Soare mincinos şi ploaie sinceră

Există ceva ce ar putea fi numit, cu riscul de suna ridicol, moralitate meteorologica. Vreau sa spun ca vremea poate avea o anumita calitate morala. E stiut efectul benefic pe care "seninul" îl are asupra psihicului nostru, şi se pare că există o legătură destul de puternică între lipsa soarelui, în anumite regiuni ale lumii, si rata sinuciderilor. Cînd afară "e frumos", parcă viaţa e mai frumoasă, parcă lumea însăşi e mai bună şi mai frumoasă. Dar oare aşa e? Şi în zilele însorite au loc accidente teribile, catastrofe naturale, războaie. Chiar dacă vremea "e superbă" şi sufletului îi vine să cînte, copii mor de foame, femei sînt violate şi ticăloşii de tot felul zburdă nestingherite pe sub soare. Oare nu putem spune, din acest motiv, că o vreme "frumoasă" e mincinoasă, deoarece ne induce un fals sentiment de împăcare cu lumea, în timp ce lumea nu devine deloc un loc mai bun într-o zi frumoasa? Căci din punct de vedere moral e imposibil să te împaci cu lumea. În schimb, vremea "urîtă" are calitatea de a fi "onestă". Norul te face să te închizi în tine, să te retragi din lume. Niciodată nu-ţi iubeşti mai mult propria cameră şi propriul corp,decît atunci cînd plouă. Vremea urîtă e în deplin acord cu urîţenia lumii şi de aceea ea nu e mincinoasă. Probabil ăsta e motivul pentru care mie îmi place mult mai mult vremea urîtă decît vremea frumoasă, pentru că eu sînt una dintre cele mai sincere persoane pe care le ştiu.

Sfîrşitul lumii (după Nicholas Cage)

