Infinit. Infinit în sus. Infinit în jos.

Am citit mai multe cărți scrise de mari fizicieni din care n-am înțeles nimic, dar din care am rămas totuși cu ceva. De exemplu problema infinitului. Se pare că infinitul apare în anumite ecuații esențiale pentru teoriile moderne ale fizicii și dă infinite dureri de cap fizicienilor și matematicienilor. Nu, doar fizicienilor, pentru că matematicienii se joacă cu infinitul fără să-i doară capul. Dar fizicienii..cu ei e altă poveste. Cum să accepți că anumite particule au energie infinită? Trebuie să faci cumva să scapi de ele, să introduci un alt infinit care să-l anuleze le cel care te supără. Uneori merge, alte ori nu. Dar ce să te faci cu faptul că teoria Big Bangului spune că la început Universul avea temperatură infinită? Îți intră cu greu în cap distanța infinită, sau timpul infinit, dar cumva îți intră, ca un drum pe care îl lași neterminat. Dar temeperatura infinită? Nu-ți ia capul foc dacă încerci să bagi în el temperatură infinită? Și totuși fizicienii asta ne spun. Și că la aproximativ o miliardime de secundă temperatura scăzuse la doar cîteva milioane de milioane de milioane de milioane de miliarde de grade. Fizica, știința în general, vrea să reducă totul la cantități calculabile, dar realitatea se încăpățînează, ca o domnișoară care se lasă curtată la infinit, să rămînă infinită pe alocurea.
Dar Universul? E finit? E infinit? Fizicienii au găsit o soluție foarte elegantă inventînd cuvîntul transfinit, adică e finit dar își depăsește continuu limitele. Serios? Mie mi se pare că se trage mîța de coadă. Nici aici nu e ușor să scapi de infinit.
Relativitatea se ocupă de infinitul mare (stele, gravitație, curbura spațiului etc-încă odată spun că nu înțeleg absolut nimic din fizică, cu atît mai puțin din teoria relativității care, după mecanica cuantică, e cea mai imposibil de înțeles teorie a fizicii), iar mecanica cuantică de infinitul mic. Probabil d-aia sînt amîndouă așa de greu de prins cu mintea. Grecii își imaginau acum 2500 de ani atomii, dar nu s-ar fi gîndit niciodată că sînt așa de mici. Dar oricît de mici ar fi, întotdeauna se poate și mai mic. Așa că atomii sînt făcuți din particule subatomice care sînt față de atom cam ceea ce este atomul față de sistemul solar. Destul de mic? Și asta nu e tot, pentru că particulele subatomice, ca electronul sau neutronul sau fotonul sînt și ele făcute din niște chestii mult mai mici decît ele. Astăzi sînt numite corzi. Niște chestii care vibrează și care creează realitatea. Pînă și ceea ce se credea a fi vid colcăie de energie, de gravitoni, deci nu e deloc vid. Corzile astea sînt așa de mici că îți stă mintea în loc. Asta dacă mintea mai plecase de pe loc după ce stătuse cînd realiza cît de mici sînt atomii, apoi particulele subatomice. Dar totuși, odată ce le-ai vizualizat, căci imaginația funcționeaza mai bine decît orice microscop, nu-i așa că îți poți imagina ceva și mai mic? Vizualizîndu-le, ochiul imaginației tale te face pe tine însuți, ființă gînditoare făcută din milioane de milioane de miliarde de atomi, mai mică decît o singură coardă care alcătuiește un quark. Dacă ți-o poți imagina incredibil de mică, te poți imagina și pe tine însuți stînd lîngă ea și privind-o ca și cum ar fi gigantică, nu-i așa? Ce te oprește? Și atunci? Atunci nu-ți rămîne decît să privești în prăpastia infinitului și să încerci să nu-ți pierzi mințile.

PS: Ah, era să uit. De fapt, chair uitasem, căci post scriptumul ăsta vine după o zi. Mai e un infinit pe care se chinuie din răsputeri oamenii de știință să-l suprime, Acela care a spus despre El însuși: Eu sînt alfa și omega, începutul și sfîrștiul!

