Merry Santamas

I feel a bit international these days, so using an international language is only in accordance with this feeling I have. There was a time, pretty recently, when I could not imagine how the air in a foreign space, un espace etranger, feels like. I used to belive that if I were in another country my skin would be assaulted with a million of previously unknown sensations, my brain with thousands of millions of previously unthought thoughts. Of course, when I found myslelf in a foreign country for the first time, for a second or two everything seemed pretty alien to me. There was a sense of beauty (a social, artificial beauty, I am not, of course, reffering to the natural beauty, of which Romania lacks none) and order that was very new for someone coming from Romania.
Sure, I had seen foreign countries in movies, but in a movie you only have an indirect contact with reality, a contact that is always mediated by a story, be it news or a movie, so because of this very reason filtrated and altered, not to mention that is a contact which is limited only to one of the five senses. But after a short while you realize what you have always known: all places ar the same, the air is the same, the sun is the same, the dust or pavement you step on is the same, space has still three dimensions, people ar still human beings taking part in a universal human nature. Soon it comes as a dissapoiment and a relief at the same time that that radical difference you imagined before actual contact was only an illusion, like so many other ungrounded illusions you make.

But this is only an introduction, though I am wrong to call it an introduction, since it doesn't introduce anything, for this small thing I want to point out on this Christmas day. As it is, of course, obvious for everybody, Christmas is a name given to a holyday derived from the name of Jesus Christ, hence the name CHRISTmas. You would expect, given name, for Christ to be a more central figure in this holyday, of whom some claim has become nothing more but a comercial orgy, but I leave Christmas critique to others, for now, and I will only say something about the name Christmas. Of course, there is no need for me to say that the central figure of Christmas is not, paradoxically, Christ, but Santa. The movies, the comercials, the mainstream songs, the stories and the public cosmetics of the cities they all have as main motif the old man with white beard and red suit. And let us not forget that for Christmas absolutely no one is waitting for Christ to arrive in a cloud or in some other means of transportantion, but everybody is waitting for Santa to appear and spread his gifts, which, of course, makes Jesus Christ look very bad, because on this holyday, the aniversary of his birth, the day that bears His name, he is not spreading any gifts to all the children of the world, not does he do any other thing worthy of our attention, and admiration and love. Shortly put, Santa is the nice guy and has the leading role while Christ is not even reported missing. It is then a mere formality to state that the soul of Christmas, its actual essence, is Santa Claus, not Jesus Christ. Given this fact, it is only just, and again a mere formality, to suggest the changing of the name from Christmas to Santamas. The name Christmas no longer reflects the substance and the meaning of the holyday, if it ever did, and consequently is no longer valid as a name, because it is, simply put, a lie! Of course, the opposite is true for Santamas, using the same argumentation it is clear as daylight that this name should be the name of the day that is being celebrated today!

Therefore, I think that not other imaginable closing is better than this one: Ho, ho, ho and merry Santamas to all!

one poor picture

Sometimes, life is like a poorly taken black and white picture. When things are not clear, when shadows make ghostly appearences that make void any sense of reality, you might find yourself thinking : I wish I was in another picture-life, one with a totaly different setting and composition, one with more luminosity and more lovely colours!
When a picture is bad, the blame is on the one who took it or on the camera, never on the thing that is being captioned into the picture. If a life is poorly lived, it is most likely that the blame is not on the setting, on the sum of given elements that constitutes the infrastructure of a life, but on the one who lives it, who fails to put it into perspective and to make use of the proper tools in order to give it a form and a purpose.

This has not been said in order to make atonement for my poor looks that makes the picture look bad. No, it has been said simply because the picture, be it as poor as it is, needed a comment!

(taken in Rotterdam a few hours ago)

Buricul pamintului

Faptul ca istoria europeana, occidentala, a devenit la un moment dat punctul par excellence in jurul caruia a inceput sa graviteze, odata pentru totdeauna, incepind cu zorii filosofiei in Grecia antica, istoria universala, e un fapt pe care doar unul care nu stie despre ce e vorba se va gindi sa il nege. In acest sens, putem spune ca Europa e centrul lumii. Faptul ca stiinta moderna, care e, fara indoiala, cea mai interesanta dezvoltare a ratiunii umane, e un fenomen specific european nu vine decit sa cimenteze acest fapt. Odata cu uniunea europeana, Bruxelles a devenit capitala Europei, deci un fel de centru al Europei. Ca orice oras, Bruxellesul are si el un centru al lui. Tot ca in orice alt oras, acest centru poate fi discutabil, dar in orice caz, daca voi zice ca Grand Place e centrul orasului,nu va fi nimeni prea indignat de afirmatia mea, chiar daca ea s-ar putea dovedi nu tocmai exacta. Printr-un rationament logic elementar, ajungem la concluzia ca acest Grand Place este un fel de centru al lumii, ceea ma abiliteaza pe mine sa ma pot lauda ca mi-am petrecut seara asta in centrul lumii. Si ce mai centru! In filmuletul, pentru a carui calitate, fiind facut cu telefonul meu, cer ingaduinta, se poate simti ceva din atmosfera din Grand Place. Stind acolo am simtit ca lumea se invirte in jurul meu si ca eu sint punctul fix din univers care face miscarea posibila. Desigur, eram un punct fix destul de trist, pentru ca, in calitatea mea de punct fix, eram singur, in timp ce toate punctele miscatoare din jurul meu erau perechi! Muzica, luminile, oamenii, cladirile se amestecau toate pentru a crea un loc care pe drept cuvint ar putea fi numit centrul lumii! Acum, stiu ca orice loc unde se intimpla sa fie o fiinta umana constienta de sine e un centru al lumii la fel de bun, chiar daca se intimpla ca respectivul loc sa fie un sat netrecut pe harta de undeva din Moldova, in virtutea principiului care a facut posibila o doctrina ca solipsismul. Dar centrul lumii de care vorbesc eu acum, pe linga dimensiunea subiectiva, adica in afara de prezenta mea acolo, mai avea si elementele obiective pe care le-am enumerat inca de la inceput. Asadar, in seara asta eu am fost un buric al pamintului ceva mai legitim decit un badea Gheorghe de undeva din Oltenia sau Moldova. Traind acele momente in virful lumii, am incecat senzatia de satietate care vine dupa ce te-ai saturat de tot ce are lumea de oferit : senzatii tari si ameteli, placeri si dureri de cap. Senzatia asta de care vorbesc era, fara indoiala, autoindusa, pentru ca eu nu am gustat nimic din ce are de oferit lumea, sau aproape nimic. Si cu toate astea, fiind inconjurat de atitia oameni care, mi se parea evident, gustau fiecare din toate iar impreuna formau un tot care gustase tot, am trait senzatia ca lumea nu mai are niciun secret pentru mine, ca intr-un fel, chiar daca la mina a doua, imi vinduse toate marfurile ei iar eu ma dovedeam un client greu de satisfacut! Adica, in afara de ameteala voluptuoasa care poate veni de la lumini, de la muzica, de la oameni, de la diferite substante, ce iti mai poate oferi lumea, sau, inca si mai abrupt, ce iti mai poate oferi chiar centrul lumii? Raspunsul e un dezamagitor "nu mare lucru"! Am inteles inca odata, daca mai era nevoie, ca tot ce iti poate oferi lumea mai bun e o alta fiinta in prezenta careia golul absolut al lumii poate capata o forma si un continut, si ca lucrul asta se poate intimpla la fel de bine si de frumos in centrul lumii sau intr-un sat netrecut pe harta din Moldova!



