Cimitirul vesel

Azi am vizitat un loc de odihnă. Unii zic că ar fi veşnică. Eu ştiu că nu e. De fapt, nici cei care vorbesc despre moarte ca despre „odihnă veşnică” nu ştiu ce spun, şi dacă şi-ar lua cîteva secunde să reflecteze şi-ar da seama de asta. Dar iar mă pierd în excursuri înainte de a începe să vorbesc despre ce mi-am propus de fapt să vorbesc. Acum cînd scriu rîndurile astea sînt încă în Săpînţa, acolo unde se află celebrul Cimitir Vesel pe care l-am vizitat azi. Înainte să ajung acolo, ştiam exact la ce să mă aştept: un cimitir în care moartea este persiflată cu nişte texte mini-biografice scrise pe nişte cruci colorate cu celebrul albastru de Săpînţa, care e diferit de albastrul de Voroneţ, mi se spune. Aşa o fi. Însă pe mine, cel care uneori confunda roşul cu portocaliul, distincţia dintre albastru de Săpînţa şi cel de Voroneţ mă lasă rece, că tot vorbim de un cimitir. Cimitirul nu e însă atît de vesel pe cît sugerează numele, şi ăsta a fost elementul surpriză. Pe cruci nu sînt scrise bancuri în care în loc de Bulă apare decedatul, ci cîteva lucruri din viaţa lui sau despre modul cum a murit, în versuri. Versurile sînt populare şi fără valoare poetică iar scrierea propriu-zisă e plină de licenţe poetice în defavoarea regulilor ortografice şi gramaticale. Şi chiar dacă plimbîndu-te printre cruci nu îţi vine să mori de rîs, ba chiar din contră, eşti cuprins de un profund sentiment al tragicului, mai profund decît acela dat de plimbarea printr-un cimitir obişnuit, cimitirul e, totuşi, vesel. Gîndindu-mă, mi-am dat seama că veselia nu provine din ceea ce scrie pe cruci, ci din simplul fapt că scrie ceva. Tot ceea ce ştim despre moarte ne spune că aceasta e mută, că e un sfîrşit absolut, chiar dacă nu neapărat şi definitiv. În cimitirul de la Săpînţa, decedatul se angajează într-un dialog cu vizitatorul, chiar dacă e un dialog ciudat, în care vorbeşte doar mortul, iar viul e mediu de reflecţie a mesajului, astfel că nu se mai ştie sigur cine vorbeşte şi cine ascultă: prin viul care se plimbă pe aleile cimitirului, mortul revine la viaţă. Am putea spune că morţii din Săpînţa sînt cei mai mai vii morţi dintre toţi morţii din lume, pentru că ei sînt cei mai vorbăreţi morţi dintre toţi. Şi ăsta e motivul pentru care cimitirul de la Săpînţa e vesel. Sentimentul că morţii cu care ai de-a face nu sînt morţi de tot, că moartea nu mai e aşa de mută cum o credeai tu, că sfîrşitul ei nu e atît de absolut, că există un fel de viaţă dincolo de moarte. Pe scurt, că cimitirul ăsta e un teren al echivocului, al unei perpetue fluctuări înre viaţă şi moarte, creează elementul de veselie. Veselia e, deci, simplul opus al morţii, adică viaţa însăşi. Cimitirul de la Săpînţa se cheamă Cimitirul vesel doar pentru că ar fi fost cu totul nepotrivit să se numească Cimitirul viu.
