the ungiven gift

You are my gift
For which I am not fit
A running, restless soul
Quite ready to abhor

A gloomy, darkened day is here
The sun is way up high, behind the clouds
But even so, hope always remains near
Or else I would not want to be around

În fiecare joi e soare

Vremea are căile ei nebănuite
Doar probabilitatea le mai bănuie
De unde certitudini, cînd totul e relativ?
Nimeni nu poate desena căile vîntului

Joi o să fie soare
Zisese ea
Iar el îşi închipuise
Naiv
Că nu probabilitatea
Ci joia
Făcea soarele să răsară

Vremea
E capricioasă ca vremurile
Singura ei virtute
E capriciul
De unde credinţa în minunea unui soare etern
Atunci?

În el
Geneza unei certitudini
Se înfiripase
Într-o zi
Joi

În el
Joi devenise
Dovada că o porgnoză meteo absolută
Era posibilă
Pentru el
În fiecare joi era soare
În fiecare joi e soare

Într-o lume împărţită
În zile, oameni, idei
Printre insule de absoluturi
Certîndu-se între ele pentru supremaţie
Plutea
Înspre unul unei joi



Pînă cînd
Joi şi-a născut propriul soare
Răsărit din ea
Un soare propriu
Esenţa zilei era senină
Toţi norii deveneau transparenţi
Inutili
Joi

I’m here to stay
Said the sun
Looking around
And all was gay

Limbile se uniseră
Pentru că unele lucruri
Pur şi simplu sună mai bine în engleză
Zisese ea, în treacăt

Şi de atunci
Prognoza vremii
N-a mai fost niciodată la fel
Între probabilităţi
Îşi făcuse loc absolutul
Unui soare de joi

Chiar dacă…
În generozitatea lui
Soarele lumina
Cu seninătate
Şi alte zile

Chiar dacă…
Lumina lui pentru alţii
Era un soare cu dinţi pentru el

Chiar dacă
Soarele ardea, îmbătrînea, murea
Lumina lui avea
În ciuda fiecărui nou an
Prospeţimea adolescenţei
Strălucirea trecînd triumfătoare
Prin sticlă
(La mulţi ani!)



Chiar dacă soarele îşi păstra căldura pentru alte zile
Lumina lui era destul combusitibil
Pentru o naivă fotosinteză a speranţei

Iar el, soarele, dădu neputincios din umeri:
Chiar dacă m-aş îmbrăca într-un sac
Razele mele ar lumina-n prejur

Dilema unui deţinut
Cînd singura libertate e aceea de a ucide

De azi inainte

De azi inainte intrăm în rîndul lumii. Nu eu şi cu tine, cel care citeşti, ci eu şi cu blogul meu. Pentru ca lumea are mania numărătorii şi pentru ca eu m-am săturat să cred că sînt doar doar două persoane care îmi citesc efuziunile lirice, cînd de fapt, probabil, sînt patru, m-am înscris pe trafic.ro, tocmai pentru a demonstra că sînt patru şi nu doi, cititorii mei!

Tot de azi înainte îmi propun şi eu să cresc, altfel decît copacul retardat din poezie. Poate nu e prea tîrziu. O sa-mi iau nişte ghete rupte anul asta, o să stau cu picioarele prin zapada, o să iau toate bălţile la rînd, poate cresc şi eu mai drept, mai sus!

De azi înainte îmi propun să fiu mai cu capul în nori. Şi ce dacă o să-mi rup gîtul ?!!!

Posibilitatea unei insule (titlu plagiat)

Eşti aici

Respirînd acelaşi aer cu mine

Dar nu-ţi simt căldura respiraţiei

Nici parfumul

Eşti aici, împărţind un spaţiu comun

Dar nu eşti cu mine

Nu ne-am intîlnit de fapt



Frumuseţea ta mă încălzeşte de la distanţă

Eşti frumoasă

Nu eşti cea mai frumoasă din lume

Eşti pur şi simplu frumoasă

Frumuseţea ta mă doare

Eşti un fruct negustat



Eşti frumoasă şi eşti aici

Dar nu cu mine



Dacă aş putea

Aş face o minune

O insulă doar pentru doi

Insula ar fi pretextul

Pentru noi doi

Acolo aş fi, în sfîrşit

Cu tine

Ai putea să alergi

Printre palmieri

Dar ai fi tot cu mine

Aici, aproape, mi-eşti departe

Acolo, departe, mi-ai fi mereu aproape



Şi acolo ai fi cea mai frumoasă din lume

Fantoma unui ideal

Unei veşnice potenţialităţi

Materializîndu-se din senin

Nu m-ar mai speria


Minunea asta

Ar eterniza vremelnicul

Chiar pentru trei zile numai

Acolo, te-aş respira numai pe tine

Odată cu mirosul florilor

De care n-am auzit vreodată



O minune, o insulă

Un copil naiv care şi le închipuie

Un suflet retardat, poate

Un bărbat sărac

Un copac

Care n-a crescut cum trebuie

Despre muzici uşoare şi grele -privindu-l pe Misha Katz

Era o vreme cînd încercam să-mi explic de ce ascultam mai multă muzică "uşoară", cum ar fi un anume fel de trance, decît muzică "grea", vreme în care am găsit ceea ce credeam eu a fi un bun criteriu de împărţire a muzicii.

Muzica grea, gîndeam eu, era aceea care, contrar aşteptărilor, pluteşte în aer, rămîne la înălţime, şi pentru a intra în contact cu ea, trebuie să faci eforturi serioase pentru a..te înălţa, da. E vorba aici de muzica "clasică" (bineînţeles, în categoria asta intră şi romanticii, mai timpurii sau mai tîrzii sau alte forme ale muzicii "bune" pe care sper sa nu gresesc prea mult dacă o numesc simfonică).

Muzica "uşoară", rămînînd în cadrul aceleiaşi imagini, se prăbuşea peste tine, nu-i puteai scăpa! Nu era nevoie de niciun efort pentru a "o prinde", şi tocmai din cauza asta era uşoară! (analogia cu femeile, chiar daca într-un fel potrivită, e pur întîmplătoare. Pentru că a venit vorba, eu cred că o femeie uşoară nu e cea pe care o prinzi uşor, ci ce acare îţi scapă uşor printre degete după ce ai prins-o!). În categoria muzicilor uşoare intră absolut toate felurile de muzică modernă, mai puţin cea simfonică. Da, chiar şi rockul greu e tot muzică uşoară, în sensul ăsta.

