Ce e iubirea?

Mă întreb mereu ce e iubirea, fără succes. Cel mai simplu e să spui că iubirea nu există sau că iubirea e Dumnezeu, dar ambele răspunsuri nu sînt deloc răspunsuri, sînt doar ocoluri în jurul întrebării. Şi mă chinuie mai ales întrebarea cu privire la iubirea romantică, această formă a iubirii în care două persoane cu totul străine una faţă de alta ajung să fie una. Celelalte forme, iubirea faţă de rude sau faţă de umanitate în general, mă preocupă acum mai puţin. În prima formă deoarece, prin legătura de sînge, iubirea e cumva presupusă, iar în a doua deoarece e atît de vagă încît e, cum zicea cineva, o păcăleală.
Acum cinci minute am terminat de văzut Bergman Island, un documentar cu şi despre marele Ingmar Bergman. Ca si Lars Von Trier,un alt mare geniu al cinematografiei, şi Bergman a lăsat mai multe neveste şi numeroşi copii pentru alte femei de care s-a îndrăgostit în timp ce era căsătorit. El povesteşte cum primul lui film de televiziune, dacă îmi aduc bine a minte, a fost direct inspirat de amintirea dureroasă a episodului în care a venit acasă ca să-şi anunţe nevasta că urma să o părăsească pentru alta. Aceasta, care nu bănuia surpriza, era aşa de ferictă că bărbatul ei venise acasă mai devreme decît trebuia, numai că bărbatul ei nu mai era al ei.
Nu trebuie să fii neapărat femeie ca să fii indignat de astfel de bărbaţi, căci o astfel de conduită pare să lezeze însăşi esenţa dragostei. Deşi, ca bărbat, parcă eşti uneori invidios pe Solomon, care avea mii de neveste, rezultînd astfel o combinaţie paradoxală între cele două gînduri. Bergman recunoaşte că a fost, şi îl citez, leneş cu privire la familie în general, că nu a depus niciodată efort pentru familiile lui. Spre finalul filmului, însă, Bergman începe să vorbească despre moarte. Ca şi Cioran al nostru, şi ca atîţia alţii, poate, Bergman a fost permanent terorizat de spaima morţii. Însă acum, cînd are peste 80 de ani, mai mult decît gîndul morţii, pe Bergman îl terorizează gîndul că nu o va mai vedea niciodată pe Ingrid, ultima lui soţie, nu ştiu exact a cîta, deoarece în afară de cele cinci căsătorii legitime el a mai avut şi relaţii nelegalizate, cum se zice. Sînt vreo cinci minute spre finalul filmului încărcate cu o energie emoţională extraordinară, în care el povesteşte cum, trăind singur pe insula lui, are constant sentimentul prezenţei lui Ingrid, ultima lui iubire şi cea mai mare. Deşi nu e un credincios hotărît, fiind mai degrabă un agnostic (Dumnezeu poate există sau nu, dar noi n-avem cum să ştim asta, zice agnosticismul), Bergman are certitudine că după moarte se va întîlni cu Ingrid a lui. Mie mi se pare ciudat că după ce a alergat toată viaţa de la o femeie la alta (şi în fuga lui a presărat pe drum nouă copii de care nu a avut grijă niciodată ) chiar înainte să moară a găsit acea iubire care e "mai tare decît moartea", cum zice Pavel, parcă. Am zis că mi se pare ciudat? Ce cuvînt am mai ales şi eu! Mi se pare imposibil! Ceea ce mă aduce iar la întrebarea de la început: ce e dragostea?
O las în continuare fără răspuns, deoarece nici Solomon nici Bergman nu m-au ajutat să înţeleg mai bine ce e.

Despre tentaţia de a procrea

Mersul cu mijloacele de transport in comun are multe avantaje, avantaje pe care cei care merg doar cu maşinile personale nu le-au cunoscut niciodată sau le-au uitat de mult. Acum, nu concep deplasarea în afara confortului automobilului. După mine, dacă facem o ecuaţie simplă în care să luăm în calcul disconforul de a căuta loc de parcare oriunde se întîmplă să vrei să te duci, traficul infernal şi altele asemenea, e foarte posibil ca ecuaţia să dea cu minus sau rezultatul să fie zero. În orice caz, e o ecuaţie în care variabilele sînt foarte subiective, aşa că n-are rost să încerc să o universalizez.
Dar altceva voiam să spun. Principalul avantaj al mijloacelor de transport în comun e contactul uman, fără să mai pun la socoteală că nu trebuie să-ţi faci griji unde parchezi sau că atunci cînd autobuzul face 30 de minute de la o staţie la alta, îl poţi ruga frumos pe şofer să-ţi deschidă uşa. Însă nici asta nu voiam să spun, ci altceva. În autobuz sau tramvai sau orice altceva vezi oameni frumoşi şi oameni urîţi. E urît să vezi oameni urîţi, şi e frumos să vezi oameni frumoşi! Se poate oare închipui o afirmaţie mai banală şi, de ce nu, mai tautologică decît asta? Cu greu, probabil. Şi cu toate astea, ea are o substanţă şi încă una..substanţială!
Astăzi am văzut în autobuzul 122, aproape de Ghencea, o femeie deosebit de urîtă, care avea un copil deosebit de urît, o fetiţă. Urîţenia e mereu un specatcol dizgraţios, nu mai e nevoie să o spun (fără îndoială, eu însumi sînt un specatcol dizgraţios pentru acei oameni care mă găsesc urît, plecînd de la ideea, sau mai bine zis, sperînd în ideea că nu sînt urît în acel mod absolut care mă face un spectacol dizgraţios pentru absolut toată lumea). Cu toate astea, era ceva jalnic în urîţenia acelei mame şi a copilului ei. Probabil acest element nou (sentimentul de jale, de unde vine cuvîntul jalnic), se datora juxtapunerii celor două segmente: mamă-fiică, cauză şi efect, început şi continuare. Eu am trăit un sentiment de indignare, îmi venea să îi reproşez cu voce tare mamei că a avut nesimţirea să se reproducă : ea nu a ştia cît e de urîtă? Mai de mult, o prietenă, care nu e deloc urîtă, îmi spunea că ea nu vrea să aibă copii, deoarece nu vrea să se reproducă. Eu n-am crezut-o niciodată, şi s-a dovedit că nici ea nu se credea, deoarece la un moment dat s-a îndrăgostit şi acum doar aşteaptă momentul potrivit pentru a se reproduce. Explicaţia stă, cred eu, în minunea îndrăgostirii: să fii iubit, te face să te simţi frumos, adică demn de a te reproduce. La fel cum a nu fi iubit, te face să te simţi urît.
Bineînţeles, urîţenia e una dintre cele mai mari drame ale omenirii, ale existenţei în general, una pe care o ştiinţă ca estetica nu va putea niciodată să o abordeze adecvat, doarece problematica ei e incredibil de vastă. Nu încerc să minimalizez drama urîţeniei, de fapt, tocmai ea mă face să scriu. Urîţenia e, probabil, cel mai mare act de nedreptate care i s-a făcut vreodată omului! Dar asta e altă discuţie, una pe care mi-ar plăcea să o port într-o zi cu cineva, nu ştiu cu cine..
Şi totuşi (iată o afirmaţie pe care unii, grăbiţi, dintre aceia care se pricep doar la pus etichete, o vor cataloga ca pe o idee de extremă-dreapta): dacă mai puţini oameni urîţi ar ceda tentaţiei de a procrea, am avea o lume mai frumoasa!