fi capabil sa il prinda. Imi asum toate sagetile care deja au plecat inspre trufasul meu avatar capabil de asemenea afirmatii.

Da, Dumnezeu exista. Insa el exista numai in si prin credincios. Dumnezeu nu e de gasit in lume, pentru ca El nu e nicaieri in lume. El intra in lume doar prin canale ocazionale, ocazionate de cei care aleg sa creada.
Si el nu exista , in cel mai propriu sens al cuvintului, adica e absent, din lume, pentru cei care aleg sa nu creada. Si inexistenta Lui e o realitate la fel grea existenta Lui.

Dar despre toate astea, mai multe, alta data, in alta parte...

Sau nu?

Pina la urma, lui Dumnezeu nu ii place Golful alb, 1.9 TDI.

Lui Dumnezeu ii place Golful alb, 1.9 TDI

Blasfemia din titlu este doar aparenta. Lui Dumnezeu chiar ii place Golful alb. I-am zis mai demult ca as vrea sa imi arate care este gustul lui la masini. I-am zis asta si despre femei. Incep sa nu mai am incredere in mine. De fapt, cine sint eu ca sa am incredere in mine?
Am zis asta, dar e usor de zis...
Am ajuns sa zic asta pentru ca, nu stiu cum, am ajuns sa imi doresc masina. Zace si in mine un maniac la vitezei, ca in eroul din povestirea de mai jos. Sint sigur ca zace in mine un maniac al vietii, in orice caz. Sper nu am acelasi sfirsit ca el. Sau nu?

Toata lumea se mira de tine cind te arati inconsecvent. Asa s-a mirat si de mine cind am inceput sa spun ca vreau sa imi iau masina. Am inceput sa ma interesez de masini si sa vorbesc de cai putere. Sistemul bancar, care e un blestem si o binecuvintare in acelasi timp, nu sint sigur in ce ordine, face posibil chiar si pentru unul care nu are nimic, ca mine, sa aiba o masina. Ce daca nu o sa imi mai permit, dupa ce voi avea de platit lunar creditul pe zece ani, sa duc nici macar la un suc fata pe care as putea sa o plimb cu masina !
In noua mea postura, unii ma considera ipocrit. "Nu esti tu ala care toata ziua tuna si fulgera impotriva masinilor, poluarii, blocajelor in trafic si a prostiei omenesti care sta la baza acestora?" , ziceau ei. Ba eu sint. Am invatat sa ma asum integral. Nu sint ipocrit. Dar am inceput sa traiesc voluptatea sfirsitului, si daca luindu-mi masina pot aduce mai aproape sfirsitul, atunci o sa imi iau. Ba nu, nu e asta explicatia. Nu ma regasesc in ea, doar ca simpla ei formulare are ceva provocator in ea. Si vreau si eu, ca toata lumea, sa provoc, citeodata.
Poate nu sint destul de autentic cum imi place sa cred, daca am ajuns sa imi sacrific principiile. Dar despre ce principiu era vorba? De curind, cineva mi-a spus ca un barbat care nu conduce nu prea are trecere in fata femeilor. Cred ca nici in fata barbatilor nu prea are trecere. Dar, din nou, despre ce principiu era vorba? Era vreunul? Era o banala lamentare metafizica. Nu pot schimba lumea, iar gestul meu poate avea cel mult o valoare demonstrativa. Deci singura valoare pe care o poate avea atitudinea mea anti masini poate fi, prin natura lucrurilor, una demonstrativa. Pina la urma totul se reduce la ei, nu? -la ceilalti. Uneori e bine sa nu iti pese de ei. Masina nu vreau pentru ei, sau pentru ele ( am un prieten obsedat ca fetele l-ar putea vrea doar pentru BMW-ul lui!), ci pentru mine. E o extensie a persoanei mele, si poate a personalitatii. Mai multa libertate, mai multa putere. Toate la un pret considerabil. Dar ce e gratis pe lumea asta?

In ultimele saptamini am cautat o masina si mi-am facut socoteli. Dupa mai multe cautari in care nu am dat peste minuni (adica o masina buna si ieftina), si dupa mai multe socoteli care imi aratau ca mai bine mi-as cumpara bicicleta, astazi am decis ca nu mai vreau sa imi iau masina. Deodata eram usurat, si liber. Si mai bogat. Nu mai voiam masina. Eram in sfirsit hotarit!
S-a intimplat ca tocmai astazi m-a vizitat la birou o fosta colega din facultate. Nu doar pe mine, ci pe mine si pe o colega de birou, si ea colega de facultate cu noi. I-am povestit despre proiectul meu ratat de a-mi lua masina. Poate nu ratat, doar aminat. Mi-a spus si ea ca un barbat trebuie sa aiba masina (oare femeile chiar nu mai pot concepe un barbat fara masina ? e oare absenta masinii, in mintea lor, o forma de impotenta? ). Si mi a spus ca la 7000 imi pot lua un Golf. Ce Golf? Am fost cruis sa vad, asa ca am sunat-o pe prietena ei. Era vorba de un Golf alb, 1.9 TDI (inca nu stiu exact citi cai, dar foarte probabil peste o suta), cu un numar decent de kilometri parcursi, din 2001. Toate socotelile mele de a avea masina asta, puternica si diesel, ma duceau la 8500. Si deodata, o gasesc la 7000. Fara niciun alt fel de taxe. Motivul pentru care e vinduta, e ca de cind cea care pina atunci o conducea cu mare placere, probabil, si-a luat de ceva timp un Touareg. Nu prea te mai simti bine intr-un Golf cind ai Touareg, nu?
Si deodata toate planurile mele sint date peste cap.
La ora 5 , in dupa amiaza asta, avea intilnire cu un consilier de credit. Totul era aranjat, numai ca eu nu stiam citi bani vreau sa iau. Vreau doar citeva mii pentru altceva decit masina, sau iau 10 000, ca sa imi acopar si celelalte probleme si masina? M-am intilnit cu consilierul, care era o tinara draguta, cu ochelari cu rama neagra, totul era pregatit, numai ca eu nu stiam citi bani vreau. Mi-am cerut scuze si am iesit sa dau un telefon, de fapt vreo doua, in urma carora am aflat ultimele detalii in legatura cu masina si m-am hotarit sa o iau.

