De multe ori, gindindu-ma la Murphy, incercam o placere amara: uite, iar are asta dreptate! Imi placea sa cred, dintr-un soi de masochism metafizic, daca pot spune asa, ca lumea e in asa fel facuta incit Murphy sa aiba intotdeauna dreptate. Universul insusi comploteaza impotriva noastra si isi organizeaza toate energiile in asa fel incit cheia de care avem nevoie sa fie mereu ultima! Un om care n-a trait degeaba, obisnuiam sa zic, despre acest Murphy.
Dar se pare ca il supra estimam. Si mi-am dat seama de asta intr-o situatie in care , pur intimplator, sau nu!, a fost implicata o cheie. Insa aceasta cheie nu era folosita conform menirii ei de cheie, ci intr-un mod ciudat, pervers. Aveam doua chei la un breloc: una de la casa si una de la serviciu. Singura cheie a casei era, in acel moment, cheia de la brelocul meu. Ma grabeam tare, n-am mai avut timp sa caut altceva si am luat primul lucru care mi-a venit in mina si am incercat sa repar ceva metalic. Fara sa gindesc prea mult, am fortat cheia. Metalul ei de proasta calitate a cedat imediat, si m-am trezit dintr-o data in mina cu doua bucati nefolositoare de metal, in loc de o cheie. In momentul acela mi-am dat seama de toata grozavia situatiei: daca cheia pe care tocmai o mutilasem pina la descompunere era cheia de la casa, aveam o mare problema. Nu aveam o alta cheie dupa care sa multiplic, ceea ce insemna ca as fi fost nevoit sa stau intreg weekendul in casa, putind sa plec doar cite 15 minute pina la supermarketul de la colt pentru a lua ceva de mincare, pina as fi avut o alta cheie pe care sa o duc la cei copiaza chei. Am fugit la usa, cu inima batindu-mi, si am incercat cheia pe care nu o distrusesem. Mergea! Nu o stricasem. Murphy nu avusese dreptate in acest moment crucial. Erau 50% sanse ca el sa aiba dreptate, si nu avusese! Daca Murphy se poate insela intr-o asemenea situatie extrem de favorabila lui, probabilistic vorbind, atunci cu siguranta ca el se inseala si in alte situatii.
Poate ca, pina la urma, Universul are ceva mai bun de facut decit sa isi concentreze toate energiile astfel incit cheia de care avem noi nevoie sa fie mereu ultima!
luni, 22 octombrie 2007
joi, 11 octombrie 2007
Ma spal pe dinti si ei vorbesc maghiara
Am murit si am ajuns in iad, ziceam. Dup-aia am zis ca am exagerat(un pic) : de fapt daor adormisem in tren si ajunsesem intr-un loc unde toata lumea vorbea maghiara si era plin de biciclete cu motor. Exagerearea era asa: somnul era o usoara exagerare pentru moarte, iar locul ala unde toata lumea vorbea maghiara si se plimba cu motociclete cu motor e ra o (si mai) usoara exagerare pentru iad.
Niciodata nu am fost mai norocos sa adorm in tren ca atunci. De fapt, e o minune ca am pierdut statia. Inainte sa adorm, vorbisem cu doi oameni care coborau in acelasi loc cu mine, dar care cind au coborit au uitat de mine. Au uitat, desi vorbisem despre lucruri serioase, ca de exemplu, tenisul de masa, homosexualitate, relatii la distanta, atunci cind tu esti in Constanta si ea la Oradea (era cazul unui politist de frontiera care statea pe bancheta din fata mea: lucra in Constanta, dar avea iubita in Oradea-daca tragi o linie intre punctele astea doua, obtii o diagonala perfecta a formei geometrice neeuclidiene care este tara noastra. Si cumva, tipul asta reusea sa mentina o diagonala fierbinte intre cele doua indepartate puncte. Poate ca reusea sa o tina fierbinte cu prostituatele din port. Spun asta pentru ca dupa ce o tipa blonda care statea linga mine a coborit in Brasov, m-a lovit cu urmatoarea remarca: "Ce piept avea tipa!".
Cu toate astea, au uitat de mine si eu m-am trezit in iad, 45 de minute mai tirziu decit trebuia. Oricum, daca as fi coborit la timp, as fi ajuns in purgatoriu, loc in care de altel, m-am intors mai tirziu.
Asteptind in gara iadului un tren care sa ma duca inapoi in purgatoriu.
Gasesc un sef de gara dragut (o fi vreun demon deghizat! vorbeste si maghiara, e limpede ca are ceva singe de drac in el!) si care ma lasa sa imi incarc telefonul in camera lui, care se intimpla sa fie si centrul de comanda al garii.
