Un film bun

De multe ori am fost stîrnit să scriu de un film bun. După ce vezi un film bun, simţi nevoia să vorbeşti despre el, cumva pentru a prelungi momentele magice pe care te-a făcut să le trăieşti sau pentru a-i confirma şi consolida poziţia de adevăr pe care şi-a cîştigat-o în mintea ta.

Eu tocmai am văzut un film bun. Un documentar, dar un documentar care m-a prins mai bine decît multe filme artistice văzute în ultima vreme. Filmul se poate vedea aici : http://ovidiuradulescu.com/expelled-evolu%C8%9Bionsimul-sub-semnul-intrebarii/ .
Nu vreau ca blogul meu să devină ca atîtea alte bloguri care se multumesc să adune informaţii de pe web, cu alte cuvinte să le mute de colo-colo. Tot ce am vrut eu de la blogul ăsta a fost să-mi primească efuziunile lirice. De data asta însă nu prea simt nevoia să mai spun nimic în afară de recomandarea seacă de a vedea acest film. Finalul este cvasi-orgasmic, GARANTAT! Dar, sper că ştie toată lumea, finalul are sens doar dacă e final, adică doar dacă a fost văzut filmul în întregime.

O să spun doar că filmul, pus aici blogul meu, devine o prelungire tematică a ultimului meu post cu privire la "disputa" credinţă vs. ştiinţă.

Nu, nu aduce niciun răspun definitiv şi nici răspunsuri irefutabile, ci doar scoate în lumina zilei multe semne de întrebare care au fost ascunse siluit în spatele certitudinilor "ştiinţifice".

Vizionare plăcută!

De ce e mai bună credinţa decît ştiinţa-răspuns la mesajul-status al lui mefistofalic

Pentru a face o comparaţie între două sau mai multe lucruri, prima condiţie e să ai o vagă idee despre ce e fiecare dintre respectivele lucruri. Dacă vreau sa spun că ştiinţa e mai bună decît credinţa, trebuie să ştiu cîte ceva despre amîndouă. Mai mult decît atît, trebuie să ştiu despre credinţă la fel de multe lucruri cîte ştiu despre ştiinţă. Sînt unii care expediază credinţa fără să aibă, de fapt, habar ce e ea, iar alţii procedează la fel cu ştiinţa. O comparaţie între cele două, dacă e posibilă, trebuie să aibă la bază cunoaşterea celor două.
Eu ştiu foarte puţine despre ce e credinţa şi ştiu încă şi mai puţine despre ce e ştiinţa, dar ştiu cîte ceva despre fiecare dintre ele, suficient pentru a încerca să le pun faţă în faţă. Şi pentru că a încerca o abordare detaliată ar însemna să încerc să scriu o carte de multe pagini, demers pentru care, evident, nu sînt pregătit nici teoretic nici sufleteşte, o să iau în considerare doar esenţialul.
Cînt vine vorba de credinţă şi ştiinţă, primul esenţial e că ambele sînt metode de cunoaştere a unei anumite realităţi. Au aceasta în comun, deşi cele două se raportează la realităţi diferite şi folosesc metode diferite.
Ştiinţa plasează în centrul procesului cunoaşterii subiectul uman. Prin eforturi incredibile, omul sapă, ca un vierme, canale de cunoaştere în masa virtual infinită a ceea ce numim în general realitate. Tîrîndu-se prin minele cunoaşterii lui, omului îi vine destul de greu să vadă întreaga realitate, mai ales dacă luăm în calcul detaliul semnificativ că această realitate e infinită (şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns plus infinitul, mai există şi un minus infinit ! ). Aceasta este, într-o imagine plastică, ştiinţa!
Credinţa e cu totul altceva. Credinţa presupune capacitatea viermelui de a comunica cu cineva din afara masei infinite de realitate. Astfel, viermele, în loc să caute prin eforturi proprii adevărul, eforturi care, oricît de insistente, n-ar putea niciodată să fie definitive, deoarece el e doar un vierme care se luptă cu infinitul, primeşte adevărul din exterior.
Dacă cineva se va grăbi să critice posibilitatea primirii (mă refer aici la Revelaţie) din exterior adevărului, ar fi bine să se gîndească şi la dificultăţile presupuse de ştiinţă. În orice caz, mie mi se pare limpede că în momentul în care cineva a ales ştiinţa ca metodă exclusivă de obţinere a adevărului, el a renunţat la posibilitatea obţinerii lui, deoarece Adevărul devine atunci raportul dintre infinit şi finit, adică zero. Credinţa nu e nimic altceva decît acceptarea posibilităţii că există cineva care a făcut realitatea şi care e dispus să ne spună şi nouă, bieţi viermi prinşi în ea, cum este aceasta.

Despre cum anume se face ştiinţă şi cum anume se face credinţă rămîn multe de spus. O să mai spun doar că o ocazie bună de a lua în considerare posibilitatea credinţei este Paştele, care ne aduce aminte că la un moment dat, mai exact acum două mii de ani, a trăit pe Pămînt (şi acesta e un fapt istoric, adică ştiinţific, incontestabil! ) un om care a susţinut că el e Creatorul realităţii nostre şi că s-a făcut vierme, asemenea nouă, pentru a ne spune cum e de fapt realitatea. Tocmai de aceea problema credinţei se reduce întotdeauna la acest om şi la datoria fiecăruia de a decide dacă el a fost cine a zis că a fost sau a fost doar un nebun mai mare decît toţi nebunii din istorie, pentru că, în nicun caz un om care îşi foloseşte mintea nu va putea lăsa problema suspendată mulţumindu-se să conchidă că „Iisus Hristos a fost doar un om bun..”