Nota: scriu fara diacritice nu din lipsa de respect pentru cititor, ci din ratiuni tehnice, aceleasi care m-au facut ieri sa scriu in engleza.

Do you speak english?

This is a question I ask, firstly, myself: do you speak enough english to write in english? These days I find myself sorrounded by computers with french keyboards and, because of this simple fact, so alien to me, as alien as walking on the moon. With the risk of loosing those four readers I thought I had, I find myself making the strange decision to write in english. Anyway, I realize now that not even in english is writting easier on a french keyboard!

Do you speak english?, I ask a couple, a he and a she,sitting in front of me in a train beneath Brussels. I thought everybody speaks english in Brussels. I was partialy right, because this couple speaks english only partialy. But the very thought that I am interacting with total strangers in a foreing city makes me feel good and somehow proud of myself. I was probably thinking that if I am doing this, there is nothing I cannot do. Of course, I was wrong, but even so it made me feel good.

Half an hour before this underground encounter I was on the streets of Brussels with a friend and he was driving through the friday night busy traffic. No need to say that the way people drive in Brussels is in no way comparable to the way people drive in Bucuresti. No need to say that Brussels is a beautifull city especially at night. These are facts! What I want to say is something which is not a fact...
The traffic was slow and from the car I could see the people walking on the sidewalk. And they could see me. I was just one guy in one car in the middle of a million guys and a million cars, but even so some people were looking at ME. And there she was, this beautiful girl walking like she was the only beautiful girl in the universe and fully aware of this fact, for two long and delicious seconds looking at me like I was something worth looking at. In a moment I was assaulted with all those thoughts that hunted me first when i turned 13 and still hunt me in the present. Am I cute, am I ugly, or am I simply common? It may seem to be a stupid, childish question, but this is in fact an existential one. Ugliness is an existential category which is in no way less important than let us say goodnes. In fact, being ugly or beautiful becomes the first thing that matters in the way other people view us and relate to us. There may be other that come afterwards, like inteligence or goodnes, or their opposites, but our physical appearance is what creates that je ne sais quoi (to pay a tribute to french language, even though this keyboard is still killing me!) which determines the way we will attract or reject other people.
I find myself looking in the mirror and asking myself not wether I am good or bad but wether I am ugly or not. To state your own ugliness status is not an easy thing, given the high degree of subjectivity involved. In fact, every human being is built so as to perceive its own self as somehow attractive in a suffiecient measure as to not commit suicide. So looking in the mirror is no way to determine how beautiful you are! In this case what we do is creating mirrors of all those arround us. I see myself beautiful or ulgy according to the way I reflect myself in the eyes looking at me. But in this case too we have a problem, because different eyes look in different ways.
In those two seconds while the eyes of that beautiful girl from Brussels wehere upon me with an inviting spark in them that I saw or imagined, I felt pretty, as the famous song from West side story sings, but maybe I should say cute or gourgeous, because my english says that pretty is a word reserved for the girls. But in the next moment i remembered that somewhere in Bucuresti there is a girl which thinks I am so close to being pretty as I am close to being rich or famous, and, I don't know when, confused about how as well, this girl has gotten so deep into my heart that now I find it impossible to get her out. Given these two facts, suddenly all the cuteness that the eyes of that brusselian girl had bestowed upon me vanished into thin air and I found myself as ugly as a frog, almost smelling like one too.
I am still wandering how ugly I am, and I am doing this standing in front of every walking mirror around me. Of course, no one will stop loolking till he or she has found a mirror that creates a perfect image of an imperfect ego. Love is nothing more than two mirrors standing in front of each other and reflecting only the beauty after they have somehow found a way to cast all impurities into a sea of forgetfulness!

Dacă aş muri mîine

Dacă aş muri mîine mi-ar părea rău! Se putea spune ceva mai banal? Cred că şi unui cîine i-ar părea rău, numai să ştie ce e ăla un mîine, pentru că mîine e un lucru străin pentru un cîine.

Dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău pentru trei lucruri. În primul rînd mi-ar părea rău că sînt atîtea lucruri pe care nu am apucat să le ŞTIU. Să iau matematica, de exemplu. Din vina unui sistem educaţional defectuos şi a unor profesori fără vocaţie (dau şi eu vina pe cine pot!), pentru mine matematica a fost mereu doar un motiv de stres: trebuia să fac cumva să iau o notă acceptabilă! Mai tîrziu, am aflat că matematica nu a fost inventată pentru a da coşmaruri anumitor elevi, ci că ea, matematica, este expresia supremă a ce e mai frumos în univers, şi anume expresia ordinii şi raţiunii. Matematica este, în esenţă, o creaţie a spiritului omenesc şi tot spiritul omenesc e principalul ei teren de joacă. Ah, plăcerea de a demonstra o teoremă, de a rezolva o ecuaţie care seamana mai degrabă cu un text într-o limbă exotică decît cu o banală ecuaţie de gradul doi (de astea cred că mai ştiu să rezolv!)!!! Ştiu bine că n-o să am niciodată plăcerea asta, că un domeniu capital din marea de cunoaştere a lumii va rămîne pentru mine veşnic o mare virgină, dacă pot să zic aşa, deşi termenul se asociază în general cu păduri. Şi cîtă frustrare încerc doar la gîndul ăsta! fără a mai pune la socoteală celelalte domenii, în afara matematicii, care vor rămîne mereu virgine pentru mine! Tot aici aş adăuga gîndul că, dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău că nu am avut ocazia să scuip şi eu, în mod productiv, în această mare de cunoaştere! Simt că aş fi putut...

