Si bărbaţii plîng

"Şi bogaţii plîng" era titlul unei cărţi pe care nu am citit-o niciodată, în primul rînd pentru că nu m-a interesat niciodată ce fac bogaţii, şi în al doilea rînd pentru că nasul meu, în care am încredere, îmi spunea că e literatură de mîna a doua şi că nu merită să-mi pierd vremea.

E adevărat că şi bogaţii plîng, orice ar însemna asta, dar mai nimerit mi se pare să ne întrebăm dacă şi bărbaţii plîng. Din cauza unui stereotip cultural perpetuat peste milenii, astăzi ne aşteptăm ca bărbatul să nu plîngă deloc sau, în orice caz, să plîngă mai puţin decît femeia. Doar în situaţii extreme. Cînd moare mama cuiva, sau cînd pierde echipa unui microbist, de exemplu. În rest, în situaţii mai puţin critice, care nu impun neapărat vărsarea de lacrimi, de la un bărbat se aşteaptă să nu plîngă. Mă întreb de ce. Dacă aş analiza sistemul fiziologic responsabil cu producerea lacrimilor la bărbaţi, aş observa că nu diferă cu nimic de al femeilor. Deci din punct de vedere fiziologic, diferenţa dintre bărbaţi şi femei în ale plînsului nu se justifică. Rămîn factorii culturali. Femeia e delicată şi slabă, bărbatul e puternic şi mai "din topor". Ea poate să plîngă pentru că plînsul e în acord cu specificul naturii ei delicate şi firave, el nu, pentru că asta ar însemna că face abstracţie de masculinitatea lui şi se plasează în spaţiul feminităţii. Probabil aşa gîndesc unii. Alţii poate nu îşi dau seama că gîndesc aşa, dar se comportă ca şi cum ar gîndi aşa.
Astăzi, în era metrosexualului, adică în era în care bărbatul intră din ce în ce mai mult în sfera feminităţii, e oare plînsul mai acceptabil? Mă îndoiesc. Probabil pentru unii care s-au feminizat atît de mult încît şi-au schimbat cu totul identitatea sexuală.
Încerc să gîndesc cu mintea mea care ar fi motivele pentru care bărbatului nu i se dă voie să plîngă la fel de mult ca femeia, dar nu ajung nicăieri. Mă blochez în propria mea experienţă. Eu plîng. Nu sînt bogat, dar sînt bărbat. Şi plîng. Cel mai frecvent plîng la cîte un film. Dar plîng şi fără motiv. Adică fără vreun motiv din exterior. Plîng doar cînd mă plimb prin mine însumi sau cu mine însumi prin lume. Cred că filmul care mi-a stors cele mai multe lacrimi a fost Hotel Rwanda. Îmi amintesc că după ce s-a termiant filmul arătam ca după o experienţă traumatizantă, ca după o săptămînă de plîns. Am plîns şi la filme mai siropoase, cum ar fi Sweet November,dar nu aşa de mult. Cred Hotel Rwuanda m-a stors de lacrimi pentru că în el se vede limpede în ce fel de lume trăim, o lume care nu e deloc roz, o lume în care suferinţa e constanta şi superlativul.
Plîngînd, mă identificam cu suferinţa lumii, iar lacrimile mele, ca ploaia de care scriam altă dată, mă aduceau în rezonanţă morală cu lumea, chiar dacă nu rezolvau nimic. Plîngînd, mă plasez în singurul spaţiu în care existenţa în lumea asta e justificată. Plîngînd, faci singurul lucru de care nu poate să-ţi fie ruşine cînd te uiţi în ochii celui mai nenorocit om de pe pămînt.
Eu, spre deosebire de cei care au impus stereotipul cultural care identifică plînsul cu feminitatea, cred că plînsul e caracteristica unei fiinţe puternice, unei fiinţe în stare să privească lumea în ochi, căci nu poţi privi lumea în ochi fără ca propriii tăi ochi să se umple de lacrimi.

