Evadatul care a speriat vestul... Bucureştiului

Luna asta am avut o relaţie foarte strînsă cu puşcăria. Aproape intimă. Azi am stat cinci ore acolo, am participat la patru comisii, două de eliberare condiţionată, recompense, individualizare a regimului de executare. Ştiu, pe cine ar putea să intereseze asta? Pe nimeni, fireşte. Nici măcar pe mine nu mă interesează prea mult. Doar că azi a fost o zi specială în Jilava. Toată lumea e în priză, deoarece e un evadat. Pentru opinia publică, un evadat e doar un alt motiv de divertisment, dar pentru administraţia unei puşcării, un evadat înseamnă o criză. De nervi, de serviciu, de ce vreţi. Evadatul ăsta, un tip de 25 de ani, a auzit, se pare, că l-a părăsit concubina. (Am văzut aseară un film drăguţ care poate fi văzut şi ca un discurs despre căsătorie-concubinaj."He's just not that into you" Căsătoria pierde azi din ce în ce mai mult teren în faţa concubinajului. Dar, ca simplu fapt, o să zic doar că printre puşcăriaşi concubinajul e foarte la modă, foarte puţini sînt căsătoriţi. Pentru mine ăsta e semn că relaţia de concubinaj e…deviantă într-un anume fel) Tipul ăsta, care evident nu e foarte deştept, şi spun asta nu pentru că a ajuns la puşcărie, pentru că în puşcărie găseşti oameni foarte deştepţi, mai avea un an şi ajungea în faţa comisiei de eliberare condiţionată. Am participat la destul de multe astfel de comisii ca să spun că avea 90 la sută şanse să fie eliberat peste un an, deoarece avea o conduită bună în puşcărie. Dar acum, a auzit că l-a părăsit concubina (în ultimele trei luni n-a mai fost vizitat) şi s-a gîndit să-i facă o vizită, să o întrebe dacă sînt probleme în relaţia lor şi dacă pot fi rezolvate. Sau poate s-o omoare şi pe ea şi pe noul ei amant, cine ştie. Oricum ar fi, tipul ăsta şi-a stricat definitiv viaţa. Căci, orice s-ar crede, dacă ai ajuns la puşcărie dintr-un motiv anume, nu înseamnă că viaţa ta s-a terminat. Cînd prin faţa comisiei trec deţinuţii e un moment foarte interesant, cred eu, căci atunci se citeşte cu voce tare fapta comisă, comportamentul din puşcărie şi alte lucruri legate de situaţia lor, moment în care poţi observa, dacă eşti atent, anumite sclipiri sau întunecimi pe chipul lor, care, fie el de deţinut, e în primul rînd de om. Dar după o tentativă de evadare, viaţa ta în puşcărie s-a terminat, nu mai e absolut nimic ce poţi face pentru a convinge că eşti „recuperabil”. În condiţii normale, dacă nu faci probleme şi munceşti, îţi poţi îmbunătăţi situaţia.
Dar tipul acesta nu şi-a stricat doar viaţa lui prin evadarea asta. (Oare unde crede că se duce? Poate crede că trăieşte în Evul Mediu, cînd te puteai ascunde prin munţi şi să faci pe haidcul sau pe outlaw-ul-azi poti să scapi de braţul lung al legii doar dacă eşti superşmecher, adică doar dacă ai bani, relaţii, un avion care să te ducă în America de Sud, şi tipul ăsta clar nu e superşmecher). Tipul acesta a stricat ziua multora, în afara de ziua personalului administrativ. Azi, s-au analizat în comisie propunerile de recompense cu permisia de a părăsi penitenciarul pentru o zi. În mod normal, cam jumătate din propuneri trec de comisie, azi abia dacă au trecut vreo două din 26. De ce? Pentru că nimeni din conducere nu mai avea chef să dea permisie cuiva după ce zurliul ăla a evadat şi a pus tot Penitenciarul într-o lumină proastă. Eu sînt acolo un outsider, la propriu şi la figurat, pentru că sînt singura persoană car vine din afara Penitenciarului. De obicei îi las pe ei să argumenteze şi votez şi eu cum mi se pare mai bine. Azi însă, am insistat ca unui deţinut din Roşiori de Vede, care era la puşcărie pentru că lovise un poliţist, să i se dea o zi liberă. Nu doar pentru că în Roşiori am făcut eu liceul, deşi a jucat şi asta un rol. Dar băiatul acela îndeplinea condiţiile pentru o astfel de recompensă. Şi cu toate astea, azi, pentru că tipul ăla evadase, nu i s-a dat voie să plece o zi acasă. Mi s-a explicat că o să-i prindă bine refuzul acesta: i se testează caracterul.
Mă întreb ce face o persoană care primeşte o zi de libertate, cum o foloseşte. Sînt sigur că cei mai mulţi se îmbată şi nici măcar nu ştiu cum le-a trecut ziua. Dar alţii, mai lucizi, mai deştepţi, înceacă să profite cît mai mult de fiecare secundă. Dar ce poţi să faci în 24 de ore? Şi cum poţi să te bucuri de ceva ştiind că mîine pe vremea asta o să fii iar în camera ta din Jilava unde cei 15 colegi de cameră nu se spală niciodată şi te ameninţă că te fac „fată în cameră”. Asta înseamnă că o să fii violat. Se întîmplă frecvent.
Nu pot să cred că iar am scris mult, voiam să scriu vreo două vorbe. Eh, evadatule, succes oriunde ai fi, dar să ştii că de Jilava nu scapi!