Nevoia de lucruri mari

De curînd, cineva mărturisea că vrea să facă bani. Eu nu am vrut niciodată să fac bani. De asemenea, se pare că sînt unii oameni care ar vrea să conducă lumea. Din cîte ştiu, lumea se conduce cel mai bine din umbră, aşa că acei oameni despre care vorbesc trebuie să se mulţumească cu o putere eficientă dar să lase vizibilitatea pe seama unor vedete cum ar fi preşedinţii de state mari etc. La urma urmelor, dorinţa de putere şi cea de bani se suprapun aproape perfect. Probabil ăsta e motivul pentru care eu nu-mi doresc nici să conduc lumea din umbră, deşi recunosc că îmi doresc vizibilitate.
De unde nevoia de a avea putere? Oare cel mai puternic om din lume, acel om care are "totul" şi care poate face absolut orice, nu rămîne numai un om? Oricît de puternic, un om nu-şi depăşeşte niciodată condiţia, anume condiţia umană. Oricît de mare, nu poţi locui în două case în acelaşi timp, nici nu poţi conduce două maşini deodată. Dorinţele nelimitate ale omului sînt limitate de materialitatea lui şi făcute derizorii. Mai ales cînd vine vorba de lucruri pe care lumea ţi le poate procura, oferta e extrem de limitată. Sub o paletă aproape infinită de ambalaje, se ascund cîteva feluri fundamentale de mîncare care răspund unor nevoi fundamentale, puţine la număr. Cum se explică atunci dorinţa unora de a domina lumea, adică de a-şi asigura mult mai mult spaţiu decît materialitatea lor de oameni poate umple? După mintea mea, o astfel de dorinţă e una dintre expresiile pe care răul le ia în extrem de variata morfologie a părţilor întunecate ale naturii umane. Puterea prin care omul îşi închipuie că îşi însuşeşte însăşi lumea devine un scop în sine care, neavînd alt referent decît el însuşi, este diabolic şi îmi închipui că cel mai puternic om din lume, dacă există unul, se simte la fel de singur pe cît trebuie să se simtă Diavolul însuşi.

Eu m-aş mulţumi cu lucruri mici, cum ar fi acela de a fi citit de cîteva zeci de milioane de oameni. Atunci aş fi fericit, iar cei care domnesc din turnurile lor de fildeş şi îşi împart bogăţiile lumii m-ar invidia în singurătatea, tristeţea şi atotputernicia lor diabolică.

Despre pericolele mersului la cinema

Cînd eram mic, presupunînd că acum sînt mare, bunica îmi spunea că nu e bine să mergi la cinema. Probabil ar durea-o sufletul să ştie că, în ciuda sfaturilor ei bineintenţionate, eu am devenit un fel de apologet al cinematografului, încercînd să-i conving pe cei care preferă sa ia filemele de pe net şi să le vadă în liniştea căminului, că experienţa cinematografului nu poate fi înlocuită de nicio plasmă sau sistem home cinema. Însă în ultimul timp încep să mă întreb dacă nu cumva bunica mea avea dreptate în ceea ce priveşte cinematograful, chiar dacă din cu totul alte motive decît cele invocate de ea. Miercurea trecută, în timp ce stăteam la coadă să-mi iau biletele pentru Seven pounds (un film frumos, atît de frumos şi atît de fără sex şi violenţă, încît cineva se mira că se mai fac astfel de filme azi, de fapt, ca să fiu foarte exact, se întreba cu o oarecare dezamăgire : se mai fac azi filme fără sex şi violenţă? Uite că da, şi Seven pounds e cel mai bun exemplu că un film bun nu are deloc nevoie de sex şi violenţă ca să fie bun! ). O fetiţă, care chiar dacă fizic nu mai era chiar fetiţă, la minte era în mare parte fetiţă, îşu anunţă colegele care stăteau şi ele la coadă că "la final tipul se sinucide". Una dintre colegele ei, despre care n-aş fi bănuit că e genul emo pîna nu am auzit-o, se întoarce zîmbind şi spune: "Înseamnă că e genul meu". O altă colegă, mai puţin emo, bănuiesc, ripostează oarecum violent: " dar taci fată din gură, că-mi strici filmul!". Fetiţa noastră nu se lasă intimidată şi răspunde şi ea în forţă: "Dar nu-ţi mai lua bilet fată, dacă ţi-am stricat filmul" În momentul ăsta, eu nu mai rezist şi mă implic : "Ar fi mai bine să taci, pînă nu strici filmul pentru toată lumea", îi spun. La intervenţia neaşteptată a unui străin, fetiţa se arată oarecum intimidată şi tace. Bătălia era cîştigată, dar pierdusem războiul, căci acum ştiam cum se termină filmul. În orice caz, nu ştiam că înăuntru e mă aşteatpă un alt fel de răboi! "Seven pounds" e un film mult prea bun ca să fie stricat de aflarea prematură a finalului. Implicarea emoţională e destul de puternică pentru a face lucrul ăsta nesemnificativ. Dar cum să reacţionezi cînd în cele mai încărcate emoţional momente ale filmului, o ceată de retardaţi (dacă nu cognitiv, cel puţin emoţional tot erau retardaţi băieţii ăia veseli!) rîd şi se veselesc zgomots. Acel tip de retardaţi cărora dacă le atragi atenţia fac şi mai mare gălăgie. Şi atunci, ca o persoană raţională ce eşti, după ce le-ai atras odată atenţia, ca să eviţi scandalul, încerci să îi ignori şi să urmăreşti filmul în linişte. Pardon, în gălăgie. În vesela gălăgie produsă de retardaţii care împrăştie floricele pe o rază de zece metri în jurul lor. S-au gîndit că dacă tot nu sînt explozii în film, pot improviza ei nişte efecte pirotehnice pe bază de pop corn şi sos de nachos. La final, ce pot să mai zic? După ce afară mi-a fost stricat, anticipat, filmul, iar înăuntru mi-a fost stricată experienţa trăirii lui, oare nu ar trebui să dau dreptate celor care preferă să stea în pat şi să vadă filmele pe monitorul lor, mai mare sau mai mic, cum s-o nimeri să fie? Oare nu e cinematograful un loc plin de pericole? Iată una dintre puţinele situaţii în care omul modern mai are ocazia să fie erou, iar eu vreau să fiu un erou al cinematografului!

