M-am mutat

Adio Blogger, Blogspot sau cum te-o mai chema. M-am mutat aici: http://ionetecatalin.wordpress.com/ şi sînt mai proaspăt ca niciodată. Sau mai vechi ca niciodată. Tot aia! Oricum aş fi eu, m-aş bucura să ne vedem acolo, la urmelor, acelaşi click banal care te-a adus aici o sa te ducă şi dincolo .Sau poate va fi nevoie sa dai copy şi paste linkului în bara de adresa-un preţ mare, dar sper sa merite!

Probabil ultimul post

M-am hotarit sa migrez în țările calde. Țările calde fiind Wordpressul, despre care am auzit că ar fi un mediu mult mai prielnic așa-numitei blogosfere. Așa că, dacă îmi reușește încercarea, ăsta e ultimul post aici pe Blogspot. Nu e departe, însă, tot dintr-un click se ajunge acolo...

V-aţi pierdut căciula

Cred că oricine a stat mai mult de cîteva zile în Bucureşti s-a trezit la un moment dat că aleargă pe stradă fără să ştie de ce, nu-i aşa? E ceva în ritmul oraşului care, ca o muzică de care nu poţi scăpa orice ai face, dictează ritmul propriei tale fiinţe. Fugi pentru că oraşul fuge.
Eu fugeam ieri ştiind foarte bine de ce. Era ora 13, la 14 trebuia să fiu undeva înspre ieşirea din Bucureşti dinspre Giurgiu, iar la 4 trebuia să fiu în Băneasa. Şi eu încă nu mîncasem nimic. Planul era să mănînc ceva repede, la fast-food, evident, şi apoi să fug cît mai repede la metrou. Cum alergam eu înspre Unirea, văd că unui nene din faţa mea îi cade căciula pe jos fără ca el să observe, astfel că mergea liniştit în continuare. În jumătate de secundă, creierul meu a făcut nenumărate calcule cu privire la căciula aia. Merită să mă opresc să i-o ridic? Sînt extrem de grăbit, să pierd secunde preţioase pentru căciula amărîtă a unui nene? Nu ştiu ce variabile a folosit creierul meu în ecuaţia finală, pentru că m-am trezit oprindu-mă din alergat, făcînd un pas înapoi şi ridicînd căciula. Am accelerat apoi ca să-l prind din urmă, şi cum mă grăbeam, l-am atins înainte de a spune ceva. Omul a sărit înapoi speriat, ca şi cum cineva ar fi vrut să îi facă rău. S-a dumirit repede cînd i-am spus că îşi pierduse căciula, dar nu destul cît să zică mulţumesc. De fapt, chiar şi după ce era limpede că fără mine ar fi rămas veşnic fără căciulă, n-a schiţar nici măcar un zîmbet de recunoştinţă. Din contră, avea o faţă crispată ca şi cum i-aş fi furat căciula aia.
Probabil că oraşul, odată cu ritmul pe care ni-l impune, ne învaţă şi să ne temem de cei din jur, să privim cu suspiciune chiar şi cele mai nevinovate şi mai bineintenţionate gesturi. Şi cu toate astea, ştiu că mai există bunătate în jungla urbană. Ştiu pentru că, deşi în ultimul timp am devenit mult mai rău decît mă ştiam, mai e destulă bunătate în mine. Şi după cum zicea cineva despre mine ieri că doar nu oi fi eu singurul deştept şi serios dintr-un anume grup, la fel zic şi eu azi, doar nu oi fi eu ultima oază de bunătate din oraş.

Nebunul

Deși sînt fericitul proprietar al unei mașini frumoase, în București merg în continuare în cea mai mare parte a timpului cu metroul, tramvaiul, troliebuzul etc. În primul rînd pentru că transportul în comun îmi e plătit de la serviciu, în al doilea pentru că au mai rămas în mine active anumite rațiuni ecologice, supraaglomerare etc, iar în al treilea pentru că transportul în comun, după cum spune și numele, e în comun. Viața într-un oraș mare te face, pînă la urmă, să te saturi de oameni. Dar, de fapt, efectul e ambiguu, ambivalent, căci sîntem atrași de mulțimi în aceiași măsură în care aceasta ne inspiră scîrbă, frică, iritare și, din nou, etc. Eu încă mă bucur de transportul în comun pentru că e o ocazie unică de a interacționa, oricît de slab, cu necunoscuții din jurul tău.
Acum cîteva zile, o dimineață ploiasă făcea oamenii să fie mai tăcuți decît de obicei, în jur de ora 9, în autobuzul 385, pe Calea 13 Septembrie. Cînd e liniște în autobuz, aproape de fiecare dată se găsește cineva să vorbească tare. Poate la telefon, strigînd mai tare decît e cazul pentru a fi auzit nu de cel cu care vorbește, ci de restul lumii. Sau poate sînt doi puștani care se laudă la cîtă votcă au băut în vacanță, sau un alt puștan care încearcă să impresioneze vreo fată. De cîte ori văd astfel de spectacole, îmi amintesc că acum cîțiva ani eram și eu, împreună cu un coleg de facultate, protagonistul unora similare, doar că noi nu vorbeam despre băutură, obsecintăți, etc, ci aveam discuții pe care noi le credeam interesante pentru toată lumea, credeam, cu alte cuvinte, că facem un bine public discutînd despre ale noastre cu o voce puțin mai tare decît era cazul (sau cel puțin așa credeam eu, nu știu dacă Liviu avea același sentiment). La urma urmelor, unde ar mai fi avut bucureșteanul de rînd ocazia să audă vorbindu-se despre întrebările ultime ale existenței, cînd la televizor și în ziare vede doar un circ de prost gust? Dar datorită nouă, avea ocazia să ia o gură de spirit în drum spre casă, îngrămădit în vehiculele RATB-ului.
În dimineața asta ploioasă de acum cîteva zile, era linișite iar protagonistul era de data asta un bătrînel destul de bine îmbrăcat. Era liniștea aceea în care stînjeneala pe care o simte toată lumea dă o consisntență lăptoasă aerului, astfel încît aproape că ți-e frică să te și miști, ca să nu lași cumva urme. Eu eram curios să-l văd pe cel ce, mi s-a părut mie, recita o poezie, așa că m-am apropiat fără să-mi pese prea mult de laptele din aer. Toată lumea avea pe față acel zîmbet în care se putea citi clar sentința : “e nebun săracul “. Mi-am dat seama că de fapt nu recita o poezie, ci dintr-o carte de rugăciuni. La un moment dat, bătrînelul s-a oprit și a făcut ceva foarte atipic pentru un nebun. Adică a încercat să își explice cmportamentul. Spunea ceva despre un vis pe care l-a avut și în care Dumnezeu i-a spus să facă ce făcea acum. În timpul ăsta, își făcea întruna semnul crucii.
După vreo 10 minute, actorul nostru și-a schimbat brusc rolul de la cel ce predica în piața publică la călătorul care cere informații în legătură cu unde vrea să ajungă. Întreba de Parchet, auzise că e pe la Universitate și nu știa cum să ajungă mai ușor acolo, fără să meargă prea mult pe jos. Avea probleme la picioare și un baston care nu îl ajuta prea mult. Cîteva cucoane care erau lîngă el, după ce l-au ignorat cîteva momente, deoarece, probabil, nu-și puteau închipui că un nebun ar putea avea o destinație, l-au informat cu condescendență că Parchetul nu e la Universitate, ci pe bdul Unirii, la prima stație de la Unirea. Dar cuconale noastre confundau Parchetul cu Tribunalul. Bătrînelul nostru părea că știe destul bine unde vrea să ajungă, așa că nu se lăsa convins de ele și întreba în continuare dacă nu știe cineva cum să ajungă mai repede la Parchetul de la Universitate. Din întîmplare, eu știam că “nebunul” avea dreptate, că Parchetul e în zona Universității și că cucoanele alea nu știau despre ce vorbesc. M-am apropiat și i-am spus că cel mai bine ar fi să coboare la Izvor și să ia de acolo un troleu pînă la Universitate, ar avea astfel mai puțin de mers pe jos. Mi-a mulțumit și s-a îndreptat spre ușă. În urma lui, cucoanele au început să șușotească, probabil stingherite de faptul că un moș nebun știa mai bine decît ele cum e cu instituțiile publice. Așa că una dintre ele a început să zică, “Dumnezeu, auzi. Nu există niciun Dumnezeu!” și i-a mai zis ceva “de dulce” celui care ar fi putut să îi fie tată.
În momentul ăla, mi-a venit în minte o vorbă a lui Solomon (sper că nu greșesc-dacă nu e Solomon, e David, în orice caz unul dintre ei): “Nebunul zice în inima lui: Dumnezeu nu există!”. Poate ar fi trebuit să îi amintesc și cucoanei de vorba asta. În orice caz, mi-am dat seama atunci cine era de fapt nebunul dintre cei doi și că ceea ce trece drept nebunie în ochii omului de rînd, uneori poate fi nici mai mult nici mai puțin decît o formă de viață superioară.

Femeia sau eternul fenomen

Printre lucrurile pe care n-o să le înțeleg niciodată, se numără și femeile. (Sper că n-o să se simtă nimeni ofensat, mă gîndesc mai ales la vreo feministă, de formularea mea. “Lucruri” trebuie înțeles aici în sensul de fenomen-care are, iată, are și o curioasă omonimie,dacă mai știu eu ce înseamna omonim, cu feminin). Nu mă refer neapărat la eternul feminim sau la faptul că, se zice, femeile sînt de pe Venus și bărbații de pe Marte, ci la o chestie mult mai pămînteană, mai exact la gențile lor și telefonul mobil. N-o să înțeleg niciodată de ce o femeie care are o geantă imensă (și toate au!), care, la fel ca în Man in Black, conține un întreg univers, uită că are pe acolo și un telefon mobil pe care, iar uitarea, a uitat să îl dea pe silent. Așa că atunci cînd sună telefonul în mijlocul unei întîlniri sau unei conferințe etc, femeia noastră va avea timp să asculte în întregime melodia pe care și-a pus-o ca sunet de apel, și noi odată cu ea. Partea bună e că poți afla ceva despre preferințele ei muzicale, cu ocazia asta, numai că aproape de fiecare dată îți vine să strîmbi din nas pînă rămîne așa, cînd le auzi.
PS: Nasul meu chiar e puțin strîmb, se pare, așa că aș putea să profit de ocaziile astea pentru a încerca să-l îndrept.

Fericire probabilă

Sînt, uite, pe Pămînt
Sînt aici cu ochii, cu pielea, cu gura
Mai ales cu ochii, mi se pare
Inima și mintea îmi sînt rătăcite
Pe undeva printre stele
Dar ochii, ah, ochii...
Rătăcesc pe Pămînt
Căutîndu-și perechea
Cu inima și mintea plecate
Se zbenguie înnebuniți
Se aprind la fiecare întîlnire
Sclipesc ca și cum ar fi văzut fericirea
Păcăliți de propria reflecție
În iriși trecători
Fără inimă, însă
Nefericirea mi se pare frumoasă
Iar fără minte
Mi se pare preferabilă însăși fericirii
E ceva în nedecisul momentului
Ce face orice improbabil, probabil
Toată frumusețea din lume
Se comprimă într-un moment viitor
Amînat mereu cu voluptatea lui mai tîrziu
Din cînd în cînd mintea
Mă întreabă dacă sînt nebun
Inima dacă sînt bolnav
Dar apoi se-ntorc la ale lor
Iar eu rămîn cu ochii mei
Ce par să asculte doar de Heisenberg

16.10.09, Avla Magna, Rectoratul Univ. Buc.

Infinit. Infinit în sus. Infinit în jos.

Am citit mai multe cărți scrise de mari fizicieni din care n-am înțeles nimic, dar din care am rămas totuși cu ceva. De exemplu problema infinitului. Se pare că infinitul apare în anumite ecuații esențiale pentru teoriile moderne ale fizicii și dă infinite dureri de cap fizicienilor și matematicienilor. Nu, doar fizicienilor, pentru că matematicienii se joacă cu infinitul fără să-i doară capul. Dar fizicienii..cu ei e altă poveste. Cum să accepți că anumite particule au energie infinită? Trebuie să faci cumva să scapi de ele, să introduci un alt infinit care să-l anuleze le cel care te supără. Uneori merge, alte ori nu. Dar ce să te faci cu faptul că teoria Big Bangului spune că la început Universul avea temperatură infinită? Îți intră cu greu în cap distanța infinită, sau timpul infinit, dar cumva îți intră, ca un drum pe care îl lași neterminat. Dar temeperatura infinită? Nu-ți ia capul foc dacă încerci să bagi în el temperatură infinită? Și totuși fizicienii asta ne spun. Și că la aproximativ o miliardime de secundă temperatura scăzuse la doar cîteva milioane de milioane de milioane de milioane de miliarde de grade. Fizica, știința în general, vrea să reducă totul la cantități calculabile, dar realitatea se încăpățînează, ca o domnișoară care se lasă curtată la infinit, să rămînă infinită pe alocurea.
Dar Universul? E finit? E infinit? Fizicienii au găsit o soluție foarte elegantă inventînd cuvîntul transfinit, adică e finit dar își depăsește continuu limitele. Serios? Mie mi se pare că se trage mîța de coadă. Nici aici nu e ușor să scapi de infinit.
Relativitatea se ocupă de infinitul mare (stele, gravitație, curbura spațiului etc-încă odată spun că nu înțeleg absolut nimic din fizică, cu atît mai puțin din teoria relativității care, după mecanica cuantică, e cea mai imposibil de înțeles teorie a fizicii), iar mecanica cuantică de infinitul mic. Probabil d-aia sînt amîndouă așa de greu de prins cu mintea. Grecii își imaginau acum 2500 de ani atomii, dar nu s-ar fi gîndit niciodată că sînt așa de mici. Dar oricît de mici ar fi, întotdeauna se poate și mai mic. Așa că atomii sînt făcuți din particule subatomice care sînt față de atom cam ceea ce este atomul față de sistemul solar. Destul de mic? Și asta nu e tot, pentru că particulele subatomice, ca electronul sau neutronul sau fotonul sînt și ele făcute din niște chestii mult mai mici decît ele. Astăzi sînt numite corzi. Niște chestii care vibrează și care creează realitatea. Pînă și ceea ce se credea a fi vid colcăie de energie, de gravitoni, deci nu e deloc vid. Corzile astea sînt așa de mici că îți stă mintea în loc. Asta dacă mintea mai plecase de pe loc după ce stătuse cînd realiza cît de mici sînt atomii, apoi particulele subatomice. Dar totuși, odată ce le-ai vizualizat, căci imaginația funcționeaza mai bine decît orice microscop, nu-i așa că îți poți imagina ceva și mai mic? Vizualizîndu-le, ochiul imaginației tale te face pe tine însuți, ființă gînditoare făcută din milioane de milioane de miliarde de atomi, mai mică decît o singură coardă care alcătuiește un quark. Dacă ți-o poți imagina incredibil de mică, te poți imagina și pe tine însuți stînd lîngă ea și privind-o ca și cum ar fi gigantică, nu-i așa? Ce te oprește? Și atunci? Atunci nu-ți rămîne decît să privești în prăpastia infinitului și să încerci să nu-ți pierzi mințile.

PS: Ah, era să uit. De fapt, chair uitasem, căci post scriptumul ăsta vine după o zi. Mai e un infinit pe care se chinuie din răsputeri oamenii de știință să-l suprime, Acela care a spus despre El însuși: Eu sînt alfa și omega, începutul și sfîrștiul!

Despre sfîrșitul lumii

Mi s-a spus că posturile mele devin din ce în ce mai narcisiste. De data asta o să spun lucruri care or să-i facă pe unii să mă deteste, poate, ceea ce e o dovadă că sînt capabil să-mi las imaginea de sine deoparte cînd am pentru ce. Și de data asta am pentru ce.
Lumea asta e cel mai important lucru pe care îl avem, nu-i așa? Un Nietzsche se revolta împotriva creștinismului pentru că, credea el, creștinismului nu-i pasă de lumea asta, fiind preocupat doar să și-o "vîndă" pe a lui, pe cea "de dincolo". Avea dreptate și nu avea, pentru ca acel creștinism căruia nu-i pasă deloc de lumea asta, nu e deloc creștinism. De fapt, și Voltaire și Nietzsche și Cioran, ca să dau doar primele exemple care îmi vin în minte, nu urau creștinismul, ci doar niște caricaturi ale lui.
Eu, creștin fiind, iubesc lumea asta la fel cum o iubea și Cioran. La fel ca Nietzsche și Albert Camus, iubesc soarele și pămîntul. Spre deosebire de majoritatea creștinilor, eu cred că am fost făcut să trăiesc veșnic cu pielea încălzită de razele soarelui, cu tălpile gîdilate de țărîna pămîntului. Orice formă de creștinism care propune un rai doar pentru suflet, pe lîngă fapul că nu e deloc creștinism, ci doar platonism prost deghizat, îmi provoacă scîrbă. De fapt nu scîrbă, doar mă face să rîd.
Da, lumea asta e cel mai important lucru pe care îl avem. E singurul lucru. Și cu toate astea, cred că cel mai bun lucru care i s-ar putea întîmpla lumii noastre ar fi sfîrșitul. Sîntem îngroziți de sfîrșitul lumii dintr-un singur motiv, și anume pentru că ar fi și sfîrșitul nostru. Am fi foarte fericiți dacă am ști că sfîrșitul lumii ar veni după ce noi n-am mai fi, dovadă că de fapt ne doare în cot de lumea asta. Paradoxul e că cineva care iubește lumea asta cu adevărat, îi dorește și sfîrșitul. Iubește lumea cu adevărat doar acela care reușește să se piardă pe sine din vedere și să îmbrățișeze umanitatea. Lumea asta, de cînd e ea, a fost rea. Asta nu înseamnă că nu merită iubită. Însă orice on care a avut cît de cît spirit, care a avut, adică, capacitatea de a se pierde pe sine din vedere și a se vedea cu adevărat la persoana a treia, a încercat, într-un fel sau altul, să schimbe lumea. Faptul că toți oamenii mari au încercat să schimbe lumea, e dovadă că ceva e în neregulă cu lumea, dacă mai avem nevoie de dovezi pentru asta. Însă chiar dacă ne-am imagina că toate reformele sociale, medicale, politice, ecologice, ar avea succes deplin, tot nu ne putem imagina o lume perfectă, adică una care să nu mai necesite schimbare. De fapt, lumea noastră e bolnavă în chiar sufletul esenței ei, acolo unde ceva ce vibrează ( vezi String theory), creează realitatea așa cum o vedem. Boala ei e fizică, e metafizică, e estetică, e morală, e biologică. Nu există dimensiune care să nu sufere de o boală incurabilă, pentru care nimeni nu poate găsi leac. Și asta fără să mai pun la socoteală Răul, despre care vreau să vorbesc odată separat.
Fără credința într-un Creator al lumii, să-ți dorești sfîrșitul ei înseamnă să fii pur și simplu criminal. Dar altfel, știind că Cel care a creat-o odată, poate să o recreeze, a doua oară chiar mai bine, să îți dorești sfîrșitul ei înseamnă să o iubești cu adevărat.

Nu, sfîrșitul nu l-au prezis incașii sau maiașii sau Nostradamus. Nici știința (mayasii au știut-o, Biblia a știut-o, știința a confirmat, zice trailerul lui 2012, un alt film care vine să ne distreze cu perpsectiva propriului dezastru suprem- ce masochiști mai sîntem și noi! ).
Cînd eram mai mic, încercam să înțeleg cărțile profetice din Biblie, adică Daniel și Apocalipsa. În ele am aflat temelia credinței mele in existența unui Creator care se implică activ în istoria creației lui. Dacă te uiți acolo, dacă ai doar puțină răbdare, descoperi acolo o lumină pe care nicio știință, oricît de pozitivistă sau raționalistă și care îți spune că Dumnezeu nu e nimic mai mult decît o ipoteză expirată, n-o poate stinge. În Daniel și Apocalipsa descoperi că cineva a știut Istoria de la început pînă la sfîrșit și s-a obosit să ne-o descopere și nouă. Acum aproximativ 20 de ani, aflasem din Daniel și Apocalipsa despre o autoritate economică mondială, care va fi instituită ca răspuns la o criză mondială. Aflasem că Papa, pe care Biblia îl demască fără drept de apel drept Antichrist (Antichristul lui Lars Von Trier, oricît de frumos și tulburător din punct de vedere estetic, este o glumă ieftină pe lîngă subtilitatea și RĂUTATEA camuflată a adevăratului Antichrist) face apel la o revitalizare a religiei la nivel mondial, ceea ce tradus înseammnă că el se alteaptă ca toată lumea să fie Catolică. Și o să vină o zi cind bătrînelul ăsta o să aibă puterea supremă și să facă ceea ce acum pare SF, sau doar F, adcicp fanasy, căci știința n-are nicio legătură cu povestea asta. Zilele astea citeam un articol în Dailybussines care vorbea tocmai despre instituirea unei autorități economice mondiale care să facă față crizei, o poveste care mai demult și ea părea tot SF, sau doar F. Parcă nu le venea nici lor să creadă, parcă își cereau scuze că vin în fața lumii cu astfel de știri ce parcă sînt rupte din vreun scenariu conspiraționist obscur. Și așa e catalogată în general Biblia, drept fabulații obscure, asta pînă ce spune ea se întîmplă în realitate. Și pînă acum s-a întîmplat la literă. Și o să se întîmple în continuare. Și asta e vestea bună cu privire la sfîrșitul lumii. Căci Apocalipsa, departe de a însemna dezastru și nenorocire, așa cum crede în mod fals toată lumea, înseamnă descoperire, adică descoperirea făcută de Cel care a făcut Lumea și Istoria și care are de gînd să refacă lumea. Sfîrșitul, adică, nu e decît un alt început.

Așadar, n-o să vină niciun meteorit să ne distrugă, nici n-o să fim devastați de vreun război nuclear, așa cum ne arată toate filmele astea de sute de milioane de dolari (și care, între noi fie spus, sînt toate foarte slabe, mult mai slabe decît cel mai prost film al vreunui rus ce a făcut un film low budget). Vă promit eu! De fapt nu eu sînt cel ce promite, ci altcineva, Cineva care chiar se poate ține de promisiune. Dar sfîrșitul o să vină, însă sfîrșitul ăsta care ne sperie atît trebuie iubit, pentru că e cel mai bun lucru care i se poate întîmpla unei lumi a cărei boală e atît de adînc intrată în măduva ei încît nu mai poate fi vreodată extirpată. Iar după sfîrșit, în virtutea aceleiași promisiuni, adevarata Brave New World, nu distopia imaginată de Huxley.

Scris frumos

În seara asta un prieten mi-a zis că scriu frumos. Mi-a zis să nu mai mă scuz cînd scriu mult, pentru că e bine să scriu mult. Un alt prieten a observat că și scuzele astea au rolul lor în componenta stilistică a scriiturii (n-au fost chiar astea cuvintele lui).
Din cînd în cînd, cineva îmi spune că scriu frumos. Unii îmi spun că scriu chiar foarte frumos. E un soi de exhibiționism ce fac eu acum, dar aș vrea să exprim cumva sentimentul care mă stăpînește acum. Deși nu știu cum aș fi descris în termeni freudieni, sînt o persoană destul de sensibilă cu privire la imaginea de sine. Îmi amintesc cu un soi de veselie tristă o întîmplpare de acum mulți ani. Eram cu două prietene mai mari. Ele aveau cam 12-14 ani iar eu cam 10-11. Plimbîndu-ne prin niște grădini de care îmi aduc aminte cu nostalgie, ne întîlnim la un moment dat cu o femeie în vîrstă. Sau babă, cum preferați. Eu la vremea aia preferam babă, clar. Acum am devenit mai atent la cerințele corectitudinii politice. Oricum ar fi fost, babă sau femeie în vîrstă, respectiva se oprește în dreptul nostru și întreabă, cum se obișnuiește în mediul rural, acolo unde oamenii mai au încă o vagă idee despre cei din jurul lor, ai cui sîntem. Răspune mai întîi Cristina, care era a medicului veterinar, apoi Tatiana, care era a lu' Crăcănău. Îmi vine rîndul și mie, dar n-apuc să răspund că sînt nepotul lui Nelu Chebaru, că baba întreabă: "da' urîtu ăsta al cui e?" N-aș putea să transpun în cuvinte cît de mult m-a durut întrebarea aia. Nu știu dacă a glumit sau nu, dar la vreo două zile am auzit că a murit. În copilăroșenia mea, mi se părea că și-a meritat soarta și îmi amintesc, cu rușine, că ziceam: asta e pedeapsa pentru că a zis de mine că sînt urît. În aparenta nevinovăție de copil se poate remarca însă sîmburele unui soi de narcisim ce pare să mă caracterizeze. În orice caz, am povestit astea doar pentru a spune că ori de cîte ori cineva îmi spune că scriu frumos, îmi provoacă o fericire imposibil de pus în cuvinte, mai mare chiar decît dacă mi-ar spune că sînt frumos. Interludiu în stil messenger: :D . Ar fi trebuit să zic postludiu.

Un orb, sînge și un răspuns important

Recunosc, titlul e menit să șocheze sau măcar să atragă atenția. La urma urmelor, dacă vrei să te vinzi, trebuie să te împachetezi. Dar în același timp titlul e și un rezumat destul de fidel al zilei mele.
Am trecut azi dimineață pe lîngă un nevăzător. Era un domn pe la vreo 50-60 de ani, bine îmbrăcat, și care era ținut de mînă de o persoană mai tînără, în jur de 45 de ani. Îți dădeai ușor seama că cei doi seamănă. În plus, cel mai tînăr și văzător, avea probleme vizibile cu ochii (frumos joc de cuvinte, nu?), deoarece strîngea din ochi și parcă încerca să scruteze întunericul sau o ceață groasă, deși în diminieața asta frumoasă n-a fost nici întuneric nici ceață. Ce mi-a atras atenția a fost însă fața orbului. N-am mai văzut demult o față care să exprime atîta serenitate, demnitate, împăcare cu sine și seninătate. Ți se pare că un orb e o ființă demnă de milă, dar orbul ăsta își purta orbirea cu atîta demnitate încît te făcea să-l invidiezi. M-am uitat în jur, încercînd să fac chiar atunci uz de darul vederii, pentru a-i face în ciudă, parcă. Dar m-am trezit imediat simțindu-mă sărac, mai sărac decît el, în orice caz. Mă uitam în jur. Și ce? Ce vedeam? Aceleași lucruri pe care le văd în fiecare zi, aceleași lucruri pe care toți oamenii le văd în fiecare zi și pe care nu dau doi bani, pe care au uitat să le aprecieze, dacă au știut vreodată. În schimb, orbul părea să fie atît de adîncit în el însuși, încit propria lui viață sufletească era mai bogată și mult deasupra tutor vieților noastre, ale ăstora care vedem.