Căldură mare

Fizica ne spune că sub influenţa căldurii corpurile se dilată. Pentru mine, care nu înţeleg nimic din fizică, e vorba de un proces misterios, mai complex, bănuiesc, decît acela prin care aluatul creşte şi se face bun de pus la cuptor, aici fiind, în orice caz, vorba de un proces chimic, nu fizic, deşi uneori mi-e greu să disting între fizică şi chimie (substanţele chimice au şi ele fizica lor, la fel cum fizica are şi ea chimia ei).

Aici mă despart de ştiinţele naturii şi mă întreb dacă nu cumva spiritul, adică ceea ce e mai profund omenesc în fiinţa umană, nu e şi el afectat în acelaşi fel de căldură cum e afectată o bucată oarecare din banalul fier. Să spui ce înseamnă dilatarea pentru o bucată de fier, e simplu: şi-a mărit dimensiunea. Dar ce poate însemna asta pentru spirit? Spiritul nu poate fi comparat cu o bucată rigidă de metal. Spiritul este tocmai umanitatea omului, capacitatea lui de a cuprinde într-o cutie de os ce conţine nişte "materie cenuşie" ideea de infinit, dragoste, univers. "Lucrurile" astea sînt atît de mari, încît mi-e imposibil să mă gîndesc la altele mai mari decît ele (aici glumesc, căci nu-mi trece prin cap să mă joc şi eu cu infiniturile aşa cum se joacă copiii ce sînt oricînd gata să mai scoată un infinit din buzunar). Carevasăzică, spiritul e atît de mare încît se poate mula pe realităţi infinite. Asta să fie dilatarea de care vorbeam? Nu, pentru că el face asta pe căldură mare la fel de bine cum o face la temperaturi negative, cînd ar trebui să se contracte. De altfel, cred că toată lumea resimte căldura mare ca avînd o influenţă mai degrabă nefastă asupra activităţii intelectuale, deci asupra spiritului.
Ce înseamna atunci, mai întreb odată, dilatarea spiritului? Nu are legătură atît de mult cu ideea de infinit sau de dragoste sau de univers luate ca atare, ci cu influenţa acestor idei resimţită asupra sufletului. Cînd e frig sau cînd plouă, eşti mai mulţumit între graniţele propriei fiinţe decît atunci cînd e cald şi simţi că vrei să te întinzi la soare, să te întinzi atît de mult încît să acoperi nu o plajă, ci toate plajele din lume. Spiritul se dilată nu atunci cînd meditează la infinit, univers şi dragoste, căci asta o face în mod firesc. Cînd e cald, însă, ceva parcă vrea să iasă din tine pentru a se răcori prin văzduhuri, fără să îşi dea seama că tu nu prea poţi să zbori. Dar ceva din tine poate să zboare, şi tocmai asta e problema, că ceva din tine poate să zboare dar că tu nu poţi zbura. Căldura face ca spiritul să nu mai poată judeca "la rece" şi să nu mai fie mulţumit cu contemplarea ideilor de infinit, univers, dragoste, ci sub vîltoarea razelor de soare, călcîiele i se aprind şi spiritul începe să fie posedat de ideea nebunească că ar putea el însuşi să devină infinit, universal, dragoste (cu privire la dragoste lucrurile sînt mai complicate, deoarece în ea mişcarea de dilatare pare a avea un efect paradoxal, adică de restrîngere a spiritului în vederea unei singure fiinţe. Există însă un fel de dragoste pe care Kierkegaard ar numi-o estetică şi care din acest motiv nici nu mai poate fi numită deloc dragoste, şi în care dilatarea tinde la infinit).
Printre picăturile de transpiraţie care îţi ies prin fiecare picătură din piele, însuşi spiritul vrea să iasă şi să ocupe mai mult loc în lume decît i-a fost dat să ocupe sau decît are dreptul să vrea şi să spere iar posibilul devine mai ispititor decît realul, ameţindu-te cu acea ameţeală care nu e provocată de vreo slăbiciune fiziologică ci de dilatarea spiritului.

PS fierbinte într-o după-amiază toridă: Căldura asta m-a făcut să-mi dau seama că tot ce am scris mai sus despre dilatarea spiritului şi căldură e valabil mai ales primăvara, cînd căldura vine după îngheţul iernii, dar nu e atît de mare încît să paralizeze sufletul. Aşa se explică, de fapt, sentimentul pe care îl are toată lumea primăvara, şi care a primit multe nume, "astenia de primăvară" nefiind unul dintre ele. Oricum, şi vara e valabil ce am scris eu, dar seara, după ora 8, cînd căldura se mai îmblînzeşte şi spiritul începe să respire mai în voie.

