Se afișează postările cu eticheta moarte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta moarte. Afișați toate postările

vineri, 11 septembrie 2009

Un vis urît

Puţine lucruri pe lumea asta sînt în stare să te sperie ca un vis urît. Se spune despre vis că nu e real, dar orice s-ar spune, visul are realitatea lui, una care de multe ori funcţionează mult mai efectiv decît realitatea reală. În vis, toate mecanismele raţionale care dau soliditate realităţii, funcţionează după alte legi, astfel că realitatea din vis e una lichidă, una care încalcă toate principiile raţionalităţii şi care din motivul acesta poate să ne înspăimînte ca nimic altceva. Căci adevărata frică e întotdeauna iraţională, zguduind fiinţa de la temeliile ei al căror substrat e tocmai iraţionalul. O să spun de la început ce vreau să fac: vreau să scriu un post de groază. Am văzut multe filme de groază care nu m-au îngrozit deloc, şi probabil nici eu n-o să reuşesc să îngrozesc pe nimeni. Dar nu asta îmi propun. Îmi propun doar să păstrez în cuvinte groaza pe care am simţit-o azi-noapte.
Visul nu are niciodată un început şi un sfîrşit clar, atît începutul cît şi sfîrşitul fiind înceţoşate, semi-articulate. Aşa că, dormind, mă trezesc că merg pe un drum. E un drum de ţară şi aproape seară, crecupscul. Dintr-o dată mă trezesc în faţa unui cortegiu funerar. Fără să-mi spună nimeni, ştiu că e înmormîntarea unui copil, un pe copil pe care, acum cînd aflu că a murit, ştiu că l-am cunoscut cîndva, că sînt într-un anume fel legat de el. Mortea unui copil ne sperie întotdeauna mai mult decît moartea unui bătrîn, pentru că ne spulberă iluzia de nemurire în care trăim: dacă şi copiii mor, înseamnă că şi eu pot să mor şi chiar o să mor la un moment dat. În visul meu, nu frica de moartea mea mă înspăimînta, ci groaza provenea din faptul nud că stăteam în faţa morţii, ca o entitate stăpînitoare peste tot şi toate, deci şi peste mine. Puterea sau impactul unui vis stă nu atît în ceea ce se întîmplă într-un vis, ci în ceea ce simţi, şi e destul de greu să găseşti cuvinte pentru trăiri atît de puternice ca acelea dintr-un vis. Dintr-o dată, s-a făcut întuneric iar cei din cortegiul funerar parcă intonau ceva, ca o incantaţie. Am încercat să grăbesc pasul, dar în momentul acela în grupul mortuar s-au aprins nişte torţe care răspîndeau un fum gros. Ştiam că fumul acela e pentru mine, ca să mă pierd acolo, să mă amestec cu ei, să merg cu ei. Instinctiv, eu încercam să evit priveliştea care îmi aducea aminte de moarte, de nefericire, să fug de ea. Dar ea nu mă lăsa să fug. Voia să rămînă cu mine sau să rămîn eu cu ea. Mi-e imposibil să redau sentimentele de groază care mă stăpîneau în momentele alea, mai ales cînd de peste tot au început să latre cîini, care şi ei se învîrteau prin ascunzişurile de pe marginea drumului avînd aceiaşi misiune: nu-l lăsaţi să fugă, trebuie să stea aici şi să privească moartea în faţă, să-i simtă respiraţia fetidă, să-i simtă atingerea rece a pielii putrezite, a putrefacţiei înseşi. M-am trezit, dar ăsta nu era unul din visele alea din care după ce te-ai trezit te bucuri că a fost doar un vis şi gata. După ce m-am trezit, odată cu ceaţa somnului care nu putea să dispară imediat, a rămas şi groaza, o groază care nu m-a lăsat să dorm vreo jumătate de oră după.

marți, 25 august 2009

Ce e iubirea?


