Acum

Acum
Vîrtejul de simţire
Mă izbeşte
De pereţii cosmosului

Fiecare clipă
E beată de un acum
Ce se vrea un veşnic mereu

Mi-e spaimă de moarte de mîine
Căci lui nu-i e frică de mine
Eu sînt pentru el
Ce e praful pentru tobă

Ieri e doar un vis
Pe care l-am avut şi care m-a avut
Mai ales m-a avut
M-a făcut

Şi totuşi
Sînt stăpînul suprem al lui acum
Sînt oglinda în care se uită
Şi strigă: SÎNT !

Sînt, la urma urmelor, şi eu ceva

Puşcăria Jilava, 29.09.09

Greața

Unii oameni se întrebă uneori de ce trăiesc. Cei mai mulți oameni nu se întrebă vreodată de ce trăiesc. Te naști și n-ai ce face decît să trăiești. E cel mai bun lucru pe care poți să-l faci. E singurul lucru. Cei care se întreabă de ce trăiesc sînt mai profunzi decît cei care nu se întreabă, dar profunzimea asta îi costă scump, pentru că nu există niciun răspuns, doar nefericire pentru cel ce se întreabă. Dacă întrebi pe cineva de ce mănîncă, o să răspundă că e nevoie de mîncare pentru a întreține viața. Dar viața pentru ce e? Jean Paul Sartre dădea un răspuns hotărît: nu există niciun sens al vieții și pe cine își dă seama de asta îl apucă greața, la nausee. De ce nu există niciun sens al vieții? Pentru că nu există Dumnezeu. Dar toți oamenii se comportă ca și cum viața lor ar avea un sens. Nu pun la îndoială puterea instinctului de conservare, dar să fie asta tot? Viața noastră nu are sens, știm bine, aceia dintre noi care ne întrebăm. Dar trăim ca și cum ar avea, demonstrînd astfel că viața are totuși un sens. Sartre zicea că viața nu are sens, dar că omul îi dă sens. Dar sensul ăsta, dat de om, e tot un nonsens, căci omul care ar puea să dea cu adevărat sens vieții ar fi Dumnezeu, nu om. Acesta ar fi omul care ar putea să se facă pe sine nemuritor, căci ceea ce anulează orice sens al vieții, cea care a băgat groaza în cele mai curajoase spirite, e moartea. Slăbiciunea sistemului lui Sartre, dacă avea unul, e evidentă. Nimeni n-a reușit încă să răspundă în mod serios la întrebarea: de ce ne trăim viețile ca și cum ar avea sens, deși știm că nu e niciun sens? Poate pentru că, undeva în adîncul inimilor noastre, știm că există un sens, că există absolut, că există nu nemurire, dar posibilitatea ei.

Dacă aș muri mîine, mi-ar părea rău de un singur lucru. Oamenii sînt ca stelele, se nasc, strălucesc și mor. Dar unii nu apucă să strălucească, pentru că moartea vine prea devreme. Mi-ar părea rău că n-am apucat să strălucesc.

