De multe ori am fost stîrnit să scriu de un film bun. După ce vezi un film bun, simţi nevoia să vorbeşti despre el, cumva pentru a prelungi momentele magice pe care te-a făcut să le trăieşti sau pentru a-i confirma şi consolida poziţia de adevăr pe care şi-a cîştigat-o în mintea ta.
Eu tocmai am văzut un film bun. Un documentar, dar un documentar care m-a prins mai bine decît multe filme artistice văzute în ultima vreme. Filmul se poate vedea aici : http://ovidiuradulescu.com/expelled-evolu%C8%9Bionsimul-sub-semnul-intrebarii/ .
Nu vreau ca blogul meu să devină ca atîtea alte bloguri care se multumesc să adune informaţii de pe web, cu alte cuvinte să le mute de colo-colo. Tot ce am vrut eu de la blogul ăsta a fost să-mi primească efuziunile lirice. De data asta însă nu prea simt nevoia să mai spun nimic în afară de recomandarea seacă de a vedea acest film. Finalul este cvasi-orgasmic, GARANTAT! Dar, sper că ştie toată lumea, finalul are sens doar dacă e final, adică doar dacă a fost văzut filmul în întregime.
O să spun doar că filmul, pus aici blogul meu, devine o prelungire tematică a ultimului meu post cu privire la "disputa" credinţă vs. ştiinţă.
Nu, nu aduce niciun răspun definitiv şi nici răspunsuri irefutabile, ci doar scoate în lumina zilei multe semne de întrebare care au fost ascunse siluit în spatele certitudinilor "ştiinţifice".
Vizionare plăcută!
sâmbătă, 25 aprilie 2009
vineri, 17 aprilie 2009
De ce e mai bună credinţa decît ştiinţa-răspuns la mesajul-status al lui mefistofalic
Pentru a face o comparaţie între două sau mai multe lucruri, prima condiţie e să ai o vagă idee despre ce e fiecare dintre respectivele lucruri. Dacă vreau sa spun că ştiinţa e mai bună decît credinţa, trebuie să ştiu cîte ceva despre amîndouă. Mai mult decît atît, trebuie să ştiu despre credinţă la fel de multe lucruri cîte ştiu despre ştiinţă. Sînt unii care expediază credinţa fără să aibă, de fapt, habar ce e ea, iar alţii procedează la fel cu ştiinţa. O comparaţie între cele două, dacă e posibilă, trebuie să aibă la bază cunoaşterea celor două.
Eu ştiu foarte puţine despre ce e credinţa şi ştiu încă şi mai puţine despre ce e ştiinţa, dar ştiu cîte ceva despre fiecare dintre ele, suficient pentru a încerca să le pun faţă în faţă. Şi pentru că a încerca o abordare detaliată ar însemna să încerc să scriu o carte de multe pagini, demers pentru care, evident, nu sînt pregătit nici teoretic nici sufleteşte, o să iau în considerare doar esenţialul.
Cînt vine vorba de credinţă şi ştiinţă, primul esenţial e că ambele sînt metode de cunoaştere a unei anumite realităţi. Au aceasta în comun, deşi cele două se raportează la realităţi diferite şi folosesc metode diferite.
Ştiinţa plasează în centrul procesului cunoaşterii subiectul uman. Prin eforturi incredibile, omul sapă, ca un vierme, canale de cunoaştere în masa virtual infinită a ceea ce numim în general realitate. Tîrîndu-se prin minele cunoaşterii lui, omului îi vine destul de greu să vadă întreaga realitate, mai ales dacă luăm în calcul detaliul semnificativ că această realitate e infinită (şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns plus infinitul, mai există şi un minus infinit ! ). Aceasta este, într-o imagine plastică, ştiinţa!
Credinţa e cu totul altceva. Credinţa presupune capacitatea viermelui de a comunica cu cineva din afara masei infinite de realitate. Astfel, viermele, în loc să caute prin eforturi proprii adevărul, eforturi care, oricît de insistente, n-ar putea niciodată să fie definitive, deoarece el e doar un vierme care se luptă cu infinitul, primeşte adevărul din exterior.
