A venit septembrie. Iar. Am impresia ca am mai fost pe aici. Da, am mai fost de vreo 26 de ori, sau cam aşa. Uneori nu mai ştiu nici cîţi ani am, chiar dacă am împlinit acum vreo zece zile 27. Nu e deloc uşor să numeri pîna la 27 cînd trebuie să aştepţi un an întreg ca să mai adaugi o unitate, aşa că e de înţeles cum de pierd şirul.
Am impresia că am mai văzut peisajul ăsta, că am mai respirat acelaşi aer. E deja vu? Fiecare frunză galbenă trezeşte în mine un deja vu tulburător. Fiecare deja vu e tulburător, dar acesta al anotimpurilor care vin şi pleacă şi vin şi pleacă iar pînă în momentul cînd plecăm noi, e mai tulburător decît toate, pentru că am certitudinea că e real. În general, deja vu-ul e un sentiment a cărui realitate o simţi în mod direct, dar de al cărui adevăr te îndoieşti: e ca şi cum ai visa un trecut despre care nu ştii sigur dacă e al tău. Poate asta e o dovadă psihologică a universurilor paralele presupuse de matematică şi fizica cea mai nouă, cine ştie?!!
Dar frunzele astea care cad trezesc în noi un deja vu despre care ştim sigur că e adevărat, căci frunzele cad în fiecare an. Numim asta în general nostalgia toamnei, dar şi primăvara trezeşte în noi tot un fel de nostalgie, chiar dacă una mai veselă. La fel şi vara, şi iarna, în măsura în care căldura şi respectiv frigul lor ne lasă să simţim şi altceva în afară de ele.
Îmi vine minte melodia aia cîntată de September, September all over again, şi îmi dau seama că s-ar potrivi ca fundal sonor pentru rîndurile astea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu