E vineri iar

M-a străbătut în dimineaţa asta, cu viteza unui fulger şi cu un efect electrizant asupra constiinţei pe care, de asemenea, doar fulgerul l-ar putea avea, gîndul că e iar vineri. Bineînţeles, sînt şi eu un om „normal”, care munceşte şi pentru care de aproape trei ani vinerea are semnificaţia pe care o are pentru orice "om al muncii": de uşă spre două zile de libertate, odihnă, distractie sau altele din registrul ăsta. Pînă aici gîndul că e iar vineri n-ar fi avut de ce să aibă efectele devastatoare ale unui fulger, poate doar ale unui tratament plăcut cu electroşocuri reglat astfel încît să-ţi activeze doar centri plăcerii, dacă există aşa ceva. Însă în momentul în care vinerea asta s-a confundat cu toate vinerile pe care le-am trăit în ultimul timp şi pe care urmează să le trăiesc de acum încolo şi n-am mai putut să le disting una de alta, însăşi dimensiunea timpului a fost anulată şi m-am văzut trăind o vinere din anul 2020 sau 2040, sau o vinere în care mîinile mi-ar tremura pe tastatură dacă aş încerca să scriu pe blog, sau, dacă în viitorul ăla computerele ar avea o interfaţă neuronală care ţi-ar permite să-ţi dictezi direct gîndurile unui calculator, fără să le mai scrii, probabil aş fi oricum incapabil să-mi adun gîndurile, presupunînd că aş mai avea aşa ceva la vîrsta aia cînd deja eşti trei sferturi senil. Poate unii mă cred prea optimist, optimist că voi ajunge eu la vîrsta aia sau că Pămîntul însuşi, adică istoria, îmi va permite să ajung la vîrsta aia, dar dacă cineva se gîndeşte la asta, n-a înţeles nimic. Am scris asta pentru că deja, fiind, în sfîrşit, vineri, sînt un bătrînel senil în pragul morţii.

Soare mincinos şi ploaie sinceră

Există ceva ce ar putea fi numit, cu riscul de suna ridicol, moralitate meteorologica. Vreau sa spun ca vremea poate avea o anumita calitate morala. E stiut efectul benefic pe care "seninul" îl are asupra psihicului nostru, şi se pare că există o legătură destul de puternică între lipsa soarelui, în anumite regiuni ale lumii, si rata sinuciderilor. Cînd afară "e frumos", parcă viaţa e mai frumoasă, parcă lumea însăşi e mai bună şi mai frumoasă. Dar oare aşa e? Şi în zilele însorite au loc accidente teribile, catastrofe naturale, războaie. Chiar dacă vremea "e superbă" şi sufletului îi vine să cînte, copii mor de foame, femei sînt violate şi ticăloşii de tot felul zburdă nestingherite pe sub soare. Oare nu putem spune, din acest motiv, că o vreme "frumoasă" e mincinoasă, deoarece ne induce un fals sentiment de împăcare cu lumea, în timp ce lumea nu devine deloc un loc mai bun într-o zi frumoasa? Căci din punct de vedere moral e imposibil să te împaci cu lumea. În schimb, vremea "urîtă" are calitatea de a fi "onestă". Norul te face să te închizi în tine, să te retragi din lume. Niciodată nu-ţi iubeşti mai mult propria cameră şi propriul corp,decît atunci cînd plouă. Vremea urîtă e în deplin acord cu urîţenia lumii şi de aceea ea nu e mincinoasă. Probabil ăsta e motivul pentru care mie îmi place mult mai mult vremea urîtă decît vremea frumoasă, pentru că eu sînt una dintre cele mai sincere persoane pe care le ştiu.

Sfîrşitul lumii (după Nicholas Cage)

Lumea trăieşte zilele astea o ciudată voluptate a sfîrşitului. Pe la jumătatea secolului trecut a început să se vorbească despre „sfîrşitul Istoriei”, al literaturii şi multe alte feluri de sfîrşituri (aduse în discuţie de postmodernism), iar Hollywoodul vorbeşte pe limba omului de rînd despre singurul sfîrşit pe care acesta îl poate înţelege, căci el nu e în stare de prea multe fineţuri intelectuale, şi anume despre sfîrşiul lumii. Oare cîte filme despre sfîrşitul lumii n-ai văzut tu, cel care citeşti rîndurile astea? Ei, să ştii că oricît de multe ai fi văzut, sînt alţii care au văzut şi mai multe decît tine şi, bineînţeles, nimeni nu le-a văzut pe toate. Şi, cum spuneam de curînd, filmul este principalul mijloc de a spune poveşti în zilele noastre, ceea ce ne duce la concluzia că zilele astea lumea îşi povesteşte sieşi despre propriul sfîrşit ca niciodata înainte în istorie ( căci, orice ar zice postmoderniştii, istoria încă nu s-a terminat).
Knowing (tradus fatal în româneşte ca „Numere fatale”) e un film cît se poate de a la Hollywood, dar unul dintre cele bune. În orice caz, mi se pare unul dintre cele mai bune exemple de film despre sfîrşitul lumii. De ce? Pentru că filmul ăsta vorbeşte despre un sfîrşit al lumii în care forţe supranaturale sînt implicate activ (a se citi forţe supranaturale, nu extraterestri), ba aş spune că filmul ăsta e foarte...biblic. Biblia e, cu siguranţă, cartea cea mai importantă din istorie şi care, tocmai din motivul ăsta, a generat nenumărate interpretări. Filmul ăsta, dacă vreau să-l văd ca biblic, are la bază una dintre cele mai liberale intrpretări ale Bibliei, dar e, în orice caz, un film a cărui poveste e inspirată de Biblie. E vorba de un moment destul de rar şi pentru mine foarte frumos în care fărîme din teologia biblică se întîlnesc cu storytellingul hollywoodian. O astfel de întîlnire nu poate fi decît dezamăgitoare din multe puncte de vedere, dar şi frumoasă. Şi filmul ăsta chiar reuşeşte să spună o poveste frumoasă. Efectele speciale sînt absolut fabuloase iar uneori imaginile chiar tind spre o simbologie specifică cinematografului de artă, dar încercările astea sînt timide şi rare, cu excepţia imaginii finale din film, în care un Adam şi o Eva copii se îndreaptă spre un „pom al binelui şi al răului” în mijlocul unei naturi nepămîntean de frumoasă, simbolizînd nedecisul unui nou început.
Filmul vorbeşte despre un sfîrşit al lumii „prin foc”, aşa cum e cel profeţit de Biblie, doar că îl ştiinţifizează, punîndu-l pe seama unor explozii solare mai degrabă decît pe intervenţia directă a Creatorului, aşa cum e în Biblie. Un aspect mai degrabă comic al filmului e că intriga principală, care se învîrte în jurul „numerelor fatale”, se dovedeşte a fi cu totul irelevantă cu privire la povestea filmului. Dar dacă mă gîndesc mai bine, îmi dau seama că clişeul ăsta numerologic hollywoodian e în acelaşi timp şi cel mai biblic aspect al lui. E vorba de profeţiile făcute de nişte copii care auzeau voci şoptindu-le numere, numere care semnificau data unei catastrofe, numărul morţilor şi coordonatele globale, adică locaţia exactă a acestora. În goana lui, Nicholas Cage îşi dă seama că deşi ştie exact ce urmează să se întîmple, nu poate face nimic pentru a schimba viitorul, fiind doar un martor neputincios al împlinirii profeţiei. Astfel, dintr-un profesor de la MIT (probabil cea mai bine cotată instituţie de învăţămînt superior din lume) care credea că lumea a apărut din haos şi de haos e condusă, în urma contactului cu numerele profetice ajunge un „credincios”. La fel, unicul scop al profeţiei biblice e acela de a da naştere credinţei şi nu de a arăta ce urmează să se întîmple, acesta fiind momentul de maximă suprapunere între film şi teologia biblică, pe care l-am conştientizat abia acum cînd scriam. Bine că m-am apucat să scriu, căci altfel aş fi pierdut ocazia de a înţelege unul dintre cele mai interesante lucruri din film.
Unul dintre punctele cu adevărat slabe ale filmului e aducerea în poveste a „raiului”. Dar nu e vina lui, ci a întregului creştinism, cu mici excepţii, printre care mă număr şi eu. E vorba de cele două planuri paralele, viaţa pe Pămînt şi viaţa în rai, care sînt mereu puse faţă în faţă dar relaţia dintre ele rămîne mereu neexplicată şi plină de ambiguităţi. După distrugerea Pămîntului, vedem doi copii în mijlocul unei naturi paradisiace, la propriu, despre care ştim că trebuie să aştepte să crească pentru a popula pămîntul, împreună cu alţi „aleşi”, despre care nu ştim dacă sînt copii sau nu, dar bănuim că da. E vorba de un univers fizic recreat, în care vîntul bate prin iarbă şi soarele străluceşte, în care orice imperfecţiune şi neajuns au dispărut fără urmă. Dacă ăsta ar fi raiul, atunci imaginea ar fi cît se poate de biblică, numai că înainte de asta îl vedem pe Nicholas Cage îmbrăţişindu-şi familia în mijlocul unei planete care e distrusă de explozii solare (din nou, efectele speciale sînt absolut spectaculoase!) şi care are certitudinea că imediat după moarte va ajunge în rai. Dacă moartea e soluţia pentru a ajunge în rai, atunci la ce bun sa te chinui să repopulezi o planetă? Nu ştiu dacă cel care a scris povestea sau cel care a pus-o pe ecran şi-au dat seama, dar ăsta e unul dintre momentele de maximă inconsistenţă ale filmului. Dar, din nou, nu e vina lui, pentru ca imaginea asta a raiului în care ajunge un suflet după ce trupul a murit e universal răspîndită, în toate religiile păgîne dar şi în tot creştinismul, cu acele mici excepţii de care ziceam mai devreme.
În momente ca astea îmi dau seama ca Nietzsche, de exemplu, cu dragostea lui nebunească pentru pămînt a fost mai creştin decît majoritatea creştinilor care plasează raiul pe undeva printr-un univers paralel sau pe nu ştiu nici ei unde, uitînd că raiul a fost grădina Eden şi că raiul viitor, ca să fie rai, trebuie să fie tot un fel de grădină Eden. Toată revolta lui Nietzsche împotriva unui creştinism care trăda pămîntul şi vorbea de un rai imaterial era pe deplin îndreptăţită, pentru că luciditatea lui, aceea care l-a făcut să fie recunoscut ca unul dintre cele mai mari spirite din Istorie, nu era deloc nebunească iar creştinismul care îl dezgusta pe el nu era deloc creştinism, cum nu era creştinism nici cel împotriva căruia se revolta un Voltaire, de exemplu, ci doar păgînisme alterate de creştinism sau creştinism alterat de păgînisme. Raiul ăsta în care ajungi după ce mori e, mi-e foarte limpede asta, o fundătură pentru orice poveste bună, atît pentru povestea unui film, dar mai ales pentru povestea REALĂ, pentru teologia biblică. Există un insuprimabil în bunul simţ care expediază povestea asta a raiului în care merg sufletele, la fel cum există un inexpediabil în natura umană care strigă neîncetat cu o voce mută „am fost făcut să trăiesc veşnic, să simt veşnic căldura soarelui, răcoarea apei, mirosul florilor şi gustul gutuilor”. Şi profeţiile biblice au puterea să nască credinţa în oricine vrea să le dea o şansă să-şi spună povestea pentru a dovedi exact lucrul ăsta: că avem posibilitatea să trăim veşnic într-un „rai” pămîntesc, în care vîntul va adia uşor prin iarbă, căprioarele îşi vor alăpta puii iar epiderma noastră va avea ocazia să experimenteze la nesfîrşit un spectru de senzaţii limitat nu de real ci doar de posibil, în mijlocul unei naturi recreate din temelii, "căci lucrurile dintîi nu mai erau".

Căldură mare

Fizica ne spune că sub influenţa căldurii corpurile se dilată. Pentru mine, care nu înţeleg nimic din fizică, e vorba de un proces misterios, mai complex, bănuiesc, decît acela prin care aluatul creşte şi se face bun de pus la cuptor, aici fiind, în orice caz, vorba de un proces chimic, nu fizic, deşi uneori mi-e greu să disting între fizică şi chimie (substanţele chimice au şi ele fizica lor, la fel cum fizica are şi ea chimia ei).

Aici mă despart de ştiinţele naturii şi mă întreb dacă nu cumva spiritul, adică ceea ce e mai profund omenesc în fiinţa umană, nu e şi el afectat în acelaşi fel de căldură cum e afectată o bucată oarecare din banalul fier. Să spui ce înseamnă dilatarea pentru o bucată de fier, e simplu: şi-a mărit dimensiunea. Dar ce poate însemna asta pentru spirit? Spiritul nu poate fi comparat cu o bucată rigidă de metal. Spiritul este tocmai umanitatea omului, capacitatea lui de a cuprinde într-o cutie de os ce conţine nişte "materie cenuşie" ideea de infinit, dragoste, univers. "Lucrurile" astea sînt atît de mari, încît mi-e imposibil să mă gîndesc la altele mai mari decît ele (aici glumesc, căci nu-mi trece prin cap să mă joc şi eu cu infiniturile aşa cum se joacă copiii ce sînt oricînd gata să mai scoată un infinit din buzunar). Carevasăzică, spiritul e atît de mare încît se poate mula pe realităţi infinite. Asta să fie dilatarea de care vorbeam? Nu, pentru că el face asta pe căldură mare la fel de bine cum o face la temperaturi negative, cînd ar trebui să se contracte. De altfel, cred că toată lumea resimte căldura mare ca avînd o influenţă mai degrabă nefastă asupra activităţii intelectuale, deci asupra spiritului.
Ce înseamna atunci, mai întreb odată, dilatarea spiritului? Nu are legătură atît de mult cu ideea de infinit sau de dragoste sau de univers luate ca atare, ci cu influenţa acestor idei resimţită asupra sufletului. Cînd e frig sau cînd plouă, eşti mai mulţumit între graniţele propriei fiinţe decît atunci cînd e cald şi simţi că vrei să te întinzi la soare, să te întinzi atît de mult încît să acoperi nu o plajă, ci toate plajele din lume. Spiritul se dilată nu atunci cînd meditează la infinit, univers şi dragoste, căci asta o face în mod firesc. Cînd e cald, însă, ceva parcă vrea să iasă din tine pentru a se răcori prin văzduhuri, fără să îşi dea seama că tu nu prea poţi să zbori. Dar ceva din tine poate să zboare, şi tocmai asta e problema, că ceva din tine poate să zboare dar că tu nu poţi zbura. Căldura face ca spiritul să nu mai poată judeca "la rece" şi să nu mai fie mulţumit cu contemplarea ideilor de infinit, univers, dragoste, ci sub vîltoarea razelor de soare, călcîiele i se aprind şi spiritul începe să fie posedat de ideea nebunească că ar putea el însuşi să devină infinit, universal, dragoste (cu privire la dragoste lucrurile sînt mai complicate, deoarece în ea mişcarea de dilatare pare a avea un efect paradoxal, adică de restrîngere a spiritului în vederea unei singure fiinţe. Există însă un fel de dragoste pe care Kierkegaard ar numi-o estetică şi care din acest motiv nici nu mai poate fi numită deloc dragoste, şi în care dilatarea tinde la infinit).
Printre picăturile de transpiraţie care îţi ies prin fiecare picătură din piele, însuşi spiritul vrea să iasă şi să ocupe mai mult loc în lume decît i-a fost dat să ocupe sau decît are dreptul să vrea şi să spere iar posibilul devine mai ispititor decît realul, ameţindu-te cu acea ameţeală care nu e provocată de vreo slăbiciune fiziologică ci de dilatarea spiritului.

PS fierbinte într-o după-amiază toridă: Căldura asta m-a făcut să-mi dau seama că tot ce am scris mai sus despre dilatarea spiritului şi căldură e valabil mai ales primăvara, cînd căldura vine după îngheţul iernii, dar nu e atît de mare încît să paralizeze sufletul. Aşa se explică, de fapt, sentimentul pe care îl are toată lumea primăvara, şi care a primit multe nume, "astenia de primăvară" nefiind unul dintre ele. Oricum, şi vara e valabil ce am scris eu, dar seara, după ora 8, cînd căldura se mai îmblînzeşte şi spiritul începe să respire mai în voie.

A few steps closer

I wish I could take a few steps closer
To what ? asked a voice in the back
To those clouds I see flying in the sky
Perhaps, I can't really tell
It's something in the blue of the sky that says my name
In the green of the woods that calls me
In the air that smells like "come over here"
I wish I could take a few steps closer
Said he again, as unknowingly to the "where" or the "what"
As he was the first time he had said that
The voice in the back no longer asking anything this time

Sete de sens

Pînă acum vreo două sute de ani, oamenii trăiau într-o lume care avea pentru fiecare ei toate elementele necesare unei povesti. Aceste elemente sînt multe, dar cel mai important cred ca e sensul. Mai de mult, sensul lumii era dat un Dumnezeu atotputernic care o crease şi care avea, bineînţeles, un plan cu ea. Istoria nu era decît împlinirea, pas cu pas, a acestui plan. În tabloul general al istoriei, fiecare individ îşi găsea locul şi îşi trăia viaţa conform unui scenariu foarte bine pus la punct pe care îl găsea gata scris pentru el de către o ordine socială pe care nu îdrăznea să o pună la încercare. Daca a fost mereu adevărat că lumea e o scenă şi că noi sîntem actori, trebuie să observăm că mai demult actorii primeau rolurile date de un regizor nedispus la negociere, pe cînd astăzi fiecare îşi alege propriul rol, ba mai mult decît atît, fiecare actor e liber să îşi inventeze un rol după bunul plac.
Pentru omul modern, nu mai există un Dumnezeu care să îi spună povestea lumii şi inclusiv povestea lui, aşadar omul rămîne singur cu acest vid imens de poveste, adică de sens. Discuţiile despre sensul vieţii nu au fost niciodată mai "la modă" decît în zilele noastre, şi asta pentru simplul fapt că altă dată viaţa avea un sens bine articulat, care era dat de o ordine a lucrurilor superioară şi faţă de care individul putea doar să se supună.
Astăzi, sîntem mai liberi şi mai puternici decît oricînd, ni se spune, dar ceea ce ne-a dat puterea ne-a izgonit şi povestea din lume, şi implicit sensul lumii. De aici dezorientarea omului modern şi permanenta lui căutare după ceva ce nu găseşte niciodată. Forma pe care o ia cel mai adesea căutarea asta după sens, şi care e una cu adevărat caricaturală, e hedonismul, adică transformarea plăcerii într-un scop în sine. Hedonismul a existat dintotdeauna, dar mereu ca o alternativă mai degrabă deviantă, pe cînd astăzi el a devenit un adevărat principiu dătător de sens.

Astăzi, nimeni nu mai are curaj să spună, cu excepţia celor care analizează schimbările climaterice, încotro se îndreaptă lumea. Astăzi nimeni nu-ţi mai spune ce să crezi, ce fel de mîncare să mănînci, cu ce partener să te căsătoreşti şi cu ce să te îmbraci. Toate astea, şi infinit mai multe, sînt astăzi simple opţiuni. De aici şi avalanşa de boli psihice în modernitate : omul, pus faţa atîtor opţiuni, se trezeşte în situaţia tragi-comică a pisicii care a murit de foame între castronul cu lapte şi bucata de carne, la mijlocul distanţei dintre ele, nefiind în stare să decidă ce mănîncă mai întîi. Plaja virtual infinită de posibilităţi care se deschide în faţa omului modern, oricîte avantaje pare să aibă, îl aduce pe acesta cel mai adesea în terenul vrăjit al nefericirii şi lipsei de sens. Altă dată, trebuia doar să accepte ce îi era dat şi să se resemneze, situaţie care, paradoxal, îl făcea mai fericit. (E în natura omului ca un anume tip de fericire să îşi aibă originea în supunerea în faţa unei autorităţi superioare lui. Faptul că omul modern nu mai acceptă vreo altă autoritate superioară lui este şi principala cauză a nefericirii lui. Dar asta e o teza care trebuie demonstrată ).
Astăzi, avem paşi legănaţi printre rafturile supermarketurilor şi ochi ce privesc pierdut în aglomeraţia traficului şi niciun fel de sens. Dacă cineva crede că viaţa lui are sens, îl provoc să îmi spună şi mie care e acesta. Dacă îmi va spune că e cariera sau vreun alt tip de dezvoltare personală, îi voi spune că ştiu numeroşi oameni care au ajuns pe culmi incredibil de înalte ale împlinirii de sine şi care recunoşteau că nu au găsit sensul. Dacă altcineva îmi va spune că sensul vieţii lui e să adune bani, pur şi simplu voi rîde de el, iar dacă altcineva îmi va spune că sensul vieţii lui sînt copiii, îi voi atrage atenţia asupra uneia dintre cele mai mari iluzii care îşi are originea în instinctul de reproducere.
Eu am ajuns mai demult la concluzia că dacă viaţa are vreun sens, atunci sensul acesteia nu poate fi dat de nimic ce face parte din viaţa asta, ci doar din ceva exterior ei. Afirmaţia mea era izvorîtă dintr-o naivitate logică copilărească, chiar dacă mai are şi azi un farmec asupra mea. În orice caz, nu ştiu exact ce aş putea să le răspund celor care spun că sensul vieţii este pur şi simplu viaţa însăşi (un fel de existenţialism franţuzesc).
Oricum ar fi şi care ar fi sensul vieţii, e un fapt că trăim într-o lume fără sens. Dacă am spus atîtea pînă acum, am vrut să fie doar o introducere pentru ipoteză a mea pe care sper să o pun în doar cîteva cuvinte. Anume, eu cred că artele şi divertismentul de larg consum încearcă azi să suplinească lipsa de sens a vieţii omului modern. Citim poveşti pentru că, transpunîndu-ne în ele, luăm pentru cîteva momente fericite parte la ceva cu sens. Dar e vorba doar de o degustare a sensului, doar ne ligem pe buze şi pe degete, pentru ca apoi, după ce am întors ultima pagină, să revenim la viaţa noastră fără sens şi căreia niciun narator omnipotent nu-i garantează finalul fericit sau nefericit. De fapt, natura însăşi a vieţilor noastre face conceptele de "final fericit" sau "final nefericit" să fie fie nişte simple metafore, pentru că finalul oricărei vieţi este pur şi simplu absurd. Ne plac filmele din acelaşi motiv, pentru că sînt secvenţe foarte concentrate de sens. Filmul este astăzi principala formă de divertisment, cred, şi nu reprezintă nimic altceva decît "gustări" de sens pe care le luăm zilnic sau săptămînal, fiecare după apetitul personal, şi prin care încercăm să ne astîmpărăm foamea sau setea de sens.
Unii cred că literatura a luat incredibila amploare pe care o are azi (şi filmele sînt tot literatură, numai că literatură transpusă în imagini şi, uneori, din acest motiv mult mai uşor digerabilă pentru omul modern care vrea să obţină totul cu cît mai puţin efort) doar datorită dezvoltării tehnologiei, cum ar fi tiparul, mai demult şi cinematografia, televiziunea mai recent. Dar astfel de judecăţi sînt cît se poate de superficiale. Realitatea e că astăzi poveştile sînt un surogat de sens pentru un om ce se trezeşte singur pe lume şi căruia i s-a dat o viaţă şi doar atît, adică fără un rol prescris, fără "instrucţiuni de folosire". Astăzi, se încearcă a se umple vidul de sens cu poveşti dintre care unele sînt artă veritabilă şi altele gunoi pur şi simplu, dar care toate îndeplinesc aceiaşi funcţie: sînt un fel de răcoritoare cu care omul modern încearcă să îşi astîmpere setea de sens ( cred că ştie toată lumea că răcoritoarele sînt băuturi create nu să astîmpere setea, ci să o stimuleze, pentru a creşte consumul şi a aduce cît mai mult profit -pentru sete, nimic nu e mai potrivit decît apa! ), dar care nu reuşesc niciodată să astîmpere această sete aşa cum o făcea mai demult apa limpede de izvor a unei lumi care ea însăşi avea sens deoarece Autorul ei nu fusese expediat cu totul din propria lui operă de artă.

