Scris frumos

În seara asta un prieten mi-a zis că scriu frumos. Mi-a zis să nu mai mă scuz cînd scriu mult, pentru că e bine să scriu mult. Un alt prieten a observat că și scuzele astea au rolul lor în componenta stilistică a scriiturii (n-au fost chiar astea cuvintele lui).
Din cînd în cînd, cineva îmi spune că scriu frumos. Unii îmi spun că scriu chiar foarte frumos. E un soi de exhibiționism ce fac eu acum, dar aș vrea să exprim cumva sentimentul care mă stăpînește acum. Deși nu știu cum aș fi descris în termeni freudieni, sînt o persoană destul de sensibilă cu privire la imaginea de sine. Îmi amintesc cu un soi de veselie tristă o întîmplpare de acum mulți ani. Eram cu două prietene mai mari. Ele aveau cam 12-14 ani iar eu cam 10-11. Plimbîndu-ne prin niște grădini de care îmi aduc aminte cu nostalgie, ne întîlnim la un moment dat cu o femeie în vîrstă. Sau babă, cum preferați. Eu la vremea aia preferam babă, clar. Acum am devenit mai atent la cerințele corectitudinii politice. Oricum ar fi fost, babă sau femeie în vîrstă, respectiva se oprește în dreptul nostru și întreabă, cum se obișnuiește în mediul rural, acolo unde oamenii mai au încă o vagă idee despre cei din jurul lor, ai cui sîntem. Răspune mai întîi Cristina, care era a medicului veterinar, apoi Tatiana, care era a lu' Crăcănău. Îmi vine rîndul și mie, dar n-apuc să răspund că sînt nepotul lui Nelu Chebaru, că baba întreabă: "da' urîtu ăsta al cui e?" N-aș putea să transpun în cuvinte cît de mult m-a durut întrebarea aia. Nu știu dacă a glumit sau nu, dar la vreo două zile am auzit că a murit. În copilăroșenia mea, mi se părea că și-a meritat soarta și îmi amintesc, cu rușine, că ziceam: asta e pedeapsa pentru că a zis de mine că sînt urît. În aparenta nevinovăție de copil se poate remarca însă sîmburele unui soi de narcisim ce pare să mă caracterizeze. În orice caz, am povestit astea doar pentru a spune că ori de cîte ori cineva îmi spune că scriu frumos, îmi provoacă o fericire imposibil de pus în cuvinte, mai mare chiar decît dacă mi-ar spune că sînt frumos. Interludiu în stil messenger: :D . Ar fi trebuit să zic postludiu.

Soare mincinos şi ploaie sinceră

Există ceva ce ar putea fi numit, cu riscul de suna ridicol, moralitate meteorologica. Vreau sa spun ca vremea poate avea o anumita calitate morala. E stiut efectul benefic pe care "seninul" îl are asupra psihicului nostru, şi se pare că există o legătură destul de puternică între lipsa soarelui, în anumite regiuni ale lumii, si rata sinuciderilor. Cînd afară "e frumos", parcă viaţa e mai frumoasă, parcă lumea însăşi e mai bună şi mai frumoasă. Dar oare aşa e? Şi în zilele însorite au loc accidente teribile, catastrofe naturale, războaie. Chiar dacă vremea "e superbă" şi sufletului îi vine să cînte, copii mor de foame, femei sînt violate şi ticăloşii de tot felul zburdă nestingherite pe sub soare. Oare nu putem spune, din acest motiv, că o vreme "frumoasă" e mincinoasă, deoarece ne induce un fals sentiment de împăcare cu lumea, în timp ce lumea nu devine deloc un loc mai bun într-o zi frumoasa? Căci din punct de vedere moral e imposibil să te împaci cu lumea. În schimb, vremea "urîtă" are calitatea de a fi "onestă". Norul te face să te închizi în tine, să te retragi din lume. Niciodată nu-ţi iubeşti mai mult propria cameră şi propriul corp,decît atunci cînd plouă. Vremea urîtă e în deplin acord cu urîţenia lumii şi de aceea ea nu e mincinoasă. Probabil ăsta e motivul pentru care mie îmi place mult mai mult vremea urîtă decît vremea frumoasă, pentru că eu sînt una dintre cele mai sincere persoane pe care le ştiu.