Asta mă aduce iar la gîndul de la început, adică la gîndul celei mai comice şi în acelaşi timp celei mai tragice neînţelegeri din lume, adică la modul în care e înţeleasă moartea. Cioran, de exemplu, pentru că tot i-am vizitat Răşinariul acum două zile, avea o concepţie foarte bine definită despre moarte: moartea era duşmanul lui absolut şi frica lui supremă. Nu era deloc loc pentru veselie în concepţia lui Cioran despre moarte. Toată viaţa s-a luptat cu Dumnezeu, spunea el l-a bătrîneţe, şi recunoştea că Nu-ul pe care l-a îmbrăţişat cu o ciudată voluptate a disperării lăsa, poate tardiv, loc pentru un Poate. Din motivul ăsta, pentru el moartea era un sfîrşit absolut şi definitiv. Pentru mine însă, moartea e doar absolută, nu şi definitivă. Pentru aproape toţi dintre cei care cred într-un fel sau altul în Dumnezeu sau în vreo forţă supranaturală, personală sau impersonală, moartea nu e nici definitivă nici absolută, astfel că spaţiul cultural-religios universal, care include concepţii religioase variind de la cvasi-religiosul budism pînă la ortodoxismul creştin, e un fel de replică la scară globală a cimitriului Săpînţa. Sau poate e invers, adică cimitirul Săpînţa e o replică a unei concepţii universale despre moarte. Spre deosebire de Săpînţa, însă, spaţiul universal despre care vorbeam seamănă extrem de mult cu un banc. În creştinismul main-stream, la fel ca în hinduism, budism sau alte concepţii religioase, moartea are un statut ambiguu, care ar fi extrem de amuzant dacă nu ar fi tragic. Aici, moartea nu înseamnă decît trecerea într-o altă formă de existenţă, fie că e vorba de rai, de iad, reîncarnare sau nirvana. Carevasăzică, mortul nu e deloc mort, iar toate cimitirele din lume, tăcute şi sinistre aşa cum sînt, nu sînt decît bancuri. Ceea ce mă aduce iar în ciudata situaţie, pentru un credincios, de a spune că Cioran avea o concepţie mult mai sănătoasă despre moarte decît au cei mai mulţi creştini, ca să mă refer doar la ei, deşi concepţia lor nu diferă în mod esenţial de cele ale tuturor celorlalte religii ale lumii. Pentru Cioran, moartea era definitivă şi absolută (mă refer la Cioran ca reprezentat al concepţiei secular-occidentale despre moarte), pentru creştin, în general, moartea nu e nici definitivă nici absolută, fiind mai degrabă un banc, un concept pe care nu e în stare să îl definească sau mai bine zis un concept în dreptul căruia a acceptat o definiţie care îi neagă orice conţinut, şi din acest motiv ridicolă: moartea de fapt nu există, omul fiind condamnat la viaţă veşnică, fie ea in rai sau iad, într-un şir nesfîrşit de reîncarnări sau în contopirea cu principiul divin universal. Şi iată că de fapt întreaga lume apare ca un uriaş cimitir Săpînţa, şi unul care nu e doar vesel, ci de-a dreptul hilar, ridicol de hilar, şi în care tragismul a crescut direct proporţional cu hilaritatea. Pentru mine, reprezentat al unei specii rare de creştinism, moartea e absolută dar nu e definitivă. Asta înseamnă că mă identific perfect cu concepţia lui Cioran despre moarte, că accept „tăcerea morţii”, gradul radical de afectare a fiinţei, adică accept pur şi simplu că există moarte ca încetare absolută a existenţei vieţii. Asta înseamnă absolutul morţii. Dar mă despart de Cioran atunci cînd, ca urmare a credinţei mele în Creatorul cu care el s-a luptat toată viaţa, accept posibilitatea restaurării vieţii de către acesta, la un moment dat. Asta înseamnă definitivul morţii, sau mai bine zis, nedefinitivul ei.