Slăbiciune

Sînt un om cu multe slăbiciuni, printre care se numără şi aceea de vrea să mă fac înţeles. Am impresia, care poate nu e nimic mai mult decît simplă vanitate, că gîndurile mele pătrund mai adînc decît ale celor din jurul meu şi de aici sentimentul datoriei de încerca să fac aceste adîncimi accesibile şi pentru ceilalţi. Probabil ăsta e şi motivul pentru care scriu. Dar oare de unde credinţa asta a mea că adîncimile mele pot deveni şi ale altora? Oare dacă cineva n-a ajuns singur într-un loc, poate fi dus acolo de mînă? Am învăţat de mult că nimeni nu convinge pe nimeni, că fiecare om are propria lui cale, mai directă sau mai ocolită, hotărîtă sau timidă, pătrunzătoare sau nu, de a înţelege lumea. Şi atunci, la ce bune discuţiile, la ce bune cărţile, la ce bun ARGUMENTUL ? Maieutica e o iluzie, căci Socrate nu era moaşă, cum se credea, ci doar un altfel de sofist, unul cinstit şi bine-intenţionat, dar care nu făcea altceva decît să-şi impună propria cale pentru că era mai deştept. Ca şi comdandantul unei secţii de poliţie din Vaslui, care credea că face maieutică cu poliţiştii lui (mă refer la excelentul film al lui Corneliu Promboiu, "Poliţist, adjectiv", pe care îl recomand din toată inima ), dar nu făcea altceva decît să-şi impună autoritatea de şef, maieutica lui Socrate era tot un fel constrîngere, chiar dacă una pe care el se chinuia să o facă dinspre interior spre exterior, nu invers. Şi de fapt în asta consta toată arta lui. Rezultă că fiecare dialog e o încercare implicită de a te impune. Dacă am putea să-i lăsăm pe cei din jur cu ale lor, am avea o lume mult mai tăcută!