Mă întreb mereu ce e iubirea, fără succes. Cel mai simplu e să spui că iubirea nu există sau că iubirea e Dumnezeu, dar ambele răspunsuri nu sînt deloc răspunsuri, sînt doar ocoluri în jurul întrebării. Şi mă chinuie mai ales întrebarea cu privire la iubirea romantică, această formă a iubirii în care două persoane cu totul străine una faţă de alta ajung să fie una. Celelalte forme, iubirea faţă de rude sau faţă de umanitate în general, mă preocupă acum mai puţin. În prima formă deoarece, prin legătura de sînge, iubirea e cumva presupusă, iar în a doua deoarece e atît de vagă încît e, cum zicea cineva, o păcăleală.
Acum cinci minute am terminat de văzut Bergman Island, un documentar cu şi despre marele Ingmar Bergman. Ca si Lars Von Trier,un alt mare geniu al cinematografiei, şi Bergman a lăsat mai multe neveste şi numeroşi copii pentru alte femei de care s-a îndrăgostit în timp ce era căsătorit. El povesteşte cum primul lui film de televiziune, dacă îmi aduc bine a minte, a fost direct inspirat de amintirea dureroasă a episodului în care a venit acasă ca să-şi anunţe nevasta că urma să o părăsească pentru alta. Aceasta, care nu bănuia surpriza, era aşa de ferictă că bărbatul ei venise acasă mai devreme decît trebuia, numai că bărbatul ei nu mai era al ei.
Nu trebuie să fii neapărat femeie ca să fii indignat de astfel de bărbaţi, căci o astfel de conduită pare să lezeze însăşi esenţa dragostei. Deşi, ca bărbat, parcă eşti uneori invidios pe Solomon, care avea mii de neveste, rezultînd astfel o combinaţie paradoxală între cele două gînduri. Bergman recunoaşte că a fost, şi îl citez, leneş cu privire la familie în general, că nu a depus niciodată efort pentru familiile lui. Spre finalul filmului, însă, Bergman începe să vorbească despre moarte. Ca şi Cioran al nostru, şi ca atîţia alţii, poate, Bergman a fost permanent terorizat de spaima morţii. Însă acum, cînd are peste 80 de ani, mai mult decît gîndul morţii, pe Bergman îl terorizează gîndul că nu o va mai vedea niciodată pe Ingrid, ultima lui soţie, nu ştiu exact a cîta, deoarece în afară de cele cinci căsătorii legitime el a mai avut şi relaţii nelegalizate, cum se zice. Sînt vreo cinci minute spre finalul filmului încărcate cu o energie emoţională extraordinară, în care el povesteşte cum, trăind singur pe insula lui, are constant sentimentul prezenţei lui Ingrid, ultima lui iubire şi cea mai mare. Deşi nu e un credincios hotărît, fiind mai degrabă un agnostic (Dumnezeu poate există sau nu, dar noi n-avem cum să ştim asta, zice agnosticismul), Bergman are certitudine că după moarte se va întîlni cu Ingrid a lui. Mie mi se pare ciudat că după ce a alergat toată viaţa de la o femeie la alta (şi în fuga lui a presărat pe drum nouă copii de care nu a avut grijă niciodată ) chiar înainte să moară a găsit acea iubire care e "mai tare decît moartea", cum zice Pavel, parcă. Am zis că mi se pare ciudat? Ce cuvînt am mai ales şi eu! Mi se pare imposibil! Ceea ce mă aduce iar la întrebarea de la început: ce e dragostea?
O las în continuare fără răspuns, deoarece nici Solomon nici Bergman nu m-au ajutat să înţeleg mai bine ce e.

