Sete de sens

Pînă acum vreo două sute de ani, oamenii trăiau într-o lume care avea pentru fiecare ei toate elementele necesare unei povesti. Aceste elemente sînt multe, dar cel mai important cred ca e sensul. Mai de mult, sensul lumii era dat un Dumnezeu atotputernic care o crease şi care avea, bineînţeles, un plan cu ea. Istoria nu era decît împlinirea, pas cu pas, a acestui plan. În tabloul general al istoriei, fiecare individ îşi găsea locul şi îşi trăia viaţa conform unui scenariu foarte bine pus la punct pe care îl găsea gata scris pentru el de către o ordine socială pe care nu îdrăznea să o pună la încercare. Daca a fost mereu adevărat că lumea e o scenă şi că noi sîntem actori, trebuie să observăm că mai demult actorii primeau rolurile date de un regizor nedispus la negociere, pe cînd astăzi fiecare îşi alege propriul rol, ba mai mult decît atît, fiecare actor e liber să îşi inventeze un rol după bunul plac.
Pentru omul modern, nu mai există un Dumnezeu care să îi spună povestea lumii şi inclusiv povestea lui, aşadar omul rămîne singur cu acest vid imens de poveste, adică de sens. Discuţiile despre sensul vieţii nu au fost niciodată mai "la modă" decît în zilele noastre, şi asta pentru simplul fapt că altă dată viaţa avea un sens bine articulat, care era dat de o ordine a lucrurilor superioară şi faţă de care individul putea doar să se supună.
Astăzi, sîntem mai liberi şi mai puternici decît oricînd, ni se spune, dar ceea ce ne-a dat puterea ne-a izgonit şi povestea din lume, şi implicit sensul lumii. De aici dezorientarea omului modern şi permanenta lui căutare după ceva ce nu găseşte niciodată. Forma pe care o ia cel mai adesea căutarea asta după sens, şi care e una cu adevărat caricaturală, e hedonismul, adică transformarea plăcerii într-un scop în sine. Hedonismul a existat dintotdeauna, dar mereu ca o alternativă mai degrabă deviantă, pe cînd astăzi el a devenit un adevărat principiu dătător de sens.

