Cum să prinzi timpul cu mîna

Timpul e o chestie foarte ciudată. Filosofii se chinuie de cînd lumea să îl definească. Mai recent, fizicienii încearcă să-l manipuleze. (Einstein ne-a spus că trecerea timpului e afectată de gravitaţie, dar pun pariu că nu ştiaţi că timpul trece mai greu la baza solului, adica foarte aproape de scoarţa terestră, şi mai repede la înălţimi mari, unde gravitaţia e mai slabă, după cum arată măsurători făcute cu ceasuri atomice).
Dar timpul e, la urma urmelor, o chestie foarte personală. E orizontul vieţii noastre. E materia primă a viselor şi decepţiilor noastre. E principala noastră resursă, şi într-un sens, singura. Dacă am învăţa să „manipulăm”bine timpul, nu în sensul călătoriilor în timp, ci în sensul unei folosiri eficiente a lui, am învăţa să ne asigurăm destine mai fericite. Dar sîntem prea leneşi, prea delăsători. Vorbesc pentru mine acum, însă oricine se simte vizat e liber să zîmbească aprobator, fără frica de a fi observat, căci tehnologia, orice s-ar spune, nu a ajuns încă atît de înfricoşător omniprezentă.
Însă, orice ai face şi oricum ai face, drama condiţiei umane este că timpul trece, şi trece iremediabil (săgeata timpului e îndreptată în jos, ca degetul mare care altă dată hotăra soarta gladiatorilor învinşi). Am 27 de ani şi parcă ieri aveam 7, şi ca mîine o să am 47, şi ca poimîine o să mor.
Însă timpul nu trece cu anii, trece cu secundele, cu minutele. Minutele astea care, deşi au toate 60 de secunde, trec uneori greu, îngrozitor de greu, iar alteori zboară fără să le simţi. Cînd plictisul te face să-ţi ieşi din minţi, ai da orice să trecă mai repede timpul. Ai da orice să treacă mai repede cel mai important fluid dintre cîte există. Ai da orice să ţi se apropie sfîrşitul, adică. Invers, cînd eşti fericit, te trezeşti că timpul a zburat pe lîngă tine. Ai fost fericit, ce-i drept, dar te trezeşti ca după un somn lung şi-ţi dai seama că eşti mai bătrîn. Oricum ar trece timpul, greu, ca pe ace, sau uşor, ca pe aripi roz de vultur, tragicul şi singurul rezultat e că eşti mai aproape de SFÎRŞIT şi atîta tot. Îţi doreşti atunci să ai capacitatea ca, fericit fiind, să poţi prinde timpul cu mîna, să-l dai înainte, înapoi, aşa cum te joci cu GOM-ul sau cu BS Playerul sau cu VLC-ul sau cu ce vezi tu filme. Dar nu poţi, încă nu avem tehnologia asta. Şi nici n-o s-o avem vreodată, pentru că n-o să fim niciodată dumnezei. Şi nici măcar Dumnezeu nu se joacă cu timpul, deşi probabil ar putea s-o facă. Îl lasă să curgă, îl lasă să NE curgă, să ne aducă undeva, spre izvorul vieţii sau spre vărsarea în oceanul de nefiinţă veşnică, depinde doar de cum îţi place să înoţi.

E vineri iar

M-a străbătut în dimineaţa asta, cu viteza unui fulger şi cu un efect electrizant asupra constiinţei pe care, de asemenea, doar fulgerul l-ar putea avea, gîndul că e iar vineri. Bineînţeles, sînt şi eu un om „normal”, care munceşte şi pentru care de aproape trei ani vinerea are semnificaţia pe care o are pentru orice "om al muncii": de uşă spre două zile de libertate, odihnă, distractie sau altele din registrul ăsta. Pînă aici gîndul că e iar vineri n-ar fi avut de ce să aibă efectele devastatoare ale unui fulger, poate doar ale unui tratament plăcut cu electroşocuri reglat astfel încît să-ţi activeze doar centri plăcerii, dacă există aşa ceva. Însă în momentul în care vinerea asta s-a confundat cu toate vinerile pe care le-am trăit în ultimul timp şi pe care urmează să le trăiesc de acum încolo şi n-am mai putut să le disting una de alta, însăşi dimensiunea timpului a fost anulată şi m-am văzut trăind o vinere din anul 2020 sau 2040, sau o vinere în care mîinile mi-ar tremura pe tastatură dacă aş încerca să scriu pe blog, sau, dacă în viitorul ăla computerele ar avea o interfaţă neuronală care ţi-ar permite să-ţi dictezi direct gîndurile unui calculator, fără să le mai scrii, probabil aş fi oricum incapabil să-mi adun gîndurile, presupunînd că aş mai avea aşa ceva la vîrsta aia cînd deja eşti trei sferturi senil. Poate unii mă cred prea optimist, optimist că voi ajunge eu la vîrsta aia sau că Pămîntul însuşi, adică istoria, îmi va permite să ajung la vîrsta aia, dar dacă cineva se gîndeşte la asta, n-a înţeles nimic. Am scris asta pentru că deja, fiind, în sfîrşit, vineri, sînt un bătrînel senil în pragul morţii.