De veghe în lanul de secară stricată

De ce e nevoie de o scenă de sex într-un film? Probabil doar ca să se vîndă mai bine. În seara asta, în timp ce mă uitam la Watchmen, îmi spuneam că un film bun un se poate vedea într-o sală în care sînt mai mult proşti. Oricît de urîte ar fi fost gîndurile mele, asta mă făcea să simt gălăgia care începea să se ridice de fiecare dată cînd încetau scenele de violenţă sau cele cu încărcătură erotică şi pe ecran se înfiripa un dialog. Fără îndoială, Watchmen e un film bun, care, ca orice film cu supereroi, aduce în prim plan nişte întrebări existenţiale: merită salvată omenirea? şi dacă da, de ce? Nişte indivizi la fel de slabi şi de murdari ca societatea pe care încearcă să o protejeze nu sînt deloc potriviţi pentru rolul de mîntuitori. Dar un fost-om care în prezent, în urma unui accident care l-a adus la un nivel extrem de avansat de intimitate cu universul, atît de avansat încît se poate juca cu materia după bunul plac, îşi pierde uşor-uşor umanitatea, ajungînd să creadă că nişte pietre de Marte sînt mai valoroase decît oamenii? Se pare că nici el un e cel mai bun candidat pentru rolul de mîntuitor, chiar dacă lumea i se închină ca unui zeu. Asta înseamnă că umanitatea e fără speranţă, mai ales că nici Batman nu există cu adevărat, ca să mijlocească pentru ea, ca Avraam pe vremuri (pentru Batman ca mijlocitor, vezi Batman Begins)
Un film care, printre cadavre care explodează sub puterea gîndului doctorului Manhattan şi sexualitate, toate acestea în cantităţi suficiente pentru a-l face interzis minorilor, pune întrebări fundamentale despre existenţă, e un film bun? Eu zic că trebuie să fie ceva într-un film care să-l facă atractiv şi pentru cei mai puţin atraşi de meditaţia metafizică, poate e singurul fel în care ajung şi ei să înghită şi altceva în afară de comedii spumoase, explozii şi pop-corn.

De ce mai mi-a placut filmul? Curios, filmul mi-a plăcut mai mult acolo unde e cel mai mult clişeu holiudian: supereroul o invită pe ea, pe femeie, să îl convingă că lumea merită să fie salvată. E momentul în care semizeul care nu credea în zei, ajunge să recunoscă faptul că, în ciuda nonsensului implicat de însăşi noţiunea de minune, căci minune este doar acel lucru atît de improbabil încît nu se va întîmpla niciodată, există totuşi minuni. Şi ştiţi cel fel minune ajunge să înmoaie inima supraomului ? Femeia care stătea în faţa lui era minunea, deoarece probabilitatea ca ea să existe, ţinînd cont de complexitatea universului, era atît de mică, încît simplul fapt că ea era ea, era o minune. Poate n-o să mă creadă nimeni, dar în momentul ăla m-am simţit foarte bine, dar şi foarte prost, pentru că eu însumi spusesem lucrurile astea acum cîteva luni, într-un articol de pe blogul ăsta intitulat Cea mai mare minune dintre toate. M-am simţit prost pentru că m-am simţit plagiat, şi bine pentru că îmi vedeam gîndurile transpuse pe ecran într-un film, chiar dacă, iertată să-mi fie lipsa de modestie, într-o formă mai săracă decît cea dată de mine.

PS: Aş fi vrut să povestesc despre ce mi s-a întîmplat acum cîteva zile în tramvai, dar aş semăna prea mult cu un personaj ca Mircea Badea, tipul care s-a plîns primul că trăieşte în Romania şi asta îi ocupă tot timpul,un lucru pe care aş vrea să-l evit. De aceea o să spun în două vorbe ce am păţit în acest post scriptum, care nu are nicio legătură cu prima parte a textului. Eram în tramvaiul 32 şi ocupam un loc pe scaun, fiind preocupat de faptul că la următoarea staţie s-ar putea urca vreo doamnă în vîrstă care m-ar face să mă simt vinovat că stau jos şi stfel să-i cedez scaunul. Dar nu se urcă nicio doamnă, ci se urcă doi domni. De fapt, nu erau deloc domni, ci erau doi ţărani (în sensul extrem de peiorativ al cuvîntului!)dintre care unul era beat şi fuma fără să îi pese că se află în tramvai. Tipul era foarte supărat că pierduse nu ştiu cîţi bani la ruletă, iar probabil că ce îi mai rămăsese cheltuise pe băutură ca să uite, astfel că acum era beat şi supărat, astfel că nimeni nu ar fi îndrăznit să îl întrebe de ce fumează în tramvai. După cîteva momente de ezitare, am îndrăznit eu să îi atrag atenţia că în tramvai un se fumează. El se uită la mine cu privrea-i beată, şi-mi spune nepăsător că a uitat să stingă ţigara. Faptul că eu îi adusesem acum aminte de asta nu l-a oprit nicidecum să fumeze în continuare, iar eu, fierbînd pe dinăuntru de indignare şi furie, m-am gîndit că nu puteam să fac altceva decît să mă mut mai încolo. Credeţi că gentlemanul nostru s-a simţit cumva vizat de faptul că m-am mutat ostentativ de lîngă el? Nu. Ci imediat ce m-am ridicat eu, s-a aşezat în locul meu şi a continuat să fumeze nestingherit, în timp ce toată lumea din jurul lui tuşea într-o tăcere resemnat-furioasă. Morala? Dacă eşti nesimţit şi te urci cu ţigara aprinsă în tramvai, indiferent cît de aglomerat e tramvaiul, ai loc pe scaun asigurat!

De ce nu mai scriu

Îmi amintesc un gînd care mi-a venit prima dată acum cîţiva ani, în formularea care urmează: scrii pentru că nu trăieşti; cînd vei începe să trăieşti, nu o să mai scrii-asta pentru că scrisul şi cititul sînt doar reflectări ale vieţii propriu zise, paralele cu ea.
Mi se pare că astea erau cuvintele în care gîndeam atunci. Iar relativa mea absenţă de la acest punct de lucru literar virtual e într-un fel o confirmare a acestui fapt. Iată: trăiesc, deci nu mai scriu!
Ce înseamnă că trăiesc? Dacă într-un post mai vechi făceam un comentariu la o poză foarte proastă, acum o să invit la o lectură a acestor rînduri ca un comentariu la o poză foarte bună!

Reflectata in cioburi numarul 2 (o incercare inedita de a crea ceva plecind de la altceva, care nu-mi apartine, fiind opera unei frumoase oglinzi)

Geometria asta!
Un cerc imperfect,
Dincolo de forma!
Oricît de neeuclidiana
O sfera tuguiata
Probabil reflectîndu-se slab în aceasta
Nu poate da socoteala
Formei unei clepsidre - un ocean fara fund si plin de viata!
De miracolul dragostei,
Curbele unui deal
Asteapta sa fie gustate...
Altfel nu e niciun miracol
În ele se ascunde sufletul dragostei
Doar în el te poti scufunda la nesfîrsit
Semnul exclamarii?
Semnul întrebarii...
Puncte de suspensie!