De ce e mai bună credinţa decît ştiinţa-răspuns la mesajul-status al lui mefistofalic

Pentru a face o comparaţie între două sau mai multe lucruri, prima condiţie e să ai o vagă idee despre ce e fiecare dintre respectivele lucruri. Dacă vreau sa spun că ştiinţa e mai bună decît credinţa, trebuie să ştiu cîte ceva despre amîndouă. Mai mult decît atît, trebuie să ştiu despre credinţă la fel de multe lucruri cîte ştiu despre ştiinţă. Sînt unii care expediază credinţa fără să aibă, de fapt, habar ce e ea, iar alţii procedează la fel cu ştiinţa. O comparaţie între cele două, dacă e posibilă, trebuie să aibă la bază cunoaşterea celor două.
Eu ştiu foarte puţine despre ce e credinţa şi ştiu încă şi mai puţine despre ce e ştiinţa, dar ştiu cîte ceva despre fiecare dintre ele, suficient pentru a încerca să le pun faţă în faţă. Şi pentru că a încerca o abordare detaliată ar însemna să încerc să scriu o carte de multe pagini, demers pentru care, evident, nu sînt pregătit nici teoretic nici sufleteşte, o să iau în considerare doar esenţialul.
Cînt vine vorba de credinţă şi ştiinţă, primul esenţial e că ambele sînt metode de cunoaştere a unei anumite realităţi. Au aceasta în comun, deşi cele două se raportează la realităţi diferite şi folosesc metode diferite.
Ştiinţa plasează în centrul procesului cunoaşterii subiectul uman. Prin eforturi incredibile, omul sapă, ca un vierme, canale de cunoaştere în masa virtual infinită a ceea ce numim în general realitate. Tîrîndu-se prin minele cunoaşterii lui, omului îi vine destul de greu să vadă întreaga realitate, mai ales dacă luăm în calcul detaliul semnificativ că această realitate e infinită (şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns plus infinitul, mai există şi un minus infinit ! ). Aceasta este, într-o imagine plastică, ştiinţa!
Credinţa e cu totul altceva. Credinţa presupune capacitatea viermelui de a comunica cu cineva din afara masei infinite de realitate. Astfel, viermele, în loc să caute prin eforturi proprii adevărul, eforturi care, oricît de insistente, n-ar putea niciodată să fie definitive, deoarece el e doar un vierme care se luptă cu infinitul, primeşte adevărul din exterior.
Dacă cineva se va grăbi să critice posibilitatea primirii (mă refer aici la Revelaţie) din exterior adevărului, ar fi bine să se gîndească şi la dificultăţile presupuse de ştiinţă. În orice caz, mie mi se pare limpede că în momentul în care cineva a ales ştiinţa ca metodă exclusivă de obţinere a adevărului, el a renunţat la posibilitatea obţinerii lui, deoarece Adevărul devine atunci raportul dintre infinit şi finit, adică zero. Credinţa nu e nimic altceva decît acceptarea posibilităţii că există cineva care a făcut realitatea şi care e dispus să ne spună şi nouă, bieţi viermi prinşi în ea, cum este aceasta.

Despre cum anume se face ştiinţă şi cum anume se face credinţă rămîn multe de spus. O să mai spun doar că o ocazie bună de a lua în considerare posibilitatea credinţei este Paştele, care ne aduce aminte că la un moment dat, mai exact acum două mii de ani, a trăit pe Pămînt (şi acesta e un fapt istoric, adică ştiinţific, incontestabil! ) un om care a susţinut că el e Creatorul realităţii nostre şi că s-a făcut vierme, asemenea nouă, pentru a ne spune cum e de fapt realitatea. Tocmai de aceea problema credinţei se reduce întotdeauna la acest om şi la datoria fiecăruia de a decide dacă el a fost cine a zis că a fost sau a fost doar un nebun mai mare decît toţi nebunii din istorie, pentru că, în nicun caz un om care îşi foloseşte mintea nu va putea lăsa problema suspendată mulţumindu-se să conchidă că „Iisus Hristos a fost doar un om bun..”