Am ajuns la Institutul de hematologie unde urma să donez sînge. Dacă cineva e speriat de ace și crede că să fii înțepat și să vezi apoi lichidul ăla roșu care îți poartă viața scurgîndu-se din tine, e cel mai rău lucru în legătură cu donarea, se înșeală. Cel mai rău e că trebuie să stai la mai multe cozi, să aștepți pînă te saturi, să fii tratat cu sictir de niște asistente-funcționar, deși, trebuie să spun, medicii, sau poate sînt tot asistente, nu știu, care se ocupă direct de donare, adică cele care îți bagă acele, te tratează destul de bine ca să te simți o ființă umană în carne și oase. Și sînge, uitam tocmai sîngele. Să donezi sînge e probabil unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poate face cineva pentru cei din jur. În plus, primești o zi liberă de la serviciu, dacă nu ai un șef prea tîmpit pentru a ți-o refuza (nu e cazul meu, căci eu am un șef ideal), și bonuri de masă cît să mănînci de două ori la KFC. Dar mai bine un ai mînca la KFC, că apoi te ustură nu buzunarul. Știi tu ce.

Deși aveam zi liberă, am trecut totuși pe la birou deoarece la 16 trebuia să fiu la facultate (Editare ulterioară. Mult ulterioară. Îmi dau seama că pentru cineva care nu știe că am biroul lîngă facultate, nu are niciun sens ce am zis în ultima propoziție). Deschid calculatorul. Au trecut de mult vremurile în care îmi dădeam singur emoții. Îmi verific emailul. De data asta aștept un email mult mai important. Am în proaspăt în minte o discuție despre fizica cuantică, o chestie pe care o înțeleg la fel cum aș înțelege un film văzut într-o limbă de care nu am auzit niciodată. Nu înțeleg, dar din ce se întîmplă acolo, fără a prinde limbajul propriu-zis, mai prind totuși cîte ceva. În orice caz, la nivel cuantic particulele nu doar că nu au o poziție definită, adică pot fi și aici și mai încolo în același timp, dar nici măcar nu sînt ceea ce sînt. Adică, o particulă poate fi electron sau pozitron pînă cineva îi măsoară sarcina electrică, moment în care se decide dacă e una sau alta. Îmi timp ce îmi deschideam emailul, mă gîndeam la lucrurile astea, îmi spuneam că emailul pe care îl aștept, e și nu e în inbox, pînă în momentul în care mi se încarcă și văd dacă e sau nu e. Emailul ăsta era mult mai important decît cele trei de care ziceam acum cîteva zile. Sînt sigur că niciunul dintre cei trei nu-mi citește blogul, deși aș fi onorat dacă ar face-o, așa că afirmația de mai sus am făcut-o fără frică. Încercam, plin de emoții, să ghicesc: mi-a răspuns, nu mi-a răspuns? În timp ce în emoțiile mele se amestecau electroni, pozitroni, quarci și alte particule elementare, am avut ceea ce nu pot numi decît cîteva secunde de fericire. Îmi răspunese. Da, Grace Davie, femeia despre care Peter Berger spunea că e unul dintre cei mai buni sociologi ai religiei dn Europa, îmi răspunsese. Mai mult decît, se arăta dispusă să colaboreze cu mine. Astfel că, deși nu știu exact cînd și unde, dacă va fi Suedia în primele șase luni din 2010 sau Anglia în ultima parte a aceluiaș an, știu că voi avea ocazia să mă bucur timp de 6 sau 8 luni, de suportul și ghidarea tezei mele de doctorat din partea unei doamne de excepție.

Cum să-ți dai emoții singur

Emoțiile au în general o sursă externă. Avem emoții la un examen, cînd trebuie să vorbim în public sau cînd vrem să vorbim cu fata aceea frumoasă de care ne place dar care pare să nu ne fi observat. Ce e mai ciudat, pare să se uite la noi fără să ne observe. Emoțiile își au întotdeauna cauza în ceilalți, sînt coloratura sufletească a raportării noastre la celălalt. În sensul ăsta, emoțiile pot fi negative, cele cauzate de absența cuiva, cum ar fi dorul sau singurătatea sau sentimentul că am rămas fată bătrînă și n-o să mă mărit niciodată. Sau pozitive, cînd sînt cauzate de prezența celuilalt. Aici intră frica de a vorbi în public sau golul din stomac pe care ți-l dă gîndul de a merge la frumoasa care nu te observă și a-i spune, ca în filmele proaste, "bună, ce faci?".
Acum cîteva minute, însă, am demonstrat că poți să-ți dai și singur emoții. Săptămîna trecută, am scris de pe adresa mea de mail "oficială" trei emailuri pentru niște oameni foarte importanți pentru mine. Tot de atunci, adică de vreo săptămînă, aștept, cu emoție, răspuns. Pînă acum nu am primit niciunul. Mă gîndeam că măcar unul tot trebuie să primesc. Dar n-am primit niciunul. Mă simt prost, mă simt neimportant, căci e vorba de trei oameni foarte importanți pentru mine și care mă ignoră, de o săptămînă, în grup. Sînt și ele emoții, la urma urmelor, probabil ar trebui să mă simt recunoscător că simt și eu ceva. Înseamnă că nu sînt chiar un nesimțit cum începusem să cred. Azi am găsit un pdf interesant pe net, și cum eram la birou am zis să mi-l trimit pe mail, ca să nu îl mai caut acasă. Așa am și făcut. L-am trimis de pe yahoo, pe gmail, pe adresa mea oficială, ionete.catalin. Puteam să fac și altfel, dar m-am gîndit că dacă îl vad în inbox nu am cum să uit de el. Numai că de la serviciu pînă acasă, cu o escală prin Bricostore, am uitat. Și în seara asta, ca în fiecare seară, mi-am verificat mailul de pe gmail cu un sentiment de așteptare ceva mai moderat decît în primele zile, dar destul de intens. Știe toată lumea cum arată o pagină de email, că înainte de a vedea de la cine emailul, vezi că ai primit un email, sau mai multe. Eu vedeam doar că am primit un email și eram sigur că trebuie să fie unul dintre cele trei pe care le așteptam. Îmi spuneam "în sfîrșit!! " și deja, în timp ce dădeam click pe inbox, mintea mea calcula cu febrilitate probabilități, întrebîndu-mă care dintre cei trei mi-a răspuns și fiind sigur că emailul nu poate fi de la altcineva. Mă înșelam și aveam dreptate în același timp, căci emailul nu era de la altcineva dar nu era nici de la unul dintre cei trei. Era de la mine. Și iată cum am reușit să-mi dau emoții de unul singur. Senzațiile au fost destul tari și au fost gratis. Puteți să încercați și voi acasă.

Cum să prinzi timpul cu mîna

Timpul e o chestie foarte ciudată. Filosofii se chinuie de cînd lumea să îl definească. Mai recent, fizicienii încearcă să-l manipuleze. (Einstein ne-a spus că trecerea timpului e afectată de gravitaţie, dar pun pariu că nu ştiaţi că timpul trece mai greu la baza solului, adica foarte aproape de scoarţa terestră, şi mai repede la înălţimi mari, unde gravitaţia e mai slabă, după cum arată măsurători făcute cu ceasuri atomice).
Dar timpul e, la urma urmelor, o chestie foarte personală. E orizontul vieţii noastre. E materia primă a viselor şi decepţiilor noastre. E principala noastră resursă, şi într-un sens, singura. Dacă am învăţa să „manipulăm”bine timpul, nu în sensul călătoriilor în timp, ci în sensul unei folosiri eficiente a lui, am învăţa să ne asigurăm destine mai fericite. Dar sîntem prea leneşi, prea delăsători. Vorbesc pentru mine acum, însă oricine se simte vizat e liber să zîmbească aprobator, fără frica de a fi observat, căci tehnologia, orice s-ar spune, nu a ajuns încă atît de înfricoşător omniprezentă.
Însă, orice ai face şi oricum ai face, drama condiţiei umane este că timpul trece, şi trece iremediabil (săgeata timpului e îndreptată în jos, ca degetul mare care altă dată hotăra soarta gladiatorilor învinşi). Am 27 de ani şi parcă ieri aveam 7, şi ca mîine o să am 47, şi ca poimîine o să mor.
Însă timpul nu trece cu anii, trece cu secundele, cu minutele. Minutele astea care, deşi au toate 60 de secunde, trec uneori greu, îngrozitor de greu, iar alteori zboară fără să le simţi. Cînd plictisul te face să-ţi ieşi din minţi, ai da orice să trecă mai repede timpul. Ai da orice să treacă mai repede cel mai important fluid dintre cîte există. Ai da orice să ţi se apropie sfîrşitul, adică. Invers, cînd eşti fericit, te trezeşti că timpul a zburat pe lîngă tine. Ai fost fericit, ce-i drept, dar te trezeşti ca după un somn lung şi-ţi dai seama că eşti mai bătrîn. Oricum ar trece timpul, greu, ca pe ace, sau uşor, ca pe aripi roz de vultur, tragicul şi singurul rezultat e că eşti mai aproape de SFÎRŞIT şi atîta tot. Îţi doreşti atunci să ai capacitatea ca, fericit fiind, să poţi prinde timpul cu mîna, să-l dai înainte, înapoi, aşa cum te joci cu GOM-ul sau cu BS Playerul sau cu VLC-ul sau cu ce vezi tu filme. Dar nu poţi, încă nu avem tehnologia asta. Şi nici n-o s-o avem vreodată, pentru că n-o să fim niciodată dumnezei. Şi nici măcar Dumnezeu nu se joacă cu timpul, deşi probabil ar putea s-o facă. Îl lasă să curgă, îl lasă să NE curgă, să ne aducă undeva, spre izvorul vieţii sau spre vărsarea în oceanul de nefiinţă veşnică, depinde doar de cum îţi place să înoţi.