Reflectata in Cioburi numarul 1

Dragostea, e unde?

Un cerc imperfect,
Geometria asta!
Dincolo de formă,
O sferă ţuguiată
Oricît de neeuclidiană!
Probabil reflectîndu-se slab în aceasta
Forma unei clepsidre
Nu poate da socoteală
Unui ocean fără fund şi plin de viaţă!
Curbele unui deal
De miracolul dragostei
Aşteaptă să fie gustate!
În ele se ascunde sufletul dragostei
Altfel nu e niciun miracol
Doar în el te poţi scufunda la nesfîrşit…
Semnul întrebării…
Semnul exclamării?
Puncte de suspensie!

Unde e dragostea

Un cerc imperfect
O sferă ţuguiată
Forma unei clepsidre
Curbele unui deal
În ele se ascunde sufletul dragostei
Semnul întrebării

Geometria asta
Oricît de neeuclidiană
Nu poate da socoteală
De miracolul dragostei
Altfel nu e niciun miracol
Semnul exclamării

Dincolo de formă
Probabil reflectîndu-se slab în aceasta
Un ocean fără fund şi plin de viaţă
Aşteaptă să fie gustat
Doar în el te poţi scufunda la nesfîrşit
Puncte de suspensie

Cinema vs Tv

When it comes to TV vs Cinema, the discussion usually focuses around the technical characteristics of the two mediums, but to reduce the entire issue to this, is to entirely miss the point.
We will not say much about this, since these are very all known facts, namely that home entertainment is rapidly catching up with public theaters, when it comes to the quality of the presented image. We will only say that regardless of the high definition tv revolution and home cinema equipment, the two images presented will never be comparable, because of the simple reason that no one, or all most no one, has a wall the size of a cinema screen on which to project a movie.
But the essence of the issues is not about technicalities, it is about something else, something much more important, and that is the context. TV or home cinema has a totally different context than cinema, and the difference consists in what we may call “respect”. When you see a movie at home, on a dvd, you can always pause it or break it for every reason. In other words, at home, you are the master of the picture taking place on the screen, and for this reason most people will treat it like one treats a slave. On the big screen, on the other hand, you cannot pause the film for any reason, and your phone has to be switched off. If you miss a scene, there is no way you can rewind it, as you ca do on a dvd, so you have to pay full attention every second of the film. If you are seeing a move on the tv, you may at some point of it be bored and so get tempted to change the channel, which is exactly what most people do: they get bored and change the channel. Or the change the channel to skip the commercials and they forget to come back because their attention was caught by something else. In a theatre you can never change the channel, because there is no other channel to change to. One other thing, which we consider to be significant, is that when you have paied the ticked, you automatically get a dose of respect towards the movie. And it is not just about the money. The whole act of going to the cinema involves an effort which makes you think: if I have did this, this must be worth my respect
But the most important thing, the one that definitely sets the cinema so high above the seeing-a-movie-at-home experience that those two will never be in the same dimension, is the the fact that seeing a move in a theatre is a social experience. Of course, you see the movie through your own eyes, but the fact that there are many other eyes seeing it with you definitely has an impact on the way you perceive the movie. Is there something in the home experience that can match the end of the movie applause of two hundred people, some of them crying but all of them full of admiration, most of it coming from the movie that has just ended, but a considerable part of it coming from the people around them? The answer is no, and it will remain no as long as cinema will mean seeing the movie in a public place. If, on the other hand, some one will want many people in his home to watch a movie together, then, if the number is big enough, his home is no longer a home but a public place, a theatre.

Nothing is impossible for a willing heart

When you first hear this saying, you are suddenly faced with a fact that is quite strange, namely that, in some special conditions, all things become possible. Of course, we all know that there are things that are impossible. We grow up learning to accept our limited nature, an inability to solve all problems and to achieve all goals, and this becomes an essential part of the way we view the world and the way we relate to it.
If you are to take this saying seriously, you have to admit that it is rather funny than serious, or that there is something in it that is not quite what it seems to be at the first sight. In other words, if it is not just a joke, there is a special way in which it has to be understood.
The saying has two parts. The first one we have already approached in some way, and it is now the time to say it directly that it is impossible to say that all things are possible. The world is built in such a manner that it does not allow all the subjective projections of the millions of hearts populating it to take actual reality. But, apparently, this is what the saying is stating, that, given a willing heart, there is nothing that is not possible for it. This saying is usually given as an inspiration source able to provide energy for those who do not find enough motivation to go on in a certain matter or to overcome a certain obstacle. Understood in such a way, we see the saying as an acceptable exaggeration serving a noble cause, but this would mean that we are not really taking it seriously.
So, what would the saying mean if we were to take it seriously? Let us imagine a willing heart wishing that the rain would stop so that she or he can go for a walk in the park with the loved one. The heart may be willing, but this will probably won’t stop the rain. So what she or he do in that situation? Well, if the heart is really willing, she or he will take that walk anyway, in the rain, and will probably find reasons to sing in the rain as well. So, what happened? The rain didn’t stop, but the heart has somehow achieved it’s goal. We are now able to see that opposed to a cold and deaf world, the heart has the unique ability to find a way around some certain impossibilities. Of course, this way may sometime come as a sacrifice, but at the same time the heart, or the wish, will some how come to find fulfillment and be satisfied, even if, in the process, it will come to realize that the world, that is the impossibility, has remained unchanghed, and that the change has taken place somewhere elese, that is in the willing heart itself.

Merry Santamas

I feel a bit international these days, so using an international language is only in accordance with this feeling I have. There was a time, pretty recently, when I could not imagine how the air in a foreign space, un espace etranger, feels like. I used to belive that if I were in another country my skin would be assaulted with a million of previously unknown sensations, my brain with thousands of millions of previously unthought thoughts. Of course, when I found myslelf in a foreign country for the first time, for a second or two everything seemed pretty alien to me. There was a sense of beauty (a social, artificial beauty, I am not, of course, reffering to the natural beauty, of which Romania lacks none) and order that was very new for someone coming from Romania.
Sure, I had seen foreign countries in movies, but in a movie you only have an indirect contact with reality, a contact that is always mediated by a story, be it news or a movie, so because of this very reason filtrated and altered, not to mention that is a contact which is limited only to one of the five senses. But after a short while you realize what you have always known: all places ar the same, the air is the same, the sun is the same, the dust or pavement you step on is the same, space has still three dimensions, people ar still human beings taking part in a universal human nature. Soon it comes as a dissapoiment and a relief at the same time that that radical difference you imagined before actual contact was only an illusion, like so many other ungrounded illusions you make.

