Se afișează postările cu eticheta Creator. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Creator. Afișați toate postările

luni, 12 octombrie 2009

Despre sfîrșitul lumii

Mi s-a spus că posturile mele devin din ce în ce mai narcisiste. De data asta o să spun lucruri care or să-i facă pe unii să mă deteste, poate, ceea ce e o dovadă că sînt capabil să-mi las imaginea de sine deoparte cînd am pentru ce. Și de data asta am pentru ce.
Lumea asta e cel mai important lucru pe care îl avem, nu-i așa? Un Nietzsche se revolta împotriva creștinismului pentru că, credea el, creștinismului nu-i pasă de lumea asta, fiind preocupat doar să și-o "vîndă" pe a lui, pe cea "de dincolo". Avea dreptate și nu avea, pentru ca acel creștinism căruia nu-i pasă deloc de lumea asta, nu e deloc creștinism. De fapt, și Voltaire și Nietzsche și Cioran, ca să dau doar primele exemple care îmi vin în minte, nu urau creștinismul, ci doar niște caricaturi ale lui.
Eu, creștin fiind, iubesc lumea asta la fel cum o iubea și Cioran. La fel ca Nietzsche și Albert Camus, iubesc soarele și pămîntul. Spre deosebire de majoritatea creștinilor, eu cred că am fost făcut să trăiesc veșnic cu pielea încălzită de razele soarelui, cu tălpile gîdilate de țărîna pămîntului. Orice formă de creștinism care propune un rai doar pentru suflet, pe lîngă fapul că nu e deloc creștinism, ci doar platonism prost deghizat, îmi provoacă scîrbă. De fapt nu scîrbă, doar mă face să rîd.
Da, lumea asta e cel mai important lucru pe care îl avem. E singurul lucru. Și cu toate astea, cred că cel mai bun lucru care i s-ar putea întîmpla lumii noastre ar fi sfîrșitul. Sîntem îngroziți de sfîrșitul lumii dintr-un singur motiv, și anume pentru că ar fi și sfîrșitul nostru. Am fi foarte fericiți dacă am ști că sfîrșitul lumii ar veni după ce noi n-am mai fi, dovadă că de fapt ne doare în cot de lumea asta. Paradoxul e că cineva care iubește lumea asta cu adevărat, îi dorește și sfîrșitul. Iubește lumea cu adevărat doar acela care reușește să se piardă pe sine din vedere și să îmbrățișeze umanitatea. Lumea asta, de cînd e ea, a fost rea. Asta nu înseamnă că nu merită iubită. Însă orice on care a avut cît de cît spirit, care a avut, adică, capacitatea de a se pierde pe sine din vedere și a se vedea cu adevărat la persoana a treia, a încercat, într-un fel sau altul, să schimbe lumea. Faptul că toți oamenii mari au încercat să schimbe lumea, e dovadă că ceva e în neregulă cu lumea, dacă mai avem nevoie de dovezi pentru asta. Însă chiar dacă ne-am imagina că toate reformele sociale, medicale, politice, ecologice, ar avea succes deplin, tot nu ne putem imagina o lume perfectă, adică una care să nu mai necesite schimbare. De fapt, lumea noastră e bolnavă în chiar sufletul esenței ei, acolo unde ceva ce vibrează ( vezi String theory), creează realitatea așa cum o vedem. Boala ei e fizică, e metafizică, e estetică, e morală, e biologică. Nu există dimensiune care să nu sufere de o boală incurabilă, pentru care nimeni nu poate găsi leac. Și asta fără să mai pun la socoteală Răul, despre care vreau să vorbesc odată separat.
Fără credința într-un Creator al lumii, să-ți dorești sfîrșitul ei înseamnă să fii pur și simplu criminal. Dar altfel, știind că Cel care a creat-o odată, poate să o recreeze, a doua oară chiar mai bine, să îți dorești sfîrșitul ei înseamnă să o iubești cu adevărat.

