Aerul lui Cioran

Am ajuns, din întîmplare, în Răşinari, localitatea în care s-a născut Cioran. Chiar acum cînd scriu rîndurile astea mă aflu într-o pensiune care se cheamă Casa Cioran şi care aparţine unui văr de-al lui, cel mai probabil un văr secund, după cum mi-a povestit nepotul acestuia, un puşti simpatic de vreo 13 ani, care îmi mărturisea fără sfiala că nu ştie mai nimic despre marele Cioran, al cărui nume îl poartă şi el, însă nu cu mîndrie, ci mai degrabă cu nemulţumirea că profesorii de la şcoala lui, adica şcoala din Răşinari, îl mai numesc uneori Ciorap în loc de Cioran. Mă întreb cum e posibil să se întîmple asta cu o rudă a unuia dintre cele mai mare nume pe care le-a dat ţara noastră. Mă gîndesc că poate profesorii ăia fac parte dintre cei care îi poartă pică lui Cioran că şi-a renegat românitatea şi pe care eu nu îi înţeleg deloc. La urma urmelor, Cioran a greşit nu cînd i-a fost ruşine că e român, ci cînd şi-a dorit să se altoiască pe trunchiul unei culturi mari. Naţionalităţile sînt doar ficţiuni fără nicio legătură cu individul, după cum a dovedit însuşi Cioran, care în ciuda faptului că era român, a ajuns să fie unul dintre cei mai apreciaţi francezi ai secolului trecut. Aşa se face că acum, îmi spune fiica vărului lui Cioran, mulţi francezi vin în fiecare vară şi se cazazează la pensiunea ce poartă numele marelui scriitor. Oricum, cel mai probabil, profesorii de care vorbeam nu prea ştiu nici ei bine cine e Cioran sau nu i-au citit nici măcar o carte, iar despre renumele lui mondial au doar o idee vagă. Căci altfel, ar fi fost cu neputinţă ca în privirile celor din jur aruncate lui Rareş Cioran, puştiul de care vorbeam, să nu fie măcar o urmă de mistică admiraţie care ar fi făcut cu neputinţă transformarea lui Cioran în ciorap.
Locul ăsta frumos în care s-a născut Cioran e aşezat între nişte dealuri care ar putea fi şi munţi şi care inspiră atîta linişte sufletească şi credinţă în armonia metafizică a lumii, încît te întrebi cum de a fost posibil ca de aici să iasă unul dintre cele mai pesimiste şi mai amare spirite care au pus mîna pe o pană de scris. Oricum, doar gîndul că respir aerul pe care l-a respirat odată Cioran (metaforic vorbind) şi că privesc peisajele pe care a crescut el privindu-le, face să se nască în mine o ciudată, sau poate nu chiar aşa de ciudată, dorinţă de a scrie. Ceva, orice, numai scriu, numai să fac şi eu acel lucru care pentru Cioran a fost boală şi leac, raţiune de a fi şi sens suprem al vieţii.
Casa în care s-a născut Cioran are o placă de marmură care face referire la lucrul ăsta şi un bust al lui, sculptat în nu ştiu ce piatră se află chiar lîngă zidul acestei case frumoase, ca atîtea alte sute de case frumoase din zona asta (Sibiu, Sighişioara, Braşov), dar e o casă privată. Tot de la gazda mea aflu că proprietarul casei cere o sumă imensă de bani pentru a ceda casa patrimoniului cultural naţional, sumă pe care statul nu e dispus să o plătească. La urma urmei Cioran a fost un tip care ar fi făcut orice să se convingă pe el însuşi şi pe restul lumii că nu e român şi că nu a fost niciodată, astfel că lipsa de entuziasm a statului pentru a-i face vreun serviciu post mortem e de înţeles. De fapt ştiu eu bine că nu de asta e vorba, ci de acea indiferenţă pe care statul român o are în general pentru valorile autohtone. Mi-am făcut şi eu nişte poze cu Cioran. Chiar mi-am permis să mă sprijin de titanul stilului ca şi cum am fi făcut armata împreună. Din păcate fotografiile nu sînt prea reuşite, aşa că nu pot să pun niciuna aici, aşa cum mi-aş fi dorit. Mi-am propus să încerc din nou mîine. Daca mîine pozele sînt mai bune, textul ăsta o să îşi găsească reflectarea şi poate chiar adevărata împlinire într-o imagine. Eu nu cred că o imagine face cît o mie de cuvinte. O imagine face cît niciun cuvînt, pentru că e un lucru cu totul diferit. Mi se pare că Foucault zicea: ceea ce se poate arăta nu se poate spune. Şi eu zic că probabil ceea ce se poate spune nu se poate arăta. Dar cuvintele şi imaginea pot forma împreună un cuplu fericit, adică unul caracterizat de complementaritate.