PS: În niciun caz nu pledez pentru o întoarcere în premodernitate. Dar dacă faptul că aduc în discuţie anumite maladii produse de modernitate i-ar face pe unii să creadă că asta sugerez, treaba lor. Tot ce am vrut eu să fac a fost să încerc să ofer o explicaţie pentru apetitul extrem de crescut pe care îl avem astăzi, indiferent de vîrstă, pentru poveşti.

Heroină

A avut ghinionul să se nască într-o curte unde în loc de păpuşi stricate, pe la colţurile caselor găsea seringi folosite. Acele acestora, purtatoare de hepatita C şi, eventual, HIV sau alte creaţii ale naturii recente, erau periculos de aproape de pielea ei fină de copil neştiutor ce explora lumea din jur, ca orice copil. Ce nu ştia ea era că lumea din jur nu merita explorată, că cel mai bun lucru ar fi fost să fugă de ea. De ar fi ştiut asta atunci, poate n-ar fi ajuns ce e astăzi. N-a fugit atunci, şi într-o zi, pe la 13 ani, cînd o durere de măsea o făcea urle de durere, cineva dintre prietenii ei mai mari i-a dat o ţigară cu heroină spunîndu-i că o să-i calmeze durerea. Şi i-a calmat-o. Şi nu doar că i-a calmat durerea, dar a făcut-o să simtă şi o plăcere cum, în trupul ei de copilă, nici nu putea să-şi imagineze. Şi ce e cu adevărat trist, nici măcar nu putea să-şi dorească. Astăzi are 23 de ani, şi de atunci plăteşte în fiecare zi cu dureri pe care eu, care nu am simţit niciodată absenţa heroinei, fireşte, nici prezenţa ei, nu mi le pot imagina. Şi nici tu. Nimeni în afară de ei, cei care au cedat chemării de sirenă a heroinei şi au eşuat pe ţărmurile ei unde zac oasele atîtor naufragiaţi, nu şi le poate imagina. Pentru durerea de măsea pe care heroina i-a luat-o, plăteşte acum cu acea durere înmulţită cu ea însăşi şi ridicată la pătrat. Iar rezultatul e o funcţie a morţii care tinde la infinit, la un infinit care, inevitabil, sfîrşeşte în moarte. Căci heroina nu-şi scapă decît rareori victimele din mînă. Şi ea nu mai poate scăpa. Avea 13 ani cînd a început, exact atunci cînd trebuia să înceapă şi viaţa ei. Dar în loc să înceapă viaţa, a început un vis în care nimic altceva nu mai contează decît să faci orice ca să-ţi treacă "răul". Tatăl ei e un om resemnat. Deşi nu vrea să recunoască explicit, ştie că şi-a pierdut fiica în favoarea heroinei. "Cînd îşi face, dă ochii peste cap şi zici că a murit, dar apoi îşi revine şi te înţelegi cu ea aşa cum ne înţelegem noi, ca doi oameni normali". Rîde, glumeşte, se bucură de viaţă, dar doar pentru o oră sau două, căci, după atîţia ani, corpul ei cere constant "marfa". Are nevoie de 3, 4 sute de lei pe zi pentru heroină. Bineînţeles, nu are de unde să ia banii ăştia, căci ai ei sînt oameni săraci care abia reuşesc să îşi cumpere mîncare şi ţigări. Aşa că vinde droguri pentru a avea droguri. Ştie că poate ajunge la închisoare. Dar nu-i pasă prea mult. Nimic altceva nu mai contează, decît următoarea doză. "Fraţii ei", adică cei ca ea, fac ce pot pentru "marfă" : vînd, fură, tîlhăresc. ORICE! Şi ea a făcut de toate: a furat din buzunare, unii zic că s-a şi prostituat, deşi tatăl ei, într-un acces părintesc patetic şi tîrziu, e în stare să jure că fata lui e virgină. Poate să dovedească asta cu ajutorul medicilor.

Mai de mult, credeam că drogurile sînt un fel de final absolut. Că drogatul e un om a cărui viaţă s-a terminat. Acum am înţeles că nu e deloc aşa, că viaţa lui nu s-a terminat, ci că a început doar un alt fel de viaţă. Dacă în general ne întrebăm care e sensul vieţii şi sîntem nefericiţi că nu găsim răspunsul, din punctul ăsta de vedere putem spune că heroinomanul e un om fericit, deorece el nu are nicio îndoială cu privire la sensul vieţii. Acul intrînd în venă şi de acolo pornind căldura care umple tot corpul şi care face ca NIMIC altceva să nu mai conteze: ăsta e sensul vieţii lui! Şi e un sens care nu se lasă pus în discuţie. Durerile care îi fac pe unii să-şi rupă o mînă sau să-şi spargă capul de un zid, sînt mijlocul prin care heroina îşi menţine autoritatea supremă în viaţa victimei ei. Şi toată viaţa se reduce la asta şi la nimic altceva. Şi pentru nimic altceva nu s-a potrivit mai bine melodia trupei Metalica decît pentru asta ("and nothing else matters"). Nu mai contează banii, căci tot ce a fost de valoare a fost deja vîndut şi toate bunurile materiale din lume îşi pierd valoarea în raport cu Bunul suprem care e marfa maronie. Am putea să învăţăm un lucru sau două de la un drogat, cu privire la ce înseamnă bunurile materiale. Nu mai contează viaţa sau moartea, căci ce rost are să trăieşti cu nişte dureri de moarte? Aşa că el nu dă doi bani pe riscul de a se infecta de la un ac folosit sau de a lua o supradoză.
Simt că n-am scris niciodată nişte rînduri mai seci decît acestea, că niciodată n-am fost în faţa unui final mai sec. Viaţa ei, intrată de la 13 ani în universul paralel al heroinei, se va termina odată brusc, absurd şi sec, sau s-a terminat deja atunci, demult, cînd a scăpat de acea durere de măsea, şi ce poate fi mai sec decît o viaţă al cărei infinit virtual de posibilităţi a fost redus la cîţiva ani dominaţi de tirania heroinei ? Niciun scriitor n-ar putea imagina un final mai sec decît acesta şi cred că nici un scriitor n-are dreptul să îndulcească în stil heroina.

