Sfîrşitul lumii (după Nicholas Cage)

Lumea trăieşte zilele astea o ciudată voluptate a sfîrşitului. Pe la jumătatea secolului trecut a început să se vorbească despre „sfîrşitul Istoriei”, al literaturii şi multe alte feluri de sfîrşituri (aduse în discuţie de postmodernism), iar Hollywoodul vorbeşte pe limba omului de rînd despre singurul sfîrşit pe care acesta îl poate înţelege, căci el nu e în stare de prea multe fineţuri intelectuale, şi anume despre sfîrşiul lumii. Oare cîte filme despre sfîrşitul lumii n-ai văzut tu, cel care citeşti rîndurile astea? Ei, să ştii că oricît de multe ai fi văzut, sînt alţii care au văzut şi mai multe decît tine şi, bineînţeles, nimeni nu le-a văzut pe toate. Şi, cum spuneam de curînd, filmul este principalul mijloc de a spune poveşti în zilele noastre, ceea ce ne duce la concluzia că zilele astea lumea îşi povesteşte sieşi despre propriul sfîrşit ca niciodata înainte în istorie ( căci, orice ar zice postmoderniştii, istoria încă nu s-a terminat).
Knowing (tradus fatal în româneşte ca „Numere fatale”) e un film cît se poate de a la Hollywood, dar unul dintre cele bune. În orice caz, mi se pare unul dintre cele mai bune exemple de film despre sfîrşitul lumii. De ce? Pentru că filmul ăsta vorbeşte despre un sfîrşit al lumii în care forţe supranaturale sînt implicate activ (a se citi forţe supranaturale, nu extraterestri), ba aş spune că filmul ăsta e foarte...biblic. Biblia e, cu siguranţă, cartea cea mai importantă din istorie şi care, tocmai din motivul ăsta, a generat nenumărate interpretări. Filmul ăsta, dacă vreau să-l văd ca biblic, are la bază una dintre cele mai liberale intrpretări ale Bibliei, dar e, în orice caz, un film a cărui poveste e inspirată de Biblie. E vorba de un moment destul de rar şi pentru mine foarte frumos în care fărîme din teologia biblică se întîlnesc cu storytellingul hollywoodian. O astfel de întîlnire nu poate fi decît dezamăgitoare din multe puncte de vedere, dar şi frumoasă. Şi filmul ăsta chiar reuşeşte să spună o poveste frumoasă. Efectele speciale sînt absolut fabuloase iar uneori imaginile chiar tind spre o simbologie specifică cinematografului de artă, dar încercările astea sînt timide şi rare, cu excepţia imaginii finale din film, în care un Adam şi o Eva copii se îndreaptă spre un „pom al binelui şi al răului” în mijlocul unei naturi nepămîntean de frumoasă, simbolizînd nedecisul unui nou început.
Filmul vorbeşte despre un sfîrşit al lumii „prin foc”, aşa cum e cel profeţit de Biblie, doar că îl ştiinţifizează, punîndu-l pe seama unor explozii solare mai degrabă decît pe intervenţia directă a Creatorului, aşa cum e în Biblie. Un aspect mai degrabă comic al filmului e că intriga principală, care se învîrte în jurul „numerelor fatale”, se dovedeşte a fi cu totul irelevantă cu privire la povestea filmului. Dar dacă mă gîndesc mai bine, îmi dau seama că clişeul ăsta numerologic hollywoodian e în acelaşi timp şi cel mai biblic aspect al lui. E vorba de profeţiile făcute de nişte copii care auzeau voci şoptindu-le numere, numere care semnificau data unei catastrofe, numărul morţilor şi coordonatele globale, adică locaţia exactă a acestora. În goana lui, Nicholas Cage îşi dă seama că deşi ştie exact ce urmează să se întîmple, nu poate face nimic pentru a schimba viitorul, fiind doar un martor neputincios al împlinirii profeţiei. Astfel, dintr-un profesor de la MIT (probabil cea mai bine cotată instituţie de învăţămînt superior din lume) care credea că lumea a apărut din haos şi de haos e condusă, în urma contactului cu numerele profetice ajunge un „credincios”. La fel, unicul scop al profeţiei biblice e acela de a da naştere credinţei şi nu de a arăta ce urmează să se întîmple, acesta fiind momentul de maximă suprapunere între film şi teologia biblică, pe care l-am conştientizat abia acum cînd scriam. Bine că m-am apucat să scriu, căci altfel aş fi pierdut ocazia de a înţelege unul dintre cele mai interesante lucruri din film.
