Evadatul se întoarce

Cîteva palme mai în josul paginii povesteam despre evadatul de saptamîna trecută din Jilava. Nu povesteam doar despre asta, pentru ca de obicei nu pot să vorbesc despre un singur lucru. NU POT! Întotdeauna se găseşte o conexiune care să-mi fure discursul şi să mă facă să mă pierd în divagaţii. Dar, cred ca ce pierd în coerenţă cîştig în culoare. De fapt, sper, mai mult decît cred.

Săptămîna asta a luat sfîrşit relaţia mea cît de cît intimă cu Jilava (Toate lucrurile bune se termină, se zice, dar din fericire asta e valabil şi pentru cele rele. Cel mai simplu şi adecvat ar fi să se spună pur şi simplu că toate lucrurile se termină!). Însă în ultima zi acolo am avut norocul să fiu în comisia de schimbare a regimului de executare pentru deţinuţi, comisie în care a fost băgat şi băiatul nostru plimbăreţ care a pus Jilava pe jar. Toată lumea din comisie îl întreba dacă a mîncat bătaie. Eu la început nu mi-am dat seama, dar apoi era evident despre ce bătaie era vorba. În afară de o revoltă, nimic nu reprezintă o criză mai mare pentru o puşcărie decît o evadare. Cînd evadeazea cineva, cam toată lumea din puşcărie are de suferit, începînd de la personalul administrativ şi terminînd cu ppl-urile (aşa li se zice acum condamnaţilor, adică persoane private de libertate, doar că sună atît de urît încît mai bine s-ar fi rămas la informalul dar împămîntenitul „hoţi”). Cînd cel evadat se întoarce la puşcărie, căci dacă nu se sinucide sau nu e omorît, evadatul se întoarce întotdeauna la puşcărie, e firesc ca lumea să-şi exprime nemulţumirea. Administraţia şi-o exprimă înăsprind condiţiile de detenţie, iar tovarăşii de executare şi-o exprimă cum ştiu ei mai bine, adică prin bătaie.
Băiatul acesta nu era deloc un criminal periculos, ci dimpotrivă, un puştan cu o faţă deloc respingătoare, cu un aer timid. Uitîndu-mă la el mă întrebam de unde a avut curajul să fugă. Era condamnat pentru o faptă de furt şi în vreo 8 luni ar fi fost eliberat condiţionat. Acum îl aşteaptă încă vreo 5 ani la periculoşi. Orice calcule ar fi făcut băiatul ăsta cînd a luat decizia să fugă, a demonstrat că stă prost la aritmetică. Explicaţia e că nu a făcut niciun calcul, că a fost un act „necugetat”, a cedat impulsurilor pasionale ale iubirii trădate. Căci da, îl părăsise iubita pentru altul, car poate nu avea altceva în plus faţă de el, dar măcar era liber. Pasiunea asta i-a luat şi puţina minte pe care o avea, căci evident băieţaşul nu e foarte deştept, şi l-a făcut să facă o prostie. Oare tot ce facem în virtutea pasiunii sînt prostii de felul ăsta sau de alt fel?

După ce s-a terminat comisia asta, aşteptînd să înceapă alta, mă gîndeam la mine, la cît de înîmplător e faptul că eu sînt eu şi nu sînt dobitocul ăla de evadat, că sînt atîtea lucruri pe care le am în comun cu el, la fel de multe care mă diferenţiază. Că lumea e un loc pe care îl înţeleg prea puţin. Că iubesc lumea asta la fel de mult pe cît o urăsc. Că lumii nu-i pasă de mine şi sînt doar un alt gîndac pentru ea, unul care are şi el evadările lui, chiar dacă nu din Jilava. Şi tot gîndindu-mă, am scris poezia asta de mai jos, „Acum”.