But this is only an introduction, though I am wrong to call it an introduction, since it doesn't introduce anything, for this small thing I want to point out on this Christmas day. As it is, of course, obvious for everybody, Christmas is a name given to a holyday derived from the name of Jesus Christ, hence the name CHRISTmas. You would expect, given name, for Christ to be a more central figure in this holyday, of whom some claim has become nothing more but a comercial orgy, but I leave Christmas critique to others, for now, and I will only say something about the name Christmas. Of course, there is no need for me to say that the central figure of Christmas is not, paradoxically, Christ, but Santa. The movies, the comercials, the mainstream songs, the stories and the public cosmetics of the cities they all have as main motif the old man with white beard and red suit. And let us not forget that for Christmas absolutely no one is waitting for Christ to arrive in a cloud or in some other means of transportantion, but everybody is waitting for Santa to appear and spread his gifts, which, of course, makes Jesus Christ look very bad, because on this holyday, the aniversary of his birth, the day that bears His name, he is not spreading any gifts to all the children of the world, not does he do any other thing worthy of our attention, and admiration and love. Shortly put, Santa is the nice guy and has the leading role while Christ is not even reported missing. It is then a mere formality to state that the soul of Christmas, its actual essence, is Santa Claus, not Jesus Christ. Given this fact, it is only just, and again a mere formality, to suggest the changing of the name from Christmas to Santamas. The name Christmas no longer reflects the substance and the meaning of the holyday, if it ever did, and consequently is no longer valid as a name, because it is, simply put, a lie! Of course, the opposite is true for Santamas, using the same argumentation it is clear as daylight that this name should be the name of the day that is being celebrated today!

Therefore, I think that not other imaginable closing is better than this one: Ho, ho, ho and merry Santamas to all!

one poor picture

Sometimes, life is like a poorly taken black and white picture. When things are not clear, when shadows make ghostly appearences that make void any sense of reality, you might find yourself thinking : I wish I was in another picture-life, one with a totaly different setting and composition, one with more luminosity and more lovely colours!
When a picture is bad, the blame is on the one who took it or on the camera, never on the thing that is being captioned into the picture. If a life is poorly lived, it is most likely that the blame is not on the setting, on the sum of given elements that constitutes the infrastructure of a life, but on the one who lives it, who fails to put it into perspective and to make use of the proper tools in order to give it a form and a purpose.

This has not been said in order to make atonement for my poor looks that makes the picture look bad. No, it has been said simply because the picture, be it as poor as it is, needed a comment!

(taken in Rotterdam a few hours ago)

Buricul pamintului

Faptul ca istoria europeana, occidentala, a devenit la un moment dat punctul par excellence in jurul caruia a inceput sa graviteze, odata pentru totdeauna, incepind cu zorii filosofiei in Grecia antica, istoria universala, e un fapt pe care doar unul care nu stie despre ce e vorba se va gindi sa il nege. In acest sens, putem spune ca Europa e centrul lumii. Faptul ca stiinta moderna, care e, fara indoiala, cea mai interesanta dezvoltare a ratiunii umane, e un fenomen specific european nu vine decit sa cimenteze acest fapt. Odata cu uniunea europeana, Bruxelles a devenit capitala Europei, deci un fel de centru al Europei. Ca orice oras, Bruxellesul are si el un centru al lui. Tot ca in orice alt oras, acest centru poate fi discutabil, dar in orice caz, daca voi zice ca Grand Place e centrul orasului,nu va fi nimeni prea indignat de afirmatia mea, chiar daca ea s-ar putea dovedi nu tocmai exacta. Printr-un rationament logic elementar, ajungem la concluzia ca acest Grand Place este un fel de centru al lumii, ceea ma abiliteaza pe mine sa ma pot lauda ca mi-am petrecut seara asta in centrul lumii. Si ce mai centru! In filmuletul, pentru a carui calitate, fiind facut cu telefonul meu, cer ingaduinta, se poate simti ceva din atmosfera din Grand Place. Stind acolo am simtit ca lumea se invirte in jurul meu si ca eu sint punctul fix din univers care face miscarea posibila. Desigur, eram un punct fix destul de trist, pentru ca, in calitatea mea de punct fix, eram singur, in timp ce toate punctele miscatoare din jurul meu erau perechi! Muzica, luminile, oamenii, cladirile se amestecau toate pentru a crea un loc care pe drept cuvint ar putea fi numit centrul lumii! Acum, stiu ca orice loc unde se intimpla sa fie o fiinta umana constienta de sine e un centru al lumii la fel de bun, chiar daca se intimpla ca respectivul loc sa fie un sat netrecut pe harta de undeva din Moldova, in virtutea principiului care a facut posibila o doctrina ca solipsismul. Dar centrul lumii de care vorbesc eu acum, pe linga dimensiunea subiectiva, adica in afara de prezenta mea acolo, mai avea si elementele obiective pe care le-am enumerat inca de la inceput. Asadar, in seara asta eu am fost un buric al pamintului ceva mai legitim decit un badea Gheorghe de undeva din Oltenia sau Moldova. Traind acele momente in virful lumii, am incecat senzatia de satietate care vine dupa ce te-ai saturat de tot ce are lumea de oferit : senzatii tari si ameteli, placeri si dureri de cap. Senzatia asta de care vorbesc era, fara indoiala, autoindusa, pentru ca eu nu am gustat nimic din ce are de oferit lumea, sau aproape nimic. Si cu toate astea, fiind inconjurat de atitia oameni care, mi se parea evident, gustau fiecare din toate iar impreuna formau un tot care gustase tot, am trait senzatia ca lumea nu mai are niciun secret pentru mine, ca intr-un fel, chiar daca la mina a doua, imi vinduse toate marfurile ei iar eu ma dovedeam un client greu de satisfacut! Adica, in afara de ameteala voluptuoasa care poate veni de la lumini, de la muzica, de la oameni, de la diferite substante, ce iti mai poate oferi lumea, sau, inca si mai abrupt, ce iti mai poate oferi chiar centrul lumii? Raspunsul e un dezamagitor "nu mare lucru"! Am inteles inca odata, daca mai era nevoie, ca tot ce iti poate oferi lumea mai bun e o alta fiinta in prezenta careia golul absolut al lumii poate capata o forma si un continut, si ca lucrul asta se poate intimpla la fel de bine si de frumos in centrul lumii sau intr-un sat netrecut pe harta din Moldova!