(Săpînţa, Sîmbătă, 14.07-09)

Sfîrşitul lumii (după Nicholas Cage)

Lumea trăieşte zilele astea o ciudată voluptate a sfîrşitului. Pe la jumătatea secolului trecut a început să se vorbească despre „sfîrşitul Istoriei”, al literaturii şi multe alte feluri de sfîrşituri (aduse în discuţie de postmodernism), iar Hollywoodul vorbeşte pe limba omului de rînd despre singurul sfîrşit pe care acesta îl poate înţelege, căci el nu e în stare de prea multe fineţuri intelectuale, şi anume despre sfîrşiul lumii. Oare cîte filme despre sfîrşitul lumii n-ai văzut tu, cel care citeşti rîndurile astea? Ei, să ştii că oricît de multe ai fi văzut, sînt alţii care au văzut şi mai multe decît tine şi, bineînţeles, nimeni nu le-a văzut pe toate. Şi, cum spuneam de curînd, filmul este principalul mijloc de a spune poveşti în zilele noastre, ceea ce ne duce la concluzia că zilele astea lumea îşi povesteşte sieşi despre propriul sfîrşit ca niciodata înainte în istorie ( căci, orice ar zice postmoderniştii, istoria încă nu s-a terminat).
Knowing (tradus fatal în româneşte ca „Numere fatale”) e un film cît se poate de a la Hollywood, dar unul dintre cele bune. În orice caz, mi se pare unul dintre cele mai bune exemple de film despre sfîrşitul lumii. De ce? Pentru că filmul ăsta vorbeşte despre un sfîrşit al lumii în care forţe supranaturale sînt implicate activ (a se citi forţe supranaturale, nu extraterestri), ba aş spune că filmul ăsta e foarte...biblic. Biblia e, cu siguranţă, cartea cea mai importantă din istorie şi care, tocmai din motivul ăsta, a generat nenumărate interpretări. Filmul ăsta, dacă vreau să-l văd ca biblic, are la bază una dintre cele mai liberale intrpretări ale Bibliei, dar e, în orice caz, un film a cărui poveste e inspirată de Biblie. E vorba de un moment destul de rar şi pentru mine foarte frumos în care fărîme din teologia biblică se întîlnesc cu storytellingul hollywoodian. O astfel de întîlnire nu poate fi decît dezamăgitoare din multe puncte de vedere, dar şi frumoasă. Şi filmul ăsta chiar reuşeşte să spună o poveste frumoasă. Efectele speciale sînt absolut fabuloase iar uneori imaginile chiar tind spre o simbologie specifică cinematografului de artă, dar încercările astea sînt timide şi rare, cu excepţia imaginii finale din film, în care un Adam şi o Eva copii se îndreaptă spre un „pom al binelui şi al răului” în mijlocul unei naturi nepămîntean de frumoasă, simbolizînd nedecisul unui nou început.
Filmul vorbeşte despre un sfîrşit al lumii „prin foc”, aşa cum e cel profeţit de Biblie, doar că îl ştiinţifizează, punîndu-l pe seama unor explozii solare mai degrabă decît pe intervenţia directă a Creatorului, aşa cum e în Biblie. Un aspect mai degrabă comic al filmului e că intriga principală, care se învîrte în jurul „numerelor fatale”, se dovedeşte a fi cu totul irelevantă cu privire la povestea filmului. Dar dacă mă gîndesc mai bine, îmi dau seama că clişeul ăsta numerologic hollywoodian e în acelaşi timp şi cel mai biblic aspect al lui. E vorba de profeţiile făcute de nişte copii care auzeau voci şoptindu-le numere, numere care semnificau data unei catastrofe, numărul morţilor şi coordonatele globale, adică locaţia exactă a acestora. În goana lui, Nicholas Cage îşi dă seama că deşi ştie exact ce urmează să se întîmple, nu poate face nimic pentru a schimba viitorul, fiind doar un martor neputincios al împlinirii profeţiei. Astfel, dintr-un profesor de la MIT (probabil cea mai bine cotată instituţie de învăţămînt superior din lume) care credea că lumea a apărut din haos şi de haos e condusă, în urma contactului cu numerele profetice ajunge un „credincios”. La fel, unicul scop al profeţiei biblice e acela de a da naştere credinţei şi nu de a arăta ce urmează să se întîmple, acesta fiind momentul de maximă suprapunere între film şi teologia biblică, pe care l-am conştientizat abia acum cînd scriam. Bine că m-am apucat să scriu, căci altfel aş fi pierdut ocazia de a înţelege unul dintre cele mai interesante lucruri din film.