Vreau sa ma spal, dar nu are apa.
Imi spune ca s-ar putea sa curga niste apa undeva, mai incolo. Ma duc. Acolo, cineva spala o motocicleta. Ma apropii de el. Il intreb: "Ma scuzati, ati putea sa imi dati si mie niste apa de la furtunul ala?". Se uita la mine ciudat si imi raspunde stricat: Nu stiu romaneste. Ba da, uite ca stii, daca poti sa mi spui ca nu stii. Dar nu stau sa il confrunt cu paradoxurile logicii si ale limbajului. Ma gindesc ca, la cit de speriat era, o fi inteles ca vreau sa fac o tura cu bicicleta, nu sa ma spal pe dinti la furtunul lui. Renunt. Ma intorc la seful meu iubit de gara. Ma gindesc ca ma pot spala pe dinti si fara apa. Asa ca incep sa ma spal pe dinti stind pe o banca, in gara. O fetita de vreo 14 ani trece pe linga mine si intoarce capul repede in dreapta ei ca sa vad ca a izbucnit in ris, dar eu vazusem . Incep si eu sa rid, cu periuta de dinti in gura. O inteleg: nu vezi in fiecare zi un tip care se spala pe dinti stind pe banca in gara, ca si cum ar fi cel mai natural lucru din lume.
Seful meu de gara vine sa cautam apa impreuna. E greu de crezut ce misiune dificila poate si sa gasesti niste apa intr-o gara. Insa datorita familiaritatii sefului de gara cu domeniul pe care il stapinea, reusim, intr-un final, sa gasim un WC-u in care un furtun sta agatat de tavan si care are un robinet. Se uita la mine triumfator: "Ai grija sa nu te inunzi!". Nu ma inund. Incerc sa imi aranjez parul. Mi-ar prinde bine o oglinda, insa toata incaparea arata ca o baie medievala, si pe vremea aia oglinzile erau rare.
Ies afara, triumfator si eu.
Ma intilnesc din nou cu fata de 14 ani care se uita din nou la mine, de data asta doar zimbind.
Vine trenul. Pina la urma, iadul nu a fost chiar iad.
Mai iad a fost purgatoriul, decit iadul. Mai iad a fost purgatoriul, decit iadul.
Niciodata nu am fost mai norocos sa adorm in tren ca atunci. De fapt, e o minune ca am pierdut statia. Inainte sa adorm, vorbisem cu doi oameni care coborau in acelasi loc cu mine, dar care cind au coborit au uitat de mine. Au uitat, desi vorbisem despre lucruri serioase, ca de exemplu, tenisul de masa, homosexualitate, relatii la distanta, atunci cind tu esti in Constanta si ea la Oradea (era cazul unui politist de frontiera care statea pe bancheta din fata mea: lucra in Constanta, dar avea iubita in Oradea-daca tragi o linie intre punctele astea doua, obtii o diagonala perfecta a formei geometrice neeuclidiene care este tara noastra. Si cumva, tipul asta reusea sa mentina o diagonala fierbinte intre cele doua indepartate puncte. Poate ca reusea sa o tina fierbinte cu prostituatele din port. Spun asta pentru ca dupa ce o tipa blonda care statea linga mine a coborit in Brasov, m-a lovit cu urmatoarea remarca: "Ce piept avea tipa!".
Cu toate astea, au uitat de mine si eu m-am trezit in iad, 45 de minute mai tirziu decit trebuia. Oricum, daca as fi coborit la timp, as fi ajuns in purgatoriu, loc in care de altel, m-am intors mai tirziu.
Asteptind in gara iadului un tren care sa ma duca inapoi in purgatoriu.
Gasesc un sef de gara dragut (o fi vreun demon deghizat! vorbeste si maghiara, e limpede ca are ceva singe de drac in el!) si care ma lasa sa imi incarc telefonul in camera lui, care se intimpla sa fie si centrul de comanda al garii.
Vreau sa ma spal, dar nu are apa.
Imi spune ca s-ar putea sa curga niste apa undeva, mai incolo. Ma duc. Acolo, cineva spala o motocicleta. Ma apropii de el. Il intreb: "Ma scuzati, ati putea sa imi dati si mie niste apa de la furtunul ala?". Se uita la mine ciudat si imi raspunde stricat: Nu stiu romaneste. Ba da, uite ca stii, daca poti sa mi spui ca nu stii. Dar nu stau sa il confrunt cu paradoxurile logicii si ale limbajului. Ma gindesc ca, la cit de speriat era, o fi inteles ca vreau sa fac o tura cu bicicleta, nu sa ma spal pe dinti la furtunul lui. Renunt. Ma intorc la seful meu iubit de gara. Ma gindesc ca ma pot spala pe dinti si fara apa. Asa ca incep sa ma spal pe dinti stind pe o banca, in gara. O fetita de vreo 14 ani trece pe linga mine si intoarce capul repede in dreapta ei ca sa vad ca a izbucnit in ris, dar eu vazusem . Incep si eu sa rid, cu periuta de dinti in gura. O inteleg: nu vezi in fiecare zi un tip care se spala pe dinti stind pe banca in gara, ca si cum ar fi cel mai natural lucru din lume.