Nu, sfîrșitul nu l-au prezis incașii sau maiașii sau Nostradamus. Nici știința (mayasii au știut-o, Biblia a știut-o, știința a confirmat, zice trailerul lui 2012, un alt film care vine să ne distreze cu perpsectiva propriului dezastru suprem- ce masochiști mai sîntem și noi! ).
Cînd eram mai mic, încercam să înțeleg cărțile profetice din Biblie, adică Daniel și Apocalipsa. În ele am aflat temelia credinței mele in existența unui Creator care se implică activ în istoria creației lui. Dacă te uiți acolo, dacă ai doar puțină răbdare, descoperi acolo o lumină pe care nicio știință, oricît de pozitivistă sau raționalistă și care îți spune că Dumnezeu nu e nimic mai mult decît o ipoteză expirată, n-o poate stinge. În Daniel și Apocalipsa descoperi că cineva a știut Istoria de la început pînă la sfîrșit și s-a obosit să ne-o descopere și nouă. Acum aproximativ 20 de ani, aflasem din Daniel și Apocalipsa despre o autoritate economică mondială, care va fi instituită ca răspuns la o criză mondială. Aflasem că Papa, pe care Biblia îl demască fără drept de apel drept Antichrist (Antichristul lui Lars Von Trier, oricît de frumos și tulburător din punct de vedere estetic, este o glumă ieftină pe lîngă subtilitatea și RĂUTATEA camuflată a adevăratului Antichrist) face apel la o revitalizare a religiei la nivel mondial, ceea ce tradus înseammnă că el se alteaptă ca toată lumea să fie Catolică. Și o să vină o zi cind bătrînelul ăsta o să aibă puterea supremă și să facă ceea ce acum pare SF, sau doar F, adcicp fanasy, căci știința n-are nicio legătură cu povestea asta. Zilele astea citeam un articol în Dailybussines care vorbea tocmai despre instituirea unei autorități economice mondiale care să facă față crizei, o poveste care mai demult și ea părea tot SF, sau doar F. Parcă nu le venea nici lor să creadă, parcă își cereau scuze că vin în fața lumii cu astfel de știri ce parcă sînt rupte din vreun scenariu conspiraționist obscur. Și așa e catalogată în general Biblia, drept fabulații obscure, asta pînă ce spune ea se întîmplă în realitate. Și pînă acum s-a întîmplat la literă. Și o să se întîmple în continuare. Și asta e vestea bună cu privire la sfîrșitul lumii. Căci Apocalipsa, departe de a însemna dezastru și nenorocire, așa cum crede în mod fals toată lumea, înseamnă descoperire, adică descoperirea făcută de Cel care a făcut Lumea și Istoria și care are de gînd să refacă lumea. Sfîrșitul, adică, nu e decît un alt început.

Așadar, n-o să vină niciun meteorit să ne distrugă, nici n-o să fim devastați de vreun război nuclear, așa cum ne arată toate filmele astea de sute de milioane de dolari (și care, între noi fie spus, sînt toate foarte slabe, mult mai slabe decît cel mai prost film al vreunui rus ce a făcut un film low budget). Vă promit eu! De fapt nu eu sînt cel ce promite, ci altcineva, Cineva care chiar se poate ține de promisiune. Dar sfîrșitul o să vină, însă sfîrșitul ăsta care ne sperie atît trebuie iubit, pentru că e cel mai bun lucru care i se poate întîmpla unei lumi a cărei boală e atît de adînc intrată în măduva ei încît nu mai poate fi vreodată extirpată. Iar după sfîrșit, în virtutea aceleiași promisiuni, adevarata Brave New World, nu distopia imaginată de Huxley.

miercuri, 24 iunie 2009

Sfîrşitul lumii (după Nicholas Cage)