Evadatul care a speriat vestul... Bucureştiului

Luna asta am avut o relaţie foarte strînsă cu puşcăria. Aproape intimă. Azi am stat cinci ore acolo, am participat la patru comisii, două de eliberare condiţionată, recompense, individualizare a regimului de executare. Ştiu, pe cine ar putea să intereseze asta? Pe nimeni, fireşte. Nici măcar pe mine nu mă interesează prea mult. Doar că azi a fost o zi specială în Jilava. Toată lumea e în priză, deoarece e un evadat. Pentru opinia publică, un evadat e doar un alt motiv de divertisment, dar pentru administraţia unei puşcării, un evadat înseamnă o criză. De nervi, de serviciu, de ce vreţi. Evadatul ăsta, un tip de 25 de ani, a auzit, se pare, că l-a părăsit concubina. (Am văzut aseară un film drăguţ care poate fi văzut şi ca un discurs despre căsătorie-concubinaj."He's just not that into you" Căsătoria pierde azi din ce în ce mai mult teren în faţa concubinajului. Dar, ca simplu fapt, o să zic doar că printre puşcăriaşi concubinajul e foarte la modă, foarte puţini sînt căsătoriţi. Pentru mine ăsta e semn că relaţia de concubinaj e…deviantă într-un anume fel) Tipul ăsta, care evident nu e foarte deştept, şi spun asta nu pentru că a ajuns la puşcărie, pentru că în puşcărie găseşti oameni foarte deştepţi, mai avea un an şi ajungea în faţa comisiei de eliberare condiţionată. Am participat la destul de multe astfel de comisii ca să spun că avea 90 la sută şanse să fie eliberat peste un an, deoarece avea o conduită bună în puşcărie. Dar acum, a auzit că l-a părăsit concubina (în ultimele trei luni n-a mai fost vizitat) şi s-a gîndit să-i facă o vizită, să o întrebe dacă sînt probleme în relaţia lor şi dacă pot fi rezolvate. Sau poate s-o omoare şi pe ea şi pe noul ei amant, cine ştie. Oricum ar fi, tipul ăsta şi-a stricat definitiv viaţa. Căci, orice s-ar crede, dacă ai ajuns la puşcărie dintr-un motiv anume, nu înseamnă că viaţa ta s-a terminat. Cînd prin faţa comisiei trec deţinuţii e un moment foarte interesant, cred eu, căci atunci se citeşte cu voce tare fapta comisă, comportamentul din puşcărie şi alte lucruri legate de situaţia lor, moment în care poţi observa, dacă eşti atent, anumite sclipiri sau întunecimi pe chipul lor, care, fie el de deţinut, e în primul rînd de om. Dar după o tentativă de evadare, viaţa ta în puşcărie s-a terminat, nu mai e absolut nimic ce poţi face pentru a convinge că eşti „recuperabil”. În condiţii normale, dacă nu faci probleme şi munceşti, îţi poţi îmbunătăţi situaţia.
Dar tipul acesta nu şi-a stricat doar viaţa lui prin evadarea asta. (Oare unde crede că se duce? Poate crede că trăieşte în Evul Mediu, cînd te puteai ascunde prin munţi şi să faci pe haidcul sau pe outlaw-ul-azi poti să scapi de braţul lung al legii doar dacă eşti superşmecher, adică doar dacă ai bani, relaţii, un avion care să te ducă în America de Sud, şi tipul ăsta clar nu e superşmecher). Tipul acesta a stricat ziua multora, în afara de ziua personalului administrativ. Azi, s-au analizat în comisie propunerile de recompense cu permisia de a părăsi penitenciarul pentru o zi. În mod normal, cam jumătate din propuneri trec de comisie, azi abia dacă au trecut vreo două din 26. De ce? Pentru că nimeni din conducere nu mai avea chef să dea permisie cuiva după ce zurliul ăla a evadat şi a pus tot Penitenciarul într-o lumină proastă. Eu sînt acolo un outsider, la propriu şi la figurat, pentru că sînt singura persoană car vine din afara Penitenciarului. De obicei îi las pe ei să argumenteze şi votez şi eu cum mi se pare mai bine. Azi însă, am insistat ca unui deţinut din Roşiori de Vede, care era la puşcărie pentru că lovise un poliţist, să i se dea o zi liberă. Nu doar pentru că în Roşiori am făcut eu liceul, deşi a jucat şi asta un rol. Dar băiatul acela îndeplinea condiţiile pentru o astfel de recompensă. Şi cu toate astea, azi, pentru că tipul ăla evadase, nu i s-a dat voie să plece o zi acasă. Mi s-a explicat că o să-i prindă bine refuzul acesta: i se testează caracterul.
Mă întreb ce face o persoană care primeşte o zi de libertate, cum o foloseşte. Sînt sigur că cei mai mulţi se îmbată şi nici măcar nu ştiu cum le-a trecut ziua. Dar alţii, mai lucizi, mai deştepţi, înceacă să profite cît mai mult de fiecare secundă. Dar ce poţi să faci în 24 de ore? Şi cum poţi să te bucuri de ceva ştiind că mîine pe vremea asta o să fii iar în camera ta din Jilava unde cei 15 colegi de cameră nu se spală niciodată şi te ameninţă că te fac „fată în cameră”. Asta înseamnă că o să fii violat. Se întîmplă frecvent.
Nu pot să cred că iar am scris mult, voiam să scriu vreo două vorbe. Eh, evadatule, succes oriunde ai fi, dar să ştii că de Jilava nu scapi!

