Despărţitorul de creiere

Ben Carson este, se spune, cel mai bun neurochirug din lume. Cînd faci parte dintr-o categorie de credincioşi aşa de mică încît n-a auzit nimeni de ea, cum sînt adventiştii de ziua a şaptea, biserică din care fac şi eu parte, te bucuri cînd auzi că un om care e cel mai bun în domeniul lui, şi neurochirurgia nu e chiar un domeniu la îndeMÎNA oricui, face şi el parte din aceiaşi biserică nesemnificativă, numeric, în creştinism.
După ce a ajuns unde e acum, a publicat o serie de cărţi prin care încearcă să inspire tinerii să îşi folosească potenţialul, deoarece el e convins că fiecare dintre noi poate să facă minuni. Ei bine, eu nu cred acelaşi lucru. Adica, nu cred că toată lumea poate ajunge cel mai bun neurochirurg din lume sau cel mai bun matematician sau muzician, chiar dacă ar avea cele mai bune condiţii exterioare. El însuşi e o dovadă că cineva poate deveni CEVA tocmai în ciuda condiţiilor extrem de neprielnice. Căci Ben Carson era un negru din Detroit pe care îl părăsise tatăl şi a cărui mamă nu ştia să citească. Cartea lui, după care s-a făcut şi un film în care Ben Carson e interpretat de Cuba Gooding Jr, care se cheamă "Mîini înzestrateâ", şi la fel se cheamă şi filmul, de fapt titlul cărţii, spune tocmai asta: că e nevoie de o înzestrare specială pentru a fi ceva, pentru a excela într-un anume domeniu. În orice caz, Carson are dreptate atunci cînd crede că orice fiinţă umană e înzestrată pentru ceva şi că are potenţial pentru a face lucruri bune cu el însuşi.
Ben Carson şi-a cîştigat faima printr-o serie de realizări medicale uluitoare şi unice la vremea lor, fiind primul care a despărţit gemeni care aveau creierele unite şi fiind de asemenea primul care a efectuat o lobotomie, adică a scos pur şi simplu jumătate din creierul cuiva, deoarece jumătatea asta nu era deloc cuminte. Aş fi putut să zic şi cu minte, doar vorbim despre creier.
Din păcate filmul ăsta o să trecă neobservat la noi în ţară. Nimeni n-o să-l aducă la cinematograf, pentru că nu e deloc genul block buster (cum e de exemplu GI JOE, la care m-am dus la insistenţele unui prieten, şi care e unul dintre cele mai proaste filme făcute vreodată, dar pe care o să-l vadă şi l-a şi văzut deja o groază de lume). Eu l-am luat de pe filelist.ro. Ştiu, iar risc să fiu luat în vizor de mîna lungă a legii, dar nu cred că mi-a crescut între timp audienţa atît de mult încît vizibilitatea mea în spaţiul public să-mi creeze neplăceri. Aşadar, de data asta o să fac un pas în plus în fărădelege şi o să instig la piraterie: nu aveţi cum altfel să vedeţi filmul ăsta decît luîndu-l, ilegal, de undeva de pe internet. Dacă vrea cineva o invitaţie la filelist.ro, să mi-o ceară, pentru că am una! La fel stau lucrurile şi cu restul filmelor valoroase. De asemenea, cred că niciun scriitor serios nu s-ar supăra dacă ar şti că e citit, chiar dacă pe gratis. La fel, nici Bach nici Mahler nu s-ar supăra dacă ar şti că le furăm muzica. Se supără doar Madonna şi alţi avortoni ai muzicii moderne. Bunurile culturare, adică bunurile pentru spirit, spre deosebire de cele pentru stomac, ar trebui să fie gratis!
Desigur, ne putem întreba cum or să trăiască artiştii. Ei bine, foarte mulţi artişti mari din lumea asa au murit de foame şi au trăit în condiţii extrem de rele, fiind dispuşi să sacrifice totul pentru artă. Artiştii de azi care se plîng întruna că le sînt încălcate drepturile de autor sînt descrişi perfect într-un episod din South Park : we re in it for the money!