Dacă aş muri mîine, mi-ar mai părea rău că am murit fără să fi fost iubit! Bineînţeles, sînt persoane pe lumea asta care mă iubesc. Începînd cu mama şi terminînd cu colegele mele de birou care în ultimele zile îmi spun în fiecare zi că mă iubesc (şi pe care le salut, dacă vreuna dintre ele citeşte asta..), cred că aş putea face o listă destul de lungă cu persoanele care mă iubesc. Dar vorbesc aici de acea iubire care dă sensul vieţii! Sigur, m-au iubit şi "fete", şi am "iubit" şi eu fete, dar iubirea asta a mea a şchiopătat întotdeauna grav de cel puţin un picior! N-am iubit niciodată cu fiecare bucăţică din mine şi să fiu iubit înapoi în acelaşi fel! Orice s-ar spune, iubirea adevărată e condiţionată de reciprocitate! Altfel, iubirea e un foc care te arde doar pe tine riscînd să te transforme în cenuşă, în loc să fie un soare care te luminează şi te face să înfloreşti, aşa cum e iubirea care îţi e întoarsă. Experienţa dragostei dintre un bărbat şi o femeie e singura care poate da sensul unei vieţi şi a vieţii în general, depăşind frumuseţea cunoaşterii, deoarece dragostea, aşa cum s-a spus, are şi o funcţie de cunoaştere. Aşadar, dacă aş muri mîine, aş muri fără ca viaţa mea să îşi fi împlinit sensul, doarece iubirea m-a ocolit pînă acum cu o asemenea precizie, încît aş fi tentat să cred că toată matematica din lume nu are alt scop decît acela de a face ecuaţia iubirii să dea, atunci cind o variabilă sînt eu, zero.

Apoi, dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău că nu am avut un copil. Un om e cu adevărat un om doar atunci cînd are un copil! În copilul tău, e ceva din tine plus ceva nou. Un copil e actul suprem de creatie al unei fiinte umane, iar din punctul ăsta de vedere dorinţa de a avea un copil se confundă cu aceea de a creea ceva în general. Dar mai mult decît atît, numai reflectîndu-te într-un copil îţi poţi găsi cu adevărat locul în lume, pentru că numai aşa te poţi privi de afară în acel quasi-eu-însumi care e copilul! Mi-ar plăcea să pot merge odată pe plajă privind din urmă paşii mici ai copilului meu, fiind strivit de fericirea aflată în fiecare bucăţică de carne ce a lăsat acele urme, căci aceea ar fi greutatea dragostei pe care femeia pe care o iubesc mi-o poartă şi care, materializîndu-se într-o nouă fiinţă, se plimbă vioaie prin lume.

Dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău...

Zbor deasupra unui cuib de cuci

Recidivez în obiceiul meu discutabil de a împrumuta, de data asta fără niciun fel de ruşine, titluri celebre pe care mă..mulez, ca să folosesc un cuvînt ce trezeşte, datorită unei anume folosiri într-un context recent, numai gînduri frumoase.

Virtutea acestui titlu mie mi se pare că stă tocmai în remarcabilul lui potenţial de a se universaliza. Adică, văzut de la o distanţă suficientă, orice poate părea, deci fi, un cuib de cuci, astfel zborul deasupra unui cuib de cuci poate deveni zborul deasupra oicărui fel de cuib.
Din avion, nu mai faci distincţie între oameni şi cuci, iar toate lucrurile îţi apar în micimea lor pe care la sol, datorită proximităţii care îţi produce o ameţeală a percepţiei, tinzi să o uiţi. Simpla proximitate cu un lucru te face să îl vezi mai mare decît e în realitate, adică în acea realitate lucidă din avion, singura reală. De ce singura reală? Deoarece dacă o astfel de detaşare prin distanţă, lungimea ochiului, creează o perspectivă în care lucrurile ţi se par cu adevărat mici, înseamnă că această realitate trebuie recunoscută şi respectată ca atare!

Există lucruri, puţine, care nu ajung să se confunde cu masa omogenă de cuci de la sol, sînt acele lucruri pe care le iei cu tine, care sînt în tine, pe care puterea ochiului interior le ţine mereu vii în faţa ochiului minţii. Astfel, detaşarea de toate lucrurile apare deodată ca o iluzie la fel de reală ca iluzia că toate lucrurile sînt mari doar pentru că se întîmplă să fii lîngă ele. Aşadar, depărtarea de anumite lucruri, chiar dacă fizic posibilă, rămîne imposibilă într-o altă realitate care o depăşeşte cu mult în complexitate pe cea fizică.

Probabil singurul zbor care e cu adevărat deasupra unui cuib de cuci, adică acel zbor pentru care toate lucrurile sînt cuci în realitatea lor pentru cel ce le percepe, e acel zbor în care ai devenit tu însuţi un cuc, în care, adică, ai reuşit să faci un salt atît de departe de tine încît ai lăsat în fara ta toate lucrurile care erau în tine. Dezavantajul capital al acestui salt e că te duce pe tine însuţi atît de departe de tine, încît, prinvindu-te de sus, nu mai dai doi bani pe tine, şi, dacă s-ar întîmpla să te vezi prin vreo crăpătură, te-ai strivi cu indiferenţa cu care striveşti un gîndac. Cu alte cuvinte, preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru distanţarea absolută eşti tu însuţi. După mine, e un bilet de avion pe care nimeni nu şi-l poate permite sau pe care nimeni nu ar trebui să fie atît de naiv încît să creadă că şi-l poate permite.

Hai să

Hai să înmulţim cuvintele
Să lărgim fluviul discursului
Poate vom provoca o inundaţie de sens
Peste un pămînt ce cunoaşte doar retorica turnului Babel

Hai să spunem, fără rost, cuvinte
Şi după ele va veni sensul
Îl vor pune acolo cei ce le vor auzi
Căci îşi vor spune: trebuie să fie!

