Despărţitorul de creiere

Ben Carson este, se spune, cel mai bun neurochirug din lume. Cînd faci parte dintr-o categorie de credincioşi aşa de mică încît n-a auzit nimeni de ea, cum sînt adventiştii de ziua a şaptea, biserică din care fac şi eu parte, te bucuri cînd auzi că un om care e cel mai bun în domeniul lui, şi neurochirurgia nu e chiar un domeniu la îndeMÎNA oricui, face şi el parte din aceiaşi biserică nesemnificativă, numeric, în creştinism.
După ce a ajuns unde e acum, a publicat o serie de cărţi prin care încearcă să inspire tinerii să îşi folosească potenţialul, deoarece el e convins că fiecare dintre noi poate să facă minuni. Ei bine, eu nu cred acelaşi lucru. Adica, nu cred că toată lumea poate ajunge cel mai bun neurochirurg din lume sau cel mai bun matematician sau muzician, chiar dacă ar avea cele mai bune condiţii exterioare. El însuşi e o dovadă că cineva poate deveni CEVA tocmai în ciuda condiţiilor extrem de neprielnice. Căci Ben Carson era un negru din Detroit pe care îl părăsise tatăl şi a cărui mamă nu ştia să citească. Cartea lui, după care s-a făcut şi un film în care Ben Carson e interpretat de Cuba Gooding Jr, care se cheamă "Mîini înzestrateâ", şi la fel se cheamă şi filmul, de fapt titlul cărţii, spune tocmai asta: că e nevoie de o înzestrare specială pentru a fi ceva, pentru a excela într-un anume domeniu. În orice caz, Carson are dreptate atunci cînd crede că orice fiinţă umană e înzestrată pentru ceva şi că are potenţial pentru a face lucruri bune cu el însuşi.
Ben Carson şi-a cîştigat faima printr-o serie de realizări medicale uluitoare şi unice la vremea lor, fiind primul care a despărţit gemeni care aveau creierele unite şi fiind de asemenea primul care a efectuat o lobotomie, adică a scos pur şi simplu jumătate din creierul cuiva, deoarece jumătatea asta nu era deloc cuminte. Aş fi putut să zic şi cu minte, doar vorbim despre creier.
Din păcate filmul ăsta o să trecă neobservat la noi în ţară. Nimeni n-o să-l aducă la cinematograf, pentru că nu e deloc genul block buster (cum e de exemplu GI JOE, la care m-am dus la insistenţele unui prieten, şi care e unul dintre cele mai proaste filme făcute vreodată, dar pe care o să-l vadă şi l-a şi văzut deja o groază de lume). Eu l-am luat de pe filelist.ro. Ştiu, iar risc să fiu luat în vizor de mîna lungă a legii, dar nu cred că mi-a crescut între timp audienţa atît de mult încît vizibilitatea mea în spaţiul public să-mi creeze neplăceri. Aşadar, de data asta o să fac un pas în plus în fărădelege şi o să instig la piraterie: nu aveţi cum altfel să vedeţi filmul ăsta decît luîndu-l, ilegal, de undeva de pe internet. Dacă vrea cineva o invitaţie la filelist.ro, să mi-o ceară, pentru că am una! La fel stau lucrurile şi cu restul filmelor valoroase. De asemenea, cred că niciun scriitor serios nu s-ar supăra dacă ar şti că e citit, chiar dacă pe gratis. La fel, nici Bach nici Mahler nu s-ar supăra dacă ar şti că le furăm muzica. Se supără doar Madonna şi alţi avortoni ai muzicii moderne. Bunurile culturare, adică bunurile pentru spirit, spre deosebire de cele pentru stomac, ar trebui să fie gratis!
Desigur, ne putem întreba cum or să trăiască artiştii. Ei bine, foarte mulţi artişti mari din lumea asa au murit de foame şi au trăit în condiţii extrem de rele, fiind dispuşi să sacrifice totul pentru artă. Artiştii de azi care se plîng întruna că le sînt încălcate drepturile de autor sînt descrişi perfect într-un episod din South Park : we re in it for the money!