Cimitirul vesel

Azi am vizitat un loc de odihnă. Unii zic că ar fi veşnică. Eu ştiu că nu e. De fapt, nici cei care vorbesc despre moarte ca despre „odihnă veşnică” nu ştiu ce spun, şi dacă şi-ar lua cîteva secunde să reflecteze şi-ar da seama de asta. Dar iar mă pierd în excursuri înainte de a începe să vorbesc despre ce mi-am propus de fapt să vorbesc. Acum cînd scriu rîndurile astea sînt încă în Săpînţa, acolo unde se află celebrul Cimitir Vesel pe care l-am vizitat azi. Înainte să ajung acolo, ştiam exact la ce să mă aştept: un cimitir în care moartea este persiflată cu nişte texte mini-biografice scrise pe nişte cruci colorate cu celebrul albastru de Săpînţa, care e diferit de albastrul de Voroneţ, mi se spune. Aşa o fi. Însă pe mine, cel care uneori confunda roşul cu portocaliul, distincţia dintre albastru de Săpînţa şi cel de Voroneţ mă lasă rece, că tot vorbim de un cimitir. Cimitirul nu e însă atît de vesel pe cît sugerează numele, şi ăsta a fost elementul surpriză. Pe cruci nu sînt scrise bancuri în care în loc de Bulă apare decedatul, ci cîteva lucruri din viaţa lui sau despre modul cum a murit, în versuri. Versurile sînt populare şi fără valoare poetică iar scrierea propriu-zisă e plină de licenţe poetice în defavoarea regulilor ortografice şi gramaticale. Şi chiar dacă plimbîndu-te printre cruci nu îţi vine să mori de rîs, ba chiar din contră, eşti cuprins de un profund sentiment al tragicului, mai profund decît acela dat de plimbarea printr-un cimitir obişnuit, cimitirul e, totuşi, vesel. Gîndindu-mă, mi-am dat seama că veselia nu provine din ceea ce scrie pe cruci, ci din simplul fapt că scrie ceva. Tot ceea ce ştim despre moarte ne spune că aceasta e mută, că e un sfîrşit absolut, chiar dacă nu neapărat şi definitiv. În cimitirul de la Săpînţa, decedatul se angajează într-un dialog cu vizitatorul, chiar dacă e un dialog ciudat, în care vorbeşte doar mortul, iar viul e mediu de reflecţie a mesajului, astfel că nu se mai ştie sigur cine vorbeşte şi cine ascultă: prin viul care se plimbă pe aleile cimitirului, mortul revine la viaţă. Am putea spune că morţii din Săpînţa sînt cei mai mai vii morţi dintre toţi morţii din lume, pentru că ei sînt cei mai vorbăreţi morţi dintre toţi. Şi ăsta e motivul pentru care cimitirul de la Săpînţa e vesel. Sentimentul că morţii cu care ai de-a face nu sînt morţi de tot, că moartea nu mai e aşa de mută cum o credeai tu, că sfîrşitul ei nu e atît de absolut, că există un fel de viaţă dincolo de moarte. Pe scurt, că cimitirul ăsta e un teren al echivocului, al unei perpetue fluctuări înre viaţă şi moarte, creează elementul de veselie. Veselia e, deci, simplul opus al morţii, adică viaţa însăşi. Cimitirul de la Săpînţa se cheamă Cimitirul vesel doar pentru că ar fi fost cu totul nepotrivit să se numească Cimitirul viu.
Asta mă aduce iar la gîndul de la început, adică la gîndul celei mai comice şi în acelaşi timp celei mai tragice neînţelegeri din lume, adică la modul în care e înţeleasă moartea. Cioran, de exemplu, pentru că tot i-am vizitat Răşinariul acum două zile, avea o concepţie foarte bine definită despre moarte: moartea era duşmanul lui absolut şi frica lui supremă. Nu era deloc loc pentru veselie în concepţia lui Cioran despre moarte. Toată viaţa s-a luptat cu Dumnezeu, spunea el l-a bătrîneţe, şi recunoştea că Nu-ul pe care l-a îmbrăţişat cu o ciudată voluptate a disperării lăsa, poate tardiv, loc pentru un Poate. Din motivul ăsta, pentru el moartea era un sfîrşit absolut şi definitiv. Pentru mine însă, moartea e doar absolută, nu şi definitivă. Pentru aproape toţi dintre cei care cred într-un fel sau altul în Dumnezeu sau în vreo forţă supranaturală, personală sau impersonală, moartea nu e nici definitivă nici absolută, astfel că spaţiul cultural-religios universal, care include concepţii religioase variind de la cvasi-religiosul budism pînă la ortodoxismul creştin, e un fel de replică la scară globală a cimitriului Săpînţa. Sau poate e invers, adică cimitirul Săpînţa e o replică a unei concepţii universale despre moarte. Spre deosebire de Săpînţa, însă, spaţiul universal despre care vorbeam seamănă extrem de mult cu un banc. În creştinismul main-stream, la fel ca în hinduism, budism sau alte concepţii religioase, moartea are un statut ambiguu, care ar fi extrem de amuzant dacă nu ar fi tragic. Aici, moartea nu înseamnă decît trecerea într-o altă formă de existenţă, fie că e vorba de rai, de iad, reîncarnare sau nirvana. Carevasăzică, mortul nu e deloc mort, iar toate cimitirele din lume, tăcute şi sinistre aşa cum sînt, nu sînt decît bancuri. Ceea ce mă aduce iar în ciudata situaţie, pentru un credincios, de a spune că Cioran avea o concepţie mult mai sănătoasă despre moarte decît au cei mai mulţi creştini, ca să mă refer doar la ei, deşi concepţia lor nu diferă în mod esenţial de cele ale tuturor celorlalte religii ale lumii. Pentru Cioran, moartea era definitivă şi absolută (mă refer la Cioran ca reprezentat al concepţiei secular-occidentale despre moarte), pentru creştin, în general, moartea nu e nici definitivă nici absolută, fiind mai degrabă un banc, un concept pe care nu e în stare să îl definească sau mai bine zis un concept în dreptul căruia a acceptat o definiţie care îi neagă orice conţinut, şi din acest motiv ridicolă: moartea de fapt nu există, omul fiind condamnat la viaţă veşnică, fie ea in rai sau iad, într-un şir nesfîrşit de reîncarnări sau în contopirea cu principiul divin universal. Şi iată că de fapt întreaga lume apare ca un uriaş cimitir Săpînţa, şi unul care nu e doar vesel, ci de-a dreptul hilar, ridicol de hilar, şi în care tragismul a crescut direct proporţional cu hilaritatea. Pentru mine, reprezentat al unei specii rare de creştinism, moartea e absolută dar nu e definitivă. Asta înseamnă că mă identific perfect cu concepţia lui Cioran despre moarte, că accept „tăcerea morţii”, gradul radical de afectare a fiinţei, adică accept pur şi simplu că există moarte ca încetare absolută a existenţei vieţii. Asta înseamnă absolutul morţii. Dar mă despart de Cioran atunci cînd, ca urmare a credinţei mele în Creatorul cu care el s-a luptat toată viaţa, accept posibilitatea restaurării vieţii de către acesta, la un moment dat. Asta înseamnă definitivul morţii, sau mai bine zis, nedefinitivul ei.