O bucată de carne pe asflat

Obişnuinţa mea de a mă privi din afară, în afară de excursiile în proximitatea fericirii pe care mi le prilejuieşte uneori, cum a fost în ultimul post, are şi dezavantajul de a mă proiecta în situaţii mai puţin înălţătoare. De exemplu, în urmă cu vreo două săptămîni, cînd era sa fiu omorît în timp ce conduceam liniştit pe un drum naţional, de un inconştient la volanul unui Logan care încerca să depăşească un tir pe care, evident, îl subestimase, mi-am făcut singur necrologul. Bunicul meu tocmai se externase din spital după o operaţie reuşită şi eu îl duceam acasă. Imediat după ce am frînat de la 130 la 30 kmh pentru a evita contactul frontal cu idiotul din faţa mea (trebuie să recunosc că am fost şi eu odată aproape exact în poziţia aceluiaşi tip de idiot, dar pe vremea aia aveam de două ori mai puţini cai putere şi de două ori mai multă nesăbuinţă), am şi văzut paginile din ziar care scriau despre "nefericitul accident în care a fost omorît un tînăr de 26 de ani care avea viaţa înainte şi bunicul lui care tocmai supravieţuise unei operaţii, dar care n-a avut destul noroc să supravieţuiască drumului de la spital pînă acasă" . Gîndurile astea n-au fost prilejuite de genul de imaturitate emoţională care ne-au făcut pe toţi la un moment dat să ne dorim să fim morţi ca să vedem cine ar plînge după noi, ci de întîlnirea frontală, la propriu, cu moartea. Mi-am văzut moartea cu ochii, ca să spun aşa, iar de aici pînă la a vizualiza paginile din ziar în care aceasta era relatată pentru divertismentul de zi cu zi al consumatorului de mass-media, n-a mai fost decît un singur pas pe care imaginaţia mea l-a făcut cu uşurinţă.
Dar ochiul meu care se plimbă liber în afara propriului corp mi-a arătat şi alte imagini terifiante, fără ca să fie motivat de vreo întîlnire cu moartea, ci pur şi simplu din cauza unei sensibilităţi cam prea aruncată în lume. Traversînd o stradă, mi-am închipuit cum ar fi să fiu lovit de o maşină. Statistic vorbind, faptul e destul de probabil, chiar dacă ne petrecem viaţa crezînd că pe noi nu ne poate atinge nimic rău, că necazurile grave sînt pentru ceilalţi. Cîte accidente nu se întîmplă în fiecare zi ? Cîţi oameni nu îşi sfîrşesc infinita aventură ca nişte cîini pe care nu dă nimeni doi bani? E doar o chestiune de luciditate să realizezi că tu însuţi ai putea fi unul dintre ei, ba chiar, dacă ai un tip de sensibilitate mai accentuat, aşa cum am eu, să resimţi ca pe un fel de nedreptate faptul că tu eşti încă în viaţă, în timp ce atîţia alţii nu au avut norocul ăsta. Aşadar, mergînd pe stradă vedeam prin ochii celor din jurul meu un trup imperfect de tînăr zăcînd inert în mijlocul străzii, după ce fusese lovit de un şofer a cărui zi sau viaţă fusese stricată din cauza asta, care acum era în stare de şoc pentru ca mai tîrziu să se trezească într-una de remuşcări dureroase, sau care doar făcea planuri despre cum să scape cu basma curată, deşi ştia şi el că nişte picături de sînge tot ar mai fi rămas pe ea. Mergînd pe stradă, mă vedeam prin ochii celor din jurul meu într-un scenariu a cărui exasperantă pendulare între probabilitate şi improbabilitate, ambele la fel de nedrepte, făcea tîmplele să-mi zvîcnească: o bucată de carne pe asfalt.

Hai sa ne uităm înspre fiinţă

Sîntem atît de apropiaţi de propria fiinţă încît am uitat de ea. Fiind, uităm că fiinţăm. Existînd, uităm de fiinţă. Nu am de gînd să mă apuc să filosofez despre fiinţă, pentru că nu aş fi în stare. Şi, în plus, a făcut-o atît de bine Heidegger (şi pe urmele lui, s-a descurcat binişor şi Noica al nostru), atît de bine încît nu va fi depăşit în restul de istorie rămas. Căci fiinţa, ca fiinţă, are un început şi, inevitabil, un sfîrşit. E adevărat, după sfîrşit e posibil un nou început, dar doar posibil, adică probabil, nu sigur! Cel puţin nu sigur în mod general, adică atotcuprinzător.
Revenind la fiinţă, aş vrea să aduc celor care vor avea ocazia să treacă peste aceste cuvinte, ocazia să fie cu adevărat fericiţi. Nu-i aşa că sînt din ce în ce mai puţine motive pentru noi, copiii modernităţii, să fim fericiţi? Modernitatea, prin ştiinţă şi tehnologie, ne-a dat confort dar ne-a lăsat din ce în ce mai puţin spaţiu pentru fericire. Ne-am obişnuit atît de bine să EXPLOATĂM fiinţa, încît am uitat să ne bucurăm de existenţă ca atare. La urma urmelor, asta e adevărata fericire, sau esenţa oricărei fericiri, numitorul comun al fericirlor: momentul în care realizezi că exişti. Dragostea, ca şi caz particular al fericirii, înseamnă reflectarea fiinţei tale în fiinţa altcuiva, amestec existenţial din care, după ce s-au amestecat, cele două esenţe se separă pentru a se contempla reciproc. Cu alte cuvinte, pentru a lua la cunoştinţă că există. Sînt fericit că exist atunci cînd ochii persoanei celui de lîngă mine mă privesc iubitor. Se poate însă ca la un moment dat ochii iubitori să dispară. Dragostea e cea mai la îndemînă şi cea mai gustoasă formă de fericire, e fericirea par excellence. Dar ce te faci cind nu mai ai dragoste, cind dragostea a fugit de lîngă tine şi te-a lăsat singur? Nu e cazul meu, dar mă gîndesc la cei al căror caz e! În absenţa dragostei îţi rămîne o singură alternativă, şi anume privirea pură, eliberată de detalii şi concret, a fiinţei înspre ea însăşi. Să presupunem că eşti într-un magazin unde există camere de supraveghere. În monitoarele amplasate prin tavan te poţi observa pe tine însuţi. La început eşti uşor surprins. Apoi, după primul moment de surpriză, faci un semn cu mîna pentru a te asigura că într-adevăr tu eşti acolo şi nu vreun impostor virtual sau vreo fantomă. De fapt, făcînd semn cu mîna, îţi faci semn ţie, îţi saluţi propria prezenţă, şi dacă ai suficientă prezenţă de spirit, realizezi că în acele scurte secunde eşti mai fericit. Eşti mai fericit pentru că existenţa ta, dublată în monitor, e astfel confirmată. Dar e o formă primitivă de confirmare, chiar dacă e intermediată de tehnologie de ultimă oră. Adevărata cofirmare vine din privirea pe care spiritul şi-o aruncă sieşi fără vreun mijlocitor extern. Să presupunem că merg pe stradă şi dintr-o dată sînt străfulgerat de gîndul că MERG PE STRADĂ, mai exact, EU MERG PE STRDADĂ. În acest gînd stă, de fapt, secretul fericirii! În momentul în care existenţa s-a dublat în conştiinţă, ea se reprezintă sieşi ca un miracol, ceea ce şi e în realitate, căci, după cum spuneam într-o intrare mai veche, faptul că exişti e cu adevărat miraculos (fireşte, într-un sens areligios, în spiritul definiţiei minunii care spune că minune e acel lucru care are probabilitate extrem de redusă pentru a se întîmpla). Mergînd pe stradă, eşti deodată ameţit de gîndul că mergi, şi atunci ai impresia că nu mai mergi, ci că ai început să pluteşti. Şi ce altceva e fericirea, dacă nu plutire?! Uitîndu-te în jur, chiar şi camera dezordonată în care scrii e transfigurată din senin de gîndul că EXISTĂ! Acest gînd e echivalentul climaxului din actul dragostei. Depresia mi se pare a fi o perdea care se pune între mine şi eu însumi şi care nu mă lasă să mai gîndesc gîndul că exist. Nu mai sînt fericit la gîndul că exist pentru că mă percep pe mine însumi ca pe un străin. E un altul care există, sau, mai rău, acest ceva care există. Pentru a fi electrificat de gîndul că exişti, e nevoie ca în prealabil să fii în termeni buni cu tine însuţi. De aceea, nu cred ca ce recomand eu aici e un tratament prea bun pentru depresie. Mă adresez aici nedepresivilor care au uitat însă să se bucure de viaţă aşa cum se bucură un vulcan care ţîşneşte înspre înalt şi acoperă totul cu fierbintele lui. Mă adresez, deci, omului modern în general. Celui care îşi trăieşte blazat secundele de existenţă, uitînd să stoarcă extazul potenţial al fiecareia, zăcînd pe o canapea în faţa televizorului, fiind blocat în trafic cu aerul condiţionat funcţionînd normal, mîncînd la un restaurant bun sau plecînd în vacanţă în Grecia sau spre altă destinaţie mai mult sau mai puţin exotică.

Un film bun

De multe ori am fost stîrnit să scriu de un film bun. După ce vezi un film bun, simţi nevoia să vorbeşti despre el, cumva pentru a prelungi momentele magice pe care te-a făcut să le trăieşti sau pentru a-i confirma şi consolida poziţia de adevăr pe care şi-a cîştigat-o în mintea ta.