Pe scurt, muzica grea e aceea care te chema pe tine la ea, te înălţa, pentru ca punctul de întîlnire să fie undeva în văzduh, iar muzica uşoară e aceea care vine la tine în groapa în care se întîmplă să te afli (care cel mai probabil e o groapă de gunoi), groapă pe care ea vine şi o face şi mai adîncă şi mai murdară.

Asta gîndeam atunci, cînd mă chinuiam să ajung la muzica grea doar pentru că ŞTIAM că e bună, dar cînd găseam plăcere mai ales în cea uşoară. Asta pentru că, după raţionamentul meu, ea mă găsea pe mine, îmi cruţa orice efort.

De atunci lucrurile s-au mai schimbat. Cred că prima plăcere muzicală autentică am simţit-o cînd am ascultat prima dată Adagietto ul din simfonia a 5 a de Gustav Mahler. Acum am ajuns să cred că Mahler e compozitorul meu preferat. Acum, mi-e mult mai uşor să prind muzica grea. De fapt, ceva s-a schimbat în aşa măsură încît am ajuns să mă îndoiesc de adevărul a ceea ce gîndeam mai demult despre muzici grele şi uşoare (ce am încercat să redau în cîteva cuvinte la începutul textului). Acum, mi se pare că muzica grea vine la mine, că nu mai e nevoie de atîta efort pentru a mă întîlni cu ea. Şi cu toate astea, am certitudinea că atunci cînd mă întîlnesc cu ea sînt în văzduh! Concluzia, care mi-e mi se pare logică, ar suna prost venind de la mine, aşa că o las nespusă.

În seara asta l-am văzut pe Misha Katz, un dirijor controversat, din cîte aud. În orice caz, Ceaikovski l-a făcut să se poarte ca un apucat. Se pare că aşa se poartă mereu, dar Ceaikovski a dat dansului său (da, era un dirijor care mai mult dansa decît dirija, sau, nu stiu, nu ma pricep, poate dirja dansînd..) proporţii cosmice. La pian, Dan Grigore, despre care se spune că ar fi cel mai mare pianist român în viaţă. Nici la asta nu mă pricep. Dar Ceaikovski ne-a apucat pe toţi de guler şi a dat cu noi de toţi pereţii cerului şi ai pămîntului! Nicio tiribombă nu se compară cu înăţimile şi viteza lui, şi niciun drog cu extazul pe care ti-l injectează (spun asta fără să fi încercat vreun drog, sa-mi fie acceptată doar ca licenţă poetică, deşi sînt convins că ştiu ce spun! )
Am înţeles încă odată în seara asta diferenţa radicală dintre muzicile uşoare şi cele grele: muzicile uşoare se amestecă cu noroiul din gura ta, îndulcindu-l, pe cînd muzicile grele te scot din noroi pentru a-ţi da să guşti din pudra atît de gustoasă a stelelor încît gura ta trebuie să-şi crească noi papile gustative pentru a putea smiţi toate aromele!

Viteza ucide!

Te-ai trezit uneori ca te grăbeşti fără motiv? Atît de mult ne-a ameţit vîrtejul care învîrte, la urma urmei fără sens!, lumea. Cei care conduc maşini aleargă în primul rînd pentru ca pot! Caii putere sînt cei care mînă şoferul, nu invers! Simpla posibilitate a vitezei, ca şi cum ar avea conştiinţă, preia controlul.
Oare cîţi oameni care nici măcar nu se grăbeau au murit din cauza vitezei? Mai grav: oare cîţi oameni au fost omorîţi de şoferi care nici măcar nu se grăbeau? Oare ce urgenţă ar putea justifica o moarte? E limpede, la limită, doar o urgenţă de viaţă şi de moarte. Oare cîte urgenţe de viaţă şi de moarte avem pe zi? Indiferent de răspuns, ne grăbim întruna, ca şi cum fiecare drum ar fi o urgenţă de viaţă şi de moarte! Un vîrtej care ne-a ameţit cu totul, ne-a luat orice reper, ne-a îmbătat cu beţia vitezei şi care ne face să vedem mai puţin valoroasă decît o destinaţie oarecare viaţa unuia care se învîrte şi el cu noi în tiribomba deşertăciunilor, şi chiar pe a noastră. Patetica noastră viaţă pentru care ne-am da viaţa şi pe care, după cum ne demonstrăm în atîtea feluri, nu dăm mai mult de doi bani!

"Mă grăbeam..." Încotro te grăbeai ? "Mă grăbeam la.." Există vreun "la" care să justifice o viaţă? Oare viaţa mea să fie atît de puţin valoroasă încît să atîrne de un "la" oarecare?

Cei care se gîndesc că vorbesc (doar) despre condus maşini, greşesc. Vorbesc despre condus vieţi! Şi asta pentru că a conduce o maşină e în atîtea feluri similar cu a conduce o viaţă. Ăsta fiind şi motivul pentru care, deşi de cînd mi-am luat maşină am sărăcit cu totul, mă consider mai bogat!

Formele răului

Poezia răului e darwinistă
Doar răul evoluează
Binele se conservă

Bunul, ca bun
E mulţumit în el însuşi
Răul, ca rău
Nu are pace
Pînă din el naşte o altă formă de rău

Un om bun e un om cu o faţă
Şi multe feţe are omul rău

Un gînd bun
Se ţine strîns în jurul bunătăţii lui
Unul rău e dezbinat în răutatea lui
În jurul golului său de substanţă
Răul e doar variaţie pe tema binelui
Un vierme zvîrcolindu-se prin materia pe care o degradează
Şi de aceea răul e variaţie
Iar binele e solid, e statornic

Heraclit era muncit de un duh rău

Cum sa schimbi lumea in 10 pasi

Titlul acestui articol este o reflectare ironica a pragmatismului ultraoptimist promovat astazi ca solutie la toate problemele.
Exista carti despre cum sa devii miliardar in euro. E ciudat cum, la fel ca si in cazul horoscopului, atita oameni se grabesc, uitindu-si cu totul inteligenta, sa le creada. Dorinta omului de a crede ceva ce il avantajeaza il face adesea sa se hraneasca de bunavoie cu iluzii. In toate aceste carti exista, inevitabil, o serie de pasi care trebuie urmati cu strictete si care vor avea efectul magic dorit, garantat de autor si de experienta personala a acestuia.
E oare, in conditiile in care am presupune ca intreaga populatie a planetei ar sti sa citeasca, de conceput o planeta de miliardari? Atunci neadevarul acestor carti apare in toata goliciunea lui rusinoasa.