Evadatul care a speriat vestul... Bucureştiului

Luna asta am avut o relaţie foarte strînsă cu puşcăria. Aproape intimă. Azi am stat cinci ore acolo, am participat la patru comisii, două de eliberare condiţionată, recompense, individualizare a regimului de executare. Ştiu, pe cine ar putea să intereseze asta? Pe nimeni, fireşte. Nici măcar pe mine nu mă interesează prea mult. Doar că azi a fost o zi specială în Jilava. Toată lumea e în priză, deoarece e un evadat. Pentru opinia publică, un evadat e doar un alt motiv de divertisment, dar pentru administraţia unei puşcării, un evadat înseamnă o criză. De nervi, de serviciu, de ce vreţi. Evadatul ăsta, un tip de 25 de ani, a auzit, se pare, că l-a părăsit concubina. (Am văzut aseară un film drăguţ care poate fi văzut şi ca un discurs despre căsătorie-concubinaj."He's just not that into you" Căsătoria pierde azi din ce în ce mai mult teren în faţa concubinajului. Dar, ca simplu fapt, o să zic doar că printre puşcăriaşi concubinajul e foarte la modă, foarte puţini sînt căsătoriţi. Pentru mine ăsta e semn că relaţia de concubinaj e…deviantă într-un anume fel) Tipul ăsta, care evident nu e foarte deştept, şi spun asta nu pentru că a ajuns la puşcărie, pentru că în puşcărie găseşti oameni foarte deştepţi, mai avea un an şi ajungea în faţa comisiei de eliberare condiţionată. Am participat la destul de multe astfel de comisii ca să spun că avea 90 la sută şanse să fie eliberat peste un an, deoarece avea o conduită bună în puşcărie. Dar acum, a auzit că l-a părăsit concubina (în ultimele trei luni n-a mai fost vizitat) şi s-a gîndit să-i facă o vizită, să o întrebe dacă sînt probleme în relaţia lor şi dacă pot fi rezolvate. Sau poate s-o omoare şi pe ea şi pe noul ei amant, cine ştie. Oricum ar fi, tipul ăsta şi-a stricat definitiv viaţa. Căci, orice s-ar crede, dacă ai ajuns la puşcărie dintr-un motiv anume, nu înseamnă că viaţa ta s-a terminat. Cînd prin faţa comisiei trec deţinuţii e un moment foarte interesant, cred eu, căci atunci se citeşte cu voce tare fapta comisă, comportamentul din puşcărie şi alte lucruri legate de situaţia lor, moment în care poţi observa, dacă eşti atent, anumite sclipiri sau întunecimi pe chipul lor, care, fie el de deţinut, e în primul rînd de om. Dar după o tentativă de evadare, viaţa ta în puşcărie s-a terminat, nu mai e absolut nimic ce poţi face pentru a convinge că eşti „recuperabil”. În condiţii normale, dacă nu faci probleme şi munceşti, îţi poţi îmbunătăţi situaţia.
Dar tipul acesta nu şi-a stricat doar viaţa lui prin evadarea asta. (Oare unde crede că se duce? Poate crede că trăieşte în Evul Mediu, cînd te puteai ascunde prin munţi şi să faci pe haidcul sau pe outlaw-ul-azi poti să scapi de braţul lung al legii doar dacă eşti superşmecher, adică doar dacă ai bani, relaţii, un avion care să te ducă în America de Sud, şi tipul ăsta clar nu e superşmecher). Tipul acesta a stricat ziua multora, în afara de ziua personalului administrativ. Azi, s-au analizat în comisie propunerile de recompense cu permisia de a părăsi penitenciarul pentru o zi. În mod normal, cam jumătate din propuneri trec de comisie, azi abia dacă au trecut vreo două din 26. De ce? Pentru că nimeni din conducere nu mai avea chef să dea permisie cuiva după ce zurliul ăla a evadat şi a pus tot Penitenciarul într-o lumină proastă. Eu sînt acolo un outsider, la propriu şi la figurat, pentru că sînt singura persoană car vine din afara Penitenciarului. De obicei îi las pe ei să argumenteze şi votez şi eu cum mi se pare mai bine. Azi însă, am insistat ca unui deţinut din Roşiori de Vede, care era la puşcărie pentru că lovise un poliţist, să i se dea o zi liberă. Nu doar pentru că în Roşiori am făcut eu liceul, deşi a jucat şi asta un rol. Dar băiatul acela îndeplinea condiţiile pentru o astfel de recompensă. Şi cu toate astea, azi, pentru că tipul ăla evadase, nu i s-a dat voie să plece o zi acasă. Mi s-a explicat că o să-i prindă bine refuzul acesta: i se testează caracterul.
Mă întreb ce face o persoană care primeşte o zi de libertate, cum o foloseşte. Sînt sigur că cei mai mulţi se îmbată şi nici măcar nu ştiu cum le-a trecut ziua. Dar alţii, mai lucizi, mai deştepţi, înceacă să profite cît mai mult de fiecare secundă. Dar ce poţi să faci în 24 de ore? Şi cum poţi să te bucuri de ceva ştiind că mîine pe vremea asta o să fii iar în camera ta din Jilava unde cei 15 colegi de cameră nu se spală niciodată şi te ameninţă că te fac „fată în cameră”. Asta înseamnă că o să fii violat. Se întîmplă frecvent.
Nu pot să cred că iar am scris mult, voiam să scriu vreo două vorbe. Eh, evadatule, succes oriunde ai fi, dar să ştii că de Jilava nu scapi!

Ochiul care privește lumea