Aerul lui Cioran

Am ajuns, din întîmplare, în Răşinari, localitatea în care s-a născut Cioran. Chiar acum cînd scriu rîndurile astea mă aflu într-o pensiune care se cheamă Casa Cioran şi care aparţine unui văr de-al lui, cel mai probabil un văr secund, după cum mi-a povestit nepotul acestuia, un puşti simpatic de vreo 13 ani, care îmi mărturisea fără sfiala că nu ştie mai nimic despre marele Cioran, al cărui nume îl poartă şi el, însă nu cu mîndrie, ci mai degrabă cu nemulţumirea că profesorii de la şcoala lui, adica şcoala din Răşinari, îl mai numesc uneori Ciorap în loc de Cioran. Mă întreb cum e posibil să se întîmple asta cu o rudă a unuia dintre cele mai mare nume pe care le-a dat ţara noastră. Mă gîndesc că poate profesorii ăia fac parte dintre cei care îi poartă pică lui Cioran că şi-a renegat românitatea şi pe care eu nu îi înţeleg deloc. La urma urmelor, Cioran a greşit nu cînd i-a fost ruşine că e român, ci cînd şi-a dorit să se altoiască pe trunchiul unei culturi mari. Naţionalităţile sînt doar ficţiuni fără nicio legătură cu individul, după cum a dovedit însuşi Cioran, care în ciuda faptului că era român, a ajuns să fie unul dintre cei mai apreciaţi francezi ai secolului trecut. Aşa se face că acum, îmi spune fiica vărului lui Cioran, mulţi francezi vin în fiecare vară şi se cazazează la pensiunea ce poartă numele marelui scriitor. Oricum, cel mai probabil, profesorii de care vorbeam nu prea ştiu nici ei bine cine e Cioran sau nu i-au citit nici măcar o carte, iar despre renumele lui mondial au doar o idee vagă. Căci altfel, ar fi fost cu neputinţă ca în privirile celor din jur aruncate lui Rareş Cioran, puştiul de care vorbeam, să nu fie măcar o urmă de mistică admiraţie care ar fi făcut cu neputinţă transformarea lui Cioran în ciorap.
Locul ăsta frumos în care s-a născut Cioran e aşezat între nişte dealuri care ar putea fi şi munţi şi care inspiră atîta linişte sufletească şi credinţă în armonia metafizică a lumii, încît te întrebi cum de a fost posibil ca de aici să iasă unul dintre cele mai pesimiste şi mai amare spirite care au pus mîna pe o pană de scris. Oricum, doar gîndul că respir aerul pe care l-a respirat odată Cioran (metaforic vorbind) şi că privesc peisajele pe care a crescut el privindu-le, face să se nască în mine o ciudată, sau poate nu chiar aşa de ciudată, dorinţă de a scrie. Ceva, orice, numai scriu, numai să fac şi eu acel lucru care pentru Cioran a fost boală şi leac, raţiune de a fi şi sens suprem al vieţii.
Casa în care s-a născut Cioran are o placă de marmură care face referire la lucrul ăsta şi un bust al lui, sculptat în nu ştiu ce piatră se află chiar lîngă zidul acestei case frumoase, ca atîtea alte sute de case frumoase din zona asta (Sibiu, Sighişioara, Braşov), dar e o casă privată. Tot de la gazda mea aflu că proprietarul casei cere o sumă imensă de bani pentru a ceda casa patrimoniului cultural naţional, sumă pe care statul nu e dispus să o plătească. La urma urmei Cioran a fost un tip care ar fi făcut orice să se convingă pe el însuşi şi pe restul lumii că nu e român şi că nu a fost niciodată, astfel că lipsa de entuziasm a statului pentru a-i face vreun serviciu post mortem e de înţeles. De fapt ştiu eu bine că nu de asta e vorba, ci de acea indiferenţă pe care statul român o are în general pentru valorile autohtone. Mi-am făcut şi eu nişte poze cu Cioran. Chiar mi-am permis să mă sprijin de titanul stilului ca şi cum am fi făcut armata împreună. Din păcate fotografiile nu sînt prea reuşite, aşa că nu pot să pun niciuna aici, aşa cum mi-aş fi dorit. Mi-am propus să încerc din nou mîine. Daca mîine pozele sînt mai bune, textul ăsta o să îşi găsească reflectarea şi poate chiar adevărata împlinire într-o imagine. Eu nu cred că o imagine face cît o mie de cuvinte. O imagine face cît niciun cuvînt, pentru că e un lucru cu totul diferit. Mi se pare că Foucault zicea: ceea ce se poate arăta nu se poate spune. Şi eu zic că probabil ceea ce se poate spune nu se poate arăta. Dar cuvintele şi imaginea pot forma împreună un cuplu fericit, adică unul caracterizat de complementaritate.