Seful meu de gara vine sa cautam apa impreuna. E greu de crezut ce misiune dificila poate si sa gasesti niste apa intr-o gara. Insa datorita familiaritatii sefului de gara cu domeniul pe care il stapinea, reusim, intr-un final, sa gasim un WC-u in care un furtun sta agatat de tavan si care are un robinet. Se uita la mine triumfator: "Ai grija sa nu te inunzi!". Nu ma inund. Incerc sa imi aranjez parul. Mi-ar prinde bine o oglinda, insa toata incaparea arata ca o baie medievala, si pe vremea aia oglinzile erau rare.
Ies afara, triumfator si eu.
Ma intilnesc din nou cu fata de 14 ani care se uita din nou la mine, de data asta doar zimbind.
Vine trenul. Pina la urma, iadul nu a fost chiar iad.
Mai iad a fost purgatoriul, decit iadul. Mai iad a fost purgatoriul, decit iadul.
sâmbătă, 29 septembrie 2007
Adevarata continuare pentru Dumnezeu pentru o zi nu e aia in care clovnul ala joaca rolul lui Noe
Nu , adevarata continuare am trait-o eu astazi. Am publicat mai jos povestea petrecuta acum citiva ani, asa cum am scris-o atunci, cu toate naivitatile ei, are meritul de a fi fost scrisa sub impresia momentului, deci e autentica, in care, pentru un schizofrenic, eu am fost Dumnezeu pentru o zi. Poza de la inceputul povestii nu e de atunci, ci e de astazi, deci mult mai proaspata decit povestea. Si, poate e nevoie sa specific, el e in fotografie, nu eu.
As putea sa povestesc mult pe seama raporturilor stabilite intre el si mine. De la putere absoluta asupra lui, am trecut la frica de el, si prin multe alte tipuri de raporturi, prea complicat de expus aici.
Astazi, l-am revazut, si a fost ca si cum m-as fi intosr in timp. A fost mai putin patimas, dar consecvent. A insistat de mai multe ori sa vorbeasca cu mine intre patru ochi, si imi arunca priviri cind duioase, cind minioase, cind pline de complicitate, ca si cum numai noi doi am fi stiut cine eram eu, iar el ma asigura cumva ca va tine totul secret. La un moment dat s-a apucat sa spuna celor care mai erau pe acolo ca el asteapta sa ma sparg. Sa ma sparg, am intrebat rizind, eu si cei din jur. Da, zice el, sa se sparga. Pare el mic (de fapt, nu sint chiar mic, am un onorabil 1,74), dar cind isi da jos carnea asta de pe el, are cinci metri. Am raspuns, tot rizind, ca m-as fi multumit sa am macar 1,80, cinci metri fiind multe peste asteptarile mele, sau dorintele persoanelor de sex opus. Daca inaltimea mea neimpresionanta, de 1,74, poate sa fie la un moment dat o problema pentru o fata de 1,72, sa zicem, caz in care, daca si-ar lua tocuri, ar fi mai inalta decit mine, in mod sigur o inaltime de cinci metri ar fi o problema pentru toate fetele din lume, situatie tragica, atit pentru mine, dar si pentru ele, in care eu as ramine tinar si nefericit, cum, de altfel, sint si acum.
Imediat dupa discutia asta, am profitat de un moment de neatentie al lui si am fugit mincind pamintul, uitindu-ma cu frica inapoi. Dar scapasem! Eram in siguranta. De ce frica asta? Va afla cel care va citi povestea de mai jos, asa cum a fost ea scrisa acum citiva ani. Imi dau seama acum ca eu nu m-am multumit niciodata sa spun o poveste, uitindu-ma la inceputul eseistic al acestui text. Nu m-am multumit sa povestesc ce mi s-a intimplat, m-am simtit dator sa fac metafizica pornind de la ea. De dragul autenticitatii, am lasat povestea asa cum am scris-o atunci, dar sper ca mi se va ierta patetismul abordarii.
As putea sa povestesc mult pe seama raporturilor stabilite intre el si mine. De la putere absoluta asupra lui, am trecut la frica de el, si prin multe alte tipuri de raporturi, prea complicat de expus aici.