Nota: scriu fara diacritice nu din lipsa de respect pentru cititor, ci din ratiuni tehnice, aceleasi care m-au facut ieri sa scriu in engleza.

Do you speak english?

This is a question I ask, firstly, myself: do you speak enough english to write in english? These days I find myself sorrounded by computers with french keyboards and, because of this simple fact, so alien to me, as alien as walking on the moon. With the risk of loosing those four readers I thought I had, I find myself making the strange decision to write in english. Anyway, I realize now that not even in english is writting easier on a french keyboard!

Do you speak english?, I ask a couple, a he and a she,sitting in front of me in a train beneath Brussels. I thought everybody speaks english in Brussels. I was partialy right, because this couple speaks english only partialy. But the very thought that I am interacting with total strangers in a foreing city makes me feel good and somehow proud of myself. I was probably thinking that if I am doing this, there is nothing I cannot do. Of course, I was wrong, but even so it made me feel good.

Half an hour before this underground encounter I was on the streets of Brussels with a friend and he was driving through the friday night busy traffic. No need to say that the way people drive in Brussels is in no way comparable to the way people drive in Bucuresti. No need to say that Brussels is a beautifull city especially at night. These are facts! What I want to say is something which is not a fact...
The traffic was slow and from the car I could see the people walking on the sidewalk. And they could see me. I was just one guy in one car in the middle of a million guys and a million cars, but even so some people were looking at ME. And there she was, this beautiful girl walking like she was the only beautiful girl in the universe and fully aware of this fact, for two long and delicious seconds looking at me like I was something worth looking at. In a moment I was assaulted with all those thoughts that hunted me first when i turned 13 and still hunt me in the present. Am I cute, am I ugly, or am I simply common? It may seem to be a stupid, childish question, but this is in fact an existential one. Ugliness is an existential category which is in no way less important than let us say goodnes. In fact, being ugly or beautiful becomes the first thing that matters in the way other people view us and relate to us. There may be other that come afterwards, like inteligence or goodnes, or their opposites, but our physical appearance is what creates that je ne sais quoi (to pay a tribute to french language, even though this keyboard is still killing me!) which determines the way we will attract or reject other people.
I find myself looking in the mirror and asking myself not wether I am good or bad but wether I am ugly or not. To state your own ugliness status is not an easy thing, given the high degree of subjectivity involved. In fact, every human being is built so as to perceive its own self as somehow attractive in a suffiecient measure as to not commit suicide. So looking in the mirror is no way to determine how beautiful you are! In this case what we do is creating mirrors of all those arround us. I see myself beautiful or ulgy according to the way I reflect myself in the eyes looking at me. But in this case too we have a problem, because different eyes look in different ways.
In those two seconds while the eyes of that beautiful girl from Brussels wehere upon me with an inviting spark in them that I saw or imagined, I felt pretty, as the famous song from West side story sings, but maybe I should say cute or gourgeous, because my english says that pretty is a word reserved for the girls. But in the next moment i remembered that somewhere in Bucuresti there is a girl which thinks I am so close to being pretty as I am close to being rich or famous, and, I don't know when, confused about how as well, this girl has gotten so deep into my heart that now I find it impossible to get her out. Given these two facts, suddenly all the cuteness that the eyes of that brusselian girl had bestowed upon me vanished into thin air and I found myself as ugly as a frog, almost smelling like one too.
I am still wandering how ugly I am, and I am doing this standing in front of every walking mirror around me. Of course, no one will stop loolking till he or she has found a mirror that creates a perfect image of an imperfect ego. Love is nothing more than two mirrors standing in front of each other and reflecting only the beauty after they have somehow found a way to cast all impurities into a sea of forgetfulness!

Dacă aş muri mîine

Dacă aş muri mîine mi-ar părea rău! Se putea spune ceva mai banal? Cred că şi unui cîine i-ar părea rău, numai să ştie ce e ăla un mîine, pentru că mîine e un lucru străin pentru un cîine.

Dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău pentru trei lucruri. În primul rînd mi-ar părea rău că sînt atîtea lucruri pe care nu am apucat să le ŞTIU. Să iau matematica, de exemplu. Din vina unui sistem educaţional defectuos şi a unor profesori fără vocaţie (dau şi eu vina pe cine pot!), pentru mine matematica a fost mereu doar un motiv de stres: trebuia să fac cumva să iau o notă acceptabilă! Mai tîrziu, am aflat că matematica nu a fost inventată pentru a da coşmaruri anumitor elevi, ci că ea, matematica, este expresia supremă a ce e mai frumos în univers, şi anume expresia ordinii şi raţiunii. Matematica este, în esenţă, o creaţie a spiritului omenesc şi tot spiritul omenesc e principalul ei teren de joacă. Ah, plăcerea de a demonstra o teoremă, de a rezolva o ecuaţie care seamana mai degrabă cu un text într-o limbă exotică decît cu o banală ecuaţie de gradul doi (de astea cred că mai ştiu să rezolv!)!!! Ştiu bine că n-o să am niciodată plăcerea asta, că un domeniu capital din marea de cunoaştere a lumii va rămîne pentru mine veşnic o mare virgină, dacă pot să zic aşa, deşi termenul se asociază în general cu păduri. Şi cîtă frustrare încerc doar la gîndul ăsta! fără a mai pune la socoteală celelalte domenii, în afara matematicii, care vor rămîne mereu virgine pentru mine! Tot aici aş adăuga gîndul că, dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău că nu am avut ocazia să scuip şi eu, în mod productiv, în această mare de cunoaştere! Simt că aş fi putut...