Lumea trăieşte zilele astea o ciudată voluptate a sfîrşitului. Pe la jumătatea secolului trecut a început să se vorbească despre „sfîrşitul Istoriei”, al literaturii şi multe alte feluri de sfîrşituri (aduse în discuţie de postmodernism), iar Hollywoodul vorbeşte pe limba omului de rînd despre singurul sfîrşit pe care acesta îl poate înţelege, căci el nu e în stare de prea multe fineţuri intelectuale, şi anume despre sfîrşiul lumii. Oare cîte filme despre sfîrşitul lumii n-ai văzut tu, cel care citeşti rîndurile astea? Ei, să ştii că oricît de multe ai fi văzut, sînt alţii care au văzut şi mai multe decît tine şi, bineînţeles, nimeni nu le-a văzut pe toate. Şi, cum spuneam de curînd, filmul este principalul mijloc de a spune poveşti în zilele noastre, ceea ce ne duce la concluzia că zilele astea lumea îşi povesteşte sieşi despre propriul sfîrşit ca niciodata înainte în istorie ( căci, orice ar zice postmoderniştii, istoria încă nu s-a terminat).
Knowing (tradus fatal în româneşte ca „Numere fatale”) e un film cît se poate de a la Hollywood, dar unul dintre cele bune. În orice caz, mi se pare unul dintre cele mai bune exemple de film despre sfîrşitul lumii. De ce? Pentru că filmul ăsta vorbeşte despre un sfîrşit al lumii în care forţe supranaturale sînt implicate activ (a se citi forţe supranaturale, nu extraterestri), ba aş spune că filmul ăsta e foarte...biblic. Biblia e, cu siguranţă, cartea cea mai importantă din istorie şi care, tocmai din motivul ăsta, a generat nenumărate interpretări. Filmul ăsta, dacă vreau să-l văd ca biblic, are la bază una dintre cele mai liberale intrpretări ale Bibliei, dar e, în orice caz, un film a cărui poveste e inspirată de Biblie. E vorba de un moment destul de rar şi pentru mine foarte frumos în care fărîme din teologia biblică se întîlnesc cu storytellingul hollywoodian. O astfel de întîlnire nu poate fi decît dezamăgitoare din multe puncte de vedere, dar şi frumoasă. Şi filmul ăsta chiar reuşeşte să spună o poveste frumoasă. Efectele speciale sînt absolut fabuloase iar uneori imaginile chiar tind spre o simbologie specifică cinematografului de artă, dar încercările astea sînt timide şi rare, cu excepţia imaginii finale din film, în care un Adam şi o Eva copii se îndreaptă spre un „pom al binelui şi al răului” în mijlocul unei naturi nepămîntean de frumoasă, simbolizînd nedecisul unui nou început.
Filmul vorbeşte despre un sfîrşit al lumii „prin foc”, aşa cum e cel profeţit de Biblie, doar că îl ştiinţifizează, punîndu-l pe seama unor explozii solare mai degrabă decît pe intervenţia directă a Creatorului, aşa cum e în Biblie. Un aspect mai degrabă comic al filmului e că intriga principală, care se învîrte în jurul „numerelor fatale”, se dovedeşte a fi cu totul irelevantă cu privire la povestea filmului. Dar dacă mă gîndesc mai bine, îmi dau seama că clişeul ăsta numerologic hollywoodian e în acelaşi timp şi cel mai biblic aspect al lui. E vorba de profeţiile făcute de nişte copii care auzeau voci şoptindu-le numere, numere care semnificau data unei catastrofe, numărul morţilor şi coordonatele globale, adică locaţia exactă a acestora. În goana lui, Nicholas Cage îşi dă seama că deşi ştie exact ce urmează să se întîmple, nu poate face nimic pentru a schimba viitorul, fiind doar un martor neputincios al împlinirii profeţiei. Astfel, dintr-un profesor de la MIT (probabil cea mai bine cotată instituţie de învăţămînt superior din lume) care credea că lumea a apărut din haos şi de haos e condusă, în urma contactului cu numerele profetice ajunge un „credincios”. La fel, unicul scop al profeţiei biblice e acela de a da naştere credinţei şi nu de a arăta ce urmează să se întîmple, acesta fiind momentul de maximă suprapunere între film şi teologia biblică, pe care l-am conştientizat abia acum cînd scriam. Bine că m-am apucat să scriu, căci altfel aş fi pierdut ocazia de a înţelege unul dintre cele mai interesante lucruri din film.
Unul dintre punctele cu adevărat slabe ale filmului e aducerea în poveste a „raiului”. Dar nu e vina lui, ci a întregului creştinism, cu mici excepţii, printre care mă număr şi eu. E vorba de cele două planuri paralele, viaţa pe Pămînt şi viaţa în rai, care sînt mereu puse faţă în faţă dar relaţia dintre ele rămîne mereu neexplicată şi plină de ambiguităţi. După distrugerea Pămîntului, vedem doi copii în mijlocul unei naturi paradisiace, la propriu, despre care ştim că trebuie să aştepte să crească pentru a popula pămîntul, împreună cu alţi „aleşi”, despre care nu ştim dacă sînt copii sau nu, dar bănuim că da. E vorba de un univers fizic recreat, în care vîntul bate prin iarbă şi soarele străluceşte, în care orice imperfecţiune şi neajuns au dispărut fără urmă. Dacă ăsta ar fi raiul, atunci imaginea ar fi cît se poate de biblică, numai că înainte de asta îl vedem pe Nicholas Cage îmbrăţişindu-şi familia în mijlocul unei planete care e distrusă de explozii solare (din nou, efectele speciale sînt absolut spectaculoase!) şi care are certitudinea că imediat după moarte va ajunge în rai. Dacă moartea e soluţia pentru a ajunge în rai, atunci la ce bun sa te chinui să repopulezi o planetă? Nu ştiu dacă cel care a scris povestea sau cel care a pus-o pe ecran şi-au dat seama, dar ăsta e unul dintre momentele de maximă inconsistenţă ale filmului. Dar, din nou, nu e vina lui, pentru ca imaginea asta a raiului în care ajunge un suflet după ce trupul a murit e universal răspîndită, în toate religiile păgîne dar şi în tot creştinismul, cu acele mici excepţii de care ziceam mai devreme.
În momente ca astea îmi dau seama ca Nietzsche, de exemplu, cu dragostea lui nebunească pentru pămînt a fost mai creştin decît majoritatea creştinilor care plasează raiul pe undeva printr-un univers paralel sau pe nu ştiu nici ei unde, uitînd că raiul a fost grădina Eden şi că raiul viitor, ca să fie rai, trebuie să fie tot un fel de grădină Eden. Toată revolta lui Nietzsche împotriva unui creştinism care trăda pămîntul şi vorbea de un rai imaterial era pe deplin îndreptăţită, pentru că luciditatea lui, aceea care l-a făcut să fie recunoscut ca unul dintre cele mai mari spirite din Istorie, nu era deloc nebunească iar creştinismul care îl dezgusta pe el nu era deloc creştinism, cum nu era creştinism nici cel împotriva căruia se revolta un Voltaire, de exemplu, ci doar păgînisme alterate de creştinism sau creştinism alterat de păgînisme. Raiul ăsta în care ajungi după ce mori e, mi-e foarte limpede asta, o fundătură pentru orice poveste bună, atît pentru povestea unui film, dar mai ales pentru povestea REALĂ, pentru teologia biblică. Există un insuprimabil în bunul simţ care expediază povestea asta a raiului în care merg sufletele, la fel cum există un inexpediabil în natura umană care strigă neîncetat cu o voce mută „am fost făcut să trăiesc veşnic, să simt veşnic căldura soarelui, răcoarea apei, mirosul florilor şi gustul gutuilor”. Şi profeţiile biblice au puterea să nască credinţa în oricine vrea să le dea o şansă să-şi spună povestea pentru a dovedi exact lucrul ăsta: că avem posibilitatea să trăim veşnic într-un „rai” pămîntesc, în care vîntul va adia uşor prin iarbă, căprioarele îşi vor alăpta puii iar epiderma noastră va avea ocazia să experimenteze la nesfîrşit un spectru de senzaţii limitat nu de real ci doar de posibil, în mijlocul unei naturi recreate din temelii, "căci lucrurile dintîi nu mai erau".