Astăzi, nimeni nu mai are curaj să spună, cu excepţia celor care analizează schimbările climaterice, încotro se îndreaptă lumea. Astăzi nimeni nu-ţi mai spune ce să crezi, ce fel de mîncare să mănînci, cu ce partener să te căsătoreşti şi cu ce să te îmbraci. Toate astea, şi infinit mai multe, sînt astăzi simple opţiuni. De aici şi avalanşa de boli psihice în modernitate : omul, pus faţa atîtor opţiuni, se trezeşte în situaţia tragi-comică a pisicii care a murit de foame între castronul cu lapte şi bucata de carne, la mijlocul distanţei dintre ele, nefiind în stare să decidă ce mănîncă mai întîi. Plaja virtual infinită de posibilităţi care se deschide în faţa omului modern, oricîte avantaje pare să aibă, îl aduce pe acesta cel mai adesea în terenul vrăjit al nefericirii şi lipsei de sens. Altă dată, trebuia doar să accepte ce îi era dat şi să se resemneze, situaţie care, paradoxal, îl făcea mai fericit. (E în natura omului ca un anume tip de fericire să îşi aibă originea în supunerea în faţa unei autorităţi superioare lui. Faptul că omul modern nu mai acceptă vreo altă autoritate superioară lui este şi principala cauză a nefericirii lui. Dar asta e o teza care trebuie demonstrată ).
Astăzi, avem paşi legănaţi printre rafturile supermarketurilor şi ochi ce privesc pierdut în aglomeraţia traficului şi niciun fel de sens. Dacă cineva crede că viaţa lui are sens, îl provoc să îmi spună şi mie care e acesta. Dacă îmi va spune că e cariera sau vreun alt tip de dezvoltare personală, îi voi spune că ştiu numeroşi oameni care au ajuns pe culmi incredibil de înalte ale împlinirii de sine şi care recunoşteau că nu au găsit sensul. Dacă altcineva îmi va spune că sensul vieţii lui e să adune bani, pur şi simplu voi rîde de el, iar dacă altcineva îmi va spune că sensul vieţii lui sînt copiii, îi voi atrage atenţia asupra uneia dintre cele mai mari iluzii care îşi are originea în instinctul de reproducere.
Eu am ajuns mai demult la concluzia că dacă viaţa are vreun sens, atunci sensul acesteia nu poate fi dat de nimic ce face parte din viaţa asta, ci doar din ceva exterior ei. Afirmaţia mea era izvorîtă dintr-o naivitate logică copilărească, chiar dacă mai are şi azi un farmec asupra mea. În orice caz, nu ştiu exact ce aş putea să le răspund celor care spun că sensul vieţii este pur şi simplu viaţa însăşi (un fel de existenţialism franţuzesc).
Oricum ar fi şi care ar fi sensul vieţii, e un fapt că trăim într-o lume fără sens. Dacă am spus atîtea pînă acum, am vrut să fie doar o introducere pentru ipoteză a mea pe care sper să o pun în doar cîteva cuvinte. Anume, eu cred că artele şi divertismentul de larg consum încearcă azi să suplinească lipsa de sens a vieţii omului modern. Citim poveşti pentru că, transpunîndu-ne în ele, luăm pentru cîteva momente fericite parte la ceva cu sens. Dar e vorba doar de o degustare a sensului, doar ne ligem pe buze şi pe degete, pentru ca apoi, după ce am întors ultima pagină, să revenim la viaţa noastră fără sens şi căreia niciun narator omnipotent nu-i garantează finalul fericit sau nefericit. De fapt, natura însăşi a vieţilor noastre face conceptele de "final fericit" sau "final nefericit" să fie fie nişte simple metafore, pentru că finalul oricărei vieţi este pur şi simplu absurd. Ne plac filmele din acelaşi motiv, pentru că sînt secvenţe foarte concentrate de sens. Filmul este astăzi principala formă de divertisment, cred, şi nu reprezintă nimic altceva decît "gustări" de sens pe care le luăm zilnic sau săptămînal, fiecare după apetitul personal, şi prin care încercăm să ne astîmpărăm foamea sau setea de sens.
Unii cred că literatura a luat incredibila amploare pe care o are azi (şi filmele sînt tot literatură, numai că literatură transpusă în imagini şi, uneori, din acest motiv mult mai uşor digerabilă pentru omul modern care vrea să obţină totul cu cît mai puţin efort) doar datorită dezvoltării tehnologiei, cum ar fi tiparul, mai demult şi cinematografia, televiziunea mai recent. Dar astfel de judecăţi sînt cît se poate de superficiale. Realitatea e că astăzi poveştile sînt un surogat de sens pentru un om ce se trezeşte singur pe lume şi căruia i s-a dat o viaţă şi doar atît, adică fără un rol prescris, fără "instrucţiuni de folosire". Astăzi, se încearcă a se umple vidul de sens cu poveşti dintre care unele sînt artă veritabilă şi altele gunoi pur şi simplu, dar care toate îndeplinesc aceiaşi funcţie: sînt un fel de răcoritoare cu care omul modern încearcă să îşi astîmpere setea de sens ( cred că ştie toată lumea că răcoritoarele sînt băuturi create nu să astîmpere setea, ci să o stimuleze, pentru a creşte consumul şi a aduce cît mai mult profit -pentru sete, nimic nu e mai potrivit decît apa! ), dar care nu reuşesc niciodată să astîmpere această sete aşa cum o făcea mai demult apa limpede de izvor a unei lumi care ea însăşi avea sens deoarece Autorul ei nu fusese expediat cu totul din propria lui operă de artă.

PS: În niciun caz nu pledez pentru o întoarcere în premodernitate. Dar dacă faptul că aduc în discuţie anumite maladii produse de modernitate i-ar face pe unii să creadă că asta sugerez, treaba lor. Tot ce am vrut eu să fac a fost să încerc să ofer o explicaţie pentru apetitul extrem de crescut pe care îl avem astăzi, indiferent de vîrstă, pentru poveşti.

