Filmul sau cartea

De cînd a intrat filmul pe scena lumii, literatura a intrat cumva în umbră. De ce? Pentru că e mult mai uşor să vezi un film decît să citeşti o carte. Aşa că ni se pare rezonabil să zicem „nu mai citesc cartea asta, am văzut filmul” sau „n-are rost să citesc cartea asta, aştept filmul”.
Relaţia dintre film şi literatură e extrem de complexă şi nu am pretenţia că o înţeleg, cu atît mai puţin că o pot explica altora. Dar cîteva lucruri îmi sînt limpezi: filmul e imagine, literature e cuvînt. Wittgenstein spunea în celebrul său Tractatus… că ceea ce se poate arăta nu se poate spune, şi invers. Asta înseamnă că între literatură şi film e o prăpstie de netrecut, pentru că filmul arată iar literatura spune, rezultînd că între cele două forme de artă există o prăpastie care pretenţios poate fi numită ontologică iar nepretenţios pur şi simplu infinită.

Totuşi, pe cît e de adevărat că ne putem imagina literatură fără film, cum şi-a şi imaginat de fapt omenirea mii de ani, pînă acum o sută de ani, la fel de adevărat e că nu ne putem imagina film fără literatură, pentru că un film spune întotdeauna o poveste. Doar filmele porno nu au nevoie de poveste. Şi telenovelele, chiar dacă amatorii de telenovele n-or să înţeleagă cum vine asta, pentru că ei văd mii de poveşti acolo. De fapt, un sociolog spunea că între filmele porno şi telenovele nu e nicio diferenţă, doarece, într-un anume sens, imaginea lor e vidă. În rest, filmul este întotdeauna naraţiune, deci într-un anume sens literatură. Dar cum reuşeşte filmul să treacă peste prăpastia ontologică care îl desparte de literatură ? Aici intervine rolul creativ al scenaristului, al regizorului, pe scurt al creatorului de film. El trebuie să găsească cea mai bună cale pentru a face imaginile să spună povestea.
După părerea mea, singurul creator de film care a luat cu adevărat cinematografia în serios a fost Andrei Tarkovsky. El spunea, într-o carte, că în toate filmele lui a încercat să creeze nu atît poveşti, deoarece el era conştient ca nimeni altul de prăpastia ontologică dintre film şi literatură, ci să recreeze în imagini trăirile interioare ale personajelor lui. Punctul culminant al artei lui Tarkovsky este Oglinda , un film la care te uiţi şi nu înţelegi nimic. Dar nu pentru că eşti prost, căci la un moment dat ajungi să te întrebi asta, ci pentru că nu e nimic de înţeles acolo, nicio poveste care aşteaptă să fie descifrată sau vreun criminal care aşteaptă să fie prins. El a încercat să renunţe cît mai mult la poveste şi să transmită prin imagini cît mai mult din universul interior al poveştii, acela care nu se vede în lucuri, care nu poate fi prins în imagini. Oricine a citit vreodată o carte şi apoi a văzut şi filmul, a rămas cu impresia amăruie că ceva esenţial a fost în film, că filmul este incomparabil mai sărac decît cartea. Asta pentru că literatura, prin cuvînt, are acces direct la sufletul omului, cititorul imaginîndu-şi foarte uşor trăirile despre care citeşte, prin analogie cu ale lui. Dar filmul este o artă superficială prin definiţie, adică una care rămîne mereu la ceea ce se vede, la suprafaţă. De aceea, creatorul de film are datoria nu de a transpune cît mai fidel povestea din carte, pe ecran, ci de a crea, prin arta lui, ceva cu totul diferit.
La final nu-mi rămîne decît să constat că ce ziceam la început, „nu mai citesc cartea asta, am văzut filmul” sau „n-are rost să citesc cartea asta, aştept filmul”, sînt atitudini cu totul greşite. Pentru că oricine a citit cartea şi n-a văzut filmul, a pierdut totuşi ceva, iar oricine a văzut filmul şi n-a citit cartea, a pierdut aproape totul.