Hai să căutăm împreună dureri acceptabile
Plictisuri mai puţin greţoase
Hai să vedem dacă putem trăi şi altfel
Dacă ne e de ajuns o lume de cuvinte

Un soare pe zi

Nu e soare in fiecare zi, dar în fiecare zi ai nevoie de un soare pentru pentru a reuşi să te dai jos din pat. Să te trezeşti, nu e chiar aşa lucru uşor! Nu mă refer la momentul în care, din raţiuni pur organice, deschizi ochii, ci la momentul care vine imediat după, momentul în care priveşti în jur, prin ceaţa ochilor încă pe jumătate închişi. Privirea asta e mai importantă decît orice altă privire din restul zilei, pentru că ea e însoţită de o contemplare a zilei în întregul ei, ba chiar de o contemplare a vieţii în întregul ei. E momentul în care, în ciuda minţii încă pe jumătate adormită, eşti capabil de o luciditate pe care nu o vei mai atinge tot restul zilei. În momentul ăla ştii dacă ai pentru ce să trăieşti sau nu, dacă ai pentru ce să te dai jos din pat sau nu. Lîncezeala pînă la prînz îşi are originea, în parte, în faptul că nu există niciun motiv suficient de puternic pentru a te pune pe picioare. Sînt două tipuri de motive: unele pozitive şi altele negative. Cele negative sînt cel mai bine exempllificate de elevul care trebuie neapărat să se trezească la şapte fără un sfert pentru a nu întîrzia la şcoală, sau de femeia de 40 de ani care se trezeşte la 4 30 pentru a ajunge în partea cealaltă a oraşului la croitoria unde lucrează, asta după ce a pregătit micul dejun pentru soţul alcoolic şi s-a asigurat că acesta nu are băutură ascunsă pe undeva, deşi, ştie ea bine, el oricum va face rost de 2, 3 lei pentru a-şi astîmpăra setea care în cele din urmă îl va omorî. Dar, îşi spune el, nu murim toţi într-o zi? Aşa e, toţi murim într-o zi, astfel viziunea alcoolicului despre lume şi viaţă e pe deplin justificată. Asta dacă viaţa asta e tot ce avem! Pe alcoolic, ce îl trezeşte dimineaţa, motorul lui motivaţional, este tocmai setea. În cazul lui, ca şi în cazul altor dependenţi, avem de-aface cu un caz particular de motivaţie care e şi negativă şi pozitivă în acelaşi timp. Motivaţia pozitivă este aceea care te trezeşte cu mult înainte de a te trezi de fapt, pentru că o visezi. Un exemplu siropos dar fără îndoială cel mai bun, ar fi cel al proaspătului îndrăgostit care, din nu ştiu ce motiv, are o întîlnire matinală cu iubita lui. Dar chiar dacă întîlnirea e undeva pe seară, el tot se trezeşte dimineaţa luminat, electrizat, de puterea şi căldura acestei motivaţii. Acesta este soarele lui. În concluzie, nu ne interesează deloc prognoza meteo, cel mai important soare, acela care contează cu adevărat, este soarele subiectiv.
În momentele alea de radicală lucidiate matinală, cînd ochii nu s-au deschis încă bine, cînd ceaţa somnului încă persistă prin zonele centrale ale creierului, toţi facem eforturi disperate pentru a ne găsi un soare, pentru că fără un soare oarecare nu avem niciun motiv să ne dăm jos din pat. Da, chiar şi elevul care trebuie să ajungă la şcoală la prima oră se gîndeşte că poate azi colega lui cu plete blonde îi va zîmbi ceva mai convingător decît data trecută, şi acesta este soarele lui în ziua respectivă, acela care îl însoţeşte în timp ce ia micul dejun cu ochii mai mult închişi şi se îndreaptă spre autobuz doar în virtutea unei inerţii cîştigate în clasele anterioare.

Ca un drog

De la un răsărit de soare la un drog nu e o cale atît de lungă pe cît s-ar crede:ambele sînt capabile de a produce extaz, ambele produc dependenţă şi absenţa ambelor duce,în cele din urmă, la moarte. Un drog produce stări modificate de conştiinţă, la fel cum soarele, luminînd, te face să se simţi mai optimist (se pare că rata sinuciderilor e mai ridicată în ţările cu mai puţin soare) ceea ce se traduce tot într-o stare modificată de conştiinţă. Această serie de analogii forţate şi probabil de prost gust se termină în faţa unui fapt decisiv: soarele e gratis, pentru un drog trebuie să plăteşti, mai întîi cu bani, pentru ca în cele din urmă să ajungi să plăteşti preţul suprem, să te plăteşti pe tine însuţi, să te dai la schimb pentru iluzia de fericire. Un schimb deloc inteligent, dacă mă intrabă cineva pe mine. Dar oamenii fac atît de multe lucruri neinteligente în viaţă! S-ar zice că inteligenţa e un bun accesoriu pentru fiinţa umană, unul la care apelează doar în situaţii excepţionale, cum ar fi un examen sau anumite atribuţii solicitante la locul de muncă, în timp ce în cea mai mare parte a vieţii face abstracţie de ea.
Toata povestea asta s-ar putea reduce la: ce e natural e sănătos, ce e artificial te va omorî în cele din urmă! De aici rezulcă că problema crucială pe care trebuie să ne-o punem e: ce e natural şi ce e artificial ? O definiţie naivă ar putea fi: e natural ceea ce nu am făcut noi! Cu alte cuvinte, e natural tot ce e nu ţine de vreun proiect uman.
Mă trezesc trăind o stare modificată de conştiinţă, una în care nu mai mă recunosc. Întregul metabolism pare să fi suferit o modificare serioasă. În prezenţa soarelui meu sau a drogului meu (fapt încă nedecis) sînt ca cel îngheţat care e încălzit de soare sau ca drogatul în sevraj care îşi ia doza. Sînt nevoit să recunosc: sînt dependent! Însă, orice ar zice specialiştii, recunoaşterea depedenţei nu e deloc primul pas înspre vindecare, ci tocmai asumarea condiţiei de dependent, identificarea cu ea, renunţarea la orice speranţă că s-ar putea să nu fii depdendent. Vindecarea e cu totul altceva! Întrebarea vitală pe care trebuie să mi-o pun acum e dacă sînt dependent de un drog sau de un soare. Dacă e drog, trebuie să încep urgent o cură de dezintoxicare, pînă nu ajung să plătesc preţul suprem, după ce mi-am irosit, inutil, toate resursele. Dacă sînt dependent de soare, singura problemă e să găsesc o cale să nu mor de frig în nopţile astea lungi de iarnă, căci va veni cu siguranţă şi ziua, cînd soarele va face dragoste cu mine!
Întrebarea existenţială prin excelenţă: în ce măsură sînt creatorul a ceea ce m-a făcut dependent?