Individul este facut sa creada ca "totul ii este posibil", atita timp cit urmeaza reteta.

Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre o falsa responsabilizare individuala. Cea mai mare problema a omenirii nu e ca nu toti sintem miliardari in euro, sau dolari, si nici macar ca nu stim toti sa citim. Cea mai mare problema a omenirii e ca se confrunta in prezent cu spectrul sfirsitului ei. Cum a venit sfirsitul asa de aproape? Un bun economist crede ca economia explica totul, la fel cum un adevarat psiholog crede ca psihologia explica totul, si in cazul asta, al sfirsitului, caci ceea ce a adus sfiristul ar putea fi incadrat oarecum intr-o definitie a economiei. Ca e vorba de crestere economica, care implica cresterea consumului, de imperialism, care implica exploatare sustinuta si fara niciun fel de limite, sau de altceva asemanator, se poate observa cu usurinta ca acestea sint motivele care au adus sfirsitul. Societatea capitalista moderna face totul pentru a stimula consumul si nu se opreste de la nimic pentru a asigura ca exista ceva de consumat. In mijlocul acestui virtej, societatea se trezeste in fata unei naturi secatuite si care reactioneaza si ea printr-o blinda, deocamdata, incalzire globala. Poluare, resurse epuizate, probleme economice rezultante ce creaza la rindul lor probleme politicite si sociale, iata citeva dintre ingredientele sfirsitului care se profileaza, deocamdata putin bagat in seama, asupra omenirii.

Ne-am distrus casa, ne-am distrus caminul.
Consumati responsabil, cumparati pungi de hirtie, refuzati pungile de plastic. Nu lasati incarcatorul telefonului in priza. Opriti calculatorul cind nu il folositi. Opriti apa in timp ce va spalati pe dinti.
E datoria noastra sa respectam natura.
Nu va cumparati animale exotice ca apoi sa le dati drumul in curtea din spate. Se creeaza astfel dezechilibru in fragilul ecosistem.

Iata doar citeva dintre punctele forte ale unei retorici orientate spre responsabilizarea individului in fata sfirsitului. Pe de o parte, societatea iti spune sa iti cumperi televezioare cu ecranul cit mai mare, masinic cu motorul cit mai puternic, toate, bineinteles, asociate cu o casa cit mai mare, iar pe de alta ni se spune sa oprim apa in timp ce ne spalam pe dinti. Echilibru?

Dupa ce marea economie si marea politica au adus lumea in pragul dezastrului, se trece acum la aruncarea vinovatiei pentru tragedia asta asupra celui care fusese oricum exploatat de la bun inceput, o simpla victima. Cum? Prin responsabilizarea lui. Este facut sa creada ca de fapt el e vinovat de soarta planetei, ca viitorul ei sta in miinile lui de consumator.
Dupa ce societatea moderna a creat aerul pe care il respiram si a definit in linii mari caracteristicile naturii umane moderne, se asteapta acum de la individ sa salveze lumea. Nu doar o astfel de pretentie e aburda, in sensul eficientei ei, dar e imorala.
Despre eficienta, e limpede ca aceasta retorica a responsabilizarii poate avea efect doar asupra unui procent destul de mic de oameni, aceia care au un oarecare fel de constiinta morala. Acest procent este, stie toata lumea, redus. Civilizatia tine in anumite tari loc de constiinta morala, acolo unde ecologia e o moda si un trend social generalizat. Insa, in orice caz, numarul celor care vor sa schimbe ceva va fi intotdeauna prea mic. In realitate, nimeni nu-si doreste sa fie prea mare, pentru ca momentul in care individul ar inceta sa mai fie un produs al societatii de consum, mai exact, in momentul in care toti indivizii ar face asta, ar fi momentul incare societatea respectiva ar fi distrusa. Si nimeni nu vrea asta. Nu atita timp cit mai exista o lume naturala in care nebunia consumerista se mai poate desfasura.
Lucrurile nu sint simple. Avem de-aface cu o societate schizofrenica in care schizofrenia este impusa ca principiu de supravietuire.

Singurul mod in care lumea mai poate fi salvata e ca ea sa fie distrusa, iar acesta e paradoxul suprem al modernitatii. Schimbarea nu o fac masele, ci cei care conduc masele. Schimbarea lumii nu sta in puterea individului, ci in puterea citorva indivizi puternici. Individul se poate schimba pe sine, acesta e universul asupra caruia are putere. Individul poate creea o idee care sa schimbe lumea, dar o idee are nevoie de timp pentru a creste si a prinde viata, pentru a da rod. Problema astazi e ca nu mai avem timp, si de aceea speranta ca vreun individ de geniu ar putea schimba lumea prin ideile lui, e absurda.

Lumea poate fi schimbata doar de acei citiva indivizi care isi bat joc de restul lumii, de aceea este imoral sa promovezi ideea ca schimbarea incepe cu mine. In timp eu consum responsabil, societatea, la nivel macro, promoveaza o orgie a consumului, o exploatare descreierata a naturii prin marea industrie. In vreme ce eu opresc robinetul in timp ce ma spal pe dinti, un riu intreg e poluat de cine stie ce reziduuri toxice.

Schimbarea inspre bine trebuie sa inceapa de sus, de unde a inceput si cea inspre rau. Stim cu totii ca ea nu va incepe niciodata. Pina atunci, pina la niciodata, e imoral sa responsabilizezi individul, care e doar o bucata de carne care maninca si e mincata in acelasi timp. Retorica responsabilizarii trebuie demascata ca inutila si distractiva, deoarece distrage atentia de la adevarata problema, adevaratul loc al schimbarii, realizind o falsa culpabilizare a indivdului.

Nu exista nicio reteta despre cum posti salva lumea, nici in zece pasi, nici in o suta, nici in zece mii. Te poti salva pe tine. Consumind responsabil, te raportezi corect la natura, cu unicul efect ca ti-ai linistit constiinta si ca stai drept in fata Creatorului naturii, in cazul in care crezi in El. In afara de aceasta justificare subiectiva, care , eventual, te ajuta sa dormi mai bine, nu exista niciun alt efect notabil.