Evadatul se întoarce

Cîteva palme mai în josul paginii povesteam despre evadatul de saptamîna trecută din Jilava. Nu povesteam doar despre asta, pentru ca de obicei nu pot să vorbesc despre un singur lucru. NU POT! Întotdeauna se găseşte o conexiune care să-mi fure discursul şi să mă facă să mă pierd în divagaţii. Dar, cred ca ce pierd în coerenţă cîştig în culoare. De fapt, sper, mai mult decît cred.

Săptămîna asta a luat sfîrşit relaţia mea cît de cît intimă cu Jilava (Toate lucrurile bune se termină, se zice, dar din fericire asta e valabil şi pentru cele rele. Cel mai simplu şi adecvat ar fi să se spună pur şi simplu că toate lucrurile se termină!). Însă în ultima zi acolo am avut norocul să fiu în comisia de schimbare a regimului de executare pentru deţinuţi, comisie în care a fost băgat şi băiatul nostru plimbăreţ care a pus Jilava pe jar. Toată lumea din comisie îl întreba dacă a mîncat bătaie. Eu la început nu mi-am dat seama, dar apoi era evident despre ce bătaie era vorba. În afară de o revoltă, nimic nu reprezintă o criză mai mare pentru o puşcărie decît o evadare. Cînd evadeazea cineva, cam toată lumea din puşcărie are de suferit, începînd de la personalul administrativ şi terminînd cu ppl-urile (aşa li se zice acum condamnaţilor, adică persoane private de libertate, doar că sună atît de urît încît mai bine s-ar fi rămas la informalul dar împămîntenitul „hoţi”). Cînd cel evadat se întoarce la puşcărie, căci dacă nu se sinucide sau nu e omorît, evadatul se întoarce întotdeauna la puşcărie, e firesc ca lumea să-şi exprime nemulţumirea. Administraţia şi-o exprimă înăsprind condiţiile de detenţie, iar tovarăşii de executare şi-o exprimă cum ştiu ei mai bine, adică prin bătaie.
Băiatul acesta nu era deloc un criminal periculos, ci dimpotrivă, un puştan cu o faţă deloc respingătoare, cu un aer timid. Uitîndu-mă la el mă întrebam de unde a avut curajul să fugă. Era condamnat pentru o faptă de furt şi în vreo 8 luni ar fi fost eliberat condiţionat. Acum îl aşteaptă încă vreo 5 ani la periculoşi. Orice calcule ar fi făcut băiatul ăsta cînd a luat decizia să fugă, a demonstrat că stă prost la aritmetică. Explicaţia e că nu a făcut niciun calcul, că a fost un act „necugetat”, a cedat impulsurilor pasionale ale iubirii trădate. Căci da, îl părăsise iubita pentru altul, car poate nu avea altceva în plus faţă de el, dar măcar era liber. Pasiunea asta i-a luat şi puţina minte pe care o avea, căci evident băieţaşul nu e foarte deştept, şi l-a făcut să facă o prostie. Oare tot ce facem în virtutea pasiunii sînt prostii de felul ăsta sau de alt fel?

După ce s-a terminat comisia asta, aşteptînd să înceapă alta, mă gîndeam la mine, la cît de înîmplător e faptul că eu sînt eu şi nu sînt dobitocul ăla de evadat, că sînt atîtea lucruri pe care le am în comun cu el, la fel de multe care mă diferenţiază. Că lumea e un loc pe care îl înţeleg prea puţin. Că iubesc lumea asta la fel de mult pe cît o urăsc. Că lumii nu-i pasă de mine şi sînt doar un alt gîndac pentru ea, unul care are şi el evadările lui, chiar dacă nu din Jilava. Şi tot gîndindu-mă, am scris poezia asta de mai jos, „Acum”.

Acum

Acum
Vîrtejul de simţire
Mă izbeşte
De pereţii cosmosului

Fiecare clipă
E beată de un acum
Ce se vrea un veşnic mereu

Mi-e spaimă de moarte de mîine
Căci lui nu-i e frică de mine
Eu sînt pentru el
Ce e praful pentru tobă

Ieri e doar un vis
Pe care l-am avut şi care m-a avut
Mai ales m-a avut
M-a făcut

Şi totuşi
Sînt stăpînul suprem al lui acum
Sînt oglinda în care se uită
Şi strigă: SÎNT !

Sînt, la urma urmelor, şi eu ceva

Puşcăria Jilava, 29.09.09

Greața

Unii oameni se întrebă uneori de ce trăiesc. Cei mai mulți oameni nu se întrebă vreodată de ce trăiesc. Te naști și n-ai ce face decît să trăiești. E cel mai bun lucru pe care poți să-l faci. E singurul lucru. Cei care se întreabă de ce trăiesc sînt mai profunzi decît cei care nu se întreabă, dar profunzimea asta îi costă scump, pentru că nu există niciun răspuns, doar nefericire pentru cel ce se întreabă. Dacă întrebi pe cineva de ce mănîncă, o să răspundă că e nevoie de mîncare pentru a întreține viața. Dar viața pentru ce e? Jean Paul Sartre dădea un răspuns hotărît: nu există niciun sens al vieții și pe cine își dă seama de asta îl apucă greața, la nausee. De ce nu există niciun sens al vieții? Pentru că nu există Dumnezeu. Dar toți oamenii se comportă ca și cum viața lor ar avea un sens. Nu pun la îndoială puterea instinctului de conservare, dar să fie asta tot? Viața noastră nu are sens, știm bine, aceia dintre noi care ne întrebăm. Dar trăim ca și cum ar avea, demonstrînd astfel că viața are totuși un sens. Sartre zicea că viața nu are sens, dar că omul îi dă sens. Dar sensul ăsta, dat de om, e tot un nonsens, căci omul care ar puea să dea cu adevărat sens vieții ar fi Dumnezeu, nu om. Acesta ar fi omul care ar putea să se facă pe sine nemuritor, căci ceea ce anulează orice sens al vieții, cea care a băgat groaza în cele mai curajoase spirite, e moartea. Slăbiciunea sistemului lui Sartre, dacă avea unul, e evidentă. Nimeni n-a reușit încă să răspundă în mod serios la întrebarea: de ce ne trăim viețile ca și cum ar avea sens, deși știm că nu e niciun sens? Poate pentru că, undeva în adîncul inimilor noastre, știm că există un sens, că există absolut, că există nu nemurire, dar posibilitatea ei.

Dacă aș muri mîine, mi-ar părea rău de un singur lucru. Oamenii sînt ca stelele, se nasc, strălucesc și mor. Dar unii nu apucă să strălucească, pentru că moartea vine prea devreme. Mi-ar părea rău că n-am apucat să strălucesc.