Dacă aş muri mîine, mi-ar mai părea rău că am murit fără să fi fost iubit! Bineînţeles, sînt persoane pe lumea asta care mă iubesc. Începînd cu mama şi terminînd cu colegele mele de birou care în ultimele zile îmi spun în fiecare zi că mă iubesc (şi pe care le salut, dacă vreuna dintre ele citeşte asta..), cred că aş putea face o listă destul de lungă cu persoanele care mă iubesc. Dar vorbesc aici de acea iubire care dă sensul vieţii! Sigur, m-au iubit şi "fete", şi am "iubit" şi eu fete, dar iubirea asta a mea a şchiopătat întotdeauna grav de cel puţin un picior! N-am iubit niciodată cu fiecare bucăţică din mine şi să fiu iubit înapoi în acelaşi fel! Orice s-ar spune, iubirea adevărată e condiţionată de reciprocitate! Altfel, iubirea e un foc care te arde doar pe tine riscînd să te transforme în cenuşă, în loc să fie un soare care te luminează şi te face să înfloreşti, aşa cum e iubirea care îţi e întoarsă. Experienţa dragostei dintre un bărbat şi o femeie e singura care poate da sensul unei vieţi şi a vieţii în general, depăşind frumuseţea cunoaşterii, deoarece dragostea, aşa cum s-a spus, are şi o funcţie de cunoaştere. Aşadar, dacă aş muri mîine, aş muri fără ca viaţa mea să îşi fi împlinit sensul, doarece iubirea m-a ocolit pînă acum cu o asemenea precizie, încît aş fi tentat să cred că toată matematica din lume nu are alt scop decît acela de a face ecuaţia iubirii să dea, atunci cind o variabilă sînt eu, zero.

Apoi, dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău că nu am avut un copil. Un om e cu adevărat un om doar atunci cînd are un copil! În copilul tău, e ceva din tine plus ceva nou. Un copil e actul suprem de creatie al unei fiinte umane, iar din punctul ăsta de vedere dorinţa de a avea un copil se confundă cu aceea de a creea ceva în general. Dar mai mult decît atît, numai reflectîndu-te într-un copil îţi poţi găsi cu adevărat locul în lume, pentru că numai aşa te poţi privi de afară în acel quasi-eu-însumi care e copilul! Mi-ar plăcea să pot merge odată pe plajă privind din urmă paşii mici ai copilului meu, fiind strivit de fericirea aflată în fiecare bucăţică de carne ce a lăsat acele urme, căci aceea ar fi greutatea dragostei pe care femeia pe care o iubesc mi-o poartă şi care, materializîndu-se într-o nouă fiinţă, se plimbă vioaie prin lume.

Dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău...

Zbor deasupra unui cuib de cuci

Recidivez în obiceiul meu discutabil de a împrumuta, de data asta fără niciun fel de ruşine, titluri celebre pe care mă..mulez, ca să folosesc un cuvînt ce trezeşte, datorită unei anume folosiri într-un context recent, numai gînduri frumoase.

Virtutea acestui titlu mie mi se pare că stă tocmai în remarcabilul lui potenţial de a se universaliza. Adică, văzut de la o distanţă suficientă, orice poate părea, deci fi, un cuib de cuci, astfel zborul deasupra unui cuib de cuci poate deveni zborul deasupra oicărui fel de cuib.
Din avion, nu mai faci distincţie între oameni şi cuci, iar toate lucrurile îţi apar în micimea lor pe care la sol, datorită proximităţii care îţi produce o ameţeală a percepţiei, tinzi să o uiţi. Simpla proximitate cu un lucru te face să îl vezi mai mare decît e în realitate, adică în acea realitate lucidă din avion, singura reală. De ce singura reală? Deoarece dacă o astfel de detaşare prin distanţă, lungimea ochiului, creează o perspectivă în care lucrurile ţi se par cu adevărat mici, înseamnă că această realitate trebuie recunoscută şi respectată ca atare!

Există lucruri, puţine, care nu ajung să se confunde cu masa omogenă de cuci de la sol, sînt acele lucruri pe care le iei cu tine, care sînt în tine, pe care puterea ochiului interior le ţine mereu vii în faţa ochiului minţii. Astfel, detaşarea de toate lucrurile apare deodată ca o iluzie la fel de reală ca iluzia că toate lucrurile sînt mari doar pentru că se întîmplă să fii lîngă ele. Aşadar, depărtarea de anumite lucruri, chiar dacă fizic posibilă, rămîne imposibilă într-o altă realitate care o depăşeşte cu mult în complexitate pe cea fizică.

Probabil singurul zbor care e cu adevărat deasupra unui cuib de cuci, adică acel zbor pentru care toate lucrurile sînt cuci în realitatea lor pentru cel ce le percepe, e acel zbor în care ai devenit tu însuţi un cuc, în care, adică, ai reuşit să faci un salt atît de departe de tine încît ai lăsat în fara ta toate lucrurile care erau în tine. Dezavantajul capital al acestui salt e că te duce pe tine însuţi atît de departe de tine, încît, prinvindu-te de sus, nu mai dai doi bani pe tine, şi, dacă s-ar întîmpla să te vezi prin vreo crăpătură, te-ai strivi cu indiferenţa cu care striveşti un gîndac. Cu alte cuvinte, preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru distanţarea absolută eşti tu însuţi. După mine, e un bilet de avion pe care nimeni nu şi-l poate permite sau pe care nimeni nu ar trebui să fie atît de naiv încît să creadă că şi-l poate permite.

Hai să

Hai să înmulţim cuvintele
Să lărgim fluviul discursului
Poate vom provoca o inundaţie de sens
Peste un pămînt ce cunoaşte doar retorica turnului Babel

Hai să spunem, fără rost, cuvinte
Şi după ele va veni sensul
Îl vor pune acolo cei ce le vor auzi
Căci îşi vor spune: trebuie să fie!