Astazi, l-am revazut, si a fost ca si cum m-as fi intosr in timp. A fost mai putin patimas, dar consecvent. A insistat de mai multe ori sa vorbeasca cu mine intre patru ochi, si imi arunca priviri cind duioase, cind minioase, cind pline de complicitate, ca si cum numai noi doi am fi stiut cine eram eu, iar el ma asigura cumva ca va tine totul secret. La un moment dat s-a apucat sa spuna celor care mai erau pe acolo ca el asteapta sa ma sparg. Sa ma sparg, am intrebat rizind, eu si cei din jur. Da, zice el, sa se sparga. Pare el mic (de fapt, nu sint chiar mic, am un onorabil 1,74), dar cind isi da jos carnea asta de pe el, are cinci metri. Am raspuns, tot rizind, ca m-as fi multumit sa am macar 1,80, cinci metri fiind multe peste asteptarile mele, sau dorintele persoanelor de sex opus. Daca inaltimea mea neimpresionanta, de 1,74, poate sa fie la un moment dat o problema pentru o fata de 1,72, sa zicem, caz in care, daca si-ar lua tocuri, ar fi mai inalta decit mine, in mod sigur o inaltime de cinci metri ar fi o problema pentru toate fetele din lume, situatie tragica, atit pentru mine, dar si pentru ele, in care eu as ramine tinar si nefericit, cum, de altfel, sint si acum.
Imediat dupa discutia asta, am profitat de un moment de neatentie al lui si am fugit mincind pamintul, uitindu-ma cu frica inapoi. Dar scapasem! Eram in siguranta. De ce frica asta? Va afla cel care va citi povestea de mai jos, asa cum a fost ea scrisa acum citiva ani. Imi dau seama acum ca eu nu m-am multumit niciodata sa spun o poveste, uitindu-ma la inceputul eseistic al acestui text. Nu m-am multumit sa povestesc ce mi s-a intimplat, m-am simtit dator sa fac metafizica pornind de la ea. De dragul autenticitatii, am lasat povestea asa cum am scris-o atunci, dar sper ca mi se va ierta patetismul abordarii.
| ||||
| | ||||
Mitraliera
Mitraliera
Soarele rasarea parca mai proaspat ca niciodata, pentru a cine stie cita oara, doar ca sa lumineze o lume pentru care intunericul ar fi fost mult mai potrivit. Sau cel putin asa credea Andrei, caci el de mult nu mai vazuse altceva decit lucruri pentru care lumina zilei ar fi trebuit sa ramina vesnic ascunse.
Tine degetul, pe jumatate relaxat, pe tragaciul mitralierei si asteapta. Din cind in cind, in cimpul lui vizual apar niste forme miscatoare destul de bine conturate, solide; nu praf si fum, dar totusi, datorita distantei apreciabile, aceste forme ramineau cumva scufundate intr-un obscur care ii oferea lui Andrei suficienta libertate ca sa dea acestor forme ce continut ii convenea lui. Stia foarte bine ca acele forme sint oameni, dar prefera sa creada ca sint altceva. Datoria lui era sa se asigure ca nimic nu iese viu din bataia mitralierei lui. Acolo era dusmanul, si trebuia tinut la distanta. Si pentru ca dusmanul era suficient de incapatinat incit sa vrea cu orice pret sa inainteze, trebuia omorit. Ca acum, de exemplu. Momentele de asteptare luara sfirsit cind Andrei vazu ceva miscindu-se. Incepu sa traga. Zgomotul si vibratiile il faceau pe Andrei sa creada ca mitraliera tine cu tinta. Faptul acesta, oricit ar fi fost de nepotrivit momentul, facu sa treaca prin capul lui Andrei gindul ca s-ar putea ca mitraliera sa nu fie in totalitate un instrument de ucis, si ca, intr-o masura oarecare, s-ar putea sa aiba menirea de a proteja tocmai ceea ce era destinata sa extermine. Oricit de absurd i se paru de la inceput si pina la sfirsit acest gind, era in el o greutate care il facu sa persiste in mintea lui pe tot parcursul secundelor in care isi facuse mitraliera sa scuipe moarte. Acum era din nou liniste. Inca doua forme, cel putin, fusesera trimise in lumea umbrelor de catre mitraliera lui Andrei. In timp ce cauta sa-si pozitioneze mitraliera astfel incit sa trimita inspre formele miscatoare cit mai multe proiectile ucigase, isi inchipuia ca acestea erau niste creaturi magice iesite din pamint. Era usor, pentru ca aveau deja culoarea pamintului. Ce improsca el cu moarte nu erau oameni, ci niste creaturi de lut controlate de un spirit rau, ele insele fara suflet. Asta facea doborirea lor si urletele de suferinta, mai putin problematice pentru constiinta lui, constiinta care se incapatina totusi sa vada in acele creaturi diabolice, finiinte in carne si oase, exact ca el. “Din tarina ai iesit, in tarina te vei intoarce”, spunea el monstrilor iesiti din iad pe care, intr-adevar, ii facea una cu pamintul.