Sete de sens

Pînă acum vreo două sute de ani, oamenii trăiau într-o lume care avea pentru fiecare ei toate elementele necesare unei povesti. Aceste elemente sînt multe, dar cel mai important cred ca e sensul. Mai de mult, sensul lumii era dat un Dumnezeu atotputernic care o crease şi care avea, bineînţeles, un plan cu ea. Istoria nu era decît împlinirea, pas cu pas, a acestui plan. În tabloul general al istoriei, fiecare individ îşi găsea locul şi îşi trăia viaţa conform unui scenariu foarte bine pus la punct pe care îl găsea gata scris pentru el de către o ordine socială pe care nu îdrăznea să o pună la încercare. Daca a fost mereu adevărat că lumea e o scenă şi că noi sîntem actori, trebuie să observăm că mai demult actorii primeau rolurile date de un regizor nedispus la negociere, pe cînd astăzi fiecare îşi alege propriul rol, ba mai mult decît atît, fiecare actor e liber să îşi inventeze un rol după bunul plac.
Pentru omul modern, nu mai există un Dumnezeu care să îi spună povestea lumii şi inclusiv povestea lui, aşadar omul rămîne singur cu acest vid imens de poveste, adică de sens. Discuţiile despre sensul vieţii nu au fost niciodată mai "la modă" decît în zilele noastre, şi asta pentru simplul fapt că altă dată viaţa avea un sens bine articulat, care era dat de o ordine a lucrurilor superioară şi faţă de care individul putea doar să se supună.
Astăzi, sîntem mai liberi şi mai puternici decît oricînd, ni se spune, dar ceea ce ne-a dat puterea ne-a izgonit şi povestea din lume, şi implicit sensul lumii. De aici dezorientarea omului modern şi permanenta lui căutare după ceva ce nu găseşte niciodată. Forma pe care o ia cel mai adesea căutarea asta după sens, şi care e una cu adevărat caricaturală, e hedonismul, adică transformarea plăcerii într-un scop în sine. Hedonismul a existat dintotdeauna, dar mereu ca o alternativă mai degrabă deviantă, pe cînd astăzi el a devenit un adevărat principiu dătător de sens.