Mergi pe stradă și ochii tăi se plimbă peste tot, întîlnind alți ochi, care se plimbă și ei. Și îți închipui că și ei caută ce caută ai tăi, că sînt învîrtiți de aceleași rotițe, de același combustibil, scrutînd aceleași destinații. Te întrebi uneori cum se vede lumea dintr-o mașină de 200 000 de euro, sau dintr-o vilă de 5 milioane. În astfel de momente avem intuiția faptului că lumea nu se vede la fel de oriunde ai privi-o. Doar că facem greșeala să credem că banii sînt cel mai important lucru care colorează prisma viziunii cuiva asupra lumii. Banii sînt importanți, pentru că ei îl fac pe cel ce îi posedă în cantități suficiente să creadă că întreaga lume se află la picioarele lui. Dar tot din motivul ăsta banii sînt și periculoși, adică înșelători. Căci lumea nu se află la picioarele nimănui, nici măcar la picioarele celui mai bogat om din lume. Deși, recunosc, mai toată lumea se tîrăște cu plăcere pe acolo ca să i le sărute. În orice caz, însă, felul în care cineva vede lumea e determinat de materialul din care e făcut ochiul însuși, adică de carnea lui. Pe fața fiecăruia dintre noi se poate citi, deși într-o limbă greu de descifrat și apoi de interpretat, ceva din felul în care noi înșine vedem lumea.
E soare, mă plimb prin parcul Crîngași. Nu știu dacă se numește așa, știu doar că e lîngă Piața Crîngași. Am coborît din metrou și trebuie să ajung pe o stradă care se află undeva în spatele parcului ăstuia. E prima dată cînd trec prin el. Găsesc strada, am o discuție de o oră, o oră jumate cu o familie în care toată lumea fumează întruna. Mă mir cum de nu au murit deja. Poate vorbesc cu fantomele lor, cine știe. Sînt și niște copii acolo. Aș vrea să le atrag atenția că nu ar trebui să fumeze în casă, copiii au în mod sigur de suferit și dacă există o Instanță Supremă în Univers, or să fie trași la răspundere odată pentru ticăloșia asta: cei doi copii, unul de 7 și unul de 11, cred, au dreptul la aer curat, măcar. Dar nu îndăznesc, mă gîndesc că oricum nu aș schimba mare lucru. Și de prea multe ori sugestiile mele bine-intenționate au fost prost-primite. Mă bucur din tot sufletul cînd, după o oră jumate, mă găsesc în aer liber. Respir cu lăcomie aerul infect din București, dar care acum, după o cură de fum, mi se pare din inima munților. Drumul mă duce înapoi, înspre metrou, prin parc. E în jur de ora 13, cei mai mulți oameni sînt la serviciu, dar unii nu au serviciu. Acum aproape 3 ani nu aveam nici eu. Pe o bancă sînt vreo 2 bătrîni, amîndoi avînd cîrjele rezemate de bancă, și un copil, un adolescent, în scaun cu rotile. Nu doar picioarele i-au fost atinse de infirmitate: se poate citi pe fața lui că handicapul i-a afectat cele mai adînci straturi ale ființei, că nu s-a mulțumit doar să-l țină într-un scaun cu rotile. Și în momentul ăla îmi dau seama că pentru bătrînii ăștia în cîrje și pentru adolescentul ăsta în scaun cu rotile, strălucirea soarelui are cu totul altă însemnătate decît are pentru mine, că verdele copacilor nu e același verde pe care îl văd eu. Mă uit tot timpul la ceas, mi-am luat, de cîteva zile, un ceas pe care mi l-am dorit frumos. Sper că e. Ei nu se uită la ceas, sau, chiar dacă se uită, pentru ei nu are importanță ce oră e. Pentru ei, toate orele sînt la fel, pentru că viața nu mai are prea multe surprize. Poate privirea mea asupra privirii lor e superficială, poate nu ține cont de posibila bogăție a vieții lor sufletești, ale unor ființe care pentru mine doar fac parte dintr-un peisaj trist. Figuranți în filmul în care actorul principal sînt eu. Dar în momentul în care îmi dau seama că eu însumi nu sînt altceva decît o bucată mișcătoare de peisaj pentru ei, știu că nu pot să greșesc prea mult. Am certitudinea că ochiul lor poartă cu el peste tot deznădejdea cărnii din care e făcut și o imprimă peste tot. Trec mai departe bucurîndu-mă că, pentru o vreme măcar, sînt tînăr, am picioare. Dar ochii lor rămîn cu mine, viziunea mea poartă urmele viziunii lor și dintr-o dată sînt mult mai conștient de diferențele de privire ale celor din jurul meu. În aglomerația din stația de metrou simt că există atîtea lumi încît e imposibil de conceput că au putut încăpea acolo. Am știut mereu asta, dar acum o simțeam. Și dintr-o dată, nu mai sînt atît de preocupat de grijile mele, pentru că simt toate grijile celor din jur. Dintr-o dată, nu mai îmi e atît de foame, pentru că în jurul meu, în lumea asta pe care ochiul meu nu o poate scruta, dar o știe, se moare de foame. Dintr-o dată, în mijlocul aglomerației urbane, pentru prima dată în ziua aia, nu mai eram singur.
Atîția ochi, atîtea lumi și, în ciuda suferinței, căci toți ochii sînt înlăcrimați într-un anume fel, tot atîtea motive de extaz. Extazul pur al diferenței, al diferenței că ești.

