Slăbiciune

Sînt un om cu multe slăbiciuni, printre care se numără şi aceea de vrea să mă fac înţeles. Am impresia, care poate nu e nimic mai mult decît simplă vanitate, că gîndurile mele pătrund mai adînc decît ale celor din jurul meu şi de aici sentimentul datoriei de încerca să fac aceste adîncimi accesibile şi pentru ceilalţi. Probabil ăsta e şi motivul pentru care scriu. Dar oare de unde credinţa asta a mea că adîncimile mele pot deveni şi ale altora? Oare dacă cineva n-a ajuns singur într-un loc, poate fi dus acolo de mînă? Am învăţat de mult că nimeni nu convinge pe nimeni, că fiecare om are propria lui cale, mai directă sau mai ocolită, hotărîtă sau timidă, pătrunzătoare sau nu, de a înţelege lumea. Şi atunci, la ce bune discuţiile, la ce bune cărţile, la ce bun ARGUMENTUL ? Maieutica e o iluzie, căci Socrate nu era moaşă, cum se credea, ci doar un altfel de sofist, unul cinstit şi bine-intenţionat, dar care nu făcea altceva decît să-şi impună propria cale pentru că era mai deştept. Ca şi comdandantul unei secţii de poliţie din Vaslui, care credea că face maieutică cu poliţiştii lui (mă refer la excelentul film al lui Corneliu Promboiu, "Poliţist, adjectiv", pe care îl recomand din toată inima ), dar nu făcea altceva decît să-şi impună autoritatea de şef, maieutica lui Socrate era tot un fel constrîngere, chiar dacă una pe care el se chinuia să o facă dinspre interior spre exterior, nu invers. Şi de fapt în asta consta toată arta lui. Rezultă că fiecare dialog e o încercare implicită de a te impune. Dacă am putea să-i lăsăm pe cei din jur cu ale lor, am avea o lume mult mai tăcută!