Astăzi, nimeni nu mai are curaj să spună, cu excepţia celor care analizează schimbările climaterice, încotro se îndreaptă lumea. Astăzi nimeni nu-ţi mai spune ce să crezi, ce fel de mîncare să mănînci, cu ce partener să te căsătoreşti şi cu ce să te îmbraci. Toate astea, şi infinit mai multe, sînt astăzi simple opţiuni. De aici şi avalanşa de boli psihice în modernitate : omul, pus faţa atîtor opţiuni, se trezeşte în situaţia tragi-comică a pisicii care a murit de foame între castronul cu lapte şi bucata de carne, la mijlocul distanţei dintre ele, nefiind în stare să decidă ce mănîncă mai întîi. Plaja virtual infinită de posibilităţi care se deschide în faţa omului modern, oricîte avantaje pare să aibă, îl aduce pe acesta cel mai adesea în terenul vrăjit al nefericirii şi lipsei de sens. Altă dată, trebuia doar să accepte ce îi era dat şi să se resemneze, situaţie care, paradoxal, îl făcea mai fericit. (E în natura omului ca un anume tip de fericire să îşi aibă originea în supunerea în faţa unei autorităţi superioare lui. Faptul că omul modern nu mai acceptă vreo altă autoritate superioară lui este şi principala cauză a nefericirii lui. Dar asta e o teza care trebuie demonstrată ).
Astăzi, avem paşi legănaţi printre rafturile supermarketurilor şi ochi ce privesc pierdut în aglomeraţia traficului şi niciun fel de sens. Dacă cineva crede că viaţa lui are sens, îl provoc să îmi spună şi mie care e acesta. Dacă îmi va spune că e cariera sau vreun alt tip de dezvoltare personală, îi voi spune că ştiu numeroşi oameni care au ajuns pe culmi incredibil de înalte ale împlinirii de sine şi care recunoşteau că nu au găsit sensul. Dacă altcineva îmi va spune că sensul vieţii lui e să adune bani, pur şi simplu voi rîde de el, iar dacă altcineva îmi va spune că sensul vieţii lui sînt copiii, îi voi atrage atenţia asupra uneia dintre cele mai mari iluzii care îşi are originea în instinctul de reproducere.
Eu am ajuns mai demult la concluzia că dacă viaţa are vreun sens, atunci sensul acesteia nu poate fi dat de nimic ce face parte din viaţa asta, ci doar din ceva exterior ei. Afirmaţia mea era izvorîtă dintr-o naivitate logică copilărească, chiar dacă mai are şi azi un farmec asupra mea. În orice caz, nu ştiu exact ce aş putea să le răspund celor care spun că sensul vieţii este pur şi simplu viaţa însăşi (un fel de existenţialism franţuzesc).
Oricum ar fi şi care ar fi sensul vieţii, e un fapt că trăim într-o lume fără sens. Dacă am spus atîtea pînă acum, am vrut să fie doar o introducere pentru ipoteză a mea pe care sper să o pun în doar cîteva cuvinte. Anume, eu cred că artele şi divertismentul de larg consum încearcă azi să suplinească lipsa de sens a vieţii omului modern. Citim poveşti pentru că, transpunîndu-ne în ele, luăm pentru cîteva momente fericite parte la ceva cu sens. Dar e vorba doar de o degustare a sensului, doar ne ligem pe buze şi pe degete, pentru ca apoi, după ce am întors ultima pagină, să revenim la viaţa noastră fără sens şi căreia niciun narator omnipotent nu-i garantează finalul fericit sau nefericit. De fapt, natura însăşi a vieţilor noastre face conceptele de "final fericit" sau "final nefericit" să fie fie nişte simple metafore, pentru că finalul oricărei vieţi este pur şi simplu absurd. Ne plac filmele din acelaşi motiv, pentru că sînt secvenţe foarte concentrate de sens. Filmul este astăzi principala formă de divertisment, cred, şi nu reprezintă nimic altceva decît "gustări" de sens pe care le luăm zilnic sau săptămînal, fiecare după apetitul personal, şi prin care încercăm să ne astîmpărăm foamea sau setea de sens.
Unii cred că literatura a luat incredibila amploare pe care o are azi (şi filmele sînt tot literatură, numai că literatură transpusă în imagini şi, uneori, din acest motiv mult mai uşor digerabilă pentru omul modern care vrea să obţină totul cu cît mai puţin efort) doar datorită dezvoltării tehnologiei, cum ar fi tiparul, mai demult şi cinematografia, televiziunea mai recent. Dar astfel de judecăţi sînt cît se poate de superficiale. Realitatea e că astăzi poveştile sînt un surogat de sens pentru un om ce se trezeşte singur pe lume şi căruia i s-a dat o viaţă şi doar atît, adică fără un rol prescris, fără "instrucţiuni de folosire". Astăzi, se încearcă a se umple vidul de sens cu poveşti dintre care unele sînt artă veritabilă şi altele gunoi pur şi simplu, dar care toate îndeplinesc aceiaşi funcţie: sînt un fel de răcoritoare cu care omul modern încearcă să îşi astîmpere setea de sens ( cred că ştie toată lumea că răcoritoarele sînt băuturi create nu să astîmpere setea, ci să o stimuleze, pentru a creşte consumul şi a aduce cît mai mult profit -pentru sete, nimic nu e mai potrivit decît apa! ), dar care nu reuşesc niciodată să astîmpere această sete aşa cum o făcea mai demult apa limpede de izvor a unei lumi care ea însăşi avea sens deoarece Autorul ei nu fusese expediat cu totul din propria lui operă de artă.

PS: În niciun caz nu pledez pentru o întoarcere în premodernitate. Dar dacă faptul că aduc în discuţie anumite maladii produse de modernitate i-ar face pe unii să creadă că asta sugerez, treaba lor. Tot ce am vrut eu să fac a fost să încerc să ofer o explicaţie pentru apetitul extrem de crescut pe care îl avem astăzi, indiferent de vîrstă, pentru poveşti.