Lumea asta va sfirsi rupta in bucatele de paradoxul ei, de schizofrenia ei constitutiva.

Singur

Nu am sens
Singur
Mă învîrt în gol
Singur
Singur n-are rost
Nimic n-are rost

Degeaba e Universul atît de mare
Dacă sînt singur

Mi-e dor de dor
Respir ca să continui ce?
Doar să nu mor?
Nu-mi place

E destul loc in mine pentru doi

Lumina intră-n mine
Dar acolo se vede
Doar negrul absenţei

De la mii de stele
Primesc darul lor de raze împachetate
Cuante în dar

Forma nedefinită a golului meu
E elastică
Se mulează pe nenumăratele
Potenţialităţi
Îşi aşteaptă împietrirea
Fericirea

Ah
Sînt singur
De tot

Locul de lîngă mine
O simplă reflexie a celui din mine
Stă veşnic călduţ
Şi gol
Echilibrul termodinamic
Ocoleşte locul veşnic călduţ de lîngă mine
El nu se răceşte niciodată

Ah, de-ar fi fost rece sau in clocot
Dar pentru că nu e nici rece nici in clocot
Eu fierb in suc propriu
Şi am început să mă dizolv într-o zeamă fără gust
Căci nimic n-are gust
De unul singur
De unul singur
Nimic n-are gust

Vreau să gust din nesingurătate

Azi s-a facut istorie

Desigur, istorie sa face in fiecare zi. Istorie mica, istorie mare, istorie memorabila sau nu. In orice caz, istoriei nu-i pasa de nimic, e la fel de omogena ca si spatiul de care ziceam alta data. Se zice "a face istorie" doar pentru ca nu avem destula memorie pentru toate cite se intimpla, si atunci alegem dintre ele doar pe cele mai semnificative. Mai semnificative pentru noi. Din cauza asta un manual de istorie nu e nici pe departe la fel de "obiectiv" sau demn de incredere pe cit crede un copil de clasa a 5-a, sau a 8 a, sau a 12 a. Cred ca abia studentii de la istorie incep sa-si puna intrebari cu privire la manualele de istorie.

Dar azi chiar s-a facut istorie. Cred ca si un cutremur cu zeci de mii de victime ar fi fost eclipsat in luminoasa lume media, de LHC. Astazi s-a pus in functiune masina care ii sperie pe unii de moarte, insa frica asta pe mine ma lasa rece, la fel de rece ca temperatura aia de zero absolut din LHC. Nu pentru ca nu as crede ca, teoretic, e posibil ca joaca asta sa creeze o gaura neagra. Cred asta: o gaura neagra e perfect posibila. Pur si simplu nu se va intimpla: istoria are alta destinatie, pentru ca tot vorbisem de istorie. Pe de alta parte, lumea asta nu e chiar cea mai buna lume dintre toate lumile posibile, asa ca un sfirsit nu ar fi chiar lucrul cel mai rau care i s-ar putea intimpla. Dar despre asta alta data, in alta parte.

Istorie mi s-a intimplat si mie astazi, si tot stiintei trebuie sa-i fac plecaciuni. Am fost la "primul film 3d din Romania", desi se pare ca nu e chiar primul film 3d din Romania. Filmul, ca film, a fost o mare prostie ("Calatorie spre centrul pamintului", cu Brendan Fraier, pardon, Fraser, in rolul principal), dar experienta, ca experienta 3d, a meritat cei 25 de lei cit costa biletul. A fost ceva inedit, istorie, cum se zice, dar nu as mai repeta experienta. Si nu doar din cauza durerii de cap care ma luase din cauza ochelarilor, ci pur si simplu pentru ca am presimtirea ca toate filmele 3d vor fi, mai mult sau mai putin, niste prostii. Ca filme.

Asa se scriu blogurile, pornind de la astfel de banalitati. Toata lumea crede ca istoria mea, adica ceea ce a fost semnificativ pentru mine, are vreo importanta si pentru altcineva. Dar cui sa-i pese ca azi eu am vazut primul film 3d din viata mea, daca nu din Romania? Nimanui, fireste, si totusi atitia oameni scriu bloguri in virtutea credintei, naive, ridicole, stupide, in fond, ca si altora le pasa de istoria lor. Numai daca as fi vreo vedeta, ceea ce ar fi semnificativ pentru mine ar interesa si pe altii, prin acel fenomen ciudat de transmutatie a faptelor care face ca tunsoarea nu stiu cui in nu stiu ce salon cu nu stiu ce freza sa faca prima, sau macar a doua pagina, a ziarelor. Sau continutul blogurilor de vedeta.

Ar trebui sa fac altceva, sa scriu povestea aia de care m-am apucat. Numai gindul ca scriu la ea, CA AM INCEPUT-O, ma face fericit. Si totusi, zilele trec fara ca eu sa scriu un cuvint, pierzindu-ma printre nimicuri : serviciu, surfing aiurea, dezorientare existentiala, lipsa a prioritatilor, lene, din cind in cind cite un joc video violent, cite o activitate sociala. Stiu ca fericirea e acolo, in EA, si totusi parca un instinct masochist ma tine departe. Stiu ca nimic altceva nu are sens, ca nimic altceva nu ma poate face sa ma simt implinit, si cu toate astea NU SCRIU. Am certitudinea ca pina la urma o sa termin povestea aia, dar nu stiu cind. Iata: singura mea posibiltiate de a face ISTORIE, si eu trec in fiecare zi pe linga ea, ma delectez in preludiu, fara a trece la actul propriu-zis.

Unde? Acolo, sus..

