Cum devii ceea ce eşti

Trăim printre oameni care, în ciuda unui ocean de diferenţe, împart cu noi caracteristicile a ceea ce numim în general natura umană. Sintagma „semenul nostru” exprimă tocmai faptul că cel de lîngă noi ne seamănă în ceea ce are esenţial, în ceea ce îl face să fie om. Diferenţele, ceea ce ne individualiză, deşi pot părea bunul nostru cel mai de preţ, sau, uneori, ceea ce ne stigmatizează şi izolează de ceilalţi, sînt posibile doar pe fondul asemănărilor esenţiale dintre oameni. Împărtăşim un fond comun de cunoştinţe, valori, norme de comportament, capacitatea de a interacţiona cu ceilalţi prin limbaj. Toate aceste elemente creează un mod comun de a ne raporta la viaţă şi la lume şi un mod similar de a le înţelege iar finalitatea este tocmai ceea ce numim umanitat.

Ne naştem oameni, dar...

Pe cît de adevărat e că ne naştem oameni, pe atît de adevărat e şi că devenim oameni învăţînd umanitatea de la lumea în care ne naştem. Tarzan nu e doar un erou de televiziune, el reprezentînd romanticizarea şi ficţionalizarea unui fenomen destul de rar, dar cît se poate de real. Sînt cunoscute mai multe cazuri de copii care, prin vreo întîmplare nefericită, au fost separaţi de părinţii lor şi de orice altă colectivitate umană. Fragilitatea „puiului de om” este probabil mai mare decît la orice altă specie, ceea ce, în trecăt fie spus, pune explicaţia evoluţionistă într-o lumină ciudată. Din prima secundă de viaţă, omuleţul nou născut are nevoie de cel puţin o persoană care să i se dedice douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, fiind absolut incapabil să supravieţuiască fără efortul activ al celor din jur. Ne-am fi aşteptat ca cea mai evoluată şi mai adaptată dintre specii să fi dezvoltat mecanisme mai performante pentru supravieţuirea puilor ei, mai ales cînd ne gîndim la puii unor specii mult mai puţin...evoluate şi ai căror pui sînt practic independenţi din prima secundă de viaţă. Dar dincolo de supravieţuirea pur biologică, procesul de devenire a fiinţei umane, acela prin care potenţialul biologic al omului se realizează sub influenţa factorilor sociali, rezultînd într-un om care este uman, este un proces foarte complicat şi de durată.
Revenind la Tarzan, din cîte se ştie, nu a existat niciun om în stare să înţeleagă „limbajul animalelor”, presupunînd că există aşa ceva. Dar cei cîţiva indivizi ale căror poveşti sînt cunoscute şi care au reuşit să supravieţuiască în absenţa oricărui contact uman, fiind adoptaţi fie de lupi, fie de alte animale, şi fiind crescuţi ca pui ai speciilor respective, au devenit mai mult animale decît oameni. Deşi s-au făcut încercări susţinute pentru recuperarea lor, s-a dovedit că era prea tîrziu, că absenţa contactului cu lumea umanului în perioada copilăriei avusese efecte ireversibile. Aceşti oameni îşi rataseră pentru totdeauna posibilitatea de a fi umani.

Cei şapte ani de-acasă

Înţelepciunea bunului simţ sau populară a avut un număr semnificativ de intuiţii care s-au dovedit, sub lumina investigaţiei ştiinţifice moderne, adevăruri profunde. Printre acestea se numără şi aşa numiţii „cei şapte ani de-acasă”. Studiile făcute asupra dezvoltării fiinţei umane confirmă faptul că în primii şapte ani de viaţă se învaţă aproximativ 90% din tot ce vom învăţa în restul vieţii. La prima vedere, o astfel de afirmaţie poate părea ciudată şi contra intuiţiei bunului simţ. La urma urmelor, învăţarea „serioasă” şi sistematică nu începe odată cu şcoala? La şcoală acumulăm cunoştinţe, dar în primii şapte ani de viaţă învăţăm să fim oameni, luăm contact cu universul social, cu regulile şi modurile de conduită care îl reglementează. Văzută astfel, perioada celor şapte ani de acasă capătă dintr-o dată o importanţă capitală, una în raport cu care orice evoluţie ulterioară pare să aibă un caracter secundar.