(Săpînţa, Sîmbătă, 14.07-09)

Aerul lui Cioran

Am ajuns, din întîmplare, în Răşinari, localitatea în care s-a născut Cioran. Chiar acum cînd scriu rîndurile astea mă aflu într-o pensiune care se cheamă Casa Cioran şi care aparţine unui văr de-al lui, cel mai probabil un văr secund, după cum mi-a povestit nepotul acestuia, un puşti simpatic de vreo 13 ani, care îmi mărturisea fără sfiala că nu ştie mai nimic despre marele Cioran, al cărui nume îl poartă şi el, însă nu cu mîndrie, ci mai degrabă cu nemulţumirea că profesorii de la şcoala lui, adica şcoala din Răşinari, îl mai numesc uneori Ciorap în loc de Cioran. Mă întreb cum e posibil să se întîmple asta cu o rudă a unuia dintre cele mai mare nume pe care le-a dat ţara noastră. Mă gîndesc că poate profesorii ăia fac parte dintre cei care îi poartă pică lui Cioran că şi-a renegat românitatea şi pe care eu nu îi înţeleg deloc. La urma urmelor, Cioran a greşit nu cînd i-a fost ruşine că e român, ci cînd şi-a dorit să se altoiască pe trunchiul unei culturi mari. Naţionalităţile sînt doar ficţiuni fără nicio legătură cu individul, după cum a dovedit însuşi Cioran, care în ciuda faptului că era român, a ajuns să fie unul dintre cei mai apreciaţi francezi ai secolului trecut. Aşa se face că acum, îmi spune fiica vărului lui Cioran, mulţi francezi vin în fiecare vară şi se cazazează la pensiunea ce poartă numele marelui scriitor. Oricum, cel mai probabil, profesorii de care vorbeam nu prea ştiu nici ei bine cine e Cioran sau nu i-au citit nici măcar o carte, iar despre renumele lui mondial au doar o idee vagă. Căci altfel, ar fi fost cu neputinţă ca în privirile celor din jur aruncate lui Rareş Cioran, puştiul de care vorbeam, să nu fie măcar o urmă de mistică admiraţie care ar fi făcut cu neputinţă transformarea lui Cioran în ciorap.
Locul ăsta frumos în care s-a născut Cioran e aşezat între nişte dealuri care ar putea fi şi munţi şi care inspiră atîta linişte sufletească şi credinţă în armonia metafizică a lumii, încît te întrebi cum de a fost posibil ca de aici să iasă unul dintre cele mai pesimiste şi mai amare spirite care au pus mîna pe o pană de scris. Oricum, doar gîndul că respir aerul pe care l-a respirat odată Cioran (metaforic vorbind) şi că privesc peisajele pe care a crescut el privindu-le, face să se nască în mine o ciudată, sau poate nu chiar aşa de ciudată, dorinţă de a scrie. Ceva, orice, numai scriu, numai să fac şi eu acel lucru care pentru Cioran a fost boală şi leac, raţiune de a fi şi sens suprem al vieţii.
Casa în care s-a născut Cioran are o placă de marmură care face referire la lucrul ăsta şi un bust al lui, sculptat în nu ştiu ce piatră se află chiar lîngă zidul acestei case frumoase, ca atîtea alte sute de case frumoase din zona asta (Sibiu, Sighişioara, Braşov), dar e o casă privată. Tot de la gazda mea aflu că proprietarul casei cere o sumă imensă de bani pentru a ceda casa patrimoniului cultural naţional, sumă pe care statul nu e dispus să o plătească. La urma urmei Cioran a fost un tip care ar fi făcut orice să se convingă pe el însuşi şi pe restul lumii că nu e român şi că nu a fost niciodată, astfel că lipsa de entuziasm a statului pentru a-i face vreun serviciu post mortem e de înţeles. De fapt ştiu eu bine că nu de asta e vorba, ci de acea indiferenţă pe care statul român o are în general pentru valorile autohtone. Mi-am făcut şi eu nişte poze cu Cioran. Chiar mi-am permis să mă sprijin de titanul stilului ca şi cum am fi făcut armata împreună. Din păcate fotografiile nu sînt prea reuşite, aşa că nu pot să pun niciuna aici, aşa cum mi-aş fi dorit. Mi-am propus să încerc din nou mîine. Daca mîine pozele sînt mai bune, textul ăsta o să îşi găsească reflectarea şi poate chiar adevărata împlinire într-o imagine. Eu nu cred că o imagine face cît o mie de cuvinte. O imagine face cît niciun cuvînt, pentru că e un lucru cu totul diferit. Mi se pare că Foucault zicea: ceea ce se poate arăta nu se poate spune. Şi eu zic că probabil ceea ce se poate spune nu se poate arăta. Dar cuvintele şi imaginea pot forma împreună un cuplu fericit, adică unul caracterizat de complementaritate.