Si bărbaţii plîng

"Şi bogaţii plîng" era titlul unei cărţi pe care nu am citit-o niciodată, în primul rînd pentru că nu m-a interesat niciodată ce fac bogaţii, şi în al doilea rînd pentru că nasul meu, în care am încredere, îmi spunea că e literatură de mîna a doua şi că nu merită să-mi pierd vremea.

E adevărat că şi bogaţii plîng, orice ar însemna asta, dar mai nimerit mi se pare să ne întrebăm dacă şi bărbaţii plîng. Din cauza unui stereotip cultural perpetuat peste milenii, astăzi ne aşteptăm ca bărbatul să nu plîngă deloc sau, în orice caz, să plîngă mai puţin decît femeia. Doar în situaţii extreme. Cînd moare mama cuiva, sau cînd pierde echipa unui microbist, de exemplu. În rest, în situaţii mai puţin critice, care nu impun neapărat vărsarea de lacrimi, de la un bărbat se aşteaptă să nu plîngă. Mă întreb de ce. Dacă aş analiza sistemul fiziologic responsabil cu producerea lacrimilor la bărbaţi, aş observa că nu diferă cu nimic de al femeilor. Deci din punct de vedere fiziologic, diferenţa dintre bărbaţi şi femei în ale plînsului nu se justifică. Rămîn factorii culturali. Femeia e delicată şi slabă, bărbatul e puternic şi mai "din topor". Ea poate să plîngă pentru că plînsul e în acord cu specificul naturii ei delicate şi firave, el nu, pentru că asta ar însemna că face abstracţie de masculinitatea lui şi se plasează în spaţiul feminităţii. Probabil aşa gîndesc unii. Alţii poate nu îşi dau seama că gîndesc aşa, dar se comportă ca şi cum ar gîndi aşa.
Astăzi, în era metrosexualului, adică în era în care bărbatul intră din ce în ce mai mult în sfera feminităţii, e oare plînsul mai acceptabil? Mă îndoiesc. Probabil pentru unii care s-au feminizat atît de mult încît şi-au schimbat cu totul identitatea sexuală.
Încerc să gîndesc cu mintea mea care ar fi motivele pentru care bărbatului nu i se dă voie să plîngă la fel de mult ca femeia, dar nu ajung nicăieri. Mă blochez în propria mea experienţă. Eu plîng. Nu sînt bogat, dar sînt bărbat. Şi plîng. Cel mai frecvent plîng la cîte un film. Dar plîng şi fără motiv. Adică fără vreun motiv din exterior. Plîng doar cînd mă plimb prin mine însumi sau cu mine însumi prin lume. Cred că filmul care mi-a stors cele mai multe lacrimi a fost Hotel Rwanda. Îmi amintesc că după ce s-a termiant filmul arătam ca după o experienţă traumatizantă, ca după o săptămînă de plîns. Am plîns şi la filme mai siropoase, cum ar fi Sweet November,dar nu aşa de mult. Cred Hotel Rwuanda m-a stors de lacrimi pentru că în el se vede limpede în ce fel de lume trăim, o lume care nu e deloc roz, o lume în care suferinţa e constanta şi superlativul.
Plîngînd, mă identificam cu suferinţa lumii, iar lacrimile mele, ca ploaia de care scriam altă dată, mă aduceau în rezonanţă morală cu lumea, chiar dacă nu rezolvau nimic. Plîngînd, mă plasez în singurul spaţiu în care existenţa în lumea asta e justificată. Plîngînd, faci singurul lucru de care nu poate să-ţi fie ruşine cînd te uiţi în ochii celui mai nenorocit om de pe pămînt.
Eu, spre deosebire de cei care au impus stereotipul cultural care identifică plînsul cu feminitatea, cred că plînsul e caracteristica unei fiinţe puternice, unei fiinţe în stare să privească lumea în ochi, căci nu poţi privi lumea în ochi fără ca propriii tăi ochi să se umple de lacrimi.