Unul dintre punctele cu adevărat slabe ale filmului e aducerea în poveste a „raiului”. Dar nu e vina lui, ci a întregului creştinism, cu mici excepţii, printre care mă număr şi eu. E vorba de cele două planuri paralele, viaţa pe Pămînt şi viaţa în rai, care sînt mereu puse faţă în faţă dar relaţia dintre ele rămîne mereu neexplicată şi plină de ambiguităţi. După distrugerea Pămîntului, vedem doi copii în mijlocul unei naturi paradisiace, la propriu, despre care ştim că trebuie să aştepte să crească pentru a popula pămîntul, împreună cu alţi „aleşi”, despre care nu ştim dacă sînt copii sau nu, dar bănuim că da. E vorba de un univers fizic recreat, în care vîntul bate prin iarbă şi soarele străluceşte, în care orice imperfecţiune şi neajuns au dispărut fără urmă. Dacă ăsta ar fi raiul, atunci imaginea ar fi cît se poate de biblică, numai că înainte de asta îl vedem pe Nicholas Cage îmbrăţişindu-şi familia în mijlocul unei planete care e distrusă de explozii solare (din nou, efectele speciale sînt absolut spectaculoase!) şi care are certitudinea că imediat după moarte va ajunge în rai. Dacă moartea e soluţia pentru a ajunge în rai, atunci la ce bun sa te chinui să repopulezi o planetă? Nu ştiu dacă cel care a scris povestea sau cel care a pus-o pe ecran şi-au dat seama, dar ăsta e unul dintre momentele de maximă inconsistenţă ale filmului. Dar, din nou, nu e vina lui, pentru ca imaginea asta a raiului în care ajunge un suflet după ce trupul a murit e universal răspîndită, în toate religiile păgîne dar şi în tot creştinismul, cu acele mici excepţii de care ziceam mai devreme.
În momente ca astea îmi dau seama ca Nietzsche, de exemplu, cu dragostea lui nebunească pentru pămînt a fost mai creştin decît majoritatea creştinilor care plasează raiul pe undeva printr-un univers paralel sau pe nu ştiu nici ei unde, uitînd că raiul a fost grădina Eden şi că raiul viitor, ca să fie rai, trebuie să fie tot un fel de grădină Eden. Toată revolta lui Nietzsche împotriva unui creştinism care trăda pămîntul şi vorbea de un rai imaterial era pe deplin îndreptăţită, pentru că luciditatea lui, aceea care l-a făcut să fie recunoscut ca unul dintre cele mai mari spirite din Istorie, nu era deloc nebunească iar creştinismul care îl dezgusta pe el nu era deloc creştinism, cum nu era creştinism nici cel împotriva căruia se revolta un Voltaire, de exemplu, ci doar păgînisme alterate de creştinism sau creştinism alterat de păgînisme. Raiul ăsta în care ajungi după ce mori e, mi-e foarte limpede asta, o fundătură pentru orice poveste bună, atît pentru povestea unui film, dar mai ales pentru povestea REALĂ, pentru teologia biblică. Există un insuprimabil în bunul simţ care expediază povestea asta a raiului în care merg sufletele, la fel cum există un inexpediabil în natura umană care strigă neîncetat cu o voce mută „am fost făcut să trăiesc veşnic, să simt veşnic căldura soarelui, răcoarea apei, mirosul florilor şi gustul gutuilor”. Şi profeţiile biblice au puterea să nască credinţa în oricine vrea să le dea o şansă să-şi spună povestea pentru a dovedi exact lucrul ăsta: că avem posibilitatea să trăim veşnic într-un „rai” pămîntesc, în care vîntul va adia uşor prin iarbă, căprioarele îşi vor alăpta puii iar epiderma noastră va avea ocazia să experimenteze la nesfîrşit un spectru de senzaţii limitat nu de real ci doar de posibil, în mijlocul unei naturi recreate din temelii, "căci lucrurile dintîi nu mai erau".