Soare mincinos şi ploaie sinceră

Există ceva ce ar putea fi numit, cu riscul de suna ridicol, moralitate meteorologica. Vreau sa spun ca vremea poate avea o anumita calitate morala. E stiut efectul benefic pe care "seninul" îl are asupra psihicului nostru, şi se pare că există o legătură destul de puternică între lipsa soarelui, în anumite regiuni ale lumii, si rata sinuciderilor. Cînd afară "e frumos", parcă viaţa e mai frumoasă, parcă lumea însăşi e mai bună şi mai frumoasă. Dar oare aşa e? Şi în zilele însorite au loc accidente teribile, catastrofe naturale, războaie. Chiar dacă vremea "e superbă" şi sufletului îi vine să cînte, copii mor de foame, femei sînt violate şi ticăloşii de tot felul zburdă nestingherite pe sub soare. Oare nu putem spune, din acest motiv, că o vreme "frumoasă" e mincinoasă, deoarece ne induce un fals sentiment de împăcare cu lumea, în timp ce lumea nu devine deloc un loc mai bun într-o zi frumoasa? Căci din punct de vedere moral e imposibil să te împaci cu lumea. În schimb, vremea "urîtă" are calitatea de a fi "onestă". Norul te face să te închizi în tine, să te retragi din lume. Niciodată nu-ţi iubeşti mai mult propria cameră şi propriul corp,decît atunci cînd plouă. Vremea urîtă e în deplin acord cu urîţenia lumii şi de aceea ea nu e mincinoasă. Probabil ăsta e motivul pentru care mie îmi place mult mai mult vremea urîtă decît vremea frumoasă, pentru că eu sînt una dintre cele mai sincere persoane pe care le ştiu.