E posibil ca discutia despre sensul vietii sa fi cazut de mult in desuetitudine, sa fi ceva asemanator cu "nemurirea sufletului". La urma urmei, cele doua par a fi strins legate, desi nu sint, daca te uiti mai atent. In orice caz, eu gasit vara asta un sens al vietii, printre altele. Nu printre altele cite am facut am gasit si un sens al vietii, ci am gasit unul dintre posibilele sensuri ale vietii. Cum, viata are mai multe sensuri? Se pare ca da. Uneori parca e o autostrada tridimensionala, in care sensurile urca si coboara amestecindu-se intr-o geometrie cit se poate de neeuclidiana. E absurd, ce spun, stiu, dar de cind exclude absurdul, in totalitate, adevarul?
Ma intrebam, urcind pe munte, de ce urca oamenii pe munte. Sint multe motive, desigur. Dar eu ma intrebam de ce urca oamenii pe muntii aia de pe care probabilitatea sa nu te mai intorci e foarte mare. Vedeti, am ajuns cu gindul la sensul vietii ca urmare a impactului dintre diferite vieti particulare cu muntele. Intr-adevar, se pare ca localnicii de pe Everest, sau, ma rog, din jurul lui, se intrebau de ce vin albii acolo ca sa moara incercind sa urce pe muntele ala care lua vieti cu o inima de gheata (o metafora deosebit de potrivita in cazul asta, trebuie sa recunosc!).
Ce-i face pe oameni să moară încercînd să ajungă într-un loc din care odată ce ai ajuns nu ai ce face altceva decît să cobori? Întrebare banală, vor zice unii, dintre aceia cărora nu prea le plac înălţimile. Pentru mine, din contră, întrebarea ţinteşte adînc, adică spre înăţimi. Am înţeles că în omogenitatea abolută a locurilor ("Mi-e egal", zicea un erou al lui Camus referindu-se cam la tot ce îl înconjura), muntele se profilează ca o destinaţie privilegiată, deci ca sens. Gratuitatea rezultatului, absoluta lui neproductivitate, adica faptul de a sta pe culme şi de a nu avea altceva nimic de făcut decît să cobori, nu afecteaza cu nimic puterea lui de a da sens. Merg într-acolo doar pentru a fi acolo, doar pentru ca drumul către acolo se constituie ca obstacol, iar obstacolele TREBUIE depăşite, doar pentru ca priveliştea e frumoasă, apoi nu am altceva de făcut decît să refac, invers, traseul. Nu-i aşa că trăim viaţa doar pentru plăcerea de a depăşi obstacole şi fericirea a admira, din cînd în cînd, cîte un peisaj?
Mai radical, s-ar putea spune că viaţa astăzi nu mai are niciun sens, într-o lume lipsită de Dumnezeu sau dumnezei, şi că din cauza asta oamenii au devenit turişti şi dau vieţilor lor sensuri, de altfel de tot rîsul, ca acela de a cuceri un vîrf. Căci, fără îndoială, sensul vieţii e dat de acel lucru care e în stare să îi fie final, şi fiecare căţărător pe Everest ştie că acela ar putea fi ultimul lui drum.

Nu sint poet

Stiu ca nu sint poet, insa ma joc cu poezia, asa cum te joci cu un lucru pe care stii ca nu ti-l poti permite, dar pe care ti-l doresti cu orice pret.
Asta deoarce am inteles puterea poeziei de a depasi limitele limbajului nepoetic, de a cuceri zone ale realitatii impenetrabile pentru acesta, pe care doar infiltrarea poetica printre pietrele fortaretei de incognoscibil le poate patrunde.

Ratacesc

Ratacesc
Printre lucrurilea astea
Tari din jurul meu
Care ma zgirie
Ma gidila
Imi dau fiori
Forii banali
Ai piinii pe care o mestec
Ai hainelor care ma fac prezentabil
Gidilatul unei camasi
Nici prea larga nici prea strimta
Care-mi da fiori
Doua masini
Imbratisate intr-un sarut
Avind printre
Bratele lor de tabla
Care se string frenetic
Niste bucati de carne
Care odata au fost oameni
Au purtat nume
Si haine
Camasi de matase
Care le dadeau fiori
Imi dau fiori

Exist printre certitudni solide
Simturile mele
Care vorbesc doar limba materiei

Stiu prea bine
Ca sint analfabet
La singura materie care conteaza
Limba cerului
Ce, nu stiai
Ca cerul vorbeste?
Stelele nu ti-au spus niciodata
Cu un zimbet ironic
In coltul gurii
Ca praful in care
Te invirti
Pe care il respiri
Nu e totul?
E adevarat
In lumea asta
Nu poti vedea
Stelele
Din cauza becurilor
Care ne lumineaza strazile
Printre particule
Criminale de praf
Si virfuri de zgirie-nori
Nu poti vedea decit luna
Uneori
Care chiar si-atunci cind e plina
Nu reuseste
Sa umple golul
Din tine care vrea sa vada stelele
Doar omorind urbanismul
Sufletului ii vei salva viata

Ce?!!
Vrei ca sensul vietii tale
Sa fie dat de o broasca?
De o reptila care
Cumva
Nimeni nu stie exact cum
Si mai ales de ce
Ajunge o maimuta
Care se crede stramosul tau?
Emanciparea materiei?
Singura ta noblete
Sa fie de
Aristocrat, nobil si
Produs final al supei primitive?
Haide, termina!
Povestea asta cu supa
Face sa imi chioraie matele
De foame
O foame de sens!
Chiar nu vezi
Ca broasca asta
Care oracaie
Si pe care stramosii tai
Copiii lui Darwin
Au facut-o sa se creada
Stra-stramoasa ta
Nu te lasa
Sa auzi muzica stelelor?
Orice ar zice Einstein
Stelele nu ne-au
Invatat relativitatea
Ci ne-au cintat
In tonalitati pentru toate urechile
Absolutul

Invata sa ai urechi
Pentru limba cerului
Altfel te vei trezi
Dormind printre
Stirvurile putrezite
Ale unei carni
Copulind intruna cu ea insasi
Intr-o goana incestuoasa
Catre supa primitiva
Care pute
Inca de pe acum

Dormeam
Pina acum citeva clipe
Ceva din mine inca doarme
Insa cevaul treaz din mine
E mai puternic
Am pastrat din somn
Doar mierea care
Iti face ochii lipiciosi
Usor fermentata
Ametindu-te

Nimic nu te duce
Pina in miezul lucrurilor
Ca visul
Nimic nu-ti da
O mai adinca
Certitudine
Ca visul
Nimic nu se compara
Cu ochiul lipicios si ametit de miere
Care vede tot
Adinc, nemijlocit
Tragindu-si puterea din vis
Consumindu-se in veghe