Evadatul care a speriat vestul... Bucureştiului

Luna asta am avut o relaţie foarte strînsă cu puşcăria. Aproape intimă. Azi am stat cinci ore acolo, am participat la patru comisii, două de eliberare condiţionată, recompense, individualizare a regimului de executare. Ştiu, pe cine ar putea să intereseze asta? Pe nimeni, fireşte. Nici măcar pe mine nu mă interesează prea mult. Doar că azi a fost o zi specială în Jilava. Toată lumea e în priză, deoarece e un evadat. Pentru opinia publică, un evadat e doar un alt motiv de divertisment, dar pentru administraţia unei puşcării, un evadat înseamnă o criză. De nervi, de serviciu, de ce vreţi. Evadatul ăsta, un tip de 25 de ani, a auzit, se pare, că l-a părăsit concubina. (Am văzut aseară un film drăguţ care poate fi văzut şi ca un discurs despre căsătorie-concubinaj."He's just not that into you" Căsătoria pierde azi din ce în ce mai mult teren în faţa concubinajului. Dar, ca simplu fapt, o să zic doar că printre puşcăriaşi concubinajul e foarte la modă, foarte puţini sînt căsătoriţi. Pentru mine ăsta e semn că relaţia de concubinaj e…deviantă într-un anume fel) Tipul ăsta, care evident nu e foarte deştept, şi spun asta nu pentru că a ajuns la puşcărie, pentru că în puşcărie găseşti oameni foarte deştepţi, mai avea un an şi ajungea în faţa comisiei de eliberare condiţionată. Am participat la destul de multe astfel de comisii ca să spun că avea 90 la sută şanse să fie eliberat peste un an, deoarece avea o conduită bună în puşcărie. Dar acum, a auzit că l-a părăsit concubina (în ultimele trei luni n-a mai fost vizitat) şi s-a gîndit să-i facă o vizită, să o întrebe dacă sînt probleme în relaţia lor şi dacă pot fi rezolvate. Sau poate s-o omoare şi pe ea şi pe noul ei amant, cine ştie. Oricum ar fi, tipul ăsta şi-a stricat definitiv viaţa. Căci, orice s-ar crede, dacă ai ajuns la puşcărie dintr-un motiv anume, nu înseamnă că viaţa ta s-a terminat. Cînd prin faţa comisiei trec deţinuţii e un moment foarte interesant, cred eu, căci atunci se citeşte cu voce tare fapta comisă, comportamentul din puşcărie şi alte lucruri legate de situaţia lor, moment în care poţi observa, dacă eşti atent, anumite sclipiri sau întunecimi pe chipul lor, care, fie el de deţinut, e în primul rînd de om. Dar după o tentativă de evadare, viaţa ta în puşcărie s-a terminat, nu mai e absolut nimic ce poţi face pentru a convinge că eşti „recuperabil”. În condiţii normale, dacă nu faci probleme şi munceşti, îţi poţi îmbunătăţi situaţia.
Dar tipul acesta nu şi-a stricat doar viaţa lui prin evadarea asta. (Oare unde crede că se duce? Poate crede că trăieşte în Evul Mediu, cînd te puteai ascunde prin munţi şi să faci pe haidcul sau pe outlaw-ul-azi poti să scapi de braţul lung al legii doar dacă eşti superşmecher, adică doar dacă ai bani, relaţii, un avion care să te ducă în America de Sud, şi tipul ăsta clar nu e superşmecher). Tipul acesta a stricat ziua multora, în afara de ziua personalului administrativ. Azi, s-au analizat în comisie propunerile de recompense cu permisia de a părăsi penitenciarul pentru o zi. În mod normal, cam jumătate din propuneri trec de comisie, azi abia dacă au trecut vreo două din 26. De ce? Pentru că nimeni din conducere nu mai avea chef să dea permisie cuiva după ce zurliul ăla a evadat şi a pus tot Penitenciarul într-o lumină proastă. Eu sînt acolo un outsider, la propriu şi la figurat, pentru că sînt singura persoană car vine din afara Penitenciarului. De obicei îi las pe ei să argumenteze şi votez şi eu cum mi se pare mai bine. Azi însă, am insistat ca unui deţinut din Roşiori de Vede, care era la puşcărie pentru că lovise un poliţist, să i se dea o zi liberă. Nu doar pentru că în Roşiori am făcut eu liceul, deşi a jucat şi asta un rol. Dar băiatul acela îndeplinea condiţiile pentru o astfel de recompensă. Şi cu toate astea, azi, pentru că tipul ăla evadase, nu i s-a dat voie să plece o zi acasă. Mi s-a explicat că o să-i prindă bine refuzul acesta: i se testează caracterul.
Mă întreb ce face o persoană care primeşte o zi de libertate, cum o foloseşte. Sînt sigur că cei mai mulţi se îmbată şi nici măcar nu ştiu cum le-a trecut ziua. Dar alţii, mai lucizi, mai deştepţi, înceacă să profite cît mai mult de fiecare secundă. Dar ce poţi să faci în 24 de ore? Şi cum poţi să te bucuri de ceva ştiind că mîine pe vremea asta o să fii iar în camera ta din Jilava unde cei 15 colegi de cameră nu se spală niciodată şi te ameninţă că te fac „fată în cameră”. Asta înseamnă că o să fii violat. Se întîmplă frecvent.
Nu pot să cred că iar am scris mult, voiam să scriu vreo două vorbe. Eh, evadatule, succes oriunde ai fi, dar să ştii că de Jilava nu scapi!

Ochiul care privește lumea

Mergi pe stradă și ochii tăi se plimbă peste tot, întîlnind alți ochi, care se plimbă și ei. Și îți închipui că și ei caută ce caută ai tăi, că sînt învîrtiți de aceleași rotițe, de același combustibil, scrutînd aceleași destinații. Te întrebi uneori cum se vede lumea dintr-o mașină de 200 000 de euro, sau dintr-o vilă de 5 milioane. În astfel de momente avem intuiția faptului că lumea nu se vede la fel de oriunde ai privi-o. Doar că facem greșeala să credem că banii sînt cel mai important lucru care colorează prisma viziunii cuiva asupra lumii. Banii sînt importanți, pentru că ei îl fac pe cel ce îi posedă în cantități suficiente să creadă că întreaga lume se află la picioarele lui. Dar tot din motivul ăsta banii sînt și periculoși, adică înșelători. Căci lumea nu se află la picioarele nimănui, nici măcar la picioarele celui mai bogat om din lume. Deși, recunosc, mai toată lumea se tîrăște cu plăcere pe acolo ca să i le sărute. În orice caz, însă, felul în care cineva vede lumea e determinat de materialul din care e făcut ochiul însuși, adică de carnea lui. Pe fața fiecăruia dintre noi se poate citi, deși într-o limbă greu de descifrat și apoi de interpretat, ceva din felul în care noi înșine vedem lumea.
E soare, mă plimb prin parcul Crîngași. Nu știu dacă se numește așa, știu doar că e lîngă Piața Crîngași. Am coborît din metrou și trebuie să ajung pe o stradă care se află undeva în spatele parcului ăstuia. E prima dată cînd trec prin el. Găsesc strada, am o discuție de o oră, o oră jumate cu o familie în care toată lumea fumează întruna. Mă mir cum de nu au murit deja. Poate vorbesc cu fantomele lor, cine știe. Sînt și niște copii acolo. Aș vrea să le atrag atenția că nu ar trebui să fumeze în casă, copiii au în mod sigur de suferit și dacă există o Instanță Supremă în Univers, or să fie trași la răspundere odată pentru ticăloșia asta: cei doi copii, unul de 7 și unul de 11, cred, au dreptul la aer curat, măcar. Dar nu îndăznesc, mă gîndesc că oricum nu aș schimba mare lucru. Și de prea multe ori sugestiile mele bine-intenționate au fost prost-primite. Mă bucur din tot sufletul cînd, după o oră jumate, mă găsesc în aer liber. Respir cu lăcomie aerul infect din București, dar care acum, după o cură de fum, mi se pare din inima munților. Drumul mă duce înapoi, înspre metrou, prin parc. E în jur de ora 13, cei mai mulți oameni sînt la serviciu, dar unii nu au serviciu. Acum aproape 3 ani nu aveam nici eu. Pe o bancă sînt vreo 2 bătrîni, amîndoi avînd cîrjele rezemate de bancă, și un copil, un adolescent, în scaun cu rotile. Nu doar picioarele i-au fost atinse de infirmitate: se poate citi pe fața lui că handicapul i-a afectat cele mai adînci straturi ale ființei, că nu s-a mulțumit doar să-l țină într-un scaun cu rotile. Și în momentul ăla îmi dau seama că pentru bătrînii ăștia în cîrje și pentru adolescentul ăsta în scaun cu rotile, strălucirea soarelui are cu totul altă însemnătate decît are pentru mine, că verdele copacilor nu e același verde pe care îl văd eu. Mă uit tot timpul la ceas, mi-am luat, de cîteva zile, un ceas pe care mi l-am dorit frumos. Sper că e. Ei nu se uită la ceas, sau, chiar dacă se uită, pentru ei nu are importanță ce oră e. Pentru ei, toate orele sînt la fel, pentru că viața nu mai are prea multe surprize. Poate privirea mea asupra privirii lor e superficială, poate nu ține cont de posibila bogăție a vieții lor sufletești, ale unor ființe care pentru mine doar fac parte dintr-un peisaj trist. Figuranți în filmul în care actorul principal sînt eu. Dar în momentul în care îmi dau seama că eu însumi nu sînt altceva decît o bucată mișcătoare de peisaj pentru ei, știu că nu pot să greșesc prea mult. Am certitudinea că ochiul lor poartă cu el peste tot deznădejdea cărnii din care e făcut și o imprimă peste tot. Trec mai departe bucurîndu-mă că, pentru o vreme măcar, sînt tînăr, am picioare. Dar ochii lor rămîn cu mine, viziunea mea poartă urmele viziunii lor și dintr-o dată sînt mult mai conștient de diferențele de privire ale celor din jurul meu. În aglomerația din stația de metrou simt că există atîtea lumi încît e imposibil de conceput că au putut încăpea acolo. Am știut mereu asta, dar acum o simțeam. Și dintr-o dată, nu mai sînt atît de preocupat de grijile mele, pentru că simt toate grijile celor din jur. Dintr-o dată, nu mai îmi e atît de foame, pentru că în jurul meu, în lumea asta pe care ochiul meu nu o poate scruta, dar o știe, se moare de foame. Dintr-o dată, în mijlocul aglomerației urbane, pentru prima dată în ziua aia, nu mai eram singur.
Atîția ochi, atîtea lumi și, în ciuda suferinței, căci toți ochii sînt înlăcrimați într-un anume fel, tot atîtea motive de extaz. Extazul pur al diferenței, al diferenței că ești.