Eu tocmai am văzut un film bun. Un documentar, dar un documentar care m-a prins mai bine decît multe filme artistice văzute în ultima vreme. Filmul se poate vedea aici : http://ovidiuradulescu.com/expelled-evolu%C8%9Bionsimul-sub-semnul-intrebarii/ .
Nu vreau ca blogul meu să devină ca atîtea alte bloguri care se multumesc să adune informaţii de pe web, cu alte cuvinte să le mute de colo-colo. Tot ce am vrut eu de la blogul ăsta a fost să-mi primească efuziunile lirice. De data asta însă nu prea simt nevoia să mai spun nimic în afară de recomandarea seacă de a vedea acest film. Finalul este cvasi-orgasmic, GARANTAT! Dar, sper că ştie toată lumea, finalul are sens doar dacă e final, adică doar dacă a fost văzut filmul în întregime.

O să spun doar că filmul, pus aici blogul meu, devine o prelungire tematică a ultimului meu post cu privire la "disputa" credinţă vs. ştiinţă.

Nu, nu aduce niciun răspun definitiv şi nici răspunsuri irefutabile, ci doar scoate în lumina zilei multe semne de întrebare care au fost ascunse siluit în spatele certitudinilor "ştiinţifice".

Vizionare plăcută!

De ce e mai bună credinţa decît ştiinţa-răspuns la mesajul-status al lui mefistofalic

Pentru a face o comparaţie între două sau mai multe lucruri, prima condiţie e să ai o vagă idee despre ce e fiecare dintre respectivele lucruri. Dacă vreau sa spun că ştiinţa e mai bună decît credinţa, trebuie să ştiu cîte ceva despre amîndouă. Mai mult decît atît, trebuie să ştiu despre credinţă la fel de multe lucruri cîte ştiu despre ştiinţă. Sînt unii care expediază credinţa fără să aibă, de fapt, habar ce e ea, iar alţii procedează la fel cu ştiinţa. O comparaţie între cele două, dacă e posibilă, trebuie să aibă la bază cunoaşterea celor două.
Eu ştiu foarte puţine despre ce e credinţa şi ştiu încă şi mai puţine despre ce e ştiinţa, dar ştiu cîte ceva despre fiecare dintre ele, suficient pentru a încerca să le pun faţă în faţă. Şi pentru că a încerca o abordare detaliată ar însemna să încerc să scriu o carte de multe pagini, demers pentru care, evident, nu sînt pregătit nici teoretic nici sufleteşte, o să iau în considerare doar esenţialul.
Cînt vine vorba de credinţă şi ştiinţă, primul esenţial e că ambele sînt metode de cunoaştere a unei anumite realităţi. Au aceasta în comun, deşi cele două se raportează la realităţi diferite şi folosesc metode diferite.
Ştiinţa plasează în centrul procesului cunoaşterii subiectul uman. Prin eforturi incredibile, omul sapă, ca un vierme, canale de cunoaştere în masa virtual infinită a ceea ce numim în general realitate. Tîrîndu-se prin minele cunoaşterii lui, omului îi vine destul de greu să vadă întreaga realitate, mai ales dacă luăm în calcul detaliul semnificativ că această realitate e infinită (şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns plus infinitul, mai există şi un minus infinit ! ). Aceasta este, într-o imagine plastică, ştiinţa!
Credinţa e cu totul altceva. Credinţa presupune capacitatea viermelui de a comunica cu cineva din afara masei infinite de realitate. Astfel, viermele, în loc să caute prin eforturi proprii adevărul, eforturi care, oricît de insistente, n-ar putea niciodată să fie definitive, deoarece el e doar un vierme care se luptă cu infinitul, primeşte adevărul din exterior.
Dacă cineva se va grăbi să critice posibilitatea primirii (mă refer aici la Revelaţie) din exterior adevărului, ar fi bine să se gîndească şi la dificultăţile presupuse de ştiinţă. În orice caz, mie mi se pare limpede că în momentul în care cineva a ales ştiinţa ca metodă exclusivă de obţinere a adevărului, el a renunţat la posibilitatea obţinerii lui, deoarece Adevărul devine atunci raportul dintre infinit şi finit, adică zero. Credinţa nu e nimic altceva decît acceptarea posibilităţii că există cineva care a făcut realitatea şi care e dispus să ne spună şi nouă, bieţi viermi prinşi în ea, cum este aceasta.

Despre cum anume se face ştiinţă şi cum anume se face credinţă rămîn multe de spus. O să mai spun doar că o ocazie bună de a lua în considerare posibilitatea credinţei este Paştele, care ne aduce aminte că la un moment dat, mai exact acum două mii de ani, a trăit pe Pămînt (şi acesta e un fapt istoric, adică ştiinţific, incontestabil! ) un om care a susţinut că el e Creatorul realităţii nostre şi că s-a făcut vierme, asemenea nouă, pentru a ne spune cum e de fapt realitatea. Tocmai de aceea problema credinţei se reduce întotdeauna la acest om şi la datoria fiecăruia de a decide dacă el a fost cine a zis că a fost sau a fost doar un nebun mai mare decît toţi nebunii din istorie, pentru că, în nicun caz un om care îşi foloseşte mintea nu va putea lăsa problema suspendată mulţumindu-se să conchidă că „Iisus Hristos a fost doar un om bun..”

Nevoia de lucruri mari

De curînd, cineva mărturisea că vrea să facă bani. Eu nu am vrut niciodată să fac bani. De asemenea, se pare că sînt unii oameni care ar vrea să conducă lumea. Din cîte ştiu, lumea se conduce cel mai bine din umbră, aşa că acei oameni despre care vorbesc trebuie să se mulţumească cu o putere eficientă dar să lase vizibilitatea pe seama unor vedete cum ar fi preşedinţii de state mari etc. La urma urmelor, dorinţa de putere şi cea de bani se suprapun aproape perfect. Probabil ăsta e motivul pentru care eu nu-mi doresc nici să conduc lumea din umbră, deşi recunosc că îmi doresc vizibilitate.
De unde nevoia de a avea putere? Oare cel mai puternic om din lume, acel om care are "totul" şi care poate face absolut orice, nu rămîne numai un om? Oricît de puternic, un om nu-şi depăşeşte niciodată condiţia, anume condiţia umană. Oricît de mare, nu poţi locui în două case în acelaşi timp, nici nu poţi conduce două maşini deodată. Dorinţele nelimitate ale omului sînt limitate de materialitatea lui şi făcute derizorii. Mai ales cînd vine vorba de lucruri pe care lumea ţi le poate procura, oferta e extrem de limitată. Sub o paletă aproape infinită de ambalaje, se ascund cîteva feluri fundamentale de mîncare care răspund unor nevoi fundamentale, puţine la număr. Cum se explică atunci dorinţa unora de a domina lumea, adică de a-şi asigura mult mai mult spaţiu decît materialitatea lor de oameni poate umple? După mintea mea, o astfel de dorinţă e una dintre expresiile pe care răul le ia în extrem de variata morfologie a părţilor întunecate ale naturii umane. Puterea prin care omul îşi închipuie că îşi însuşeşte însăşi lumea devine un scop în sine care, neavînd alt referent decît el însuşi, este diabolic şi îmi închipui că cel mai puternic om din lume, dacă există unul, se simte la fel de singur pe cît trebuie să se simtă Diavolul însuşi.

Eu m-aş mulţumi cu lucruri mici, cum ar fi acela de a fi citit de cîteva zeci de milioane de oameni. Atunci aş fi fericit, iar cei care domnesc din turnurile lor de fildeş şi îşi împart bogăţiile lumii m-ar invidia în singurătatea, tristeţea şi atotputernicia lor diabolică.