Iubire la mîna a doua

Pentru mine, miercuri are culoarea portocaliu. Mai exact orange. Cum lui Faithless nu îi era ruşine să recunoască, prin 1995, în albumul Irreverence, că foloseşte tehnologia modernă ca mijloc de exprimare (se gîndea, probabil, la toţi cei care credeau că muzica electronică e gunoi- Need no apology-I do my thinking with computer technology, parcă zicea el), nici mie nu îmi e ruşine să recunosc că am ajuns să funcţionez exact cum zice reclama, like clockwork, fiind astfel un produs al sistemului. Astfel că în fiecare miercuri merg la film, iar atunci cînd nu merg, simt că am pierdut ziua degeaba, deşi poate am făcut lucruri memorabile în ziua aia.
Miercurea asta am vrut să merg, fireşte, la film. De obicei ştiu exact la ce vreau să merg, nu ca unii care intră în sală şi cînd îşi dau seama că nu le place filmul, pentru că ei se aşteptau la împuşcături, încep să facă gălăgie şi să mă exaspereze pe mine pînă la punctul la care încep să îmi pun întrebări existenţiale cu privire la cinematograf. Dar miercurea asta nu ştiam, aşa că m-am uitat pe Cinemagia să văd ce rulează. Dintre toate filmele, atenţia mi-a fost atrasă de Two Lovers, deşi aş fi vrut să văd şi Bruno. Citesc cîteva lucruri despre el, văd ce notă are pe IMDB, ce notă i-a dat Roger Ebert, singurul critic de film pe care îl citesc frecvent, şi mă gîndesc că merită văzut.
Doar că Madonna e în oraş şi încurcă circulaţia, căci drumul meu trece întotdeauna pe lîngă Casa poporului, fie pe o parte, fie pe cealaltă. Dintr-o dată îmi dau seama că mi-e somn şi că poate ar fi mai bine să rămîn acasă. Se întîmplă rar să fie mîncare în frigiderul meu, dar de data asta era, aşa că după ce am mîncat aveam şi mai puţin chef să ies din casă. Caut filmul pe net. Uite, nici chestia asta nu mi-e ruşine să o recunosc, chiar dacă e o ilegalitate şi am auzit că unii au probleme cu organele legii din cauza asta în ultima vreme. Dar dacă aş ajunge să am şi eu problema asta, ar însemna că blogul meu are o oarecare audienţă, ceea ce m-ar bucura foarte mult. Adică, cred că aş fi dispus să merg la închisoare dacă blogul meu ar ajunge să fie citit de măcar zece la sută din cititorii lui Mircea Badea. Strict cantitativ, nu calitativ, adică nu aş vrea chiar cititorii ăia. Căci blogul lui Mircea Badea e pe locul doi în topul blogurilor din Romania, cu mii de vizitatori pe zi. Îmi spun că trebuie să fie foarte deştept tipul ăsta, dar apoi îmi dau seama că mie mi s-a părut întotdeauna doar gălăgios şi că n-a reuşit nici măcar o secundă să mi se pară interesant. Nici în scris, nici verbal. Îţi atrage atenţia aşa cum ţi-o atrage un vecin gălăgios sau o trupă peruană care vinde cd-uri şi mărgele din ţara lor şi în jurul cărora au început unii să danseze.
Din fericire, am găsit filmul pe net şi l-am văzut acasă. El, Joaquin Phoenix e un evreu din Brooklyn pe care l-a părăsit iubita. Filmul începe cu acesta încercînd să se sinucidă, dar se răzgîndeşte după sare în apă. Imediat după asta întîlneşte o blondă mai înaltă decît el, Gwineth Paltrow. Dacă s-ar fi sinucis, n-ar mai fi cunoscut-o. La asta ar terbui să se gîndească toţi potenţialii sinucigaşi: momentul următor ar putea să îţi aducă o minune pe care, dacă te sinucizi, ţi-o refuzi singur. Din motivul ăsta, sinuciderea nu e doar nebunească, dar pur şi simplu prostească. Dar părinţii lui au alte planuri pentru el, deoarece vor să îi facă lipeala cu evreică de-a lor (Vinessa Shaw), ceea ce ar fi fost bine şi pentru afaceri. Lui îi plac amîndouă, dar în mod clar e îndrăgostit de blondă. Doar că aceasta e amanta unui tip însurat care nu se hotărăşte să-şi lase nevasta pentru ea. La un moment dat însă, blonda pune piciorul în prag şi se desparte de amantul ei, moment în care evreul nostru e pe poziţii şi face mutarea strategică. Numai că blonda era o mai bună jucătoare decît el. Eroul nostru, fericit şi îndrăgostit, dă fuga la Cartier şi cumpără un inel, pentru blonda lui. Dar cînd să plece, aceasta îi spune că amantul ei şi-a părăsit soţia şi vrea să se însoare cu ea. În cuvintele ei: eşti un om minunat, dar ăla şi-a lăsat nevasta pentru mine. Spre finalul filmului, îl vedem pe eroul nostru stînd la marginea mării, gol pe dinăuntru şi disperat, contemplînd din nou eliberarea oferită de moarte, după ce aruncase undeva pe plajă inelul Cartier. Doar că în momentul ăla din buzunar îi cade o mănuşă oferită de cealaltă iubită a lui, evreica, pe care o iubea, dar nu chiar aşa de mult. În momentul acela, îmi închipui, aceasta a crescut în ochii lui infinit de mult. Comparativ cu blonda care, şi în filmul acesta, s-a dovedit a fi o paraşută, evreica lui era frumoasă, chiar dacă nu aşa de strălucitoare ca blonda, iubitoare şi îi oferea perspective serioase de viaţă.
De ce am povestit filmul acesta? M-am apucat şi eu să scriu cronici de film? Nu, l-am povestit doar ca să ajung aici. Eu vedeam lucurile în felul următor: blonda ti-a tras ţeapa, aşa că acum, i-a frumos inelul Cartier pe care ai dat o grămadă de bani şi du-te cu el la fermecătoarea ta evreică. Numai că în momentul în care el, în culmea disperării, aruncă inelul, m-am simţit îngrozitor. Nu îmi amintesc să mai fi văzut vreun film care să mă fi făcut să îmi fie aşa de ruşine de mine. Mă vedeam atît de josnic pentru a mă fi gîndit că inelul cumpărat pentru blondă putea fi redirecţionat către cealaltă. Ştiam că eu aşa aş fi făcut. Dar cum să faci aşa ceva? Oare dragostea permite asta? Oare inelul acela nu ar fi strigat cîtă vreme ar fi trăit: trădare, trădare! ?? Mă gîndeam că eu sînt mult mai evreu decît evreul din film. Şi în vreme ce mă chinuiam aşa, eroul nostru ridică mănuşa de jos şi apoi caută inelul pe care îl aruncase mai devreme. În momentul acela am început să bat din palme, aşa de fericit eram! De ce? Nu ştiu. Există două posibilităţi: ori lucrul ăsta nu e aşa de josnic pe cît credeam eu, ori am fost pur şi simplu fericit că tipul s-a coborît la nivelul meu.
Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Sau nu, pentru că filmul s-a terminat chiar atunci, după ce el face gestul reprobabil din punct de vedere moral, dar pe care ea, evreica, îl acceptă extaziată, deoarece habar n-avea. Cum se zice, ignorance is bliss.