Nu vreau să merg mai departe

Nu, nu asta nu e declaraţia unui sinucigaş! Nu m-am gîndit niciodată serios la sinucidere, deşi, mai demult, pe vreo 20 de ani, mi se părea că lumea e atît de mare şi că eu sînt atît de mic încît nu voi putea niciodată să fiu demn de ea. Sau, cum ziceam eu atunci,nu mă ridicam la înăţimea exigenţelor fiinţei. Oare ce însemna asta de fapt? Probabil erau doar răbufnirile unui ego care avea exigenţe prea mari de la el însuşi. Cred că era perioada în care îl citeam pe Patapievici (de ex. Zbor în bătaia săgeţii) şi lista lui de lecturi, el povestete că citea o carte în fiecare zi, mă făcea să cad într-o depresie adîncă. Adică, sînt atîţia oameni care au reuşit să atingă excelenţa, să împlinească exigenţele fiinţei, în termenii în care mi se părea mie că se pune problema. Şi eu? Eu eram doar unul care "pierduse startul" (altă expresie pe care o foloseam pe atunci pentru a-mi descrie condiţia demnă de milă). Adică, Cioran scrisese deja un eseu serios pe la 13 ani, dacă îmi aduc bine aminte, şi eu aveam 20 şi nu făcusem nimic. Mi-e greu să descriu în profunzime ce simţeam atunci, cert e că eram profund nemulţumit de mine şi că uneori îmi doream să nu mai fiu. Nu să mor, nu să mă sinucid. Actul în sine îmi provoca repulsie. Ah, violenţa necesară pentru a curma viaţa! Orice metodă ar alege cineva pentru a omorî pe cineva sau pentru a se sinucide, e ceva în actul respectiv care irită la maxim simţul estetic, poate mai mult decît pe cel moral. Orice moarte e urîtă! Se mai găseşte cîte un psihopat care să creeze "opere de artă" cu crimele lui, dar cam atît! Nu, eu nu voiam să mor, să mă omor. Voiam doar să nu mai fiu. Ba mai mult decît atîta, voiam să fie ca şi cum nu aş fi fost niciodată, să dispar din memoria tuturor celor care m-au cunoscut vreodată. Se spune că a-ţi dori să fii mort pentru a vedea reacţia celor de jur, pentru a verifica dacă ai însemnat ceva pentru cei din jur printr-un exaltat şi extrem de patetic act, chiar dacă doar imaginar, e semn de imaturitate emoţională. Şi cred că aşa e. Dar la mine era altceva. Eu nu-mi doream să mor pentru a mi se simţi lipsa, ci doream să dispar odată cu însăşi lipsa mea, cu toate urmele lăsate de mine pe nisipurile fine şi mişcătoare ale fiinţei.
Acum nu mai sînt atît de radical cu mine însumi şi cu lumea. Cunoscînd mai bine lumea, am înţeles că trebuie să-mi pese mai puţin de exigenţele ei. Nu înseamnă că oamenii mari nu mai mă fascinează şi că eu nu-mi mai doresc să fiu unul. Îmi doresc şi probabil într-o zi o să fiu mare într-un anume fel. Dar Lumea mă fascinează mai puţin, şi-a pierdut, ca să zic aşa, farmecul feciorelnic pe care îl avea asupra mea. Am înţeles că, mai degrabă decît o fecioară, lumea e o prostituată, una bătrînă şi muncită de vicii. Cum să-ţi pese sau să vrei să mori pentru exigenţele unei curve?!
Poate doar îmbătrînesc şi devin mai moderat, lăsînd în urmă mult cîntatul entuziasm al tinereţii, acela care crede că poate să mute munţii. Nu ştiu.
Altceva, cu totul altceva voiam să zic prin "nu vreau să merg mai departe". În ultimul post, cel în care vorbesc despre "minune", am vorbit despre unul dintre cele mai importante din cîte am atins eu vreodată pe blogul ăsta sau în alte lucruri pe care le-am scris sau vorbit. Ba nu, am vorbit despre unul dintre cele mai importante lucruri din lume. Hai să fiu exact: am vorbit despre cel mai important lucru din lume. Acel lucru în funcţie de care lumea are sau nu are sens, viaţa are sau nu are rost. Ai momente, toţi avem, poate unii mai des şi alţii mai rar, în care simţi că faci parte dintr-o lume frumoasă, dintr-o poveste fantastică, şi atunci te cuprinde ameţeala metafizică de care mai vorbeam şi altă dată. Dacă ce spuneam data trecută e adevărat, dacă există minuni, atunci lumea aia nu e doar rezultatul unor gînduri euforice de moment, ci e ADEVĂRATĂ. Nu vreau să merg mai departe pentru că mi se pare că am scris prea slab şi nu "m-am ridicat la exigeneţele" subiectului. Nu vreau să trec mai departe, adică să mai scriu, pentru că ar însemna să îngrop, încet, încet,punînd un text peste altul, lucrul acela esenţial care dă valoare vieţii. Nu vreau să devină doar un alt lucru de care am scris la un moment dat şi care e apoi e uitat (aici funcţionez în virtutea iluziei că blogul meu chiar e citit de o mînă de oameni), ca atîtea alte lucruri frumoase pe care le-am scris aici şi pe care nu le mai citeşte nimeni pentru că sînt prea vechi sau care n-au fost citite niciodată.
Şi cu toate astea, o să merg mai departe, şi deja am mers.

PS: Am pus poza aia pentru că e din perioada de care vorbeam aici. Diferenţele dintre eu-ul meu de autnci şi cel de acum nu se referă doar la emanciparea mea în raport cu farmecele lumii, ci şi la chestii mult mai tangibile, ca să zic aşa. De exemplu, acum nu mai am părul lung şi nici nu mai sînt aşa de slab, deşi cred am aceiaşi ochi frumoşi pe care îi aveam şi pe atunci.

Vrei să vezi o minune?