Nu vreau să merg mai departe

Nu, nu asta nu e declaraţia unui sinucigaş! Nu m-am gîndit niciodată serios la sinucidere, deşi, mai demult, pe vreo 20 de ani, mi se părea că lumea e atît de mare şi că eu sînt atît de mic încît nu voi putea niciodată să fiu demn de ea. Sau, cum ziceam eu atunci,nu mă ridicam la înăţimea exigenţelor fiinţei. Oare ce însemna asta de fapt? Probabil erau doar răbufnirile unui ego care avea exigenţe prea mari de la el însuşi. Cred că era perioada în care îl citeam pe Patapievici (de ex. Zbor în bătaia săgeţii) şi lista lui de lecturi, el povestete că citea o carte în fiecare zi, mă făcea să cad într-o depresie adîncă. Adică, sînt atîţia oameni care au reuşit să atingă excelenţa, să împlinească exigenţele fiinţei, în termenii în care mi se părea mie că se pune problema. Şi eu? Eu eram doar unul care "pierduse startul" (altă expresie pe care o foloseam pe atunci pentru a-mi descrie condiţia demnă de milă). Adică, Cioran scrisese deja un eseu serios pe la 13 ani, dacă îmi aduc bine aminte, şi eu aveam 20 şi nu făcusem nimic. Mi-e greu să descriu în profunzime ce simţeam atunci, cert e că eram profund nemulţumit de mine şi că uneori îmi doream să nu mai fiu. Nu să mor, nu să mă sinucid. Actul în sine îmi provoca repulsie. Ah, violenţa necesară pentru a curma viaţa! Orice metodă ar alege cineva pentru a omorî pe cineva sau pentru a se sinucide, e ceva în actul respectiv care irită la maxim simţul estetic, poate mai mult decît pe cel moral. Orice moarte e urîtă! Se mai găseşte cîte un psihopat care să creeze "opere de artă" cu crimele lui, dar cam atît! Nu, eu nu voiam să mor, să mă omor. Voiam doar să nu mai fiu. Ba mai mult decît atîta, voiam să fie ca şi cum nu aş fi fost niciodată, să dispar din memoria tuturor celor care m-au cunoscut vreodată. Se spune că a-ţi dori să fii mort pentru a vedea reacţia celor de jur, pentru a verifica dacă ai însemnat ceva pentru cei din jur printr-un exaltat şi extrem de patetic act, chiar dacă doar imaginar, e semn de imaturitate emoţională. Şi cred că aşa e. Dar la mine era altceva. Eu nu-mi doream să mor pentru a mi se simţi lipsa, ci doream să dispar odată cu însăşi lipsa mea, cu toate urmele lăsate de mine pe nisipurile fine şi mişcătoare ale fiinţei.
Acum nu mai sînt atît de radical cu mine însumi şi cu lumea. Cunoscînd mai bine lumea, am înţeles că trebuie să-mi pese mai puţin de exigenţele ei. Nu înseamnă că oamenii mari nu mai mă fascinează şi că eu nu-mi mai doresc să fiu unul. Îmi doresc şi probabil într-o zi o să fiu mare într-un anume fel. Dar Lumea mă fascinează mai puţin, şi-a pierdut, ca să zic aşa, farmecul feciorelnic pe care îl avea asupra mea. Am înţeles că, mai degrabă decît o fecioară, lumea e o prostituată, una bătrînă şi muncită de vicii. Cum să-ţi pese sau să vrei să mori pentru exigenţele unei curve?!
Poate doar îmbătrînesc şi devin mai moderat, lăsînd în urmă mult cîntatul entuziasm al tinereţii, acela care crede că poate să mute munţii. Nu ştiu.
Altceva, cu totul altceva voiam să zic prin "nu vreau să merg mai departe". În ultimul post, cel în care vorbesc despre "minune", am vorbit despre unul dintre cele mai importante din cîte am atins eu vreodată pe blogul ăsta sau în alte lucruri pe care le-am scris sau vorbit. Ba nu, am vorbit despre unul dintre cele mai importante lucruri din lume. Hai să fiu exact: am vorbit despre cel mai important lucru din lume. Acel lucru în funcţie de care lumea are sau nu are sens, viaţa are sau nu are rost. Ai momente, toţi avem, poate unii mai des şi alţii mai rar, în care simţi că faci parte dintr-o lume frumoasă, dintr-o poveste fantastică, şi atunci te cuprinde ameţeala metafizică de care mai vorbeam şi altă dată. Dacă ce spuneam data trecută e adevărat, dacă există minuni, atunci lumea aia nu e doar rezultatul unor gînduri euforice de moment, ci e ADEVĂRATĂ. Nu vreau să merg mai departe pentru că mi se pare că am scris prea slab şi nu "m-am ridicat la exigeneţele" subiectului. Nu vreau să trec mai departe, adică să mai scriu, pentru că ar însemna să îngrop, încet, încet,punînd un text peste altul, lucrul acela esenţial care dă valoare vieţii. Nu vreau să devină doar un alt lucru de care am scris la un moment dat şi care e apoi e uitat (aici funcţionez în virtutea iluziei că blogul meu chiar e citit de o mînă de oameni), ca atîtea alte lucruri frumoase pe care le-am scris aici şi pe care nu le mai citeşte nimeni pentru că sînt prea vechi sau care n-au fost citite niciodată.
Şi cu toate astea, o să merg mai departe, şi deja am mers.