Lumea trăieşte zilele astea o ciudată voluptate a sfîrşitului. Pe la jumătatea secolului trecut a început să se vorbească despre „sfîrşitul Istoriei”, al literaturii şi multe alte feluri de sfîrşituri (aduse în discuţie de postmodernism), iar Hollywoodul vorbeşte pe limba omului de rînd despre singurul sfîrşit pe care acesta îl poate înţelege, căci el nu e în stare de prea multe fineţuri intelectuale, şi anume despre sfîrşiul lumii. Oare cîte filme despre sfîrşitul lumii n-ai văzut tu, cel care citeşti rîndurile astea? Ei, să ştii că oricît de multe ai fi văzut, sînt alţii care au văzut şi mai multe decît tine şi, bineînţeles, nimeni nu le-a văzut pe toate. Şi, cum spuneam de curînd, filmul este principalul mijloc de a spune poveşti în zilele noastre, ceea ce ne duce la concluzia că zilele astea lumea îşi povesteşte sieşi despre propriul sfîrşit ca niciodata înainte în istorie ( căci, orice ar zice postmoderniştii, istoria încă nu s-a terminat).
Knowing (tradus fatal în româneşte ca „Numere fatale”) e un film cît se poate de a la Hollywood, dar unul dintre cele bune. În orice caz, mi se pare unul dintre cele mai bune exemple de film despre sfîrşitul lumii. De ce? Pentru că filmul ăsta vorbeşte despre un sfîrşit al lumii în care forţe supranaturale sînt implicate activ (a se citi forţe supranaturale, nu extraterestri), ba aş spune că filmul ăsta e foarte...biblic. Biblia e, cu siguranţă, cartea cea mai importantă din istorie şi care, tocmai din motivul ăsta, a generat nenumărate interpretări. Filmul ăsta, dacă vreau să-l văd ca biblic, are la bază una dintre cele mai liberale intrpretări ale Bibliei, dar e, în orice caz, un film a cărui poveste e inspirată de Biblie. E vorba de un moment destul de rar şi pentru mine foarte frumos în care fărîme din teologia biblică se întîlnesc cu storytellingul hollywoodian. O astfel de întîlnire nu poate fi decît dezamăgitoare din multe puncte de vedere, dar şi frumoasă. Şi filmul ăsta chiar reuşeşte să spună o poveste frumoasă. Efectele speciale sînt absolut fabuloase iar uneori imaginile chiar tind spre o simbologie specifică cinematografului de artă, dar încercările astea sînt timide şi rare, cu excepţia imaginii finale din film, în care un Adam şi o Eva copii se îndreaptă spre un „pom al binelui şi al răului” în mijlocul unei naturi nepămîntean de frumoasă, simbolizînd nedecisul unui nou început.
Filmul vorbeşte despre un sfîrşit al lumii „prin foc”, aşa cum e cel profeţit de Biblie, doar că îl ştiinţifizează, punîndu-l pe seama unor explozii solare mai degrabă decît pe intervenţia directă a Creatorului, aşa cum e în Biblie. Un aspect mai degrabă comic al filmului e că intriga principală, care se învîrte în jurul „numerelor fatale”, se dovedeşte a fi cu totul irelevantă cu privire la povestea filmului. Dar dacă mă gîndesc mai bine, îmi dau seama că clişeul ăsta numerologic hollywoodian e în acelaşi timp şi cel mai biblic aspect al lui. E vorba de profeţiile făcute de nişte copii care auzeau voci şoptindu-le numere, numere care semnificau data unei catastrofe, numărul morţilor şi coordonatele globale, adică locaţia exactă a acestora. În goana lui, Nicholas Cage îşi dă seama că deşi ştie exact ce urmează să se întîmple, nu poate face nimic pentru a schimba viitorul, fiind doar un martor neputincios al împlinirii profeţiei. Astfel, dintr-un profesor de la MIT (probabil cea mai bine cotată instituţie de învăţămînt superior din lume) care credea că lumea a apărut din haos şi de haos e condusă, în urma contactului cu numerele profetice ajunge un „credincios”. La fel, unicul scop al profeţiei biblice e acela de a da naştere credinţei şi nu de a arăta ce urmează să se întîmple, acesta fiind momentul de maximă suprapunere între film şi teologia biblică, pe care l-am conştientizat abia acum cînd scriam. Bine că m-am apucat să scriu, căci altfel aş fi pierdut ocazia de a înţelege unul dintre cele mai interesante lucruri din film.