James Bond, apa potabilă şi n95-ul meu

N-am povestit niciodată ce fac eu la serviciu. Cred că ar merita să vorbesc despre probaţiune. La urma urmelor, sînt responsabil cu PR-ul şi una dintre îndatoririle mele e să promovez Serviciul. Ar trebui să-l promovez la TV sau în ziare mari, dar cum asta e mai complicat, aş putea să-l promovez măcar pe blog. Ar trebui să şi public în reviste de specialitate, dar în loc de asta eu scriu pe blog. Azi trebuia să trimit spre evaluare la şcoala doctorală rezultatele muncii mele. N-am avut ce să le trimit. Sper să nu mă coste prea scump. M-am gîndit să trimit nişte articole publicate aici pe blog, dar am bănuiala că nu ar fi fost prea încîntaţi.

Mi-am început ziua de ieri în spitalul pentintenciar Jilava. Pe la 9 30 terminasem şi trebuia să aştept pîna la 11 cînd trebuia să fiu în puşcăria Jilava, undeva în aceiaşi curte dar totuşi în altă parte, căci cele două sînt separate administrativ. Din fericire, acum cîteva zile îmi pusesem pe telefon, un Nokia n95, James Bond Qunatum of Solace, ultimul din serie. Soarele îmi bătea în ecranul care altă dată mi se părea mare, dar acum mi se părea minuscul. E o diferenţă destul de mare între ecranul unui cinematograf şi cel al unui telefon, chiar dacă încercam să fac ecranul cît mai mare aducîndu-l cît mai aproape de ochi. Mă mut pe bancheta din spate a maşinii, dar şi acolo e soare. Revin în faţă, măcar aici parcă am mai mult spaţiu. Pînă la urmă mă obişnuiesc cu ecranul telefonului. Din fericire, am căşti şi sunetul seamănă destul de mult cu unul dintr-un cinematograf.

Nu mi-a plăcut niciodată prea mult James Bond, dar ăsta mi-a plăcut. În el nu mai avem de-a face cu nebuni care vor sa distrugă lumea folosindu-se de bombe ultrasofisticate. Avem de-a face cu nebuni care exploatează ţările din lumea a treia sau facilitează exploatarea acestora de către state mari şi puternice, cum ar fi America. Filmul ăsta mi s-a părut realist şu curajos. Mai realist şi mai curajos decît James Bond însuşi. Adică, oricît de pregătit ar fi, James Bond prea sfidează moartea ca să ţi se pară verosimil. Cît despre curaj, e un tip care vrea să se răzbune şi se ştie că răzbunarea îţi ia minţile. Dar filmul e realist pentru că are curajul să arate cu degetul spre marile puteri ale lumii care s-au unit cu tot felul de bandiţi atotputernici într-o coaliţie malefică omniprezentă. Cum zicea cineva din film, distincţia dintre cei buni şi cei răi e din ce în ce mai ştearsă, tot ce contează fiind necesitatea. Astfel că Americanii acceptă cu bună ştiinţă ca un drac de om să creeze secetă în Bolivia, ducînd la moartea a mii de oameni, dacă asta le consolidează poziţia de supremaţie în zonă. Iar britanicii stau şi se uită pentru că vărul lor mai mic e acum destul de mare pentru a îi bate la fund dacă nu sînt cuminţi. Cam despre asta e James Bond, şi d-aia mi-a plăcut.

Filmul ăsta m-a făcut să mă gîndesc la Rău. Dar despre Rău o să scriu altă dată, pentru că iar am scris prea mult.