Ca un rasarit de soare

Dragostea
Trebuie să fie
Ca un rasarit de soare

La fel de firesc ca ploia
Trebuie sa cadă
Dragostea

Te-ai trezit vreodată rugîndu-te de cer să plouă?
Ai realizat atunci cît eşti de ridicol
Dar asta nu ţi-a astîmpărat setea

Şi-ai plecat, cu umerii lăsaţi, plîngînd

Ştiai că s-a spus : nu treziţi dragostea pînă nu vine ea
Dar acum nu mai ştii nimic
Nu mai ştii dacă tu ai trezit-o pe ea sau ea pe tine

Te-ai trezit încălzit de un soare
Care apoi a vrut să-şi ia razele înapoi
Lăsîndu-te ciuruit

Te-ai trezit cerşind
Razele soarelui
Asta nu e dragoste, căci dragostea nu se cerşeşte
Dragostea asta care nu e ca un rasărit de soare
Oferindu-se pilelii tale, făcînd-o să fiarbă
Nu e deloc dragoste

Despre tentaţia de a procrea

Mersul cu mijloacele de transport in comun are multe avantaje, avantaje pe care cei care merg doar cu maşinile personale nu le-au cunoscut niciodată sau le-au uitat de mult. Acum, nu concep deplasarea în afara confortului automobilului. După mine, dacă facem o ecuaţie simplă în care să luăm în calcul disconforul de a căuta loc de parcare oriunde se întîmplă să vrei să te duci, traficul infernal şi altele asemenea, e foarte posibil ca ecuaţia să dea cu minus sau rezultatul să fie zero. În orice caz, e o ecuaţie în care variabilele sînt foarte subiective, aşa că n-are rost să încerc să o universalizez.
Dar altceva voiam să spun. Principalul avantaj al mijloacelor de transport în comun e contactul uman, fără să mai pun la socoteală că nu trebuie să-ţi faci griji unde parchezi sau că atunci cînd autobuzul face 30 de minute de la o staţie la alta, îl poţi ruga frumos pe şofer să-ţi deschidă uşa. Însă nici asta nu voiam să spun, ci altceva. În autobuz sau tramvai sau orice altceva vezi oameni frumoşi şi oameni urîţi. E urît să vezi oameni urîţi, şi e frumos să vezi oameni frumoşi! Se poate oare închipui o afirmaţie mai banală şi, de ce nu, mai tautologică decît asta? Cu greu, probabil. Şi cu toate astea, ea are o substanţă şi încă una..substanţială!
Astăzi am văzut în autobuzul 122, aproape de Ghencea, o femeie deosebit de urîtă, care avea un copil deosebit de urît, o fetiţă. Urîţenia e mereu un specatcol dizgraţios, nu mai e nevoie să o spun (fără îndoială, eu însumi sînt un specatcol dizgraţios pentru acei oameni care mă găsesc urît, plecînd de la ideea, sau mai bine zis, sperînd în ideea că nu sînt urît în acel mod absolut care mă face un spectacol dizgraţios pentru absolut toată lumea). Cu toate astea, era ceva jalnic în urîţenia acelei mame şi a copilului ei. Probabil acest element nou (sentimentul de jale, de unde vine cuvîntul jalnic), se datora juxtapunerii celor două segmente: mamă-fiică, cauză şi efect, început şi continuare. Eu am trăit un sentiment de indignare, îmi venea să îi reproşez cu voce tare mamei că a avut nesimţirea să se reproducă : ea nu a ştia cît e de urîtă? Mai de mult, o prietenă, care nu e deloc urîtă, îmi spunea că ea nu vrea să aibă copii, deoarece nu vrea să se reproducă. Eu n-am crezut-o niciodată, şi s-a dovedit că nici ea nu se credea, deoarece la un moment dat s-a îndrăgostit şi acum doar aşteaptă momentul potrivit pentru a se reproduce. Explicaţia stă, cred eu, în minunea îndrăgostirii: să fii iubit, te face să te simţi frumos, adică demn de a te reproduce. La fel cum a nu fi iubit, te face să te simţi urît.
Bineînţeles, urîţenia e una dintre cele mai mari drame ale omenirii, ale existenţei în general, una pe care o ştiinţă ca estetica nu va putea niciodată să o abordeze adecvat, doarece problematica ei e incredibil de vastă. Nu încerc să minimalizez drama urîţeniei, de fapt, tocmai ea mă face să scriu. Urîţenia e, probabil, cel mai mare act de nedreptate care i s-a făcut vreodată omului! Dar asta e altă discuţie, una pe care mi-ar plăcea să o port într-o zi cu cineva, nu ştiu cu cine..
Şi totuşi (iată o afirmaţie pe care unii, grăbiţi, dintre aceia care se pricep doar la pus etichete, o vor cataloga ca pe o idee de extremă-dreapta): dacă mai puţini oameni urîţi ar ceda tentaţiei de a procrea, am avea o lume mai frumoasa!

Despre neajunsul de a te fi născut unde nu trebuie

Cioran nu se va supăra pe mine pentru că i-am furat un pic titlul (e a doua oara cînd fur un titlu;îmi dau seama că nu fac asta din lipsă de inspiraţie, ci din dorinţa de a-mi lipi propriile gînduri de ceva celebru- O,tu inimă, ale cărei căi sînt dincolo de înţelegerea mea, ale cărei forţe dincolo de puterile mele! )

Citeam azi undeva despre nişte manuscrise de-ale lui Cioran, descoperite de o femeie care făcea curat (pînă şi în moarte misoginismul lui Cioran îşi găseşte confirmarea şi împlinirea: sînt absolut sigur că s-ar fi întors în mormînt dacă manuscrisele respective ar fi fost găsite de un bărbat care făcea curat!). Respectevele manuscrise au fost obiect de litigiu între firma de curăţenie unde lucra femeia respectivă şi Universitatea din Paris, care pretindea că are drepturi asupra manuscriselor lui Cioran. Instanţa, însă, a decis conform principiului : "ce găseşti al tău să fie".

