Pentru a face o comparaţie între două sau mai multe lucruri, prima condiţie e să ai o vagă idee despre ce e fiecare dintre respectivele lucruri. Dacă vreau sa spun că ştiinţa e mai bună decît credinţa, trebuie să ştiu cîte ceva despre amîndouă. Mai mult decît atît, trebuie să ştiu despre credinţă la fel de multe lucruri cîte ştiu despre ştiinţă. Sînt unii care expediază credinţa fără să aibă, de fapt, habar ce e ea, iar alţii procedează la fel cu ştiinţa. O comparaţie între cele două, dacă e posibilă, trebuie să aibă la bază cunoaşterea celor două.
Eu ştiu foarte puţine despre ce e credinţa şi ştiu încă şi mai puţine despre ce e ştiinţa, dar ştiu cîte ceva despre fiecare dintre ele, suficient pentru a încerca să le pun faţă în faţă. Şi pentru că a încerca o abordare detaliată ar însemna să încerc să scriu o carte de multe pagini, demers pentru care, evident, nu sînt pregătit nici teoretic nici sufleteşte, o să iau în considerare doar esenţialul.
Cînt vine vorba de credinţă şi ştiinţă, primul esenţial e că ambele sînt metode de cunoaştere a unei anumite realităţi. Au aceasta în comun, deşi cele două se raportează la realităţi diferite şi folosesc metode diferite.
Ştiinţa plasează în centrul procesului cunoaşterii subiectul uman. Prin eforturi incredibile, omul sapă, ca un vierme, canale de cunoaştere în masa virtual infinită a ceea ce numim în general realitate. Tîrîndu-se prin minele cunoaşterii lui, omului îi vine destul de greu să vadă întreaga realitate, mai ales dacă luăm în calcul detaliul semnificativ că această realitate e infinită (şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns plus infinitul, mai există şi un minus infinit ! ). Aceasta este, într-o imagine plastică, ştiinţa!
Credinţa e cu totul altceva. Credinţa presupune capacitatea viermelui de a comunica cu cineva din afara masei infinite de realitate. Astfel, viermele, în loc să caute prin eforturi proprii adevărul, eforturi care, oricît de insistente, n-ar putea niciodată să fie definitive, deoarece el e doar un vierme care se luptă cu infinitul, primeşte adevărul din exterior.
Dacă cineva se va grăbi să critice posibilitatea primirii (mă refer aici la Revelaţie) din exterior adevărului, ar fi bine să se gîndească şi la dificultăţile presupuse de ştiinţă. În orice caz, mie mi se pare limpede că în momentul în care cineva a ales ştiinţa ca metodă exclusivă de obţinere a adevărului, el a renunţat la posibilitatea obţinerii lui, deoarece Adevărul devine atunci raportul dintre infinit şi finit, adică zero. Credinţa nu e nimic altceva decît acceptarea posibilităţii că există cineva care a făcut realitatea şi care e dispus să ne spună şi nouă, bieţi viermi prinşi în ea, cum este aceasta.
Despre cum anume se face ştiinţă şi cum anume se face credinţă rămîn multe de spus. O să mai spun doar că o ocazie bună de a lua în considerare posibilitatea credinţei este Paştele, care ne aduce aminte că la un moment dat, mai exact acum două mii de ani, a trăit pe Pămînt (şi acesta e un fapt istoric, adică ştiinţific, incontestabil! ) un om care a susţinut că el e Creatorul realităţii nostre şi că s-a făcut vierme, asemenea nouă, pentru a ne spune cum e de fapt realitatea. Tocmai de aceea problema credinţei se reduce întotdeauna la acest om şi la datoria fiecăruia de a decide dacă el a fost cine a zis că a fost sau a fost doar un nebun mai mare decît toţi nebunii din istorie, pentru că, în nicun caz un om care îşi foloseşte mintea nu va putea lăsa problema suspendată mulţumindu-se să conchidă că „Iisus Hristos a fost doar un om bun..”