Hai să căutăm împreună dureri acceptabile
Plictisuri mai puţin greţoase
Hai să vedem dacă putem trăi şi altfel
Dacă ne e de ajuns o lume de cuvinte

Un soare pe zi

Nu e soare in fiecare zi, dar în fiecare zi ai nevoie de un soare pentru pentru a reuşi să te dai jos din pat. Să te trezeşti, nu e chiar aşa lucru uşor! Nu mă refer la momentul în care, din raţiuni pur organice, deschizi ochii, ci la momentul care vine imediat după, momentul în care priveşti în jur, prin ceaţa ochilor încă pe jumătate închişi. Privirea asta e mai importantă decît orice altă privire din restul zilei, pentru că ea e însoţită de o contemplare a zilei în întregul ei, ba chiar de o contemplare a vieţii în întregul ei. E momentul în care, în ciuda minţii încă pe jumătate adormită, eşti capabil de o luciditate pe care nu o vei mai atinge tot restul zilei. În momentul ăla ştii dacă ai pentru ce să trăieşti sau nu, dacă ai pentru ce să te dai jos din pat sau nu. Lîncezeala pînă la prînz îşi are originea, în parte, în faptul că nu există niciun motiv suficient de puternic pentru a te pune pe picioare. Sînt două tipuri de motive: unele pozitive şi altele negative. Cele negative sînt cel mai bine exempllificate de elevul care trebuie neapărat să se trezească la şapte fără un sfert pentru a nu întîrzia la şcoală, sau de femeia de 40 de ani care se trezeşte la 4 30 pentru a ajunge în partea cealaltă a oraşului la croitoria unde lucrează, asta după ce a pregătit micul dejun pentru soţul alcoolic şi s-a asigurat că acesta nu are băutură ascunsă pe undeva, deşi, ştie ea bine, el oricum va face rost de 2, 3 lei pentru a-şi astîmpăra setea care în cele din urmă îl va omorî. Dar, îşi spune el, nu murim toţi într-o zi? Aşa e, toţi murim într-o zi, astfel viziunea alcoolicului despre lume şi viaţă e pe deplin justificată. Asta dacă viaţa asta e tot ce avem! Pe alcoolic, ce îl trezeşte dimineaţa, motorul lui motivaţional, este tocmai setea. În cazul lui, ca şi în cazul altor dependenţi, avem de-aface cu un caz particular de motivaţie care e şi negativă şi pozitivă în acelaşi timp. Motivaţia pozitivă este aceea care te trezeşte cu mult înainte de a te trezi de fapt, pentru că o visezi. Un exemplu siropos dar fără îndoială cel mai bun, ar fi cel al proaspătului îndrăgostit care, din nu ştiu ce motiv, are o întîlnire matinală cu iubita lui. Dar chiar dacă întîlnirea e undeva pe seară, el tot se trezeşte dimineaţa luminat, electrizat, de puterea şi căldura acestei motivaţii. Acesta este soarele lui. În concluzie, nu ne interesează deloc prognoza meteo, cel mai important soare, acela care contează cu adevărat, este soarele subiectiv.
În momentele alea de radicală lucidiate matinală, cînd ochii nu s-au deschis încă bine, cînd ceaţa somnului încă persistă prin zonele centrale ale creierului, toţi facem eforturi disperate pentru a ne găsi un soare, pentru că fără un soare oarecare nu avem niciun motiv să ne dăm jos din pat. Da, chiar şi elevul care trebuie să ajungă la şcoală la prima oră se gîndeşte că poate azi colega lui cu plete blonde îi va zîmbi ceva mai convingător decît data trecută, şi acesta este soarele lui în ziua respectivă, acela care îl însoţeşte în timp ce ia micul dejun cu ochii mai mult închişi şi se îndreaptă spre autobuz doar în virtutea unei inerţii cîştigate în clasele anterioare.

Ca un drog

De la un răsărit de soare la un drog nu e o cale atît de lungă pe cît s-ar crede:ambele sînt capabile de a produce extaz, ambele produc dependenţă şi absenţa ambelor duce,în cele din urmă, la moarte. Un drog produce stări modificate de conştiinţă, la fel cum soarele, luminînd, te face să se simţi mai optimist (se pare că rata sinuciderilor e mai ridicată în ţările cu mai puţin soare) ceea ce se traduce tot într-o stare modificată de conştiinţă. Această serie de analogii forţate şi probabil de prost gust se termină în faţa unui fapt decisiv: soarele e gratis, pentru un drog trebuie să plăteşti, mai întîi cu bani, pentru ca în cele din urmă să ajungi să plăteşti preţul suprem, să te plăteşti pe tine însuţi, să te dai la schimb pentru iluzia de fericire. Un schimb deloc inteligent, dacă mă intrabă cineva pe mine. Dar oamenii fac atît de multe lucruri neinteligente în viaţă! S-ar zice că inteligenţa e un bun accesoriu pentru fiinţa umană, unul la care apelează doar în situaţii excepţionale, cum ar fi un examen sau anumite atribuţii solicitante la locul de muncă, în timp ce în cea mai mare parte a vieţii face abstracţie de ea.
Toata povestea asta s-ar putea reduce la: ce e natural e sănătos, ce e artificial te va omorî în cele din urmă! De aici rezulcă că problema crucială pe care trebuie să ne-o punem e: ce e natural şi ce e artificial ? O definiţie naivă ar putea fi: e natural ceea ce nu am făcut noi! Cu alte cuvinte, e natural tot ce e nu ţine de vreun proiect uman.
Mă trezesc trăind o stare modificată de conştiinţă, una în care nu mai mă recunosc. Întregul metabolism pare să fi suferit o modificare serioasă. În prezenţa soarelui meu sau a drogului meu (fapt încă nedecis) sînt ca cel îngheţat care e încălzit de soare sau ca drogatul în sevraj care îşi ia doza. Sînt nevoit să recunosc: sînt dependent! Însă, orice ar zice specialiştii, recunoaşterea depedenţei nu e deloc primul pas înspre vindecare, ci tocmai asumarea condiţiei de dependent, identificarea cu ea, renunţarea la orice speranţă că s-ar putea să nu fii depdendent. Vindecarea e cu totul altceva! Întrebarea vitală pe care trebuie să mi-o pun acum e dacă sînt dependent de un drog sau de un soare. Dacă e drog, trebuie să încep urgent o cură de dezintoxicare, pînă nu ajung să plătesc preţul suprem, după ce mi-am irosit, inutil, toate resursele. Dacă sînt dependent de soare, singura problemă e să găsesc o cale să nu mor de frig în nopţile astea lungi de iarnă, căci va veni cu siguranţă şi ziua, cînd soarele va face dragoste cu mine!
Întrebarea existenţială prin excelenţă: în ce măsură sînt creatorul a ceea ce m-a făcut dependent?