E vineri iar

M-a străbătut în dimineaţa asta, cu viteza unui fulger şi cu un efect electrizant asupra constiinţei pe care, de asemenea, doar fulgerul l-ar putea avea, gîndul că e iar vineri. Bineînţeles, sînt şi eu un om „normal”, care munceşte şi pentru care de aproape trei ani vinerea are semnificaţia pe care o are pentru orice "om al muncii": de uşă spre două zile de libertate, odihnă, distractie sau altele din registrul ăsta. Pînă aici gîndul că e iar vineri n-ar fi avut de ce să aibă efectele devastatoare ale unui fulger, poate doar ale unui tratament plăcut cu electroşocuri reglat astfel încît să-ţi activeze doar centri plăcerii, dacă există aşa ceva. Însă în momentul în care vinerea asta s-a confundat cu toate vinerile pe care le-am trăit în ultimul timp şi pe care urmează să le trăiesc de acum încolo şi n-am mai putut să le disting una de alta, însăşi dimensiunea timpului a fost anulată şi m-am văzut trăind o vinere din anul 2020 sau 2040, sau o vinere în care mîinile mi-ar tremura pe tastatură dacă aş încerca să scriu pe blog, sau, dacă în viitorul ăla computerele ar avea o interfaţă neuronală care ţi-ar permite să-ţi dictezi direct gîndurile unui calculator, fără să le mai scrii, probabil aş fi oricum incapabil să-mi adun gîndurile, presupunînd că aş mai avea aşa ceva la vîrsta aia cînd deja eşti trei sferturi senil. Poate unii mă cred prea optimist, optimist că voi ajunge eu la vîrsta aia sau că Pămîntul însuşi, adică istoria, îmi va permite să ajung la vîrsta aia, dar dacă cineva se gîndeşte la asta, n-a înţeles nimic. Am scris asta pentru că deja, fiind, în sfîrşit, vineri, sînt un bătrînel senil în pragul morţii.