O bucată de carne pe asflat

Obişnuinţa mea de a mă privi din afară, în afară de excursiile în proximitatea fericirii pe care mi le prilejuieşte uneori, cum a fost în ultimul post, are şi dezavantajul de a mă proiecta în situaţii mai puţin înălţătoare. De exemplu, în urmă cu vreo două săptămîni, cînd era sa fiu omorît în timp ce conduceam liniştit pe un drum naţional, de un inconştient la volanul unui Logan care încerca să depăşească un tir pe care, evident, îl subestimase, mi-am făcut singur necrologul. Bunicul meu tocmai se externase din spital după o operaţie reuşită şi eu îl duceam acasă. Imediat după ce am frînat de la 130 la 30 kmh pentru a evita contactul frontal cu idiotul din faţa mea (trebuie să recunosc că am fost şi eu odată aproape exact în poziţia aceluiaşi tip de idiot, dar pe vremea aia aveam de două ori mai puţini cai putere şi de două ori mai multă nesăbuinţă), am şi văzut paginile din ziar care scriau despre "nefericitul accident în care a fost omorît un tînăr de 26 de ani care avea viaţa înainte şi bunicul lui care tocmai supravieţuise unei operaţii, dar care n-a avut destul noroc să supravieţuiască drumului de la spital pînă acasă" . Gîndurile astea n-au fost prilejuite de genul de imaturitate emoţională care ne-au făcut pe toţi la un moment dat să ne dorim să fim morţi ca să vedem cine ar plînge după noi, ci de întîlnirea frontală, la propriu, cu moartea. Mi-am văzut moartea cu ochii, ca să spun aşa, iar de aici pînă la a vizualiza paginile din ziar în care aceasta era relatată pentru divertismentul de zi cu zi al consumatorului de mass-media, n-a mai fost decît un singur pas pe care imaginaţia mea l-a făcut cu uşurinţă.
Dar ochiul meu care se plimbă liber în afara propriului corp mi-a arătat şi alte imagini terifiante, fără ca să fie motivat de vreo întîlnire cu moartea, ci pur şi simplu din cauza unei sensibilităţi cam prea aruncată în lume. Traversînd o stradă, mi-am închipuit cum ar fi să fiu lovit de o maşină. Statistic vorbind, faptul e destul de probabil, chiar dacă ne petrecem viaţa crezînd că pe noi nu ne poate atinge nimic rău, că necazurile grave sînt pentru ceilalţi. Cîte accidente nu se întîmplă în fiecare zi ? Cîţi oameni nu îşi sfîrşesc infinita aventură ca nişte cîini pe care nu dă nimeni doi bani? E doar o chestiune de luciditate să realizezi că tu însuţi ai putea fi unul dintre ei, ba chiar, dacă ai un tip de sensibilitate mai accentuat, aşa cum am eu, să resimţi ca pe un fel de nedreptate faptul că tu eşti încă în viaţă, în timp ce atîţia alţii nu au avut norocul ăsta. Aşadar, mergînd pe stradă vedeam prin ochii celor din jurul meu un trup imperfect de tînăr zăcînd inert în mijlocul străzii, după ce fusese lovit de un şofer a cărui zi sau viaţă fusese stricată din cauza asta, care acum era în stare de şoc pentru ca mai tîrziu să se trezească într-una de remuşcări dureroase, sau care doar făcea planuri despre cum să scape cu basma curată, deşi ştia şi el că nişte picături de sînge tot ar mai fi rămas pe ea. Mergînd pe stradă, mă vedeam prin ochii celor din jurul meu într-un scenariu a cărui exasperantă pendulare între probabilitate şi improbabilitate, ambele la fel de nedrepte, făcea tîmplele să-mi zvîcnească: o bucată de carne pe asfalt.

Despre tentaţia de a procrea

Mersul cu mijloacele de transport in comun are multe avantaje, avantaje pe care cei care merg doar cu maşinile personale nu le-au cunoscut niciodată sau le-au uitat de mult. Acum, nu concep deplasarea în afara confortului automobilului. După mine, dacă facem o ecuaţie simplă în care să luăm în calcul disconforul de a căuta loc de parcare oriunde se întîmplă să vrei să te duci, traficul infernal şi altele asemenea, e foarte posibil ca ecuaţia să dea cu minus sau rezultatul să fie zero. În orice caz, e o ecuaţie în care variabilele sînt foarte subiective, aşa că n-are rost să încerc să o universalizez.
Dar altceva voiam să spun. Principalul avantaj al mijloacelor de transport în comun e contactul uman, fără să mai pun la socoteală că nu trebuie să-ţi faci griji unde parchezi sau că atunci cînd autobuzul face 30 de minute de la o staţie la alta, îl poţi ruga frumos pe şofer să-ţi deschidă uşa. Însă nici asta nu voiam să spun, ci altceva. În autobuz sau tramvai sau orice altceva vezi oameni frumoşi şi oameni urîţi. E urît să vezi oameni urîţi, şi e frumos să vezi oameni frumoşi! Se poate oare închipui o afirmaţie mai banală şi, de ce nu, mai tautologică decît asta? Cu greu, probabil. Şi cu toate astea, ea are o substanţă şi încă una..substanţială!
Astăzi am văzut în autobuzul 122, aproape de Ghencea, o femeie deosebit de urîtă, care avea un copil deosebit de urît, o fetiţă. Urîţenia e mereu un specatcol dizgraţios, nu mai e nevoie să o spun (fără îndoială, eu însumi sînt un specatcol dizgraţios pentru acei oameni care mă găsesc urît, plecînd de la ideea, sau mai bine zis, sperînd în ideea că nu sînt urît în acel mod absolut care mă face un spectacol dizgraţios pentru absolut toată lumea). Cu toate astea, era ceva jalnic în urîţenia acelei mame şi a copilului ei. Probabil acest element nou (sentimentul de jale, de unde vine cuvîntul jalnic), se datora juxtapunerii celor două segmente: mamă-fiică, cauză şi efect, început şi continuare. Eu am trăit un sentiment de indignare, îmi venea să îi reproşez cu voce tare mamei că a avut nesimţirea să se reproducă : ea nu a ştia cît e de urîtă? Mai de mult, o prietenă, care nu e deloc urîtă, îmi spunea că ea nu vrea să aibă copii, deoarece nu vrea să se reproducă. Eu n-am crezut-o niciodată, şi s-a dovedit că nici ea nu se credea, deoarece la un moment dat s-a îndrăgostit şi acum doar aşteaptă momentul potrivit pentru a se reproduce. Explicaţia stă, cred eu, în minunea îndrăgostirii: să fii iubit, te face să te simţi frumos, adică demn de a te reproduce. La fel cum a nu fi iubit, te face să te simţi urît.
Bineînţeles, urîţenia e una dintre cele mai mari drame ale omenirii, ale existenţei în general, una pe care o ştiinţă ca estetica nu va putea niciodată să o abordeze adecvat, doarece problematica ei e incredibil de vastă. Nu încerc să minimalizez drama urîţeniei, de fapt, tocmai ea mă face să scriu. Urîţenia e, probabil, cel mai mare act de nedreptate care i s-a făcut vreodată omului! Dar asta e altă discuţie, una pe care mi-ar plăcea să o port într-o zi cu cineva, nu ştiu cu cine..
Şi totuşi (iată o afirmaţie pe care unii, grăbiţi, dintre aceia care se pricep doar la pus etichete, o vor cataloga ca pe o idee de extremă-dreapta): dacă mai puţini oameni urîţi ar ceda tentaţiei de a procrea, am avea o lume mai frumoasa!