Despre tentaţia de a procrea

Mersul cu mijloacele de transport in comun are multe avantaje, avantaje pe care cei care merg doar cu maşinile personale nu le-au cunoscut niciodată sau le-au uitat de mult. Acum, nu concep deplasarea în afara confortului automobilului. După mine, dacă facem o ecuaţie simplă în care să luăm în calcul disconforul de a căuta loc de parcare oriunde se întîmplă să vrei să te duci, traficul infernal şi altele asemenea, e foarte posibil ca ecuaţia să dea cu minus sau rezultatul să fie zero. În orice caz, e o ecuaţie în care variabilele sînt foarte subiective, aşa că n-are rost să încerc să o universalizez.
Dar altceva voiam să spun. Principalul avantaj al mijloacelor de transport în comun e contactul uman, fără să mai pun la socoteală că nu trebuie să-ţi faci griji unde parchezi sau că atunci cînd autobuzul face 30 de minute de la o staţie la alta, îl poţi ruga frumos pe şofer să-ţi deschidă uşa. Însă nici asta nu voiam să spun, ci altceva. În autobuz sau tramvai sau orice altceva vezi oameni frumoşi şi oameni urîţi. E urît să vezi oameni urîţi, şi e frumos să vezi oameni frumoşi! Se poate oare închipui o afirmaţie mai banală şi, de ce nu, mai tautologică decît asta? Cu greu, probabil. Şi cu toate astea, ea are o substanţă şi încă una..substanţială!
Astăzi am văzut în autobuzul 122, aproape de Ghencea, o femeie deosebit de urîtă, care avea un copil deosebit de urît, o fetiţă. Urîţenia e mereu un specatcol dizgraţios, nu mai e nevoie să o spun (fără îndoială, eu însumi sînt un specatcol dizgraţios pentru acei oameni care mă găsesc urît, plecînd de la ideea, sau mai bine zis, sperînd în ideea că nu sînt urît în acel mod absolut care mă face un spectacol dizgraţios pentru absolut toată lumea). Cu toate astea, era ceva jalnic în urîţenia acelei mame şi a copilului ei. Probabil acest element nou (sentimentul de jale, de unde vine cuvîntul jalnic), se datora juxtapunerii celor două segmente: mamă-fiică, cauză şi efect, început şi continuare. Eu am trăit un sentiment de indignare, îmi venea să îi reproşez cu voce tare mamei că a avut nesimţirea să se reproducă : ea nu a ştia cît e de urîtă? Mai de mult, o prietenă, care nu e deloc urîtă, îmi spunea că ea nu vrea să aibă copii, deoarece nu vrea să se reproducă. Eu n-am crezut-o niciodată, şi s-a dovedit că nici ea nu se credea, deoarece la un moment dat s-a îndrăgostit şi acum doar aşteaptă momentul potrivit pentru a se reproduce. Explicaţia stă, cred eu, în minunea îndrăgostirii: să fii iubit, te face să te simţi frumos, adică demn de a te reproduce. La fel cum a nu fi iubit, te face să te simţi urît.
Bineînţeles, urîţenia e una dintre cele mai mari drame ale omenirii, ale existenţei în general, una pe care o ştiinţă ca estetica nu va putea niciodată să o abordeze adecvat, doarece problematica ei e incredibil de vastă. Nu încerc să minimalizez drama urîţeniei, de fapt, tocmai ea mă face să scriu. Urîţenia e, probabil, cel mai mare act de nedreptate care i s-a făcut vreodată omului! Dar asta e altă discuţie, una pe care mi-ar plăcea să o port într-o zi cu cineva, nu ştiu cu cine..
Şi totuşi (iată o afirmaţie pe care unii, grăbiţi, dintre aceia care se pricep doar la pus etichete, o vor cataloga ca pe o idee de extremă-dreapta): dacă mai puţini oameni urîţi ar ceda tentaţiei de a procrea, am avea o lume mai frumoasa!