Odata calmul si linistea reinstalate, soarele, care de-acum stralucea de-a binelea, il facu sa iasa din poveste. Realitatea era trista si, gindi el din nou, i se potrivea mai bine noaptea decit ziua. Nu putu sa-si stapineasca un zimbet amar, desi resimtea in mod dureros absoluta nepotrivire dintre un zimbet, fie el si amar, si lumea in care traia. Zimbea amar la gindul ca ziua e un fel de gluma proasta, ca mult mai serioasa, adica adecvata, e noaptea. Fireste, stia ca realitatea, zi sau noapte, ramine aceiasi; ca binele si raul sint categorii independente de ora la care se petrect sau de gradul de luminozitate. Doar ca asa i se parea lui. I se parea ca noaptea, prin capacitatea ei de a ascunde, de a izola, era un fel de negatie cosmica la adresa mirsaviilor de sub soare. Pe cind soarele, prin proverbiala lui calitate de a infrati, deci de a crea comuniune intre toti si toate cite sint sub el, de a lumina, deci de a scoate in evidenta, un fel de a arata cu degetul, insemna afirmatie, articulare, incurajare, aplauze pentru punerea in scena a conditiei umane, spectacol, fapt limpede ca lumina zilei, tragic.
O noua pauza in gindire veni odata cu noile creaturi ale iadului care trebuiau mitraliate. Aceasta pauza in gindire insemna de fapt reluarea vietii, iar reluarea vietii insemna, culmea ironiei si a paradoxului, reluarea mortii. Dar cum nimic nu e vesnic, gindurile gasira din nou prilej sa puna stapinire pe Andrei. Si pentru ca povestile prin care dadea formelor pe care trebuia sa le tina la distanta, alt continut decit cel pe care il aveau in realitate, se spulberau imediat ce mitraliera tacea, si de data asta fu fortat sa se gindeasca la ceea ce, atita timp cit nu era in cimpul sau visual, trebuia tinut cit mai departe de cimpul constiintei. Ce facea el aici? Tinea piept dusmanului. Si chiar daca pina cum reusise sa tina dusmanul la distanta de pozitia pe care el o apara, deodata cimpul constiintei lui fu invadat de dusman. Ce era acest dusman? Observa singularul cuvintului dusman. Desigur, dusman era doar un cuvint care reprezenta de fapt mai multi dusmani. Deci dusman, devenea deodata dusmani. Dar acest dusmani era atit de vag…Substanta lui era o masa perfect omogena de indivizi, oameni fara fete si fara nume. Si pentru ca erau la fel, treceau din nou din plural, in singular, si Andrei revenea in fata aceluiasi dusman unic de la care please. Dusmanul era cel mult un balaur cu mai multe capete.
Din nou viata isi cerea drepturile, caci ceva se intimpla in bataia mitralierei lui Andrei. Dupa citeva momente de confuzie, timp in care mai trimise pe lumea cealalta citeva din acele creaturi fantastice construite in mintea lui, isi dadu seama ca ceva se intimplase: dusmanul reusise sa se apropie de el destul de mult. In esenta, situatia ramasese aceiasi: trebuia sa impuste tot ce misca. Numai ca in urma reconfigurarii pozitionale a situatiei Andrei nu mai avea de mitraliat forme goale care se preatau la orice continut ar fi vrut constiinta lui care ignora realitatea si isi creea una alternativa, sa le dea. Acum formele aveau propriile voci si fete. Putea sa vada singe si sa auda urlete de durere.