Hai sa ne uităm înspre fiinţă

Sîntem atît de apropiaţi de propria fiinţă încît am uitat de ea. Fiind, uităm că fiinţăm. Existînd, uităm de fiinţă. Nu am de gînd să mă apuc să filosofez despre fiinţă, pentru că nu aş fi în stare. Şi, în plus, a făcut-o atît de bine Heidegger (şi pe urmele lui, s-a descurcat binişor şi Noica al nostru), atît de bine încît nu va fi depăşit în restul de istorie rămas. Căci fiinţa, ca fiinţă, are un început şi, inevitabil, un sfîrşit. E adevărat, după sfîrşit e posibil un nou început, dar doar posibil, adică probabil, nu sigur! Cel puţin nu sigur în mod general, adică atotcuprinzător.
Revenind la fiinţă, aş vrea să aduc celor care vor avea ocazia să treacă peste aceste cuvinte, ocazia să fie cu adevărat fericiţi. Nu-i aşa că sînt din ce în ce mai puţine motive pentru noi, copiii modernităţii, să fim fericiţi? Modernitatea, prin ştiinţă şi tehnologie, ne-a dat confort dar ne-a lăsat din ce în ce mai puţin spaţiu pentru fericire. Ne-am obişnuit atît de bine să EXPLOATĂM fiinţa, încît am uitat să ne bucurăm de existenţă ca atare. La urma urmelor, asta e adevărata fericire, sau esenţa oricărei fericiri, numitorul comun al fericirlor: momentul în care realizezi că exişti. Dragostea, ca şi caz particular al fericirii, înseamnă reflectarea fiinţei tale în fiinţa altcuiva, amestec existenţial din care, după ce s-au amestecat, cele două esenţe se separă pentru a se contempla reciproc. Cu alte cuvinte, pentru a lua la cunoştinţă că există. Sînt fericit că exist atunci cînd ochii persoanei celui de lîngă mine mă privesc iubitor. Se poate însă ca la un moment dat ochii iubitori să dispară. Dragostea e cea mai la îndemînă şi cea mai gustoasă formă de fericire, e fericirea par excellence. Dar ce te faci cind nu mai ai dragoste, cind dragostea a fugit de lîngă tine şi te-a lăsat singur? Nu e cazul meu, dar mă gîndesc la cei al căror caz e! În absenţa dragostei îţi rămîne o singură alternativă, şi anume privirea pură, eliberată de detalii şi concret, a fiinţei înspre ea însăşi. Să presupunem că eşti într-un magazin unde există camere de supraveghere. În monitoarele amplasate prin tavan te poţi observa pe tine însuţi. La început eşti uşor surprins. Apoi, după primul moment de surpriză, faci un semn cu mîna pentru a te asigura că într-adevăr tu eşti acolo şi nu vreun impostor virtual sau vreo fantomă. De fapt, făcînd semn cu mîna, îţi faci semn ţie, îţi saluţi propria prezenţă, şi dacă ai suficientă prezenţă de spirit, realizezi că în acele scurte secunde eşti mai fericit. Eşti mai fericit pentru că existenţa ta, dublată în monitor, e astfel confirmată. Dar e o formă primitivă de confirmare, chiar dacă e intermediată de tehnologie de ultimă oră. Adevărata cofirmare vine din privirea pe care spiritul şi-o aruncă sieşi fără vreun mijlocitor extern. Să presupunem că merg pe stradă şi dintr-o dată sînt străfulgerat de gîndul că MERG PE STRADĂ, mai exact, EU MERG PE STRDADĂ. În acest gînd stă, de fapt, secretul fericirii! În momentul în care existenţa s-a dublat în conştiinţă, ea se reprezintă sieşi ca un miracol, ceea ce şi e în realitate, căci, după cum spuneam într-o intrare mai veche, faptul că exişti e cu adevărat miraculos (fireşte, într-un sens areligios, în spiritul definiţiei minunii care spune că minune e acel lucru care are probabilitate extrem de redusă pentru a se întîmpla). Mergînd pe stradă, eşti deodată ameţit de gîndul că mergi, şi atunci ai impresia că nu mai mergi, ci că ai început să pluteşti. Şi ce altceva e fericirea, dacă nu plutire?! Uitîndu-te în jur, chiar şi camera dezordonată în care scrii e transfigurată din senin de gîndul că EXISTĂ! Acest gînd e echivalentul climaxului din actul dragostei. Depresia mi se pare a fi o perdea care se pune între mine şi eu însumi şi care nu mă lasă să mai gîndesc gîndul că exist. Nu mai sînt fericit la gîndul că exist pentru că mă percep pe mine însumi ca pe un străin. E un altul care există, sau, mai rău, acest ceva care există. Pentru a fi electrificat de gîndul că exişti, e nevoie ca în prealabil să fii în termeni buni cu tine însuţi. De aceea, nu cred ca ce recomand eu aici e un tratament prea bun pentru depresie. Mă adresez aici nedepresivilor care au uitat însă să se bucure de viaţă aşa cum se bucură un vulcan care ţîşneşte înspre înalt şi acoperă totul cu fierbintele lui. Mă adresez, deci, omului modern în general. Celui care îşi trăieşte blazat secundele de existenţă, uitînd să stoarcă extazul potenţial al fiecareia, zăcînd pe o canapea în faţa televizorului, fiind blocat în trafic cu aerul condiţionat funcţionînd normal, mîncînd la un restaurant bun sau plecînd în vacanţă în Grecia sau spre altă destinaţie mai mult sau mai puţin exotică.