Principalii factori ai socializării: familia, şcoala, mass-media

Ştiinţele sociale a denumit procesul prin care un om devine cu adevărat om, prin care el se înscrie în registrul umanităţii, devenind capabil să ia parte la viaţa socială, să coexiste împreună cu alţii asemenea lui, socializare. Referindu-se la o dimensiune mai adîncă a existenţei, filosoful german F. Nietzsche s-a referit implicit şi la socializare atunci cînd, într-un text celebru, scria despre „cum devii ceea ce eşti”. Fiind un proces complex, socializarea nu poate fi pusă pe seama unei singure cauze. Pentru Tarzan, crescut într-un mediu din care umanitatea era cu totul absentă, fiind înconjurat doar de vegetaţie şi animale, socializarea a fost şi ea inexistentă. Deşi, în poveştile cu Tarzan, el dă dovezi inexplicabile de umanitate, fapt care vădeşte şi ficţiunea ce le caracterizează. Factorii socializării pot varia în funcţie de complexitatea mediului social în care ne naştem. Într-o societate pe care o numim, cu oarecare temei, dar poate fără drept, primitivă, factorii socializării erau în primul rînd familia şi comunitatea. Familia era, pentru noul venit pe lume, principalul furnizor de cunoştinţe, norme şi valori iar comunitatea era cea care le consolida şi completa.
În modernitate, rolul familiei s-a redus iar cel al comunităţii, cu unele excepţii nesemnificative, a dispărut cu totul. Evoluţia tehnologică a dus la noi forme de organizare economică şi socială şi a revoluţionat modul în care umanitatea se transmite de la o generaţie la alta. Astăzi, familia şi-a păstrat rolul principal în procesul de socializare, dar ea este puternic concurată de noi instanţe ce îşi arogă drepturi asupra devenirii copiilor noştri şi implicit asupra viitorului societăţii noastre. Şcoala este una dintre principalele instanţe ale socializării în societatea modernă, prin care statul, care stabileşte programa şi dă orientarea generală a procesului educaţional, îşi asumă un rol decisiv în formarea generaţiilor tinere. Deşi şcoala, după cum spuneam, nu e mijloc de transmitere a umanităţii, ea cîştigă din ce în ce mai mult teren în raport cu influenţa familiei. Ritmul vieţii moderne lasă puţin timp părinţilor pentru a se ocupa de educarea propriilor copii, ceea ce face ca părinţii să prefere să lase modelarea copiilor în totalitate pe seama unei instituţii „profesionale”, de la vîrste din ce în ce mai fragede.
Mass-media, în special prin omniprezenţa televizorului în spaţiul intim al familiei, joacă un rol cu o pondere greu de calculat în devenirea celor-ce-nu-sînt-încă-oameni-pe-deplin. Din motive nu tocmai uşor de înţeles, copiii sînt lăsaţi în compania televizorului, căci acesta nu se plictiseşte niciodată şi nici nu oboseşte în a-şi exercita rolul (de)formator. Astfel, în locul unui contact uman autentic, motivat de dragoste şi preocupat de transmiterea unei umanităţi autentice, copiii zilelor noastre sînt călăuziţi pe drumul devenirii de nişte instanţe impersonale şi, de ce să n-o spunem, nu tocmai bine intenţionate. Conţinutul programelor TV face neîncetat obiectul disputelor publice iar calitatea învăţămîntului şcolar e departe de a se înscrie pe linia idealului. E ca şi cum un geniu rău ar vrea să altereze însăşi esenţa umanităţii, avînd grijă ca ea să devină din ce în ce mai diluată odată cu trecerea timpului şi avansarea în aşa-zisul progres.

E posibil un drum înapoi?
Ne e imposibil să ne închipuim viaţa fără curent electric, maşini, avioane şi internet. Dar oare mai e posibilă o lume în care umanitatea să se transmită nealterată de la o generaţie la alta? Poate şcoala şi mass-media şi-au dovedit eficacitatea ca mijloace pedagogice, dar niciuna dintre ele nu a dovedit că poate fi demnă de încredere pentru păstrarea şi transmiterea unui model de umanitate autentică. Atît şcoala cît şi mass-media au semnat în prezent un contract de exclusivitate cu paradigma evoluţionistă. Să fie oare umanitatea conţinută implicit în paradigma evoluţionistă, singurul tip de umanitate care să merite a fi reprodus în cei ce aşteaptă să devină oameni? Oare tatăl care îşi învaţă copilul că nu e bine să fie egoist, făcînd apel la un model divin, să fie o realitate condamnată definitiv la moarte în modernitatea noastră în care realitatea e dictată de ecrane plate şi de instanţe academice sau politice la fel de plate? Aceste întrebări nu vor să facă trimitere la lupta pentru stabilirea unei programe şcolare avînd un anumit conţinut sau altul, în raport cu teoria evoluţionistă sau cu “religia în şcoală”. Dacă îşi propun ceva, atunci singurul lor obiectiv este să ne aducă aminte de datoria pe care fiecare dintre noi, ca om, o are pentru cei mai noi veniţi pe lume. Fiind recunoscători pentru propria noastră umanitate, să nu uităm că pentru cea a celor mai tineri dintre semenii noştri se duce un adevărat război.