Unul dintre punctele cu adevărat slabe ale filmului e aducerea în poveste a „raiului”. Dar nu e vina lui, ci a întregului creştinism, cu mici excepţii, printre care mă număr şi eu. E vorba de cele două planuri paralele, viaţa pe Pămînt şi viaţa în rai, care sînt mereu puse faţă în faţă dar relaţia dintre ele rămîne mereu neexplicată şi plină de ambiguităţi. După distrugerea Pămîntului, vedem doi copii în mijlocul unei naturi paradisiace, la propriu, despre care ştim că trebuie să aştepte să crească pentru a popula pămîntul, împreună cu alţi „aleşi”, despre care nu ştim dacă sînt copii sau nu, dar bănuim că da. E vorba de un univers fizic recreat, în care vîntul bate prin iarbă şi soarele străluceşte, în care orice imperfecţiune şi neajuns au dispărut fără urmă. Dacă ăsta ar fi raiul, atunci imaginea ar fi cît se poate de biblică, numai că înainte de asta îl vedem pe Nicholas Cage îmbrăţişindu-şi familia în mijlocul unei planete care e distrusă de explozii solare (din nou, efectele speciale sînt absolut spectaculoase!) şi care are certitudinea că imediat după moarte va ajunge în rai. Dacă moartea e soluţia pentru a ajunge în rai, atunci la ce bun sa te chinui să repopulezi o planetă? Nu ştiu dacă cel care a scris povestea sau cel care a pus-o pe ecran şi-au dat seama, dar ăsta e unul dintre momentele de maximă inconsistenţă ale filmului. Dar, din nou, nu e vina lui, pentru ca imaginea asta a raiului în care ajunge un suflet după ce trupul a murit e universal răspîndită, în toate religiile păgîne dar şi în tot creştinismul, cu acele mici excepţii de care ziceam mai devreme.
În momente ca astea îmi dau seama ca Nietzsche, de exemplu, cu dragostea lui nebunească pentru pămînt a fost mai creştin decît majoritatea creştinilor care plasează raiul pe undeva printr-un univers paralel sau pe nu ştiu nici ei unde, uitînd că raiul a fost grădina Eden şi că raiul viitor, ca să fie rai, trebuie să fie tot un fel de grădină Eden. Toată revolta lui Nietzsche împotriva unui creştinism care trăda pămîntul şi vorbea de un rai imaterial era pe deplin îndreptăţită, pentru că luciditatea lui, aceea care l-a făcut să fie recunoscut ca unul dintre cele mai mari spirite din Istorie, nu era deloc nebunească iar creştinismul care îl dezgusta pe el nu era deloc creştinism, cum nu era creştinism nici cel împotriva căruia se revolta un Voltaire, de exemplu, ci doar păgînisme alterate de creştinism sau creştinism alterat de păgînisme. Raiul ăsta în care ajungi după ce mori e, mi-e foarte limpede asta, o fundătură pentru orice poveste bună, atît pentru povestea unui film, dar mai ales pentru povestea REALĂ, pentru teologia biblică. Există un insuprimabil în bunul simţ care expediază povestea asta a raiului în care merg sufletele, la fel cum există un inexpediabil în natura umană care strigă neîncetat cu o voce mută „am fost făcut să trăiesc veşnic, să simt veşnic căldura soarelui, răcoarea apei, mirosul florilor şi gustul gutuilor”. Şi profeţiile biblice au puterea să nască credinţa în oricine vrea să le dea o şansă să-şi spună povestea pentru a dovedi exact lucrul ăsta: că avem posibilitatea să trăim veşnic într-un „rai” pămîntesc, în care vîntul va adia uşor prin iarbă, căprioarele îşi vor alăpta puii iar epiderma noastră va avea ocazia să experimenteze la nesfîrşit un spectru de senzaţii limitat nu de real ci doar de posibil, în mijlocul unei naturi recreate din temelii, "căci lucrurile dintîi nu mai erau".