Ochiul magic de vis care vegheaza

El mi-a fugit catre stea
Acea stea
Ce imi veghea fereastra
Mai vazusem stele
Licarind
Dar niciuna n-a luminat ca ea
Steaua mea
Niciuna n-a mai patruns
Asa
Prin ochiul meu magic
In mine
Ochiul meu magic m-a patruns in ea
Fiinta mea era atunci numai vedere
Vederea ei a devenit fiinta mea

O stea
Si eu
Fata in fata
Vorbind
Imbratisindu-ne
Eu intrebind: de ce existi?
Ea imi vorbea
Vibra
Vibra a sens
Sensul vibra in ea
Si in mine, eu fiind in ea
Si ea ma intreba: de ce existi?
Si eu pe ea
Ah!
Cita lumina
In citeva secunde

Eram
O insula de intuneric
Bijbiam prin mine
Ma loveam cu fruntea
De intrebarile mele
Imi faceam cucuie
Carnea mea
E neagra
De la intuneric
E tesuta
Din tesuturi moarte
Intrebarile mele care vor sa ma omoare

Ah, abisul
Mereu ma pindeste
Ca sa-mi submineze fiinta
Mereu imi pune la indoiala temeiurile
Luminile care l-au luminat
N-au fost
Niciodata
Destul de puternice
ca sa-l patrunda pe tot
Pina la ea
Pina la steaua mea
Ea mi-a daruit
Citeva secunde de sens vesnic
Cind mierea inca imi picura de pe ochi
Lumina ei
Mi-a exorcizat toate abisurile
A umplut cu certitudine
Toate gropile
Sapate de indoielile mele
In textura diforma
A sufletului meu intrebator

N-a fost extaz mistic
A fost
o poveste de dragoste cu o stea
Mi s-a daruit
Si mi-a povestit
Cine a facut-o pe ea
Si de ce
Mi-a raspuns
Fara cuvinte
Doar prin sarutari
La toate de ce-urile

Odata cu mierea
Ce mi s-a prelins de pe ochi
S-au dus si dulcile ei sarutari
Degeaba
Mi-am scufundat fata in miere
Era falsa
Degeaba
Am incercat apoi
Sa respir cu nasul
Cu gura
Miere
Era amara
Iubita mea imi lasase un gust amar in gura
Ochiul meu magic
Se rupsese cu totul de vis
Si ramasese fara vlaga
Acum, nimic din mine
Nu mai dormea
Si eram mai sarac ca niciodata
Dar stiam
Ca n-am visat
Ca ma iubise o stea
In realitate!
Ca imi vorbise o stea
Cu adevarat!
Si certitudinea
Care a fost
Darul ei de nunta
Care imi eliberase
Toate orizonturile crepusculare
A ramas in mine
Asa cum saminta
Ramine si da rod
In trupul iubitei
Dupa actul dragostei

Iata rodul ei

Cea mai mare minune dintre toate!

In functie de perspectiva pe care ti-o alegi, poti sa vezi o lume plina de minuni sau una fara nicio minune. Probabil totul de pinde de cum definesti “minunea” si de cum te definesti pe tine. Minune e acel lucru care se intimpla in ciuda faptului ca e imposibil? Sau doar in ciuda faptului ca e improbabil in cel mai inalt grad? Apoi, cind vine vorba de tine, trebuie sa decizi daca esti omul pentru care misterul e doar o problema inca nerezolvata, sau una cu totul nerezolvabila, adica o problema de constiinta, de credinta!
Insa orice fel de om ai fi, si oricum ai defini minunea, la un moment dat vei fi pus in fata unui fapt care va face sa treaca un fior prin fiecare celula din corpul tau, pentru ca e vorba de ceva ce aduce fantoma inexistentei fata in fata cu fragila constructie care esti tu si care, uite, exista!
Nu stiu ce au inteles altii prin “ameteala metafizica”, insa eu stiu ca ma apuca o teribila ameteala metafizica atunci cind ma gindesc la cit de usor as fi putut sa nu fiu niciodata. Din moment ce exist, mi se pare ca nu putea sa fie altfel, dar in momentul in care incep sa gindesc, imi dau seama ca, din contra, se prea putea sa fie altfel. Ba chiar era atit de probabil sa fie altfel, incit faptul ca eu exist apare ca cea mai mare minune dintre toate! Ameteala metafizica apare atunci cind fiinta ta se apleaca peste hotarele care ii dau viata si priveste in oceanul de probabilitati din care a aparut, cind certitudinea existentei este pusa fata in fata cu incertitudinea istorica a propriei ei deveniri!
Nu ai nevoie de cunostinte avansate de genetica, ci doar de un pic de luciditate si de curaj, pentru a te minuna de cea mai mare minune dintre toate. Primul pas este recunoasterea faptului banal ca tu esti un produs al istoriei. Si atunci, realizezi ca istoria ta a inceput chiar de la inceputul istoriei. Ca din infinitul de combinari ale materialului genetic uman au iesit rind pe rind milioane si milioane de indivizi care au contribuit ei insisi la expandarea continua a acelui infinit de diversitate facind uz de cea mai mare variabila dintre toate: libertatea. Privind retrospectiv, ai putea conchide ca fiecare alegere facuta de fiecare individ din istoria omenirii a dus cumva la tine, ca fiecare spermatozoid care si-a gasit, norocosul, el singur dintre milioane si milioane, calea catre acel loc unde se produce minunea nasterii, a contribuit, putin cite putin, la construirea acelei unice configuratii informatie genetica care este acum “tu”. Insa fiecare alegere ar fi putut sa duca in alta parte, sau un alt spermatozoid, acum patru mii douasutetreziecisitrei de ani, ar fi putut sa fie norocosul si atunci totul s-ar fi sfirsit, si astazi nu ar mai fi fost un TU. La un nivel naiv, crezi ca toate drumurile istoriei au dus la tine, insa la cel lucid si matur esti tulburat de adevarul ca ar fi fost probabil in cel mai inalt grad ca niciunul sa nu duca la tine, si aceasta tulburare a apelor din care ai iesit este tocmai ameteala metafizica de care vorbeam, singura ameteala pe care o recunosc demna de aceasta expresie.
Din fericire pentru linistea lor, cei mai multi oameni nu incearca niciodata aceasta ameteala metafizica, pentru ca ei nu sint tulburati vreodata nici macar de gindul ca mama lor ar fi putut sa-l prefere totusi pe tipul cu bani care ii facea curte, decit pe tatal lor care, desi simpatic, era sarac si care a reusit sa-i intre in inima doar dupa multe, multe insistente si nenumarate nopti in care dezandajdea nu-l lasa sa doarma.
Dar fericirea lor e doar aparenta, pentru ca cei care nu au incercat nicidata ameteala metafizica nu au realizat niciodata valoarea existentei lor, care consta tocmai in calitatea ei miracol! Cine oare, in trairea extatica a ametelii metafizice, ar mai putea sa se sinucida, anulind astfel, printr-un stupid act al vointel libere, neverosimila conspiratie istorica in urma careia a luat nastere acest fragil sistem care gindeste, aceasta minune a minunilor, aceasta cea mai mare minune dintre toate? Sinuciderea este totusi un caz extrem. Cu adevarat nefericiti sint cei care traiesc ca si cum existenta ar fi pentru ei o povara pe care o poarta doar asa, pentru ca nu au altceva mai bun de facut. A exista, dupa ce ai trecut prin initierea ametelii metafizice, echivaleaza cu a trai intr-o perpetua stare de fericire extatica, ca si cum ai fi inconjurat din toate partile de minuni. Asta pentru ca tu insuti esti minunea!