Căldură mare

Fizica ne spune că sub influenţa căldurii corpurile se dilată. Pentru mine, care nu înţeleg nimic din fizică, e vorba de un proces misterios, mai complex, bănuiesc, decît acela prin care aluatul creşte şi se face bun de pus la cuptor, aici fiind, în orice caz, vorba de un proces chimic, nu fizic, deşi uneori mi-e greu să disting între fizică şi chimie (substanţele chimice au şi ele fizica lor, la fel cum fizica are şi ea chimia ei).

Aici mă despart de ştiinţele naturii şi mă întreb dacă nu cumva spiritul, adică ceea ce e mai profund omenesc în fiinţa umană, nu e şi el afectat în acelaşi fel de căldură cum e afectată o bucată oarecare din banalul fier. Să spui ce înseamnă dilatarea pentru o bucată de fier, e simplu: şi-a mărit dimensiunea. Dar ce poate însemna asta pentru spirit? Spiritul nu poate fi comparat cu o bucată rigidă de metal. Spiritul este tocmai umanitatea omului, capacitatea lui de a cuprinde într-o cutie de os ce conţine nişte "materie cenuşie" ideea de infinit, dragoste, univers. "Lucrurile" astea sînt atît de mari, încît mi-e imposibil să mă gîndesc la altele mai mari decît ele (aici glumesc, căci nu-mi trece prin cap să mă joc şi eu cu infiniturile aşa cum se joacă copiii ce sînt oricînd gata să mai scoată un infinit din buzunar). Carevasăzică, spiritul e atît de mare încît se poate mula pe realităţi infinite. Asta să fie dilatarea de care vorbeam? Nu, pentru că el face asta pe căldură mare la fel de bine cum o face la temperaturi negative, cînd ar trebui să se contracte. De altfel, cred că toată lumea resimte căldura mare ca avînd o influenţă mai degrabă nefastă asupra activităţii intelectuale, deci asupra spiritului.
Ce înseamna atunci, mai întreb odată, dilatarea spiritului? Nu are legătură atît de mult cu ideea de infinit sau de dragoste sau de univers luate ca atare, ci cu influenţa acestor idei resimţită asupra sufletului. Cînd e frig sau cînd plouă, eşti mai mulţumit între graniţele propriei fiinţe decît atunci cînd e cald şi simţi că vrei să te întinzi la soare, să te întinzi atît de mult încît să acoperi nu o plajă, ci toate plajele din lume. Spiritul se dilată nu atunci cînd meditează la infinit, univers şi dragoste, căci asta o face în mod firesc. Cînd e cald, însă, ceva parcă vrea să iasă din tine pentru a se răcori prin văzduhuri, fără să îşi dea seama că tu nu prea poţi să zbori. Dar ceva din tine poate să zboare, şi tocmai asta e problema, că ceva din tine poate să zboare dar că tu nu poţi zbura. Căldura face ca spiritul să nu mai poată judeca "la rece" şi să nu mai fie mulţumit cu contemplarea ideilor de infinit, univers, dragoste, ci sub vîltoarea razelor de soare, călcîiele i se aprind şi spiritul începe să fie posedat de ideea nebunească că ar putea el însuşi să devină infinit, universal, dragoste (cu privire la dragoste lucrurile sînt mai complicate, deoarece în ea mişcarea de dilatare pare a avea un efect paradoxal, adică de restrîngere a spiritului în vederea unei singure fiinţe. Există însă un fel de dragoste pe care Kierkegaard ar numi-o estetică şi care din acest motiv nici nu mai poate fi numită deloc dragoste, şi în care dilatarea tinde la infinit).
Printre picăturile de transpiraţie care îţi ies prin fiecare picătură din piele, însuşi spiritul vrea să iasă şi să ocupe mai mult loc în lume decît i-a fost dat să ocupe sau decît are dreptul să vrea şi să spere iar posibilul devine mai ispititor decît realul, ameţindu-te cu acea ameţeală care nu e provocată de vreo slăbiciune fiziologică ci de dilatarea spiritului.

PS fierbinte într-o după-amiază toridă: Căldura asta m-a făcut să-mi dau seama că tot ce am scris mai sus despre dilatarea spiritului şi căldură e valabil mai ales primăvara, cînd căldura vine după îngheţul iernii, dar nu e atît de mare încît să paralizeze sufletul. Aşa se explică, de fapt, sentimentul pe care îl are toată lumea primăvara, şi care a primit multe nume, "astenia de primăvară" nefiind unul dintre ele. Oricum, şi vara e valabil ce am scris eu, dar seara, după ora 8, cînd căldura se mai îmblînzeşte şi spiritul începe să respire mai în voie.