Unul dintre punctele cu adevărat slabe ale filmului e aducerea în poveste a „raiului”. Dar nu e vina lui, ci a întregului creştinism, cu mici excepţii, printre care mă număr şi eu. E vorba de cele două planuri paralele, viaţa pe Pămînt şi viaţa în rai, care sînt mereu puse faţă în faţă dar relaţia dintre ele rămîne mereu neexplicată şi plină de ambiguităţi. După distrugerea Pămîntului, vedem doi copii în mijlocul unei naturi paradisiace, la propriu, despre care ştim că trebuie să aştepte să crească pentru a popula pămîntul, împreună cu alţi „aleşi”, despre care nu ştim dacă sînt copii sau nu, dar bănuim că da. E vorba de un univers fizic recreat, în care vîntul bate prin iarbă şi soarele străluceşte, în care orice imperfecţiune şi neajuns au dispărut fără urmă. Dacă ăsta ar fi raiul, atunci imaginea ar fi cît se poate de biblică, numai că înainte de asta îl vedem pe Nicholas Cage îmbrăţişindu-şi familia în mijlocul unei planete care e distrusă de explozii solare (din nou, efectele speciale sînt absolut spectaculoase!) şi care are certitudinea că imediat după moarte va ajunge în rai. Dacă moartea e soluţia pentru a ajunge în rai, atunci la ce bun sa te chinui să repopulezi o planetă? Nu ştiu dacă cel care a scris povestea sau cel care a pus-o pe ecran şi-au dat seama, dar ăsta e unul dintre momentele de maximă inconsistenţă ale filmului. Dar, din nou, nu e vina lui, pentru ca imaginea asta a raiului în care ajunge un suflet după ce trupul a murit e universal răspîndită, în toate religiile păgîne dar şi în tot creştinismul, cu acele mici excepţii de care ziceam mai devreme.
În momente ca astea îmi dau seama ca Nietzsche, de exemplu, cu dragostea lui nebunească pentru pămînt a fost mai creştin decît majoritatea creştinilor care plasează raiul pe undeva printr-un univers paralel sau pe nu ştiu nici ei unde, uitînd că raiul a fost grădina Eden şi că raiul viitor, ca să fie rai, trebuie să fie tot un fel de grădină Eden. Toată revolta lui Nietzsche împotriva unui creştinism care trăda pămîntul şi vorbea de un rai imaterial era pe deplin îndreptăţită, pentru că luciditatea lui, aceea care l-a făcut să fie recunoscut ca unul dintre cele mai mari spirite din Istorie, nu era deloc nebunească iar creştinismul care îl dezgusta pe el nu era deloc creştinism, cum nu era creştinism nici cel împotriva căruia se revolta un Voltaire, de exemplu, ci doar păgînisme alterate de creştinism sau creştinism alterat de păgînisme. Raiul ăsta în care ajungi după ce mori e, mi-e foarte limpede asta, o fundătură pentru orice poveste bună, atît pentru povestea unui film, dar mai ales pentru povestea REALĂ, pentru teologia biblică. Există un insuprimabil în bunul simţ care expediază povestea asta a raiului în care merg sufletele, la fel cum există un inexpediabil în natura umană care strigă neîncetat cu o voce mută „am fost făcut să trăiesc veşnic, să simt veşnic căldura soarelui, răcoarea apei, mirosul florilor şi gustul gutuilor”. Şi profeţiile biblice au puterea să nască credinţa în oricine vrea să le dea o şansă să-şi spună povestea pentru a dovedi exact lucrul ăsta: că avem posibilitatea să trăim veşnic într-un „rai” pămîntesc, în care vîntul va adia uşor prin iarbă, căprioarele îşi vor alăpta puii iar epiderma noastră va avea ocazia să experimenteze la nesfîrşit un spectru de senzaţii limitat nu de real ci doar de posibil, în mijlocul unei naturi recreate din temelii, "căci lucrurile dintîi nu mai erau".