Urmatorul val de forme refuza cu indirjire sa permita materializarea creaturilor fantastice care faceau, pina acum, mult mai usoara munca lui Andrei. Nici chiar galagia facuta de mitraliera dezlantuita nu putea sa acopere o voce din propriul sau cap, care ii spunea ca formele miscatoare din bataia mitralierei lui nu sint cine stie ce creature malefice venite din alta dimensiuni, ci oameni in carne si oase ca si el. Deodata i se paru ca mitraliera lui face un zgomot insuportabil, care il facu sa se intrebe cum de il suportase pina atunci. Dar asta era nimic in comparatie cu arsurile pe care i le provoca oriunde pielea sa atingea metalul. In momentele in care viata si moartea se retrasera pentru a lasa loc gindirii, realize ca totul era in ordine cu mitraliera: era acelasi docil instrument de ucis care isi facea bine treaba. Si atunci isi dadu seama ca atit zgomotul teribil cit si caldura care ii ardea carnea, veneau din el si se proiectau asupra acestui obiect neinsufletit si aducator de neinsufletire. Ciudatenia nu putea fi explicata decit prin faptul ca mitraliera devenise locul in care se materializa conflictul din mintea lui. Zgomotul care ameninta sa il dezintegreze, atit de puternic era, nu era decit expresia dezintegrarii iluziei pe care si-o formase spunindu-si povesti cu creature fantastice, dar pe care acum, cind proximitatea dusmanului nu mai permitea asemenea povesti, nu mai putea sa o mentina. Iar caldura care ii ardea carnea era impulsul care ii soptea insidios in ureche ca trebuie sa faca ceva, altceva decit facuse pina acum. Dar ce sa faca? Deja facea ce trebuia: tinea piept dusmanului, isi facea datoria, asculta ordinele si asa mai departe. Dar tensiunea dintre el si mitraliera lui devenise insuportabila. Fiecare nou val de invadatori cerea din plin folosirea ei. Dar cu cit Andrei folosea mai mult mitraliera, cu atit simtea ca da gauri nu prin dusman, ci propria sa luciditate a mintii. Mitraliera, in timp ce ramasese un simplu instrument de ucis pe care el il manevra, devenise in acelasi timp un instrument de tortura si pe care tot el il manevra, insa nu asupra altora, ci asupra lui insusi. Si era intensa aceasta tortura, caci intre timp mitraliera parca devenise o rana deschisa, o bucata de carne care, desi separata de el, facea totusi parte din el, si care la fiecare glont pe care il tragea, ca si cum l-ar fi tras in el si in ea insasi ca facind parte din el, ii producea lui Andrei infinit mai multa durere decit cea produsa victimei pe care o penetra fizic cu glontul ei. Aceasta bucata de carne cu tragaci devenise, fara ca insusi Andrei sa stie limpede cum, banuia insa ca avea legatura cu incapacitatea lui de a-si mai spune povesti, insasi materializarea durerii, centrul nervos universal al suferintei, sensibil la fiecare vibratie din aceasta lume a spasmelor.
Stia ca ar fi fost suficient sa se ridice in picioare in marea de gloante ca sa puna capat durerii. Orice om sanatos ar alege o moarte rapida in locul torturii. El abia daca intelegea ce se intimpla. Nu putea sa isi dea seama cum ceea ce se fusese la inceput ceva ce semana cu un joc in care trebuie sa impusti tot ce misca, se transformase in acest cosmar in care fiecare atingere a tragaciului facea ca toti nervii sai fie strabatuti de socuri electrice.
O noua pauza, si gindirea ii spuse ca ar fi bine sa fie ultima. La urma urmei el, Andrei, era un om sanatos.
Soarele rasarea parca mai proaspat ca niciodata, pentru a cine stie cita oara, doar ca sa lumineze o lume pentru care intunericul ar fi fost mult mai potrivit. Sau cel putin asa credea Andrei, caci el de mult nu mai vazuse altceva decit lucruri pentru care lumina zilei ar fi trebuit sa ramina vesnic ascunse.
Tine degetul, pe jumatate relaxat, pe tragaciul mitralierei si asteapta. Din cind in cind, in cimpul lui vizual apar niste forme miscatoare destul de bine conturate, solide; nu praf si fum, dar totusi, datorita distantei apreciabile, aceste forme ramineau cumva scufundate intr-un obscur care ii oferea lui Andrei suficienta libertate ca sa dea acestor forme ce continut ii convenea lui. Stia foarte bine ca acele forme sint oameni, dar prefera sa creada ca sint altceva. Datoria lui era sa se asigure ca nimic nu iese viu din bataia mitralierei lui. Acolo era dusmanul, si trebuia tinut la distanta. Si pentru ca dusmanul era suficient de incapatinat incit sa vrea cu orice pret sa inainteze, trebuia omorit. Ca acum, de exemplu. Momentele de asteptare luara sfirsit cind Andrei vazu ceva miscindu-se. Incepu sa traga. Zgomotul si vibratiile il faceau pe Andrei sa creada ca mitraliera tine cu tinta. Faptul acesta, oricit ar fi fost de nepotrivit momentul, facu sa treaca prin capul lui Andrei gindul ca s-ar putea ca mitraliera sa nu fie in totalitate un instrument de ucis, si ca, intr-o masura oarecare, s-ar putea sa aiba menirea de a proteja tocmai ceea ce era destinata sa extermine. Oricit de absurd i se paru de la inceput si pina la sfirsit acest gind, era in el o greutate care il facu sa persiste in mintea lui pe tot parcursul secundelor in care isi facuse mitraliera sa scuipe moarte. Acum era din nou liniste. Inca doua forme, cel putin, fusesera trimise in lumea umbrelor de catre mitraliera lui Andrei. In timp ce cauta sa-si pozitioneze mitraliera astfel incit sa trimita inspre formele miscatoare cit mai multe proiectile ucigase, isi inchipuia ca acestea erau niste creaturi magice iesite din pamint. Era usor, pentru ca aveau deja culoarea pamintului. Ce improsca el cu moarte nu erau oameni, ci niste creaturi de lut controlate de un spirit rau, ele insele fara suflet. Asta facea doborirea lor si urletele de suferinta, mai putin problematice pentru constiinta lui, constiinta care se incapatina totusi sa vada in acele creaturi diabolice, finiinte in carne si oase, exact ca el. “Din tarina ai iesit, in tarina te vei intoarce”, spunea el monstrilor iesiti din iad pe care, intr-adevar, ii facea una cu pamintul.
