Nisip, soare, apă şi lene

Stăteam ieri pe plajă şi mă gîndeam că nu a fost întotdeana aşa…Bronzatul la marginea mării e o distracţie foarte recentă în istoria omenirii, începuturile ei fiind pe undeva pe la începuturile secolului XX. Sau cel puţin aşa cred. E posibil să greşesc. Dacă cineva ştie mai bine, îl rog să mă corecteze într-un comentariu. Căci oricine citeşte poate să şi comenteze. Şi mie îmi place cînd cineva comentează, pentru că mă face să simt că nu am scris degeaba. Şi mai îmi place să văd că sînt opt persoane care îmi urmăresc blogul. Mi-ar plăcea să se înscrie mai mulţi dintre cei care îmi vizitează din cînd în cînd blogul. Dacă ar fi mai multe persoane care ar da click pe butonul “urmăriţi acest blog” şi şi-ar alege un cont sau un nume, aş, cred, motivat să scriu mai mult. Bine, recunosc, aş fi şi mai mîndru un pic, dar ar fi o mîndrie nobilă, una care motivează la fapte mari! Îmi vine uneori să pun emoticonane, ca într-o conversatie pe messenger, dar nu cred ca ar fi potrivite aici…Dar îmi înţeleg impulsul, e dat de încercarea de a transmite emoţii în discuţiile de tip instant messaging. Acolo simţi nevoia să pui mereu un emoticon din cauza mediului care e atît de arid. Oamenii interacţionează doar prin intermediul literelor, din cauza asta şi e un mediu extrem de alunecos. Alunecos în toate sensurile cuvîntului. Lucrurile merg repede şi merg departe pe messenger. Alunecă, deci. Gradul de frecare e aproape zero. Dar lucrurile nu sînt ceea ce par, acolo, mai ales cînd ai de-a face cu necunoscuţi. Asta pentru ca de fapt nu ai de-a face cu persoane reale, ci cu propriile tale proiecţii care îşi găsesc foarte uşor confirmarea printre literele, buzz-urile şi emoticoanele partenerului de discuţie. Acum lucrurile sînt alunecoase în alt sens al cuvîntului, în sensul de înşelătoare. Şi tot pentru că frecarea e zero, nu se ajunge nicăieri, de fapt.
Dar vorbeam despre plajă...Treaba asta cu messengerul am mai spus-o de cîteva ori în cîteva discuţii, dar cred ca voiam să spun şi mai public, d-asta cred că m-a furat. Ar fi interesant de explicat cum a ajuns plaja principalul mijloc de petrecere a concediilor în zilele noastre. Pe de o parte, e de înţeles: după un an de „tras la jug”, mai greu sau mai uşor, vrei să faci ceva nefăcînd de fapt nimic. Căci asta înseamnă plaja: a face ceva fără să faci nimic. Se zice „am făcut plajă”, dar ce înseamnă să faci plajă? Înseamnă să stai într-o stare de totală inactivitate, să uiţi de tot şi de toate, să n-auzi nimic decît valurile mării, să nu fii motivat să te mişti de pe o parte pe alta decît de razele soarelui.
Sînt unii care nu pot fi cu totul inactivi nici măcar pe plajă. Eu, deşi în general o persoană destul de „leneşă”, după definiţiile general acceptate ale acestui termen, mi-am luat cu mine o carte şi am încercat să citesc. Unii ar zice că am luat cartea cea mai nepotrivită din lume. E vorba „Man’s search for meaning”, de Victor Frankl. Omul ăsta, un psihiatru evreu care a trecut pe la Auschwitz şi care e iniţiatorul logoterapiei, a scris o carte care s-a vîndut în zece milioane de exemplare. Omul ăsta a trecut prin iad, căci nu cred să existe vreun iad mai real decît ce a fost nazimul şi holocaustul, dar a folosit plimbarea asta prin iad ca să testeze şi să perfecţioneze o metodă terapeutică revoluţionară. Dacă Freud punea sexualitatea la baza oricărei explicaţii, Frankl, o minte cel puţin la fel de mare ca a lui Freud, pune la baza oricărei explicaţii căutarea omului după sens. În cuvintele lui Nietzsche, un „de ce” adecvat poate justifica şi poate face îndurabil orice „cum”. Cartea asta mi se pare a fi o minune, deşi n-am terminat-o încă. În orice caz, stau pe plajă şi citesc cum e să sapi o groapă într-o pădure, pe timp de iarnă, la minus zece grade celsius, aproape dezbrăcat şi complet desculţ. Citesc cum e să mănînci o felie subţire de pîine toată ziua şi să fii obligat să faci muncă grea, multe săptămîni la rînd. Citesc cum e să fii bătut cu bestialitate, torturat, cum e să cari găleţi cu excremente, cum e să fii împroşcat în faţă cu acestea şi să nu ai voie să schiţezi niciun gest de dezgust, nici să încerci să te ştergi. Dacă o faci, înseamnă că arăţi că eşti încă om, şi într-un lagăr de concetrare asta se pedesepşte aspru. Citesc cum e ca în fiecare secundă viaţa ta să atîrne de un fir de păr. Mă uit în jur şi văd oameni care nu au altă treabă decît să stea la soare şi să se gîndească ce or să mănînce la prînz. Mă uit la grăsimea de pe ei şi la burţile lor mari. Ma uit apoi la mine şi cu un zîmbet amar observ că nici a mea nu mai e aşa de mică cum era odată... Oamenii ăştia habar nu au cît de norocoşi sînt! Şi pentru ei, ca şi pentru mine, toată mîncarea şi tot soarele din lume nu înseamnă mai nimic. Decît nişte chestii pe care considerăm că le merităm şi pe care le înghiţim cu blazare. Şi burţile noastre cresc în continuare. O sa mergem la fitness şi o sa încercăm să scăpăm de ele. Cît de mult ar fi însemnat caloriile astea pentru milioanele înfometaţi de la Auschwitz, cît de mult pentru toţi oamenii din întreaga lume care au murit de foame vreodată, cît de mult pentru oamenii care mor de foame în secunda asta. Dar briza mării nu mă lasă să mă gîndesc prea mult la asta. Soarele îşi împrăştie razele şi odată cu ele iluzia de fericire peste tot ca şi cum am trăi în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Şi eu mă gîndesc că ar fi cazul să mai intru puţin în apă.