Sete de sens

Pînă acum vreo două sute de ani, oamenii trăiau într-o lume care avea pentru fiecare ei toate elementele necesare unei povesti. Aceste elemente sînt multe, dar cel mai important cred ca e sensul. Mai de mult, sensul lumii era dat un Dumnezeu atotputernic care o crease şi care avea, bineînţeles, un plan cu ea. Istoria nu era decît împlinirea, pas cu pas, a acestui plan. În tabloul general al istoriei, fiecare individ îşi găsea locul şi îşi trăia viaţa conform unui scenariu foarte bine pus la punct pe care îl găsea gata scris pentru el de către o ordine socială pe care nu îdrăznea să o pună la încercare. Daca a fost mereu adevărat că lumea e o scenă şi că noi sîntem actori, trebuie să observăm că mai demult actorii primeau rolurile date de un regizor nedispus la negociere, pe cînd astăzi fiecare îşi alege propriul rol, ba mai mult decît atît, fiecare actor e liber să îşi inventeze un rol după bunul plac.
Pentru omul modern, nu mai există un Dumnezeu care să îi spună povestea lumii şi inclusiv povestea lui, aşadar omul rămîne singur cu acest vid imens de poveste, adică de sens. Discuţiile despre sensul vieţii nu au fost niciodată mai "la modă" decît în zilele noastre, şi asta pentru simplul fapt că altă dată viaţa avea un sens bine articulat, care era dat de o ordine a lucrurilor superioară şi faţă de care individul putea doar să se supună.
Astăzi, sîntem mai liberi şi mai puternici decît oricînd, ni se spune, dar ceea ce ne-a dat puterea ne-a izgonit şi povestea din lume, şi implicit sensul lumii. De aici dezorientarea omului modern şi permanenta lui căutare după ceva ce nu găseşte niciodată. Forma pe care o ia cel mai adesea căutarea asta după sens, şi care e una cu adevărat caricaturală, e hedonismul, adică transformarea plăcerii într-un scop în sine. Hedonismul a existat dintotdeauna, dar mereu ca o alternativă mai degrabă deviantă, pe cînd astăzi el a devenit un adevărat principiu dătător de sens.

Astăzi, nimeni nu mai are curaj să spună, cu excepţia celor care analizează schimbările climaterice, încotro se îndreaptă lumea. Astăzi nimeni nu-ţi mai spune ce să crezi, ce fel de mîncare să mănînci, cu ce partener să te căsătoreşti şi cu ce să te îmbraci. Toate astea, şi infinit mai multe, sînt astăzi simple opţiuni. De aici şi avalanşa de boli psihice în modernitate : omul, pus faţa atîtor opţiuni, se trezeşte în situaţia tragi-comică a pisicii care a murit de foame între castronul cu lapte şi bucata de carne, la mijlocul distanţei dintre ele, nefiind în stare să decidă ce mănîncă mai întîi. Plaja virtual infinită de posibilităţi care se deschide în faţa omului modern, oricîte avantaje pare să aibă, îl aduce pe acesta cel mai adesea în terenul vrăjit al nefericirii şi lipsei de sens. Altă dată, trebuia doar să accepte ce îi era dat şi să se resemneze, situaţie care, paradoxal, îl făcea mai fericit. (E în natura omului ca un anume tip de fericire să îşi aibă originea în supunerea în faţa unei autorităţi superioare lui. Faptul că omul modern nu mai acceptă vreo altă autoritate superioară lui este şi principala cauză a nefericirii lui. Dar asta e o teza care trebuie demonstrată ).
Astăzi, avem paşi legănaţi printre rafturile supermarketurilor şi ochi ce privesc pierdut în aglomeraţia traficului şi niciun fel de sens. Dacă cineva crede că viaţa lui are sens, îl provoc să îmi spună şi mie care e acesta. Dacă îmi va spune că e cariera sau vreun alt tip de dezvoltare personală, îi voi spune că ştiu numeroşi oameni care au ajuns pe culmi incredibil de înalte ale împlinirii de sine şi care recunoşteau că nu au găsit sensul. Dacă altcineva îmi va spune că sensul vieţii lui e să adune bani, pur şi simplu voi rîde de el, iar dacă altcineva îmi va spune că sensul vieţii lui sînt copiii, îi voi atrage atenţia asupra uneia dintre cele mai mari iluzii care îşi are originea în instinctul de reproducere.