Dacă vrei să vezi o minune, în sensul de a lua cunoştinţă de ea, nu de a fi martor direct al producerii ei, citeşte rîndurile astea. Sau, mai bine, vezi filmul The Conscientous Objector. Cine mă ştie cît de cît, ştie că nu mă las dus de valul senzaţionalului. De exemplu, un prieten, de altfel foarte bine intenţionat şi care zicea să scriu de el pe blog, dar fără să-i spun numele, uite că îi îndeplinesc dorinţa, îmi zicea că la postul trecut, cel în care îmi povestesc visul de azi-noapte, ar fi trebuit să mai adaug nişte chestii ca să fie povestea mai interesantă. Astfel, în viziunea lui, copilul respectiv ar fi trebuit să se ridice din coşciug şi să vină înspre mine, iar cei din cortegiul funerar ar fi trebuit să plîngă cu lacrimi de sînge. Dacă ar fi vorba de un filme în loc de vise, propunerea lui ar fi înemnat pentru visul meu trecerea în categoria B, acolo unde regizori rataţi şi destul de săraci cu duhul fac filme de groază.
De asemenea, cei care mai mă citesc ştiu că de obicei vorbesc serios. Dacă aşa stau lucurile, atunci, poate se întreabă cineva, ce vrea să spună cu minunea asta la el pe blog? Mai întîi ar trebui să definim ce înseamnă minune. O minune e o întîmplare care sfidează toate legile naturii şi ale probabilităţii. O definiţie acceptabilă a minunii e că minunea e acel lucru care are probabilitatea extrem de mică de a se întîmpla şi totuşi se întîmplă. Eu aş zice că probabilitatea trebuie să fie zero, ca să fie cu adevărat minune. De exemplu, daca zici, a fost o minune că am mai găsit pîine la ora asta, nu e chiar o minune, pentru că probabilitatea ca la chioscul ăla să mai existe o pîine în raft la ora 11 seara, e destul de mare. O minune ar fi, de exemplu, ca cineva să se plimbe printr-o ploaie de gloanţe, ore înregi, şi să nu fie atins. Dacă vezi într-un film o scenă în care eroul trece printr-o ploaie de gloanţe şi nu e nici măcar zgîriat, îţi spui că filmul e cam prost, pentru că lucrul ăsta nu e verosimil. Dar ce ar fi dacă cineva s-ar plimba printr-o ploaie de mitraliere şi obuze, ore în şir, şi nu ar fi atins de niciun glonţ şi nicio explozie, în timpul ăsta salvînd vreo sută de oameni. Veţi spune că e nevoie de mai multe informaţii, că poate respectivul se ascundea prin şanţuri, printre copaci. Locul unde s-a întîmplat asta era o limbă de pămînt, aflată în deschis, unde mitralierele băteau în voie şi de unde americanii au fost de mai multe ori împinşi înapoi. De fapt, japonezii îi lăsau să ajungă în linişte acolo, pentru ca în momentul erau adunaţi pe platformă să dezlănţuie iadul peste ei, cum se zice. Un singur om din armata americană s-a plimbat ore în şir prin iadul ăla şi nu a fost atins de gloanţe. Se compară asta cu faptul că mai găseşti pîine la ora 11? Unii nu acceptă din start posibilitatea producerii minunilor. Eu o accept, dar accept mai degrabă posibilitatea producerii minunilor decît realitatea efectivă a unei minuni. Adică, dacă ar fi să aud de o minune, aş încerca să o explic pe toate căile raţionale posibile.
Dar hai să povestesc minunea. Nu e vorba de o poveste, în sensul de basm, ci de o poveste adevărată, şi care nu s-a întîmplat în războaiele mitologice din preistorie, ci mult mai aproape, în al doilea război mondial, cînd americanii se băteau cu japonezii. Povestea asta a fost făcută film în 2004 de către regizorul Terry Benedict, şi el a spus-o destul de frumos în film, aşa că nu are rost să încerc să o mai spun şi eu pe toată aici. Eu o să mă rezum doar la cîteva fapte din care reiese clar că avem de-a face cu o minune.
E extraordinar faptul că un necombatant pe motive de conştiinţă (conscientous objector) a ajuns să primească Medalia de Onoare, cea mai înaltă decoraţie militară pe care o poate da America. Dar asta nu e chiar o minune. Nu. Dar totuşi e un fapt curios că un individ slăbănog şi cu o credinţă ciudată (adventist de ziua a şaptea, ca mine, doar că eu nu mai sînt slăbănog, ba chiar m-am îngrăşat nepermis de mult pentru vîrsta mea), care refuza să atingă o armă de foc (eu, chiar dacă am aceiaşi credinţă cu el, nu sînt împotriva armelor de foc, ba chiar mă joc cu ele prin jocuri PC violente. Cred că am multe mii de vieţi virtuale pe conştiinţă pînă acum), a ajuns să primească Medialia de Onoare din mîna preşedintelui Harry Truman şi acesta să îi spună că ar prefera să fie în locul lui, deoarece e o onoare mai mare decît să fii preşedintele Americii. Dar ce a făcut el? Păi a vrut să îşi slujească ţara, cum zicea el, o chestie pe care eu nu pot s-o înţeleg, dar nu voia să omoare pe nimeni. A fost de mai multe ori ameninţat că va fi dat afară din armată sau pe mîna Curţii Marţiale, dar el a rămas pe poziţie îndurînd dispreţul camarazilor. Camarazii ăştia, cei care au mai supravieţuit, s-au strîns la cincizeci de ani după povestea asta pentru a o repovesti, pentru a da mărturie de minunea făcuta de Desmond Doss, căci aşa îl chema pe eroul nostru adevărat. Oricine vrea, poate să îl caute pe Google şi să îi afle povestea în detalii, aşa cum a fost ea redată în presa vremii. Există şi înregistrări video. Dar ce a făcut omul ăsta de fapt? Deja, cînd vorbeam despre ce e minunea, am spus ce a făcut. A salvat o muţime de oameni din bătaia mitralierelor şi a obuzelor. Practic, Desmond Doss al nostru s-a plimbat ore în şir printr-o ploaie de gloante fără să fie atins de un glonţ, măcar. E adevărat, la un moment dat fost şi el însuşi rănit uşor, dar numai după ce îşi terminase treaba. Şi povestea asta s-a repetat în mai multe zile. La un moment dat, armata programase un atac sincronizat al mai multor divizii, într-o zi de sîmbătă. Desmond era adventist şi pentru el Sîmbăta era o zi specială. În armată avusese extrem de mult de suferit pentru că nu muncea Sîmbăta, nici nu asculta ordinele superiorilor. Acum, el rămăsese singurul medic din divizia lui, aşa că toţi depindeau de el. Comandantul diviziei a venit la el şi l-a întrebat dacă nu vrea să participe la atac, pentru că e neapărat nevoie de el. Practic, acesta l-a rugat frumos, după ce cu ceva timp înaine sfidase moartea salvînd sute de răniţi, de unul singur.. Desmond i-a spus că o sa vină, doar să i se acorde timp pentru a se ruga şi a mai citi ceva din Biblie, aşa cum făcea în fiecare zi. Comdandantul i-a dat permisiunea şi întreaga armată, nu doar divizia lui, a aşteptat ca Desmond să îşi termine rugăciunea şi cititul Bibliei. Înainte de atac, Desmond a cerut permisiunea să se roage pentru divizia lui. În timpul atacului, celelalte divizii au fost măcelărite, dar divizia lui Desmond n-a suferit nicio pierdere umană. Să fie şi asta o minune? Eu zic că, oricum am defini minunea, tot nu putem să ocolim concluzia că povestea asta e miraculoasă. Pentru sceptici urmează ceva muncă, pentru că, dacă sînt nişte sceptici serioşi, or să pună mîna la treabă şi or să se documenteze să vadă dacă a fost aşa în realitate. Şi presa din vremea respectivă şi o întreagă memorie colectivă, plus imagini video de arhivă, or să le demonstreze că povestea a fost adevărată. Ceilalţi, criticii neserioşi, se vor mulţumi să-şi sufle în barbă "prostii" şi să treacă mai departe.
PS: Nu stiu dacă am făcut bine scriind despre asta acum. E ora unu şi creierul meu funcţionează la mai puţin de jumătate din capacitate, capacitate care nici atunci cînd e deplină nu e tocmai impresionantă. La urma urmelor, nu poti vorbi oricum despre o minune. Dar, oricît de mult aş fi reuşit să mă înalţ la înălţimea standardelor impuse de ea, ştiu măcar că am vorbit serios.

Un vis urît

Puţine lucruri pe lumea asta sînt în stare să te sperie ca un vis urît. Se spune despre vis că nu e real, dar orice s-ar spune, visul are realitatea lui, una care de multe ori funcţionează mult mai efectiv decît realitatea reală. În vis, toate mecanismele raţionale care dau soliditate realităţii, funcţionează după alte legi, astfel că realitatea din vis e una lichidă, una care încalcă toate principiile raţionalităţii şi care din motivul acesta poate să ne înspăimînte ca nimic altceva. Căci adevărata frică e întotdeauna iraţională, zguduind fiinţa de la temeliile ei al căror substrat e tocmai iraţionalul. O să spun de la început ce vreau să fac: vreau să scriu un post de groază. Am văzut multe filme de groază care nu m-au îngrozit deloc, şi probabil nici eu n-o să reuşesc să îngrozesc pe nimeni. Dar nu asta îmi propun. Îmi propun doar să păstrez în cuvinte groaza pe care am simţit-o azi-noapte.
Visul nu are niciodată un început şi un sfîrşit clar, atît începutul cît şi sfîrşitul fiind înceţoşate, semi-articulate. Aşa că, dormind, mă trezesc că merg pe un drum. E un drum de ţară şi aproape seară, crecupscul. Dintr-o dată mă trezesc în faţa unui cortegiu funerar. Fără să-mi spună nimeni, ştiu că e înmormîntarea unui copil, un pe copil pe care, acum cînd aflu că a murit, ştiu că l-am cunoscut cîndva, că sînt într-un anume fel legat de el. Mortea unui copil ne sperie întotdeauna mai mult decît moartea unui bătrîn, pentru că ne spulberă iluzia de nemurire în care trăim: dacă şi copiii mor, înseamnă că şi eu pot să mor şi chiar o să mor la un moment dat. În visul meu, nu frica de moartea mea mă înspăimînta, ci groaza provenea din faptul nud că stăteam în faţa morţii, ca o entitate stăpînitoare peste tot şi toate, deci şi peste mine. Puterea sau impactul unui vis stă nu atît în ceea ce se întîmplă într-un vis, ci în ceea ce simţi, şi e destul de greu să găseşti cuvinte pentru trăiri atît de puternice ca acelea dintr-un vis. Dintr-o dată, s-a făcut întuneric iar cei din cortegiul funerar parcă intonau ceva, ca o incantaţie. Am încercat să grăbesc pasul, dar în momentul acela în grupul mortuar s-au aprins nişte torţe care răspîndeau un fum gros. Ştiam că fumul acela e pentru mine, ca să mă pierd acolo, să mă amestec cu ei, să merg cu ei. Instinctiv, eu încercam să evit priveliştea care îmi aducea aminte de moarte, de nefericire, să fug de ea. Dar ea nu mă lăsa să fug. Voia să rămînă cu mine sau să rămîn eu cu ea. Mi-e imposibil să redau sentimentele de groază care mă stăpîneau în momentele alea, mai ales cînd de peste tot au început să latre cîini, care şi ei se învîrteau prin ascunzişurile de pe marginea drumului avînd aceiaşi misiune: nu-l lăsaţi să fugă, trebuie să stea aici şi să privească moartea în faţă, să-i simtă respiraţia fetidă, să-i simtă atingerea rece a pielii putrezite, a putrefacţiei înseşi. M-am trezit, dar ăsta nu era unul din visele alea din care după ce te-ai trezit te bucuri că a fost doar un vis şi gata. După ce m-am trezit, odată cu ceaţa somnului care nu putea să dispară imediat, a rămas şi groaza, o groază care nu m-a lăsat să dorm vreo jumătate de oră după.