Despre pericolele mersului la cinema

Cînd eram mic, presupunînd că acum sînt mare, bunica îmi spunea că nu e bine să mergi la cinema. Probabil ar durea-o sufletul să ştie că, în ciuda sfaturilor ei bineintenţionate, eu am devenit un fel de apologet al cinematografului, încercînd să-i conving pe cei care preferă sa ia filemele de pe net şi să le vadă în liniştea căminului, că experienţa cinematografului nu poate fi înlocuită de nicio plasmă sau sistem home cinema. Însă în ultimul timp încep să mă întreb dacă nu cumva bunica mea avea dreptate în ceea ce priveşte cinematograful, chiar dacă din cu totul alte motive decît cele invocate de ea. Miercurea trecută, în timp ce stăteam la coadă să-mi iau biletele pentru Seven pounds (un film frumos, atît de frumos şi atît de fără sex şi violenţă, încît cineva se mira că se mai fac astfel de filme azi, de fapt, ca să fiu foarte exact, se întreba cu o oarecare dezamăgire : se mai fac azi filme fără sex şi violenţă? Uite că da, şi Seven pounds e cel mai bun exemplu că un film bun nu are deloc nevoie de sex şi violenţă ca să fie bun! ). O fetiţă, care chiar dacă fizic nu mai era chiar fetiţă, la minte era în mare parte fetiţă, îşu anunţă colegele care stăteau şi ele la coadă că "la final tipul se sinucide". Una dintre colegele ei, despre care n-aş fi bănuit că e genul emo pîna nu am auzit-o, se întoarce zîmbind şi spune: "Înseamnă că e genul meu". O altă colegă, mai puţin emo, bănuiesc, ripostează oarecum violent: " dar taci fată din gură, că-mi strici filmul!". Fetiţa noastră nu se lasă intimidată şi răspunde şi ea în forţă: "Dar nu-ţi mai lua bilet fată, dacă ţi-am stricat filmul" În momentul ăsta, eu nu mai rezist şi mă implic : "Ar fi mai bine să taci, pînă nu strici filmul pentru toată lumea", îi spun. La intervenţia neaşteptată a unui străin, fetiţa se arată oarecum intimidată şi tace. Bătălia era cîştigată, dar pierdusem războiul, căci acum ştiam cum se termină filmul. În orice caz, nu ştiam că înăuntru e mă aşteatpă un alt fel de răboi! "Seven pounds" e un film mult prea bun ca să fie stricat de aflarea prematură a finalului. Implicarea emoţională e destul de puternică pentru a face lucrul ăsta nesemnificativ. Dar cum să reacţionezi cînd în cele mai încărcate emoţional momente ale filmului, o ceată de retardaţi (dacă nu cognitiv, cel puţin emoţional tot erau retardaţi băieţii ăia veseli!) rîd şi se veselesc zgomots. Acel tip de retardaţi cărora dacă le atragi atenţia fac şi mai mare gălăgie. Şi atunci, ca o persoană raţională ce eşti, după ce le-ai atras odată atenţia, ca să eviţi scandalul, încerci să îi ignori şi să urmăreşti filmul în linişte. Pardon, în gălăgie. În vesela gălăgie produsă de retardaţii care împrăştie floricele pe o rază de zece metri în jurul lor. S-au gîndit că dacă tot nu sînt explozii în film, pot improviza ei nişte efecte pirotehnice pe bază de pop corn şi sos de nachos. La final, ce pot să mai zic? După ce afară mi-a fost stricat, anticipat, filmul, iar înăuntru mi-a fost stricată experienţa trăirii lui, oare nu ar trebui să dau dreptate celor care preferă să stea în pat şi să vadă filmele pe monitorul lor, mai mare sau mai mic, cum s-o nimeri să fie? Oare nu e cinematograful un loc plin de pericole? Iată una dintre puţinele situaţii în care omul modern mai are ocazia să fie erou, iar eu vreau să fiu un erou al cinematografului!

De veghe în lanul de secară stricată

De ce e nevoie de o scenă de sex într-un film? Probabil doar ca să se vîndă mai bine. În seara asta, în timp ce mă uitam la Watchmen, îmi spuneam că un film bun un se poate vedea într-o sală în care sînt mai mult proşti. Oricît de urîte ar fi fost gîndurile mele, asta mă făcea să simt gălăgia care începea să se ridice de fiecare dată cînd încetau scenele de violenţă sau cele cu încărcătură erotică şi pe ecran se înfiripa un dialog. Fără îndoială, Watchmen e un film bun, care, ca orice film cu supereroi, aduce în prim plan nişte întrebări existenţiale: merită salvată omenirea? şi dacă da, de ce? Nişte indivizi la fel de slabi şi de murdari ca societatea pe care încearcă să o protejeze nu sînt deloc potriviţi pentru rolul de mîntuitori. Dar un fost-om care în prezent, în urma unui accident care l-a adus la un nivel extrem de avansat de intimitate cu universul, atît de avansat încît se poate juca cu materia după bunul plac, îşi pierde uşor-uşor umanitatea, ajungînd să creadă că nişte pietre de Marte sînt mai valoroase decît oamenii? Se pare că nici el un e cel mai bun candidat pentru rolul de mîntuitor, chiar dacă lumea i se închină ca unui zeu. Asta înseamnă că umanitatea e fără speranţă, mai ales că nici Batman nu există cu adevărat, ca să mijlocească pentru ea, ca Avraam pe vremuri (pentru Batman ca mijlocitor, vezi Batman Begins)
Un film care, printre cadavre care explodează sub puterea gîndului doctorului Manhattan şi sexualitate, toate acestea în cantităţi suficiente pentru a-l face interzis minorilor, pune întrebări fundamentale despre existenţă, e un film bun? Eu zic că trebuie să fie ceva într-un film care să-l facă atractiv şi pentru cei mai puţin atraşi de meditaţia metafizică, poate e singurul fel în care ajung şi ei să înghită şi altceva în afară de comedii spumoase, explozii şi pop-corn.

De ce mai mi-a placut filmul? Curios, filmul mi-a plăcut mai mult acolo unde e cel mai mult clişeu holiudian: supereroul o invită pe ea, pe femeie, să îl convingă că lumea merită să fie salvată. E momentul în care semizeul care nu credea în zei, ajunge să recunoscă faptul că, în ciuda nonsensului implicat de însăşi noţiunea de minune, căci minune este doar acel lucru atît de improbabil încît nu se va întîmpla niciodată, există totuşi minuni. Şi ştiţi cel fel minune ajunge să înmoaie inima supraomului ? Femeia care stătea în faţa lui era minunea, deoarece probabilitatea ca ea să existe, ţinînd cont de complexitatea universului, era atît de mică, încît simplul fapt că ea era ea, era o minune. Poate n-o să mă creadă nimeni, dar în momentul ăla m-am simţit foarte bine, dar şi foarte prost, pentru că eu însumi spusesem lucrurile astea acum cîteva luni, într-un articol de pe blogul ăsta intitulat Cea mai mare minune dintre toate. M-am simţit prost pentru că m-am simţit plagiat, şi bine pentru că îmi vedeam gîndurile transpuse pe ecran într-un film, chiar dacă, iertată să-mi fie lipsa de modestie, într-o formă mai săracă decît cea dată de mine.