Dacă cineva se va grăbi să critice posibilitatea primirii (mă refer aici la Revelaţie) din exterior adevărului, ar fi bine să se gîndească şi la dificultăţile presupuse de ştiinţă. În orice caz, mie mi se pare limpede că în momentul în care cineva a ales ştiinţa ca metodă exclusivă de obţinere a adevărului, el a renunţat la posibilitatea obţinerii lui, deoarece Adevărul devine atunci raportul dintre infinit şi finit, adică zero. Credinţa nu e nimic altceva decît acceptarea posibilităţii că există cineva care a făcut realitatea şi care e dispus să ne spună şi nouă, bieţi viermi prinşi în ea, cum este aceasta.
Despre cum anume se face ştiinţă şi cum anume se face credinţă rămîn multe de spus. O să mai spun doar că o ocazie bună de a lua în considerare posibilitatea credinţei este Paştele, care ne aduce aminte că la un moment dat, mai exact acum două mii de ani, a trăit pe Pămînt (şi acesta e un fapt istoric, adică ştiinţific, incontestabil! ) un om care a susţinut că el e Creatorul realităţii nostre şi că s-a făcut vierme, asemenea nouă, pentru a ne spune cum e de fapt realitatea. Tocmai de aceea problema credinţei se reduce întotdeauna la acest om şi la datoria fiecăruia de a decide dacă el a fost cine a zis că a fost sau a fost doar un nebun mai mare decît toţi nebunii din istorie, pentru că, în nicun caz un om care îşi foloseşte mintea nu va putea lăsa problema suspendată mulţumindu-se să conchidă că „Iisus Hristos a fost doar un om bun..”
Eu ştiu foarte puţine despre ce e credinţa şi ştiu încă şi mai puţine despre ce e ştiinţa, dar ştiu cîte ceva despre fiecare dintre ele, suficient pentru a încerca să le pun faţă în faţă. Şi pentru că a încerca o abordare detaliată ar însemna să încerc să scriu o carte de multe pagini, demers pentru care, evident, nu sînt pregătit nici teoretic nici sufleteşte, o să iau în considerare doar esenţialul.
Cînt vine vorba de credinţă şi ştiinţă, primul esenţial e că ambele sînt metode de cunoaştere a unei anumite realităţi. Au aceasta în comun, deşi cele două se raportează la realităţi diferite şi folosesc metode diferite.
Ştiinţa plasează în centrul procesului cunoaşterii subiectul uman. Prin eforturi incredibile, omul sapă, ca un vierme, canale de cunoaştere în masa virtual infinită a ceea ce numim în general realitate. Tîrîndu-se prin minele cunoaşterii lui, omului îi vine destul de greu să vadă întreaga realitate, mai ales dacă luăm în calcul detaliul semnificativ că această realitate e infinită (şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns plus infinitul, mai există şi un minus infinit ! ). Aceasta este, într-o imagine plastică, ştiinţa!
Credinţa e cu totul altceva. Credinţa presupune capacitatea viermelui de a comunica cu cineva din afara masei infinite de realitate. Astfel, viermele, în loc să caute prin eforturi proprii adevărul, eforturi care, oricît de insistente, n-ar putea niciodată să fie definitive, deoarece el e doar un vierme care se luptă cu infinitul, primeşte adevărul din exterior.
Dacă cineva se va grăbi să critice posibilitatea primirii (mă refer aici la Revelaţie) din exterior adevărului, ar fi bine să se gîndească şi la dificultăţile presupuse de ştiinţă. În orice caz, mie mi se pare limpede că în momentul în care cineva a ales ştiinţa ca metodă exclusivă de obţinere a adevărului, el a renunţat la posibilitatea obţinerii lui, deoarece Adevărul devine atunci raportul dintre infinit şi finit, adică zero. Credinţa nu e nimic altceva decît acceptarea posibilităţii că există cineva care a făcut realitatea şi care e dispus să ne spună şi nouă, bieţi viermi prinşi în ea, cum este aceasta.
Despre cum anume se face ştiinţă şi cum anume se face credinţă rămîn multe de spus. O să mai spun doar că o ocazie bună de a lua în considerare posibilitatea credinţei este Paştele, care ne aduce aminte că la un moment dat, mai exact acum două mii de ani, a trăit pe Pămînt (şi acesta e un fapt istoric, adică ştiinţific, incontestabil! ) un om care a susţinut că el e Creatorul realităţii nostre şi că s-a făcut vierme, asemenea nouă, pentru a ne spune cum e de fapt realitatea. Tocmai de aceea problema credinţei se reduce întotdeauna la acest om şi la datoria fiecăruia de a decide dacă el a fost cine a zis că a fost sau a fost doar un nebun mai mare decît toţi nebunii din istorie, pentru că, în nicun caz un om care îşi foloseşte mintea nu va putea lăsa problema suspendată mulţumindu-se să conchidă că „Iisus Hristos a fost doar un om bun..”