PS: Am pus poza aia pentru că e din perioada de care vorbeam aici. Diferenţele dintre eu-ul meu de autnci şi cel de acum nu se referă doar la emanciparea mea în raport cu farmecele lumii, ci şi la chestii mult mai tangibile, ca să zic aşa. De exemplu, acum nu mai am părul lung şi nici nu mai sînt aşa de slab, deşi cred am aceiaşi ochi frumoşi pe care îi aveam şi pe atunci.

Vrei să vezi o minune?

Dacă vrei să vezi o minune, în sensul de a lua cunoştinţă de ea, nu de a fi martor direct al producerii ei, citeşte rîndurile astea. Sau, mai bine, vezi filmul The Conscientous Objector. Cine mă ştie cît de cît, ştie că nu mă las dus de valul senzaţionalului. De exemplu, un prieten, de altfel foarte bine intenţionat şi care zicea să scriu de el pe blog, dar fără să-i spun numele, uite că îi îndeplinesc dorinţa, îmi zicea că la postul trecut, cel în care îmi povestesc visul de azi-noapte, ar fi trebuit să mai adaug nişte chestii ca să fie povestea mai interesantă. Astfel, în viziunea lui, copilul respectiv ar fi trebuit să se ridice din coşciug şi să vină înspre mine, iar cei din cortegiul funerar ar fi trebuit să plîngă cu lacrimi de sînge. Dacă ar fi vorba de un filme în loc de vise, propunerea lui ar fi înemnat pentru visul meu trecerea în categoria B, acolo unde regizori rataţi şi destul de săraci cu duhul fac filme de groază.
De asemenea, cei care mai mă citesc ştiu că de obicei vorbesc serios. Dacă aşa stau lucurile, atunci, poate se întreabă cineva, ce vrea să spună cu minunea asta la el pe blog? Mai întîi ar trebui să definim ce înseamnă minune. O minune e o întîmplare care sfidează toate legile naturii şi ale probabilităţii. O definiţie acceptabilă a minunii e că minunea e acel lucru care are probabilitatea extrem de mică de a se întîmpla şi totuşi se întîmplă. Eu aş zice că probabilitatea trebuie să fie zero, ca să fie cu adevărat minune. De exemplu, daca zici, a fost o minune că am mai găsit pîine la ora asta, nu e chiar o minune, pentru că probabilitatea ca la chioscul ăla să mai existe o pîine în raft la ora 11 seara, e destul de mare. O minune ar fi, de exemplu, ca cineva să se plimbe printr-o ploaie de gloanţe, ore înregi, şi să nu fie atins. Dacă vezi într-un film o scenă în care eroul trece printr-o ploaie de gloanţe şi nu e nici măcar zgîriat, îţi spui că filmul e cam prost, pentru că lucrul ăsta nu e verosimil. Dar ce ar fi dacă cineva s-ar plimba printr-o ploaie de mitraliere şi obuze, ore în şir, şi nu ar fi atins de niciun glonţ şi nicio explozie, în timpul ăsta salvînd vreo sută de oameni. Veţi spune că e nevoie de mai multe informaţii, că poate respectivul se ascundea prin şanţuri, printre copaci. Locul unde s-a întîmplat asta era o limbă de pămînt, aflată în deschis, unde mitralierele băteau în voie şi de unde americanii au fost de mai multe ori împinşi înapoi. De fapt, japonezii îi lăsau să ajungă în linişte acolo, pentru ca în momentul erau adunaţi pe platformă să dezlănţuie iadul peste ei, cum se zice. Un singur om din armata americană s-a plimbat ore în şir prin iadul ăla şi nu a fost atins de gloanţe. Se compară asta cu faptul că mai găseşti pîine la ora 11? Unii nu acceptă din start posibilitatea producerii minunilor. Eu o accept, dar accept mai degrabă posibilitatea producerii minunilor decît realitatea efectivă a unei minuni. Adică, dacă ar fi să aud de o minune, aş încerca să o explic pe toate căile raţionale posibile.
Dar hai să povestesc minunea. Nu e vorba de o poveste, în sensul de basm, ci de o poveste adevărată, şi care nu s-a întîmplat în războaiele mitologice din preistorie, ci mult mai aproape, în al doilea război mondial, cînd americanii se băteau cu japonezii. Povestea asta a fost făcută film în 2004 de către regizorul Terry Benedict, şi el a spus-o destul de frumos în film, aşa că nu are rost să încerc să o mai spun şi eu pe toată aici. Eu o să mă rezum doar la cîteva fapte din care reiese clar că avem de-a face cu o minune.
E extraordinar faptul că un necombatant pe motive de conştiinţă (conscientous objector) a ajuns să primească Medalia de Onoare, cea mai înaltă decoraţie militară pe care o poate da America. Dar asta nu e chiar o minune. Nu. Dar totuşi e un fapt curios că un individ slăbănog şi cu o credinţă ciudată (adventist de ziua a şaptea, ca mine, doar că eu nu mai sînt slăbănog, ba chiar m-am îngrăşat nepermis de mult pentru vîrsta mea), care refuza să atingă o armă de foc (eu, chiar dacă am aceiaşi credinţă cu el, nu sînt împotriva armelor de foc, ba chiar mă joc cu ele prin jocuri PC violente. Cred că am multe mii de vieţi virtuale pe conştiinţă pînă acum), a ajuns să primească Medialia de Onoare din mîna preşedintelui Harry Truman şi acesta să îi spună că ar prefera să fie în locul lui, deoarece e o onoare mai mare decît să fii preşedintele Americii. Dar ce a făcut el? Păi a vrut să îşi slujească ţara, cum zicea el, o chestie pe care eu nu pot s-o înţeleg, dar nu voia să omoare pe nimeni. A fost de mai multe ori ameninţat că va fi dat afară din armată sau pe mîna Curţii Marţiale, dar el a rămas pe poziţie îndurînd dispreţul camarazilor. Camarazii ăştia, cei care au mai supravieţuit, s-au strîns la cincizeci de ani după povestea asta pentru a o repovesti, pentru a da mărturie de minunea făcuta de Desmond Doss, căci aşa îl chema pe eroul nostru adevărat. Oricine vrea, poate să îl caute pe Google şi să îi afle povestea în detalii, aşa cum a fost ea redată în presa vremii. Există şi înregistrări video. Dar ce a făcut omul ăsta de fapt? Deja, cînd vorbeam despre ce e minunea, am spus ce a făcut. A salvat o muţime de oameni din bătaia mitralierelor şi a obuzelor. Practic, Desmond Doss al nostru s-a plimbat ore în şir printr-o ploaie de gloante fără să fie atins de un glonţ, măcar. E adevărat, la un moment dat fost şi el însuşi rănit uşor, dar numai după ce îşi terminase treaba. Şi povestea asta s-a repetat în mai multe zile. La un moment dat, armata programase un atac sincronizat al mai multor divizii, într-o zi de sîmbătă. Desmond era adventist şi pentru el Sîmbăta era o zi specială. În armată avusese extrem de mult de suferit pentru că nu muncea Sîmbăta, nici nu asculta ordinele superiorilor. Acum, el rămăsese singurul medic din divizia lui, aşa că toţi depindeau de el. Comandantul diviziei a venit la el şi l-a întrebat dacă nu vrea să participe la atac, pentru că e neapărat nevoie de el. Practic, acesta l-a rugat frumos, după ce cu ceva timp înaine sfidase moartea salvînd sute de răniţi, de unul singur.. Desmond i-a spus că o sa vină, doar să i se acorde timp pentru a se ruga şi a mai citi ceva din Biblie, aşa cum făcea în fiecare zi. Comdandantul i-a dat permisiunea şi întreaga armată, nu doar divizia lui, a aşteptat ca Desmond să îşi termine rugăciunea şi cititul Bibliei. Înainte de atac, Desmond a cerut permisiunea să se roage pentru divizia lui. În timpul atacului, celelalte divizii au fost măcelărite, dar divizia lui Desmond n-a suferit nicio pierdere umană. Să fie şi asta o minune? Eu zic că, oricum am defini minunea, tot nu putem să ocolim concluzia că povestea asta e miraculoasă. Pentru sceptici urmează ceva muncă, pentru că, dacă sînt nişte sceptici serioşi, or să pună mîna la treabă şi or să se documenteze să vadă dacă a fost aşa în realitate. Şi presa din vremea respectivă şi o întreagă memorie colectivă, plus imagini video de arhivă, or să le demonstreze că povestea a fost adevărată. Ceilalţi, criticii neserioşi, se vor mulţumi să-şi sufle în barbă "prostii" şi să treacă mai departe.
PS: Nu stiu dacă am făcut bine scriind despre asta acum. E ora unu şi creierul meu funcţionează la mai puţin de jumătate din capacitate, capacitate care nici atunci cînd e deplină nu e tocmai impresionantă. La urma urmelor, nu poti vorbi oricum despre o minune. Dar, oricît de mult aş fi reuşit să mă înalţ la înălţimea standardelor impuse de ea, ştiu măcar că am vorbit serios.