Divinul din Hollywood

Filmele cu happy-end, sau cele in care "the good guy never dies", in care binele invinge de fiecare data raul in mod definitiv si irevocabil, sint de multa vreme carne de tun pentru artileria criticilor. De ceva vreme, n-as putea sa spun exact de cind, nici consumatorii de rind, adica nespecialisti dar care care sint totusi cit de cit cultivati, nu le mai inghit! Ne-am saturat cu totii de cliseele holywoodiene, nu-i asa? Atita amar de vreme ne-a fost insultata inteligenta, spunindu-ni-se povesti in care doar cei care merita traiesc intoteauna fericiti pina la adinci batrineti, in timp ce "the bad guy" primeste intotdeauna ceea ce merita, iar situatia este intodeauna salvata in ultimul moment. De parca noi nu stim ca in realitate lucrurile stau de cele mai multe ori exact pe dos! In special acest ultim ingredient este cel mai iritant dintre toate! M-am intrebat intotdeauna de ce sint unii regizori, sau scenaristi (nu stiu cine are ultimul cuvint! ) asa de prosti incit se baga singuri in incurcaturi din care se poate iesi numai printr-o minune strigatoare la cer de kitchoasa!
Eu sint probabil unul dintre ultimii oameni care ar trebui sa isi permita consideratii cu iz de critic de film! Dar as indrazni sa afirm ca esenta Hollywoodului sta exact in aceste trei ingrediente: final fericit, situatia salvata in ultimul moment, victoria finala a binelui asupra raului. Au fost dintodeauna creatori de film care au facut filme "bune" tocmai impotrivindu-se curentului general, in care omorau cu sadism pe "tipul cel bun" lasindu-ti un gust amar in gura, dar acestia, nu-i asa?, au fost nehollywoodieni!


Astazi parca mai mult ca alta data un film bun nu mai poate avea un final fericit, situatiile "la limita " trebuie evitate pe cit posibil, iar raul apare ca o realitate in fata careia nu poti face altceva decit sa te resemnezi.

Ma pricep si la teologie la fel de putin pe cit ma pricep la film, dar as indrazni sa fac citeva afirmatii si in acest domeniu.

Mi-amintesc o conversatie cu un prieten in care ii spuneam acestuia, ma citez, ca " sintem condamnati la un final fericit". Hollywoodul avea dreptate! Destinele individuale pot avea destinatii diferite, dar lumea in ansambul ei, universul intreg, este condamnat la un final fericit! Stiu asta, dar n-o pot aborda aici descriptiv. Pentru detalii suplimentare va invit sa-L intrebati pe Dumnezeu, El stie mai bine. O sa spun doar atit : faptul ca Dumnezeu exista, si El exista in acelasi sens in care Nietzsche a zis ca El e mort (poate asta e mai greu de inteles, dar cei care n-o vor intelege pot trece linistiti mai departe), e garantia finalului fericit pentru intreaga Realitate!

Asta implica, pe linga altele, si faptul ca "the bad guy" va primi ce merita, iar "the good guy gets to live happily ever after". Literalmente: cel bun va trai vesnic fericit!. Gasim astfel o uluitoare suprapunere intre rau famatele principii hollywoodiene si cele mai importante certitudini cu privire la destinul final al realitatii in ansambul ei!

Salvarea care vine in ultima secunda este un principiu pe care aparent ai putea mai greu sa il reconciliezi cu un fapt teologic. Dar, surprinzator, si acesta este la fel de divin ca celelalte. Cineva spunea ca Dumnezeu intervine sa "salveze ziua" doar atunci cind se pare ca totul este pierdut! Nu stiu de ce procedeaza El asa. Poate e fan hollywood? Ma indoiesc! Nu tine doar de spectacol salvarea care vine in ultima secunda! Doar cind situatia se apropie de un climax catastrofal salvarea este cu adevarat apreciata si este perceputa ca "o minune". Astfel, acest element hollywoodian isi gaseste corespondentul perfect in minunile divine. Poate Dumnezeu chiar are un gust pentru spectacol. Am zis intotdeauna ca El ar fi cel mai bun regizor, pentru ca doar El poate impinge cel mai departe acel fericit moment al eliberarii, acea ultima secunda in care bomba a fost dezamorsata!


E la fel de surpinzator si pentru mine sa fiu pus in fata evidentei ca acele rasuflate clisee hollyoodiene reprezinta de fapt intruparea, in aceasta unica forma de arta care e filmul, unor aspiratii umane fundamentale si unor realitati prin excelenta divine!

Tehnologie fragmentata

Viata in societate te aduce, inevitabil, in contact cu multe bai publice. De fapt, e impropriu spus bai, pentru ca e vorba doar de wc-uri. Ca e vorba de o institutie oarecare, de un cinematograf, de un mall, de o benzinarie si asa mai departe, trebuie neaparat sa existe un wc, mai mult sau mai putin curat, dotat cu tehnologie sau mai rudimentar. Las la o parte wc-urile celor mai multe institutii publice de stat, pentru ca nu vreau sa aduc in discutie problema mirosului, si ma refer la acele institutii care au un oarcare interes pentru a respecta demnitatea umana, chiar cind vine vorba de o asemenea activitate care de obicei e îndosită, ocordindu-i-se mai degraba un loc de fund in ierarhia universului uman. Contactul cu wc-urile publice a fost pentru mine prilejul unei reflectii interesante. La baza acestei reflectii a stat o anume observatie, pe care o voi prezenta in continuare.