Odata calmul si linistea reinstalate, soarele, care de-acum stralucea de-a binelea, il facu sa iasa din poveste. Realitatea era trista si, gindi el din nou, i se potrivea mai bine noaptea decit ziua. Nu putu sa-si stapineasca un zimbet amar, desi resimtea in mod dureros absoluta nepotrivire dintre un zimbet, fie el si amar, si lumea in care traia. Zimbea amar la gindul ca ziua e un fel de gluma proasta, ca mult mai serioasa, adica adecvata, e noaptea. Fireste, stia ca realitatea, zi sau noapte, ramine aceiasi; ca binele si raul sint categorii independente de ora la care se petrect sau de gradul de luminozitate. Doar ca asa i se parea lui. I se parea ca noaptea, prin capacitatea ei de a ascunde, de a izola, era un fel de negatie cosmica la adresa mirsaviilor de sub soare. Pe cind soarele, prin proverbiala lui calitate de a infrati, deci de a crea comuniune intre toti si toate cite sint sub el, de a lumina, deci de a scoate in evidenta, un fel de a arata cu degetul, insemna afirmatie, articulare, incurajare, aplauze pentru punerea in scena a conditiei umane, spectacol, fapt limpede ca lumina zilei, tragic.
O noua pauza in gindire veni odata cu noile creaturi ale iadului care trebuiau mitraliate. Aceasta pauza in gindire insemna de fapt reluarea vietii, iar reluarea vietii insemna, culmea ironiei si a paradoxului, reluarea mortii. Dar cum nimic nu e vesnic, gindurile gasira din nou prilej sa puna stapinire pe Andrei. Si pentru ca povestile prin care dadea formelor pe care trebuia sa le tina la distanta, alt continut decit cel pe care il aveau in realitate, se spulberau imediat ce mitraliera tacea, si de data asta fu fortat sa se gindeasca la ceea ce, atita timp cit nu era in cimpul sau visual, trebuia tinut cit mai departe de cimpul constiintei. Ce facea el aici? Tinea piept dusmanului. Si chiar daca pina cum reusise sa tina dusmanul la distanta de pozitia pe care el o apara, deodata cimpul constiintei lui fu invadat de dusman. Ce era acest dusman? Observa singularul cuvintului dusman. Desigur, dusman era doar un cuvint care reprezenta de fapt mai multi dusmani. Deci dusman, devenea deodata dusmani. Dar acest dusmani era atit de vag…Substanta lui era o masa perfect omogena de indivizi, oameni fara fete si fara nume. Si pentru ca erau la fel, treceau din nou din plural, in singular, si Andrei revenea in fata aceluiasi dusman unic de la care please. Dusmanul era cel mult un balaur cu mai multe capete.
Din nou viata isi cerea drepturile, caci ceva se intimpla in bataia mitralierei lui Andrei. Dupa citeva momente de confuzie, timp in care mai trimise pe lumea cealalta citeva din acele creaturi fantastice construite in mintea lui, isi dadu seama ca ceva se intimplase: dusmanul reusise sa se apropie de el destul de mult. In esenta, situatia ramasese aceiasi: trebuia sa impuste tot ce misca. Numai ca in urma reconfigurarii pozitionale a situatiei Andrei nu mai avea de mitraliat forme goale care se preatau la orice continut ar fi vrut constiinta lui care ignora realitatea si isi creea una alternativa, sa le dea. Acum formele aveau propriile voci si fete. Putea sa vada singe si sa auda urlete de durere.