Un vis urît

Puţine lucruri pe lumea asta sînt în stare să te sperie ca un vis urît. Se spune despre vis că nu e real, dar orice s-ar spune, visul are realitatea lui, una care de multe ori funcţionează mult mai efectiv decît realitatea reală. În vis, toate mecanismele raţionale care dau soliditate realităţii, funcţionează după alte legi, astfel că realitatea din vis e una lichidă, una care încalcă toate principiile raţionalităţii şi care din motivul acesta poate să ne înspăimînte ca nimic altceva. Căci adevărata frică e întotdeauna iraţională, zguduind fiinţa de la temeliile ei al căror substrat e tocmai iraţionalul. O să spun de la început ce vreau să fac: vreau să scriu un post de groază. Am văzut multe filme de groază care nu m-au îngrozit deloc, şi probabil nici eu n-o să reuşesc să îngrozesc pe nimeni. Dar nu asta îmi propun. Îmi propun doar să păstrez în cuvinte groaza pe care am simţit-o azi-noapte.
Visul nu are niciodată un început şi un sfîrşit clar, atît începutul cît şi sfîrşitul fiind înceţoşate, semi-articulate. Aşa că, dormind, mă trezesc că merg pe un drum. E un drum de ţară şi aproape seară, crecupscul. Dintr-o dată mă trezesc în faţa unui cortegiu funerar. Fără să-mi spună nimeni, ştiu că e înmormîntarea unui copil, un pe copil pe care, acum cînd aflu că a murit, ştiu că l-am cunoscut cîndva, că sînt într-un anume fel legat de el. Mortea unui copil ne sperie întotdeauna mai mult decît moartea unui bătrîn, pentru că ne spulberă iluzia de nemurire în care trăim: dacă şi copiii mor, înseamnă că şi eu pot să mor şi chiar o să mor la un moment dat. În visul meu, nu frica de moartea mea mă înspăimînta, ci groaza provenea din faptul nud că stăteam în faţa morţii, ca o entitate stăpînitoare peste tot şi toate, deci şi peste mine. Puterea sau impactul unui vis stă nu atît în ceea ce se întîmplă într-un vis, ci în ceea ce simţi, şi e destul de greu să găseşti cuvinte pentru trăiri atît de puternice ca acelea dintr-un vis. Dintr-o dată, s-a făcut întuneric iar cei din cortegiul funerar parcă intonau ceva, ca o incantaţie. Am încercat să grăbesc pasul, dar în momentul acela în grupul mortuar s-au aprins nişte torţe care răspîndeau un fum gros. Ştiam că fumul acela e pentru mine, ca să mă pierd acolo, să mă amestec cu ei, să merg cu ei. Instinctiv, eu încercam să evit priveliştea care îmi aducea aminte de moarte, de nefericire, să fug de ea. Dar ea nu mă lăsa să fug. Voia să rămînă cu mine sau să rămîn eu cu ea. Mi-e imposibil să redau sentimentele de groază care mă stăpîneau în momentele alea, mai ales cînd de peste tot au început să latre cîini, care şi ei se învîrteau prin ascunzişurile de pe marginea drumului avînd aceiaşi misiune: nu-l lăsaţi să fugă, trebuie să stea aici şi să privească moartea în faţă, să-i simtă respiraţia fetidă, să-i simtă atingerea rece a pielii putrezite, a putrefacţiei înseşi. M-am trezit, dar ăsta nu era unul din visele alea din care după ce te-ai trezit te bucuri că a fost doar un vis şi gata. După ce m-am trezit, odată cu ceaţa somnului care nu putea să dispară imediat, a rămas şi groaza, o groază care nu m-a lăsat să dorm vreo jumătate de oră după.

Filmul sau cartea

De cînd a intrat filmul pe scena lumii, literatura a intrat cumva în umbră. De ce? Pentru că e mult mai uşor să vezi un film decît să citeşti o carte. Aşa că ni se pare rezonabil să zicem „nu mai citesc cartea asta, am văzut filmul” sau „n-are rost să citesc cartea asta, aştept filmul”.
Relaţia dintre film şi literatură e extrem de complexă şi nu am pretenţia că o înţeleg, cu atît mai puţin că o pot explica altora. Dar cîteva lucruri îmi sînt limpezi: filmul e imagine, literature e cuvînt. Wittgenstein spunea în celebrul său Tractatus… că ceea ce se poate arăta nu se poate spune, şi invers. Asta înseamnă că între literatură şi film e o prăpstie de netrecut, pentru că filmul arată iar literatura spune, rezultînd că între cele două forme de artă există o prăpastie care pretenţios poate fi numită ontologică iar nepretenţios pur şi simplu infinită.