miercuri, 1 aprilie 2009
Nevoia de lucruri mari
De curînd, cineva mărturisea că vrea să facă bani. Eu nu am vrut niciodată să fac bani. De asemenea, se pare că sînt unii oameni care ar vrea să conducă lumea. Din cîte ştiu, lumea se conduce cel mai bine din umbră, aşa că acei oameni despre care vorbesc trebuie să se mulţumească cu o putere eficientă dar să lase vizibilitatea pe seama unor vedete cum ar fi preşedinţii de state mari etc. La urma urmelor, dorinţa de putere şi cea de bani se suprapun aproape perfect. Probabil ăsta e motivul pentru care eu nu-mi doresc nici să conduc lumea din umbră, deşi recunosc că îmi doresc vizibilitate.
De unde nevoia de a avea putere? Oare cel mai puternic om din lume, acel om care are "totul" şi care poate face absolut orice, nu rămîne numai un om? Oricît de puternic, un om nu-şi depăşeşte niciodată condiţia, anume condiţia umană. Oricît de mare, nu poţi locui în două case în acelaşi timp, nici nu poţi conduce două maşini deodată. Dorinţele nelimitate ale omului sînt limitate de materialitatea lui şi făcute derizorii. Mai ales cînd vine vorba de lucruri pe care lumea ţi le poate procura, oferta e extrem de limitată. Sub o paletă aproape infinită de ambalaje, se ascund cîteva feluri fundamentale de mîncare care răspund unor nevoi fundamentale, puţine la număr. Cum se explică atunci dorinţa unora de a domina lumea, adică de a-şi asigura mult mai mult spaţiu decît materialitatea lor de oameni poate umple? După mintea mea, o astfel de dorinţă e una dintre expresiile pe care răul le ia în extrem de variata morfologie a părţilor întunecate ale naturii umane. Puterea prin care omul îşi închipuie că îşi însuşeşte însăşi lumea devine un scop în sine care, neavînd alt referent decît el însuşi, este diabolic şi îmi închipui că cel mai puternic om din lume, dacă există unul, se simte la fel de singur pe cît trebuie să se simtă Diavolul însuşi.
Eu m-aş mulţumi cu lucruri mici, cum ar fi acela de a fi citit de cîteva zeci de milioane de oameni. Atunci aş fi fericit, iar cei care domnesc din turnurile lor de fildeş şi îşi împart bogăţiile lumii m-ar invidia în singurătatea, tristeţea şi atotputernicia lor diabolică.
De unde nevoia de a avea putere? Oare cel mai puternic om din lume, acel om care are "totul" şi care poate face absolut orice, nu rămîne numai un om? Oricît de puternic, un om nu-şi depăşeşte niciodată condiţia, anume condiţia umană. Oricît de mare, nu poţi locui în două case în acelaşi timp, nici nu poţi conduce două maşini deodată. Dorinţele nelimitate ale omului sînt limitate de materialitatea lui şi făcute derizorii. Mai ales cînd vine vorba de lucruri pe care lumea ţi le poate procura, oferta e extrem de limitată. Sub o paletă aproape infinită de ambalaje, se ascund cîteva feluri fundamentale de mîncare care răspund unor nevoi fundamentale, puţine la număr. Cum se explică atunci dorinţa unora de a domina lumea, adică de a-şi asigura mult mai mult spaţiu decît materialitatea lor de oameni poate umple? După mintea mea, o astfel de dorinţă e una dintre expresiile pe care răul le ia în extrem de variata morfologie a părţilor întunecate ale naturii umane. Puterea prin care omul îşi închipuie că îşi însuşeşte însăşi lumea devine un scop în sine care, neavînd alt referent decît el însuşi, este diabolic şi îmi închipui că cel mai puternic om din lume, dacă există unul, se simte la fel de singur pe cît trebuie să se simtă Diavolul însuşi.
Eu m-aş mulţumi cu lucruri mici, cum ar fi acela de a fi citit de cîteva zeci de milioane de oameni. Atunci aş fi fericit, iar cei care domnesc din turnurile lor de fildeş şi îşi împart bogăţiile lumii m-ar invidia în singurătatea, tristeţea şi atotputernicia lor diabolică.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