Eu am ajuns mai demult la concluzia că dacă viaţa are vreun sens, atunci sensul acesteia nu poate fi dat de nimic ce face parte din viaţa asta, ci doar din ceva exterior ei. Afirmaţia mea era izvorîtă dintr-o naivitate logică copilărească, chiar dacă mai are şi azi un farmec asupra mea. În orice caz, nu ştiu exact ce aş putea să le răspund celor care spun că sensul vieţii este pur şi simplu viaţa însăşi (un fel de existenţialism franţuzesc).
Oricum ar fi şi care ar fi sensul vieţii, e un fapt că trăim într-o lume fără sens. Dacă am spus atîtea pînă acum, am vrut să fie doar o introducere pentru ipoteză a mea pe care sper să o pun în doar cîteva cuvinte. Anume, eu cred că artele şi divertismentul de larg consum încearcă azi să suplinească lipsa de sens a vieţii omului modern. Citim poveşti pentru că, transpunîndu-ne în ele, luăm pentru cîteva momente fericite parte la ceva cu sens. Dar e vorba doar de o degustare a sensului, doar ne ligem pe buze şi pe degete, pentru ca apoi, după ce am întors ultima pagină, să revenim la viaţa noastră fără sens şi căreia niciun narator omnipotent nu-i garantează finalul fericit sau nefericit. De fapt, natura însăşi a vieţilor noastre face conceptele de "final fericit" sau "final nefericit" să fie fie nişte simple metafore, pentru că finalul oricărei vieţi este pur şi simplu absurd. Ne plac filmele din acelaşi motiv, pentru că sînt secvenţe foarte concentrate de sens. Filmul este astăzi principala formă de divertisment, cred, şi nu reprezintă nimic altceva decît "gustări" de sens pe care le luăm zilnic sau săptămînal, fiecare după apetitul personal, şi prin care încercăm să ne astîmpărăm foamea sau setea de sens.
Unii cred că literatura a luat incredibila amploare pe care o are azi (şi filmele sînt tot literatură, numai că literatură transpusă în imagini şi, uneori, din acest motiv mult mai uşor digerabilă pentru omul modern care vrea să obţină totul cu cît mai puţin efort) doar datorită dezvoltării tehnologiei, cum ar fi tiparul, mai demult şi cinematografia, televiziunea mai recent. Dar astfel de judecăţi sînt cît se poate de superficiale. Realitatea e că astăzi poveştile sînt un surogat de sens pentru un om ce se trezeşte singur pe lume şi căruia i s-a dat o viaţă şi doar atît, adică fără un rol prescris, fără "instrucţiuni de folosire". Astăzi, se încearcă a se umple vidul de sens cu poveşti dintre care unele sînt artă veritabilă şi altele gunoi pur şi simplu, dar care toate îndeplinesc aceiaşi funcţie: sînt un fel de răcoritoare cu care omul modern încearcă să îşi astîmpere setea de sens ( cred că ştie toată lumea că răcoritoarele sînt băuturi create nu să astîmpere setea, ci să o stimuleze, pentru a creşte consumul şi a aduce cît mai mult profit -pentru sete, nimic nu e mai potrivit decît apa! ), dar care nu reuşesc niciodată să astîmpere această sete aşa cum o făcea mai demult apa limpede de izvor a unei lumi care ea însăşi avea sens deoarece Autorul ei nu fusese expediat cu totul din propria lui operă de artă.

PS: În niciun caz nu pledez pentru o întoarcere în premodernitate. Dar dacă faptul că aduc în discuţie anumite maladii produse de modernitate i-ar face pe unii să creadă că asta sugerez, treaba lor. Tot ce am vrut eu să fac a fost să încerc să ofer o explicaţie pentru apetitul extrem de crescut pe care îl avem astăzi, indiferent de vîrstă, pentru poveşti.