Totuşi, pe cît e de adevărat că ne putem imagina literatură fără film, cum şi-a şi imaginat de fapt omenirea mii de ani, pînă acum o sută de ani, la fel de adevărat e că nu ne putem imagina film fără literatură, pentru că un film spune întotdeauna o poveste. Doar filmele porno nu au nevoie de poveste. Şi telenovelele, chiar dacă amatorii de telenovele n-or să înţeleagă cum vine asta, pentru că ei văd mii de poveşti acolo. De fapt, un sociolog spunea că între filmele porno şi telenovele nu e nicio diferenţă, doarece, într-un anume sens, imaginea lor e vidă. În rest, filmul este întotdeauna naraţiune, deci într-un anume sens literatură. Dar cum reuşeşte filmul să treacă peste prăpastia ontologică care îl desparte de literatură ? Aici intervine rolul creativ al scenaristului, al regizorului, pe scurt al creatorului de film. El trebuie să găsească cea mai bună cale pentru a face imaginile să spună povestea.
După părerea mea, singurul creator de film care a luat cu adevărat cinematografia în serios a fost Andrei Tarkovsky. El spunea, într-o carte, că în toate filmele lui a încercat să creeze nu atît poveşti, deoarece el era conştient ca nimeni altul de prăpastia ontologică dintre film şi literatură, ci să recreeze în imagini trăirile interioare ale personajelor lui. Punctul culminant al artei lui Tarkovsky este Oglinda , un film la care te uiţi şi nu înţelegi nimic. Dar nu pentru că eşti prost, căci la un moment dat ajungi să te întrebi asta, ci pentru că nu e nimic de înţeles acolo, nicio poveste care aşteaptă să fie descifrată sau vreun criminal care aşteaptă să fie prins. El a încercat să renunţe cît mai mult la poveste şi să transmită prin imagini cît mai mult din universul interior al poveştii, acela care nu se vede în lucuri, care nu poate fi prins în imagini. Oricine a citit vreodată o carte şi apoi a văzut şi filmul, a rămas cu impresia amăruie că ceva esenţial a fost în film, că filmul este incomparabil mai sărac decît cartea. Asta pentru că literatura, prin cuvînt, are acces direct la sufletul omului, cititorul imaginîndu-şi foarte uşor trăirile despre care citeşte, prin analogie cu ale lui. Dar filmul este o artă superficială prin definiţie, adică una care rămîne mereu la ceea ce se vede, la suprafaţă. De aceea, creatorul de film are datoria nu de a transpune cît mai fidel povestea din carte, pe ecran, ci de a crea, prin arta lui, ceva cu totul diferit.
La final nu-mi rămîne decît să constat că ce ziceam la început, „nu mai citesc cartea asta, am văzut filmul” sau „n-are rost să citesc cartea asta, aştept filmul”, sînt atitudini cu totul greşite. Pentru că oricine a citit cartea şi n-a văzut filmul, a pierdut totuşi ceva, iar oricine a văzut filmul şi n-a citit cartea, a pierdut aproape totul.

Despărţitorul de creiere

Ben Carson este, se spune, cel mai bun neurochirug din lume. Cînd faci parte dintr-o categorie de credincioşi aşa de mică încît n-a auzit nimeni de ea, cum sînt adventiştii de ziua a şaptea, biserică din care fac şi eu parte, te bucuri cînd auzi că un om care e cel mai bun în domeniul lui, şi neurochirurgia nu e chiar un domeniu la îndeMÎNA oricui, face şi el parte din aceiaşi biserică nesemnificativă, numeric, în creştinism.
După ce a ajuns unde e acum, a publicat o serie de cărţi prin care încearcă să inspire tinerii să îşi folosească potenţialul, deoarece el e convins că fiecare dintre noi poate să facă minuni. Ei bine, eu nu cred acelaşi lucru. Adica, nu cred că toată lumea poate ajunge cel mai bun neurochirurg din lume sau cel mai bun matematician sau muzician, chiar dacă ar avea cele mai bune condiţii exterioare. El însuşi e o dovadă că cineva poate deveni CEVA tocmai în ciuda condiţiilor extrem de neprielnice. Căci Ben Carson era un negru din Detroit pe care îl părăsise tatăl şi a cărui mamă nu ştia să citească. Cartea lui, după care s-a făcut şi un film în care Ben Carson e interpretat de Cuba Gooding Jr, care se cheamă "Mîini înzestrateâ", şi la fel se cheamă şi filmul, de fapt titlul cărţii, spune tocmai asta: că e nevoie de o înzestrare specială pentru a fi ceva, pentru a excela într-un anume domeniu. În orice caz, Carson are dreptate atunci cînd crede că orice fiinţă umană e înzestrată pentru ceva şi că are potenţial pentru a face lucruri bune cu el însuşi.
Ben Carson şi-a cîştigat faima printr-o serie de realizări medicale uluitoare şi unice la vremea lor, fiind primul care a despărţit gemeni care aveau creierele unite şi fiind de asemenea primul care a efectuat o lobotomie, adică a scos pur şi simplu jumătate din creierul cuiva, deoarece jumătatea asta nu era deloc cuminte. Aş fi putut să zic şi cu minte, doar vorbim despre creier.
Din păcate filmul ăsta o să trecă neobservat la noi în ţară. Nimeni n-o să-l aducă la cinematograf, pentru că nu e deloc genul block buster (cum e de exemplu GI JOE, la care m-am dus la insistenţele unui prieten, şi care e unul dintre cele mai proaste filme făcute vreodată, dar pe care o să-l vadă şi l-a şi văzut deja o groază de lume). Eu l-am luat de pe filelist.ro. Ştiu, iar risc să fiu luat în vizor de mîna lungă a legii, dar nu cred că mi-a crescut între timp audienţa atît de mult încît vizibilitatea mea în spaţiul public să-mi creeze neplăceri. Aşadar, de data asta o să fac un pas în plus în fărădelege şi o să instig la piraterie: nu aveţi cum altfel să vedeţi filmul ăsta decît luîndu-l, ilegal, de undeva de pe internet. Dacă vrea cineva o invitaţie la filelist.ro, să mi-o ceară, pentru că am una! La fel stau lucrurile şi cu restul filmelor valoroase. De asemenea, cred că niciun scriitor serios nu s-ar supăra dacă ar şti că e citit, chiar dacă pe gratis. La fel, nici Bach nici Mahler nu s-ar supăra dacă ar şti că le furăm muzica. Se supără doar Madonna şi alţi avortoni ai muzicii moderne. Bunurile culturare, adică bunurile pentru spirit, spre deosebire de cele pentru stomac, ar trebui să fie gratis!
Desigur, ne putem întreba cum or să trăiască artiştii. Ei bine, foarte mulţi artişti mari din lumea asa au murit de foame şi au trăit în condiţii extrem de rele, fiind dispuşi să sacrifice totul pentru artă. Artiştii de azi care se plîng întruna că le sînt încălcate drepturile de autor sînt descrişi perfect într-un episod din South Park : we re in it for the money!