Printre manuscrisele respective se aflau si trei versiuni de manuscris ale hit-ului cioranian (dacă stau să mă gîndesc, toate cuvintele lui Cioran au fost "hit"uri, dar asta e altă discuţie) Despre neajunsul de a te fi născut

Pe lîngă impietatea de a folosi titlul lui Cioran ca schelă pentru titlul meu, o să mai comit una încă şi mai mare, anume aceea de a completa cu o idee a mea. Şi îndrăznesc să fac asta pentru un motiv simplu: sînt profund încredinţat că Cioran nu e undeva în Cer privind în jos, cum la fel de încredinţat sînt că nu e nici in Iad privind în sus!

Iată teza mea: neajunsul nu e acela de a te fi născut, căci acest lucru, departe de a fi un neajuns, e o adevărată minune (pentru o dezvoltare ameţitoare a acestei idei, caută textul meu despre ameţeala metafizică, undeva în blogul ăsta). Ci neajunsul e acela de a te fi născut aici. Prin aici, înţeleg această lume care, departe de a fi cea mai bună dintre toate lumile posibile (şi dacă într-o seară, de curînd, am fost tentat să-i dau dreptate lui Leibniz, acum revin şi îi arunc o anatema veşnică şi sper să se răsucească în mormînt!), este, fără doar şi poate, cea mai rea dintre toate lumile posibile. Şi este cea mai rea, pentru că atunci cînd răul a trecut din potenţial în actual, a luat cea mai gravă formă a lui! Această observaţie o fac numai pentru cei care îşi fac probleme metafizice. Pentru ceilalţi, tot textul meu e superfluu, pentru că, în momentele noastre de luciditate, toţi ne dăm seama de acest lucru! Şi cu toate astea, IUBIM lumea asta! Dar o iubim doar pentru că, printre ruinele ei, intuim posibilitatea unei lumi mai bune! Iată de ce îndrăznesc să zic, dezlipindu-mă de Cioran, fie-i tărîna uşoară şi sufletul muritor odihnit : despre neajunsul de a te fi născut AICI!

Spiralele fatalităţii

În poza de mai sus nu sînt eu, ci "ceva" care mă conţinea pe mine, cel de acum, ca fatalitate, ca inevitabil.
Controversa în jurul libertăţii ţine de cînd se gîndeşte, aşa că nu am de gînd să încerc să o termin eu, să o duc la o concluzie (de altfel, foarte bine spunea cineva: concluziile sînt pentru proşti! )
Ce vreau eu sa fac, în stilul liric-delirant care m-a consacrat (de fapt, nu m-a consacrat nimic deocamdată, aşa că ce am zis mai devreme e egal cu zero!), e să spun un lucru sau două despre iluzia libertăţii.
Sînt momente în care te trezeşti parcă mai sus cu un nivel decît tine însuţi, şi atunci îţi dai seama că locul în care te afli acum era "predestinat", că nu puteai să fii în altă parte. De altfel, acest fel de privire retrospectivă suferă şi el de ceea ce am putea numi iluzia-drumului-deja-parcurs, care, tocmai din motivul că a fost parcurs, ni se pare ca trebuia neapărat parcurs. În realitate, libertatea e mereu acolo, undeva în umbră, o forţă discretă, o eminenţă cenuşie care se ascunde în faldurile fenomenelor care, doar pentru că sînt vizibile, sînt creditate cu producerea realităţii. Privind înapoi, ne apucă ameţeala drumului deja parcurs. Dacă poziţia în care ne aflăm ne face fericiţi, ameţeala aceasta ia forma euforiei, dacă, în schimb, am ajuns într-un loc în care viaţa devine o alternativă la fel de bună ca şi moartea, atunci ameţeala-drumului-deja-parcurs ia o formă de greaţă, una care ne face să vrem să vomităm, se ne vomităm, să împroscăm realitatea cu bucăţile de realitate pe care nu am putut să le digerăm.

Înaintînd în chestia asta pe care o numim, în lisă de un cuvînt mai bun, viaţă, ne trezim, inevitabil, într-o scară spiralată care, avînd ca destin inevitabil moartea, puţin cîte puţin, e, fatal, a fatalităţii. Indiferent dacă treapta pe care stai acum e moale ca o canapea de sultan, sau la fel de inconfortabilă ca un pat de cuie încinse apreciat de virtuoşii autoflagelării, privind înapoi te apucă ameţeala unei spirale deja parcurse, care te face ori să vrei să o iei în jos, ori să zbori înspre un sus existent încă doar ca potenţial, deci spre un nicăieri virtual.