joi, 21 mai 2009

Heroină

A avut ghinionul să se nască într-o curte unde în loc de păpuşi stricate, pe la colţurile caselor găsea seringi folosite. Acele acestora, purtatoare de hepatita C şi, eventual, HIV sau alte creaţii ale naturii recente, erau periculos de aproape de pielea ei fină de copil neştiutor ce explora lumea din jur, ca orice copil. Ce nu ştia ea era că lumea din jur nu merita explorată, că cel mai bun lucru ar fi fost să fugă de ea. De ar fi ştiut asta atunci, poate n-ar fi ajuns ce e astăzi. N-a fugit atunci, şi într-o zi, pe la 13 ani, cînd o durere de măsea o făcea urle de durere, cineva dintre prietenii ei mai mari i-a dat o ţigară cu heroină spunîndu-i că o să-i calmeze durerea. Şi i-a calmat-o. Şi nu doar că i-a calmat durerea, dar a făcut-o să simtă şi o plăcere cum, în trupul ei de copilă, nici nu putea să-şi imagineze. Şi ce e cu adevărat trist, nici măcar nu putea să-şi dorească. Astăzi are 23 de ani, şi de atunci plăteşte în fiecare zi cu dureri pe care eu, care nu am simţit niciodată absenţa heroinei, fireşte, nici prezenţa ei, nu mi le pot imagina. Şi nici tu. Nimeni în afară de ei, cei care au cedat chemării de sirenă a heroinei şi au eşuat pe ţărmurile ei unde zac oasele atîtor naufragiaţi, nu şi le poate imagina. Pentru durerea de măsea pe care heroina i-a luat-o, plăteşte acum cu acea durere înmulţită cu ea însăşi şi ridicată la pătrat. Iar rezultatul e o funcţie a morţii care tinde la infinit, la un infinit care, inevitabil, sfîrşeşte în moarte. Căci heroina nu-şi scapă decît rareori victimele din mînă. Şi ea nu mai poate scăpa. Avea 13 ani cînd a început, exact atunci cînd trebuia să înceapă şi viaţa ei. Dar în loc să înceapă viaţa, a început un vis în care nimic altceva nu mai contează decît să faci orice ca să-ţi treacă "răul". Tatăl ei e un om resemnat. Deşi nu vrea să recunoască explicit, ştie că şi-a pierdut fiica în favoarea heroinei. "Cînd îşi face, dă ochii peste cap şi zici că a murit, dar apoi îşi revine şi te înţelegi cu ea aşa cum ne înţelegem noi, ca doi oameni normali". Rîde, glumeşte, se bucură de viaţă, dar doar pentru o oră sau două, căci, după atîţia ani, corpul ei cere constant "marfa". Are nevoie de 3, 4 sute de lei pe zi pentru heroină. Bineînţeles, nu are de unde să ia banii ăştia, căci ai ei sînt oameni săraci care abia reuşesc să îşi cumpere mîncare şi ţigări. Aşa că vinde droguri pentru a avea droguri. Ştie că poate ajunge la închisoare. Dar nu-i pasă prea mult. Nimic altceva nu mai contează, decît următoarea doză. "Fraţii ei", adică cei ca ea, fac ce pot pentru "marfă" : vînd, fură, tîlhăresc. ORICE! Şi ea a făcut de toate: a furat din buzunare, unii zic că s-a şi prostituat, deşi tatăl ei, într-un acces părintesc patetic şi tîrziu, e în stare să jure că fata lui e virgină. Poate să dovedească asta cu ajutorul medicilor.

Mai de mult, credeam că drogurile sînt un fel de final absolut. Că drogatul e un om a cărui viaţă s-a terminat. Acum am înţeles că nu e deloc aşa, că viaţa lui nu s-a terminat, ci că a început doar un alt fel de viaţă. Dacă în general ne întrebăm care e sensul vieţii şi sîntem nefericiţi că nu găsim răspunsul, din punctul ăsta de vedere putem spune că heroinomanul e un om fericit, deorece el nu are nicio îndoială cu privire la sensul vieţii. Acul intrînd în venă şi de acolo pornind căldura care umple tot corpul şi care face ca NIMIC altceva să nu mai conteze: ăsta e sensul vieţii lui! Şi e un sens care nu se lasă pus în discuţie. Durerile care îi fac pe unii să-şi rupă o mînă sau să-şi spargă capul de un zid, sînt mijlocul prin care heroina îşi menţine autoritatea supremă în viaţa victimei ei. Şi toată viaţa se reduce la asta şi la nimic altceva. Şi pentru nimic altceva nu s-a potrivit mai bine melodia trupei Metalica decît pentru asta ("and nothing else matters"). Nu mai contează banii, căci tot ce a fost de valoare a fost deja vîndut şi toate bunurile materiale din lume îşi pierd valoarea în raport cu Bunul suprem care e marfa maronie. Am putea să învăţăm un lucru sau două de la un drogat, cu privire la ce înseamnă bunurile materiale. Nu mai contează viaţa sau moartea, căci ce rost are să trăieşti cu nişte dureri de moarte? Aşa că el nu dă doi bani pe riscul de a se infecta de la un ac folosit sau de a lua o supradoză.
Simt că n-am scris niciodată nişte rînduri mai seci decît acestea, că niciodată n-am fost în faţa unui final mai sec. Viaţa ei, intrată de la 13 ani în universul paralel al heroinei, se va termina odată brusc, absurd şi sec, sau s-a terminat deja atunci, demult, cînd a scăpat de acea durere de măsea, şi ce poate fi mai sec decît o viaţă al cărei infinit virtual de posibilităţi a fost redus la cîţiva ani dominaţi de tirania heroinei ? Niciun scriitor n-ar putea imagina un final mai sec decît acesta şi cred că nici un scriitor n-are dreptul să îndulcească în stil heroina.