Ce poate sa insemne toata povestea asta, daca nu ca lui Dumnezeu ii place Golful alb, 1.9 TDI?

O zi proasta

Azi am avut o zi proasta. Zilele proaste nu sint prea dese la mine. Sint la fel de frecvente ca si cele bune, adica rare. De obicei, am pur si simplu zile.
Dar azi am avut o zi proasta.
Sint tentat sa incep cu casiera de la cinema, care, fara sa imi dea posibilitatea sa imi aleg locurile, m-a incredintat ca mi-a dat "in spate, central". Cind am ajuns in sala, am vazut ca era intr-adevar ni spate, muuult prea in spate, pe penultimul rind, mult prea in spate pentru gustul meu. Si la fel de central ca fascismul. Ba nu, comunismul, caci era in stinga.

Dar ziua mea nu a fost proasta din cauza unei casiere asemenea.
Cineva zicea despre mine ca sint cea mai norocoasa persoana pe care a cunoscut-o. Azi a avut ocazia sa se convinga ca nu e chiar asa. Am aflat azi ca cel care trebuia sa imi fie coordonator de doctorat, a murit ieri. Sentimentele incercate de mine au fost foarte amestecate. Pe de o parte, faptul nud ca am ramas fara coordonator de doctorat. De cealalta, faptul ca unul dintre ultimii mari sociologi ai tarii s-a stins. A murit exact cu o saptamina inainte de admitere. Asta da noroc!

Am mers apoi in Jilava. Atmoserfa de acolo, pe linga mirosurile de tot felul care te iau pe sus, e pur si simplu apasatoare! Unii ar zice ca e de la multimea de "hoti" adunata acolo. Nu stiu, dar parca si soarele straluceste altfel acolo.

Ca si cum puscaria nu ar fi fost destul, am ajuns apoi in Ferentari. Aleea Livezilor, niciun nume din lume nu putea sa fie mai nepotrivit decit acesta pentru o strada care seama cu o "gura de iad". Te duce cu gindul la o plimbare printre pomi incarcati cu frunze si fructe, cu liniste si aer curat. Si cind colo, Aleea Livezilor e un drum printre niste blocuri care arata la fel ca interiorul puscariei Jilava, daca nu mai rau chiar. Acolo, heroina e la ea acasa, adica o gasesti in orice casa (sa imi fie acceptata aceasta exagerare, ca o licenta poetica, chiar daca e o poveste fara pic de poezie!). Oamenii traiesc mai rau decit animalele la gradina zoologica. Cind ma gindesc la ei, ma cuprinde o intrebare ca o durere de cap: de ce nu pleaca undeva, pe cimp, oriunde, sa pasca oi, sa prida peste, sa manince frunze, orice si oriunde altundeva decit acel loc in care parca s-a concentrat toata mizeria lumii?

Am avut o zi proasta, dar ma simt bine. Ma simt bine cind imi dau seama cit de norocos sint ca nu sint pe Aleea Livezilor, dar ma cuprinde un rau ca o durere de cap cind realizez ca Aleea Livezilor nu e un vis urit, ci o realitate, la citiva kilometri distanta de mine. Si ma cuprinde un adevarat virtej de rau cind realizez ca, intr-un sens, intreaga lume o alee a livezilor.

Arta de a inventa vise.

Poate parea usor, dar e greu. E incredibil de greu. Trebuie sa ai cu adevarat sclipiri de genialitate ca sa poti. Ce? Nu sa visezi, ci sa inventezi vise. Visul e o incredibila combinatie de bizar si natural. Relatia dintre aceste doua dimensiuni, felul in care se impletesc, se transforma una in alta, se contrazic, isi imprumuta reciproc energie, sint substanta oricarui vis. Cine poate struni friiele acestor doi cai, care, prin firea lor, nu se inteleg deloc bine la aceiasi trasura, avind naturi fundamental antagonice, poate incerca sa inventeze un vis, la fel cum ai incerca sa inventezi o poveste.

Am avut un vis extrem de violent azi-noapte. A inceput la un moment dat sa tune. Cerul era plin de nori si brazdat razlet de fulgere. La un moment dat, fulgerele, tunetele au inceput sa curga ca si cum ar fi fost gloante intr-o mitraliera. Cerul era plin de lumina si galagia era asurzitoare. Fara pauza. Violenta extrema a furtunii m-a facut sa imi pun degetele in urechi. Apoi, o spaima teribila mi-a cuprins intreaga fiinta, fiind convins ca traiesc sfirsitul lumii. Era insa si bucurie acolo, pentru acelasi motiv. Lumea trecea cu tunet si fulger! La un moment dat , furtuna s-a oprit, soarele a rasarit, si eu m-am trezit. Insa spaima a ramas. Am cautat, cu gitul uscat, ceva de baut si m-am bucurat ca niciodata altcindva ca nu sint singur in casa.