James Bond, apa potabilă şi n95-ul meu

N-am povestit niciodată ce fac eu la serviciu. Cred că ar merita să vorbesc despre probaţiune. La urma urmelor, sînt responsabil cu PR-ul şi una dintre îndatoririle mele e să promovez Serviciul. Ar trebui să-l promovez la TV sau în ziare mari, dar cum asta e mai complicat, aş putea să-l promovez măcar pe blog. Ar trebui să şi public în reviste de specialitate, dar în loc de asta eu scriu pe blog. Azi trebuia să trimit spre evaluare la şcoala doctorală rezultatele muncii mele. N-am avut ce să le trimit. Sper să nu mă coste prea scump. M-am gîndit să trimit nişte articole publicate aici pe blog, dar am bănuiala că nu ar fi fost prea încîntaţi.

Mi-am început ziua de ieri în spitalul pentintenciar Jilava. Pe la 9 30 terminasem şi trebuia să aştept pîna la 11 cînd trebuia să fiu în puşcăria Jilava, undeva în aceiaşi curte dar totuşi în altă parte, căci cele două sînt separate administrativ. Din fericire, acum cîteva zile îmi pusesem pe telefon, un Nokia n95, James Bond Qunatum of Solace, ultimul din serie. Soarele îmi bătea în ecranul care altă dată mi se părea mare, dar acum mi se părea minuscul. E o diferenţă destul de mare între ecranul unui cinematograf şi cel al unui telefon, chiar dacă încercam să fac ecranul cît mai mare aducîndu-l cît mai aproape de ochi. Mă mut pe bancheta din spate a maşinii, dar şi acolo e soare. Revin în faţă, măcar aici parcă am mai mult spaţiu. Pînă la urmă mă obişnuiesc cu ecranul telefonului. Din fericire, am căşti şi sunetul seamănă destul de mult cu unul dintr-un cinematograf.

Nu mi-a plăcut niciodată prea mult James Bond, dar ăsta mi-a plăcut. În el nu mai avem de-a face cu nebuni care vor sa distrugă lumea folosindu-se de bombe ultrasofisticate. Avem de-a face cu nebuni care exploatează ţările din lumea a treia sau facilitează exploatarea acestora de către state mari şi puternice, cum ar fi America. Filmul ăsta mi s-a părut realist şu curajos. Mai realist şi mai curajos decît James Bond însuşi. Adică, oricît de pregătit ar fi, James Bond prea sfidează moartea ca să ţi se pară verosimil. Cît despre curaj, e un tip care vrea să se răzbune şi se ştie că răzbunarea îţi ia minţile. Dar filmul e realist pentru că are curajul să arate cu degetul spre marile puteri ale lumii care s-au unit cu tot felul de bandiţi atotputernici într-o coaliţie malefică omniprezentă. Cum zicea cineva din film, distincţia dintre cei buni şi cei răi e din ce în ce mai ştearsă, tot ce contează fiind necesitatea. Astfel că Americanii acceptă cu bună ştiinţă ca un drac de om să creeze secetă în Bolivia, ducînd la moartea a mii de oameni, dacă asta le consolidează poziţia de supremaţie în zonă. Iar britanicii stau şi se uită pentru că vărul lor mai mic e acum destul de mare pentru a îi bate la fund dacă nu sînt cuminţi. Cam despre asta e James Bond, şi d-aia mi-a plăcut.

Filmul ăsta m-a făcut să mă gîndesc la Rău. Dar despre Rău o să scriu altă dată, pentru că iar am scris prea mult.

Septembrie iar şi iar

A venit septembrie. Iar. Am impresia ca am mai fost pe aici. Da, am mai fost de vreo 26 de ori, sau cam aşa. Uneori nu mai ştiu nici cîţi ani am, chiar dacă am împlinit acum vreo zece zile 27. Nu e deloc uşor să numeri pîna la 27 cînd trebuie să aştepţi un an întreg ca să mai adaugi o unitate, aşa că e de înţeles cum de pierd şirul.
Am impresia că am mai văzut peisajul ăsta, că am mai respirat acelaşi aer. E deja vu? Fiecare frunză galbenă trezeşte în mine un deja vu tulburător. Fiecare deja vu e tulburător, dar acesta al anotimpurilor care vin şi pleacă şi vin şi pleacă iar pînă în momentul cînd plecăm noi, e mai tulburător decît toate, pentru că am certitudinea că e real. În general, deja vu-ul e un sentiment a cărui realitate o simţi în mod direct, dar de al cărui adevăr te îndoieşti: e ca şi cum ai visa un trecut despre care nu ştii sigur dacă e al tău. Poate asta e o dovadă psihologică a universurilor paralele presupuse de matematică şi fizica cea mai nouă, cine ştie?!!
Dar frunzele astea care cad trezesc în noi un deja vu despre care ştim sigur că e adevărat, căci frunzele cad în fiecare an. Numim asta în general nostalgia toamnei, dar şi primăvara trezeşte în noi tot un fel de nostalgie, chiar dacă una mai veselă. La fel şi vara, şi iarna, în măsura în care căldura şi respectiv frigul lor ne lasă să simţim şi altceva în afară de ele.
Îmi vine minte melodia aia cîntată de September, September all over again, şi îmi dau seama că s-ar potrivi ca fundal sonor pentru rîndurile astea.