Evoluţie

Ni se dă o lume. E vorba de lumea noastră şi de fapt noi sîntem cei care sîntem daţi ei, dar invit la o perspectivă asupra lumii pentru care e foarte potrivită afirmaţia „ni se dă o lume”. Să priveşti cu adevărat lumea nu e aşa de uşor pe cît s-ar crede. Făcînd parte din ea, e aproape imposibil să obţii o perspectivă asupra lumii, aşa cum ai o perspectivă asupra unui peisaj. Cei care nu cred în Dumnezeu, care, doar El, fiind în afara lumii, poate avea o astfel de perspectivă panoramică asupra ei, neagă şi posibilitatea oricărei perspective abolute fiind, din acest motiv simplu, relativişti.
Unul dintre puţinele lucruri pe care le ştiu cu certitudine e ca eu nu sînt Dumnezeu. O implicaţie directă a acestui fapt e că o perspectivă absolută asupra lumii îmi e imposibilă. Făcînd parte din lume, văd întotdeauna doar colţuri ale ei. Colţuri şi umbre. Umbre ale unor lucruri peste umbre ale altor lucruri. Umbre ale umbrelor. E atît de greu să înţelegi, să încorporezi un astfel de adevăr, încît eu, chiar în momentul în care scriu lucrurile astea, nu le cred cu adevărat sau le minimalizez importanţa. Faptul că ştiu lucrurile astea, nu mă împiedică să cred, aproape tot timpul, că lumea e aşa cum o văd eu. Pretenţia la obiectivitate a subiectivităţii e una dintre forţele fundamentale ale Universului, şi ar trebui pusă lîngă gravitaţie şi celelalte forţe slabe şi tari care ţin Universul închegat în el însuşi. De aici, tot felul de iluzii. Una dintre cele mai răspindite este aceea că „eu am întotdeauna dreptate”, cînd, ţinînd cont de cele spuse, eu nu am aproape niciodată dreptate. Sau, în orice caz, nu am niciodată dreptate în totalitate.
Tot o iluzie este ceea ce în general este numit ştiinţă. Nu sînt un sceptic sau agnostic radical, nu neg posibilitatea ştiinţei în general sau a ştiinţelor particulare (naturale, sociale etc). La urma urmelor, cine sînt eu ca să neg ceva pe lumea asta? Singurul lucru pe care pot să îl neg cu adevărat ar fi, eventual, eu însumi, adică viaţa mea.
O să spun ceva pentru cei care nu vor sa audă, celor care au urechi doar pentru „adevărurile ştiinţifice”, adică pentru acele adevăruri relative. Multe minţi sănătoase, de fapt, toate minţile sănătoase au admis următorul lucru de bun simţ : cunoaştearea umană nu poate avea niciodată o consecinţă atît de abolută ca negarea existenţei lui Dumnezeu, s-a recunoscut, adică, imposibilitatea unei dovezi pro sau contra existenţei lui Dumnezeu. A, dovezi sint posibile, dar DOVADA, în sensul a ceva ce impune ca obligatorie credinţa sau necredinţa în Dumnezeu, nu e posibilă!

Dar Evoluţia, ce facem cu Evoluţia ? Nu ne spune evoluţia de unde venim de fapt, că „ne tragem din maimuţă” ? Nu e evoluţia vocea ştiinţei care ne spune un adevăr ultim despre existenţă ? Aşa pare să fie, numai că se uită un lucru simplu dar esenţial, pe care am încercat să-l introduc mai devreme. Militantismul antiteist al unui Dawkins are „mica” vină de a fi cu totul neştiinţific, deşi se crede “ştiinţifizat,,, asta dearece încearcă să impună un adevăr absolut! Un adevăr absolut despre totalitatea, finalitatea ultimă a Universului. Ceea ce uită Dawkins şi toţi cei care se grăbesc să anunţe, pe baza „dovezilor evoluţiei” şi a „evoluţiei dovedite” (cu privire la „gradul de dovedire” a teoriei evoluţiei e o întreagă discuţie pe care, din păcate, nu mă simt acum pregătit să o am nici măcar cu mine însumi-sper ca într-o zi să fi aflat mai multe lucruri pentru putea a purta discuţia asta cu mine şi, de ce nu?, şi cu alţii!”), că „nu există Dumnezeu”, e că în momentul în care au optat pentru ştiinţă ca sursă de cunoaştere, au optat pentru o perspectivă intra-mundană, una care n-o să poată niciodată să le arate Universul în toată frumuseţea lui grandioasă, una pe care numai un ochi de zeu ar putea să o vadă!
În momentul în care înţelegi lucrul acesta, limba ar trebui să ţi lipeasca de cerul gurii, sau să se prindă între dinţi, sau, mă rog, ceva în registrul ăsta, atunci cînd vrei să anunţi că nu există Dumnezeu! Acum se înţelege mai bine şi de ce „nebunul zice în inima lui: nu există Dumnezeu”!
Eu nu aş zice despre toţi cei care zic că nu există Dumnezeu că sînt nebuni, dar aş zice că sînt foarte puţin modeşti, că lipsa lor de modestie, în situaţia asta, e atît de mare, încît ajunge să contrazică flagrant ce au ei mai uman, adică raţiunea! Cam acelaşi lucru cu ce zice Biblia, dacă stau să mă gîndesc bine! În orice caz, măcar am încercat să evit cuvîntul respectiv, nu mă poate acuza nimeni de rea-voinţă!

Iubito

Iubito, de ce te-ai ascuns?
De ce în ceaţă, fără să-ţi pese de mine, corpul făcut din cea mai dulce pre-carne ţi-ai pus ?

Sînt spectator al neputinţei mele
De la scuipaţii de puşcăriaş de pe terenul de sport, doar din cînd în cînd îmi ridic capul spre stele

Iubito, de ce nu te găsesc ?
Doar de dragul rimei o spun: oare ce păcate mortale făcute în anii din urmă sînt pus să plătesc ?

Iubito, cînd o să apari?
Căci fără tine, o ştiu din ce în ce mai bine, chiar şi cei mai dulci struguri din lume sînt amari!


Hai cu mine

Hai cu mine
Unde se naşte iubirea
Acolo se vede cel mai bine din ce fel de material e fabricată firea

Vreau să te duc
În Utopia cea mai mare
În faţa căreia păleşte brave new world şi chiar cetatea soare

Calea într-acolo
O ghicim din ochii ce dau ocol trupului
Iar mai apoi de la spirit care, provocat mintal, face fără ruşine curte duhului

Hai cu mine acolo unde dragostea moare
S-ar putea să-l găsim cu greu, dar te asigur că e vorba de un loc sub soare



Moartea

Pluteşte în aer
Se loveşte de toţi pereţii fiinţei
Răsună un ecou mut
De la care ne dor urechile

Liniştea de moarte
Liniştea morţii
Moartea liniştii
Cînd ecoul surd al morţii se face auzit

Swan song

All the words I know I have called in my service

To make me a swan song

All the useless words of the world I have called in my service

To watch me go down when it all goes terrible wrong




I want to make Shakespeare's best

Look bad when put to mine next

Or die, or better yet, get unborned, make my mother think twice before deliver

This has to be the final test



An illiterate that faces the abys

Summoning language to make his way straight, to dig him some tunnels

Through the walls that for so long have kept life away

Cause just before he goes, he wants to fully be alive, for just one day


Exalting myself above the highest peak of reason

Conjuring the thought to bow down before me

I need to grow taller than my poor, wretched body

There is no other way to really come to be


A hole must be made in this prison of meat

For one breath of fresh air I would give my last beat


Come out, though you smell like death

Come out, start to live

Come out, said he crying

Come out, stop confusing living with dying!