De obicei, tehnologia o gasesti intrupata în uscatorul de miini. Acesta functioneaza pe baza unor senzori care anunta aparatul ca tu ti-ai pus miinile acolo, şi acesta incepe să sufle aer cald peste tine. In alte wc-uri gasesti un senzor care trage apa pentru tine. Presupun, pentru ca nu am folosit niciodata un wc pentru femei, ca de aceasta minune a tehnicii beneficiază doar bărbaţii, pentru că doar lor le permite morfologia masculină sa foloseasca un pisoar. Astfel, dupa ce ai terminat, doar faci un pas in spate si apa se trage singura pentru tine. Am mai gasit, in alte wc-uri, un senzor care iti pune sapunul in mina, in timp ce in altele apa iti curge singura in mina cind iti pui mina sub robinet . Eu inca nu am fost intr-un wc in care uşa să se deschidă şi să se închidă singură, dar am auzit că există şi aşa ceva. Pornind de la observaţiile mele, insă, aş putea sa deduc că acel wc care are uşa pe senzori, nu va avea senzor nici la robinet, nici la sapun, nici la pisoar, nici in alta parte, deoarece rar am intilnit intr-un singur wc doua elemente diferite care să aiba senzor. De exemplu, daca e uscator pe senzor, o sa fii nevoit să tragi singur apa la pisoar, sau să o laşi aşa, să îţi pui singur săpun lichid in mînă, sau să eviţi toată povestea cu spălatul şi aşa mai departe. Daca ai senzor la săpun, nu mai ai la uscător etc etc.

Mi-a venit atunci in minte ipoteza geniului rău, care, în cazul asta, şi-a propus să fragmenteze tehnologia, astfel încît în niciun wc toate utilitatile să fie insufletite de aceasta.

Mai bine sa mori, zise ea...

Are in jur de 65 de ani. Fiecare dintre ei a fost greu, in felul lui. Nici macar unul nu a fost fericit. A avut zile fericite, cel mult. Dar si acelea au fost umbrite de ginduri negre, asa cum numai inima ei stie sa nasca. Are o inima bolnava. Acum e in spital in urma unui infarct. Toata viata ei a fost umbrita de ginduri negre. Cele mai mici griji se hiperbolizau in inima ei. O capacitate fantastica de a simti suferinta din jur. Cred ca o admir pentru asta. Cred ca i-am mostenit inima. Doar e mama mamei mele. Ma intreb: e inima ei bolnava pentru ca a adunat prea multe ginduri negre in ea? Sau a adunat multe ginduri negre pentru ca inima ei e bolnava?
In orice caz, pentru ea bucuria si fericirea au fost, intr-un fel anume, mai degraba ofense decit lucruri dupa care a alergat. Si-a facut un ideal din negarea de sine. Mai e, atunci, de mirare ca are inima bolnava? Pentru cine sa fi batut inima aceea, daca stapina ei se simtea prea altruista pentru a beneficia de bataile ei?

O alta forma pe care a luat-o la ea negarea de sine a fost munca. Toata viata a muncit. Acum, doctorii i-au interzis orice efort. Si sa nu se mai supere, orice ar f! Nu sint amuzanti, doctorii astia?

Acum, ca nu mai poate munci, i se pare ca nu mai are de ce sa traiasca? Am vizitat-o astazi la spital. M-am fotografiat impreauna cu ea. Niste fotografii reusite. Imediat imi spune ca ar fi mai bine sa moara, decit sa traisca asa. Trebuie sa urmeze un tratament, sa vada doctorul periodic, adica sa fie o povara pentru cei din jur. In plus, nu mai poate munci si deorece credea ca singura valoare a vietii ei era plusvaloarea realizata prin munca, acum viata i se pare fara valoare.

E o zi asa frumoasa. Esti un fel de sadomasochist daca te gindesti la moarte intr-o zi asa de frumoasa. Dar esti aproape de ea, doar esti intr-un spital. E mai usor, acolo. Imi vine sa pling. Ma simt si eu la fel de inutil ca si ea. La fel de aproape moarte. Ce inseamna, la urma urmei, 50 de ani? Nimic. Deja au trecut 25.

Cum e posibil plictisul

Plictisul e posibil numai ca urmare a unei uriase neintelegeri cu privire la viata. Caci odata inteles miracolul fiecarei secunde, in irepetabilitatea ei, cine ar mai putea sa se plictiseasca? Se plictisesc doar cei saraci cu duhul, cei care nu gasesc in ei insisi un partener de dialog suficient de interesant.
A vorbi cu tine insuti, e nu numai baza sanatii mintale, cum zicea Kierkegaard mai demult, dar solutia suprema impotriva plictiselii! De fapt, nu e nevoie de solutii in cazul plictisului, caci acesta un e o problema, ci doar o neintelegere, iar pentru neintelegeri nu sint necesare solutii, ci doar clarificari. Despre ce ai putea vorbi cu tine insuti, cind stii deja tot ce ti-ai putea spune, din moment ce tu insuti esti acela care iti spui? Chiar daca pare putin probabil, sau chiar imposibi, se intimpla foarte des sa afli lucruri noi de la tine insuti, atunci cind vorbesti cu tine. Asta daca ai cu cine vorbi! Dar nu in informatie sta imbogatirea care vine din dialogul cu sine, ci in perspectiva la persoana a treia care se creeaza in actul dedublarii presupus de comunicarea cu sine. Vorbind cu tine, iesi din tine, si iesind din tine, te trezesti propriul tau partener de drum, unul mai interesant decit oricine altcineva din jurul tau, mai interesant deoarece numai el poseda dubla perspectiva interior-exterior. A te vedea ca si cum ai fi altcineva, iti trezeste interesul fata de tine insuti, interes rezervat in general necunoscutilor. Dar, pe cind in cazul necunoscutilor interesul acesta ramine vesnic nesatisfacut, in cazul tau, curiozitatea isi gaseste implinirea in chiar secunda in care s-a trezit.
A fi capabil sa iti trezesti propriul interes, inseamna a fi deasupra plictisului si de-asupra muritorilor de rind care se pling de plictiseala!