PS: Aş fi vrut să povestesc despre ce mi s-a întîmplat acum cîteva zile în tramvai, dar aş semăna prea mult cu un personaj ca Mircea Badea, tipul care s-a plîns primul că trăieşte în Romania şi asta îi ocupă tot timpul,un lucru pe care aş vrea să-l evit. De aceea o să spun în două vorbe ce am păţit în acest post scriptum, care nu are nicio legătură cu prima parte a textului. Eram în tramvaiul 32 şi ocupam un loc pe scaun, fiind preocupat de faptul că la următoarea staţie s-ar putea urca vreo doamnă în vîrstă care m-ar face să mă simt vinovat că stau jos şi stfel să-i cedez scaunul. Dar nu se urcă nicio doamnă, ci se urcă doi domni. De fapt, nu erau deloc domni, ci erau doi ţărani (în sensul extrem de peiorativ al cuvîntului!)dintre care unul era beat şi fuma fără să îi pese că se află în tramvai. Tipul era foarte supărat că pierduse nu ştiu cîţi bani la ruletă, iar probabil că ce îi mai rămăsese cheltuise pe băutură ca să uite, astfel că acum era beat şi supărat, astfel că nimeni nu ar fi îndrăznit să îl întrebe de ce fumează în tramvai. După cîteva momente de ezitare, am îndrăznit eu să îi atrag atenţia că în tramvai un se fumează. El se uită la mine cu privrea-i beată, şi-mi spune nepăsător că a uitat să stingă ţigara. Faptul că eu îi adusesem acum aminte de asta nu l-a oprit nicidecum să fumeze în continuare, iar eu, fierbînd pe dinăuntru de indignare şi furie, m-am gîndit că nu puteam să fac altceva decît să mă mut mai încolo. Credeţi că gentlemanul nostru s-a simţit cumva vizat de faptul că m-am mutat ostentativ de lîngă el? Nu. Ci imediat ce m-am ridicat eu, s-a aşezat în locul meu şi a continuat să fumeze nestingherit, în timp ce toată lumea din jurul lui tuşea într-o tăcere resemnat-furioasă. Morala? Dacă eşti nesimţit şi te urci cu ţigara aprinsă în tramvai, indiferent cît de aglomerat e tramvaiul, ai loc pe scaun asigurat!

De ce nu mai scriu

Îmi amintesc un gînd care mi-a venit prima dată acum cîţiva ani, în formularea care urmează: scrii pentru că nu trăieşti; cînd vei începe să trăieşti, nu o să mai scrii-asta pentru că scrisul şi cititul sînt doar reflectări ale vieţii propriu zise, paralele cu ea.
Mi se pare că astea erau cuvintele în care gîndeam atunci. Iar relativa mea absenţă de la acest punct de lucru literar virtual e într-un fel o confirmare a acestui fapt. Iată: trăiesc, deci nu mai scriu!
Ce înseamnă că trăiesc? Dacă într-un post mai vechi făceam un comentariu la o poză foarte proastă, acum o să invit la o lectură a acestor rînduri ca un comentariu la o poză foarte bună!

Reflectata in cioburi numarul 2 (o incercare inedita de a crea ceva plecind de la altceva, care nu-mi apartine, fiind opera unei frumoase oglinzi)

Geometria asta!
Un cerc imperfect,
Dincolo de forma!
Oricît de neeuclidiana
O sfera tuguiata
Probabil reflectîndu-se slab în aceasta
Nu poate da socoteala
Formei unei clepsidre - un ocean fara fund si plin de viata!
De miracolul dragostei,
Curbele unui deal
Asteapta sa fie gustate...
Altfel nu e niciun miracol
În ele se ascunde sufletul dragostei
Doar în el te poti scufunda la nesfîrsit
Semnul exclamarii?
Semnul întrebarii...
Puncte de suspensie!

Reflectata in Cioburi numarul 1

Dragostea, e unde?

Un cerc imperfect,
Geometria asta!
Dincolo de formă,
O sferă ţuguiată
Oricît de neeuclidiană!
Probabil reflectîndu-se slab în aceasta
Forma unei clepsidre
Nu poate da socoteală
Unui ocean fără fund şi plin de viaţă!
Curbele unui deal
De miracolul dragostei
Aşteaptă să fie gustate!
În ele se ascunde sufletul dragostei
Altfel nu e niciun miracol
Doar în el te poţi scufunda la nesfîrşit…
Semnul întrebării…
Semnul exclamării?
Puncte de suspensie!

Unde e dragostea

Un cerc imperfect
O sferă ţuguiată
Forma unei clepsidre
Curbele unui deal
În ele se ascunde sufletul dragostei
Semnul întrebării

Geometria asta
Oricît de neeuclidiană
Nu poate da socoteală
De miracolul dragostei
Altfel nu e niciun miracol
Semnul exclamării

Dincolo de formă
Probabil reflectîndu-se slab în aceasta
Un ocean fără fund şi plin de viaţă
Aşteaptă să fie gustat
Doar în el te poţi scufunda la nesfîrşit
Puncte de suspensie

Cinema vs Tv

When it comes to TV vs Cinema, the discussion usually focuses around the technical characteristics of the two mediums, but to reduce the entire issue to this, is to entirely miss the point.
We will not say much about this, since these are very all known facts, namely that home entertainment is rapidly catching up with public theaters, when it comes to the quality of the presented image. We will only say that regardless of the high definition tv revolution and home cinema equipment, the two images presented will never be comparable, because of the simple reason that no one, or all most no one, has a wall the size of a cinema screen on which to project a movie.
But the essence of the issues is not about technicalities, it is about something else, something much more important, and that is the context. TV or home cinema has a totally different context than cinema, and the difference consists in what we may call “respect”. When you see a movie at home, on a dvd, you can always pause it or break it for every reason. In other words, at home, you are the master of the picture taking place on the screen, and for this reason most people will treat it like one treats a slave. On the big screen, on the other hand, you cannot pause the film for any reason, and your phone has to be switched off. If you miss a scene, there is no way you can rewind it, as you ca do on a dvd, so you have to pay full attention every second of the film. If you are seeing a move on the tv, you may at some point of it be bored and so get tempted to change the channel, which is exactly what most people do: they get bored and change the channel. Or the change the channel to skip the commercials and they forget to come back because their attention was caught by something else. In a theatre you can never change the channel, because there is no other channel to change to. One other thing, which we consider to be significant, is that when you have paied the ticked, you automatically get a dose of respect towards the movie. And it is not just about the money. The whole act of going to the cinema involves an effort which makes you think: if I have did this, this must be worth my respect
But the most important thing, the one that definitely sets the cinema so high above the seeing-a-movie-at-home experience that those two will never be in the same dimension, is the the fact that seeing a move in a theatre is a social experience. Of course, you see the movie through your own eyes, but the fact that there are many other eyes seeing it with you definitely has an impact on the way you perceive the movie. Is there something in the home experience that can match the end of the movie applause of two hundred people, some of them crying but all of them full of admiration, most of it coming from the movie that has just ended, but a considerable part of it coming from the people around them? The answer is no, and it will remain no as long as cinema will mean seeing the movie in a public place. If, on the other hand, some one will want many people in his home to watch a movie together, then, if the number is big enough, his home is no longer a home but a public place, a theatre.

Nothing is impossible for a willing heart

When you first hear this saying, you are suddenly faced with a fact that is quite strange, namely that, in some special conditions, all things become possible. Of course, we all know that there are things that are impossible. We grow up learning to accept our limited nature, an inability to solve all problems and to achieve all goals, and this becomes an essential part of the way we view the world and the way we relate to it.
If you are to take this saying seriously, you have to admit that it is rather funny than serious, or that there is something in it that is not quite what it seems to be at the first sight. In other words, if it is not just a joke, there is a special way in which it has to be understood.
The saying has two parts. The first one we have already approached in some way, and it is now the time to say it directly that it is impossible to say that all things are possible. The world is built in such a manner that it does not allow all the subjective projections of the millions of hearts populating it to take actual reality. But, apparently, this is what the saying is stating, that, given a willing heart, there is nothing that is not possible for it. This saying is usually given as an inspiration source able to provide energy for those who do not find enough motivation to go on in a certain matter or to overcome a certain obstacle. Understood in such a way, we see the saying as an acceptable exaggeration serving a noble cause, but this would mean that we are not really taking it seriously.
So, what would the saying mean if we were to take it seriously? Let us imagine a willing heart wishing that the rain would stop so that she or he can go for a walk in the park with the loved one. The heart may be willing, but this will probably won’t stop the rain. So what she or he do in that situation? Well, if the heart is really willing, she or he will take that walk anyway, in the rain, and will probably find reasons to sing in the rain as well. So, what happened? The rain didn’t stop, but the heart has somehow achieved it’s goal. We are now able to see that opposed to a cold and deaf world, the heart has the unique ability to find a way around some certain impossibilities. Of course, this way may sometime come as a sacrifice, but at the same time the heart, or the wish, will some how come to find fulfillment and be satisfied, even if, in the process, it will come to realize that the world, that is the impossibility, has remained unchanghed, and that the change has taken place somewhere elese, that is in the willing heart itself.