This pointless hymn is not mine

It's the swan dying in me that cries


What has been ever solved by speaking?

When have words conquered anything ?

From where the faith in making phrases?

It's all been said before, the world is still a mess!


Hey, stupid swan, stop singing!

Can't you see there are no ears for you?

Just die already, and let me get some sleeping

It's getting late and I am sick and tired too!


This neverending nonsense

These words just would not stop!

I'm so under the bad illusion

That talk can make me have a chance


What sort of magic do I think I master?

It will take millions of years to make a word move something

Stop flowing words already, do it faster!

Before you find yourself exhausted, bleeding, dying in the morning


I will not stop, I need to sing

It makes my heartache ache less

My song some little bits of happiness eventualy will bring

And you will thank me then, when you're no longer hopeless



Oh dear, poor, naive swan

You know you're dying, so why the happy-bitter song ?

It should be bitter-dark, or should not be at all!

I'm loosing it already, cause now I'm quarelling within myself



A timid voice, from deep, the basement or my being's core

Has lost it's faith in language, because the words it utterd were only dust under the giant Shakespeare foot

It's the swan crying : let me speak now and I will say no more

If you are lucky, you will one day fall in love, and love will fall in love with you, cause only love that goes both ways is truth


A sad look in the mirror

The swan was dead

She finally had went to bed

But she had made of me an warrior

the ungiven gift

You are my gift
For which I am not fit
A running, restless soul
Quite ready to abhor

A gloomy, darkened day is here
The sun is way up high, behind the clouds
But even so, hope always remains near
Or else I would not want to be around

În fiecare joi e soare

Vremea are căile ei nebănuite
Doar probabilitatea le mai bănuie
De unde certitudini, cînd totul e relativ?
Nimeni nu poate desena căile vîntului

Joi o să fie soare
Zisese ea
Iar el îşi închipuise
Naiv
Că nu probabilitatea
Ci joia
Făcea soarele să răsară

Vremea
E capricioasă ca vremurile
Singura ei virtute
E capriciul
De unde credinţa în minunea unui soare etern
Atunci?

În el
Geneza unei certitudini
Se înfiripase
Într-o zi
Joi

În el
Joi devenise
Dovada că o porgnoză meteo absolută
Era posibilă
Pentru el
În fiecare joi era soare
În fiecare joi e soare

Într-o lume împărţită
În zile, oameni, idei
Printre insule de absoluturi
Certîndu-se între ele pentru supremaţie
Plutea
Înspre unul unei joi



Pînă cînd
Joi şi-a născut propriul soare
Răsărit din ea
Un soare propriu
Esenţa zilei era senină
Toţi norii deveneau transparenţi
Inutili
Joi

I’m here to stay
Said the sun
Looking around
And all was gay

Limbile se uniseră
Pentru că unele lucruri
Pur şi simplu sună mai bine în engleză
Zisese ea, în treacăt

Şi de atunci
Prognoza vremii
N-a mai fost niciodată la fel
Între probabilităţi
Îşi făcuse loc absolutul
Unui soare de joi

Chiar dacă…
În generozitatea lui
Soarele lumina
Cu seninătate
Şi alte zile

Chiar dacă…
Lumina lui pentru alţii
Era un soare cu dinţi pentru el

Chiar dacă
Soarele ardea, îmbătrînea, murea
Lumina lui avea
În ciuda fiecărui nou an
Prospeţimea adolescenţei
Strălucirea trecînd triumfătoare
Prin sticlă
(La mulţi ani!)



Chiar dacă soarele îşi păstra căldura pentru alte zile
Lumina lui era destul combusitibil
Pentru o naivă fotosinteză a speranţei

Iar el, soarele, dădu neputincios din umeri:
Chiar dacă m-aş îmbrăca într-un sac
Razele mele ar lumina-n prejur

Dilema unui deţinut
Cînd singura libertate e aceea de a ucide

De azi inainte

De azi inainte intrăm în rîndul lumii. Nu eu şi cu tine, cel care citeşti, ci eu şi cu blogul meu. Pentru ca lumea are mania numărătorii şi pentru ca eu m-am săturat să cred că sînt doar doar două persoane care îmi citesc efuziunile lirice, cînd de fapt, probabil, sînt patru, m-am înscris pe trafic.ro, tocmai pentru a demonstra că sînt patru şi nu doi, cititorii mei!

Tot de azi înainte îmi propun şi eu să cresc, altfel decît copacul retardat din poezie. Poate nu e prea tîrziu. O sa-mi iau nişte ghete rupte anul asta, o să stau cu picioarele prin zapada, o să iau toate bălţile la rînd, poate cresc şi eu mai drept, mai sus!

De azi înainte îmi propun să fiu mai cu capul în nori. Şi ce dacă o să-mi rup gîtul ?!!!

Posibilitatea unei insule (titlu plagiat)

Eşti aici

Respirînd acelaşi aer cu mine

Dar nu-ţi simt căldura respiraţiei

Nici parfumul

Eşti aici, împărţind un spaţiu comun

Dar nu eşti cu mine

Nu ne-am intîlnit de fapt



Frumuseţea ta mă încălzeşte de la distanţă

Eşti frumoasă

Nu eşti cea mai frumoasă din lume

Eşti pur şi simplu frumoasă

Frumuseţea ta mă doare

Eşti un fruct negustat



Eşti frumoasă şi eşti aici

Dar nu cu mine



Dacă aş putea

Aş face o minune

O insulă doar pentru doi

Insula ar fi pretextul

Pentru noi doi

Acolo aş fi, în sfîrşit

Cu tine

Ai putea să alergi

Printre palmieri

Dar ai fi tot cu mine

Aici, aproape, mi-eşti departe

Acolo, departe, mi-ai fi mereu aproape



Şi acolo ai fi cea mai frumoasă din lume

Fantoma unui ideal

Unei veşnice potenţialităţi

Materializîndu-se din senin

Nu m-ar mai speria


Minunea asta

Ar eterniza vremelnicul

Chiar pentru trei zile numai

Acolo, te-aş respira numai pe tine

Odată cu mirosul florilor

De care n-am auzit vreodată



O minune, o insulă

Un copil naiv care şi le închipuie

Un suflet retardat, poate

Un bărbat sărac

Un copac

Care n-a crescut cum trebuie