Urmatorul val de forme refuza cu indirjire sa permita materializarea creaturilor fantastice care faceau, pina acum, mult mai usoara munca lui Andrei. Nici chiar galagia facuta de mitraliera dezlantuita nu putea sa acopere o voce din propriul sau cap, care ii spunea ca formele miscatoare din bataia mitralierei lui nu sint cine stie ce creature malefice venite din alta dimensiuni, ci oameni in carne si oase ca si el. Deodata i se paru ca mitraliera lui face un zgomot insuportabil, care il facu sa se intrebe cum de il suportase pina atunci. Dar asta era nimic in comparatie cu arsurile pe care i le provoca oriunde pielea sa atingea metalul. In momentele in care viata si moartea se retrasera pentru a lasa loc gindirii, realize ca totul era in ordine cu mitraliera: era acelasi docil instrument de ucis care isi facea bine treaba. Si atunci isi dadu seama ca atit zgomotul teribil cit si caldura care ii ardea carnea, veneau din el si se proiectau asupra acestui obiect neinsufletit si aducator de neinsufletire. Ciudatenia nu putea fi explicata decit prin faptul ca mitraliera devenise locul in care se materializa conflictul din mintea lui. Zgomotul care ameninta sa il dezintegreze, atit de puternic era, nu era decit expresia dezintegrarii iluziei pe care si-o formase spunindu-si povesti cu creature fantastice, dar pe care acum, cind proximitatea dusmanului nu mai permitea asemenea povesti, nu mai putea sa o mentina. Iar caldura care ii ardea carnea era impulsul care ii soptea insidios in ureche ca trebuie sa faca ceva, altceva decit facuse pina acum. Dar ce sa faca? Deja facea ce trebuia: tinea piept dusmanului, isi facea datoria, asculta ordinele si asa mai departe. Dar tensiunea dintre el si mitraliera lui devenise insuportabila. Fiecare nou val de invadatori cerea din plin folosirea ei. Dar cu cit Andrei folosea mai mult mitraliera, cu atit simtea ca da gauri nu prin dusman, ci propria sa luciditate a mintii. Mitraliera, in timp ce ramasese un simplu instrument de ucis pe care el il manevra, devenise in acelasi timp un instrument de tortura si pe care tot el il manevra, insa nu asupra altora, ci asupra lui insusi. Si era intensa aceasta tortura, caci intre timp mitraliera parca devenise o rana deschisa, o bucata de carne care, desi separata de el, facea totusi parte din el, si care la fiecare glont pe care il tragea, ca si cum l-ar fi tras in el si in ea insasi ca facind parte din el, ii producea lui Andrei infinit mai multa durere decit cea produsa victimei pe care o penetra fizic cu glontul ei. Aceasta bucata de carne cu tragaci devenise, fara ca insusi Andrei sa stie limpede cum, banuia insa ca avea legatura cu incapacitatea lui de a-si mai spune povesti, insasi materializarea durerii, centrul nervos universal al suferintei, sensibil la fiecare vibratie din aceasta lume a spasmelor.
Stia ca ar fi fost suficient sa se ridice in picioare in marea de gloante ca sa puna capat durerii. Orice om sanatos ar alege o moarte rapida in locul torturii. El abia daca intelegea ce se intimpla. Nu putea sa isi dea seama cum ceea ce se fusese la inceput ceva ce semana cu un joc in care trebuie sa impusti tot ce misca, se transformase in acest cosmar in care fiecare atingere a tragaciului facea ca toti nervii sai fie strabatuti de socuri electrice.
O noua pauza, si gindirea ii spuse ca ar fi bine sa fie ultima. La urma urmei el, Andrei, era un om sanatos.
joi, 27 septembrie 2007
Adevarul unu: Dumnezeu exista! Adevarul doi: Dumnezeu nu exista!
Aceste doua adevaruri, respectiv unu si doi, sint amindou adevarate. Si mai mult decit atit, sint amindoua adevarate in acelasi timp. Asa se explica un lucru de altfel inexplicabil: vesnica disputa cu privire la existenta lui Dumnezeu. Nu s-a ajuns la nicio concluzie, pentru ca ambele pozitii (cea pro si cea contra) sint adevarate.
Eu nu ma joc cu vorbele aici, nici nu dau solutii de doi bani la probleme de miloane. Sint convins ca rostesc cuvinte pline de sens, ce-i drept poate de un sens pe care multi nu vor fi capabil sa il prinda. Imi asum toate sagetile care deja au plecat inspre trufasul meu avatar capabil de asemenea afirmatii.
Da, Dumnezeu exista. Insa el exista numai in si prin credincios. Dumnezeu nu e de gasit in lume, pentru ca El nu e nicaieri in lume. El intra in lume doar prin canale ocazionale, ocazionate de cei care aleg sa creada.
Si el nu exista , in cel mai propriu sens al cuvintului, adica e absent, din lume, pentru cei care aleg sa nu creada. Si inexistenta Lui e o realitate la fel grea existenta Lui.
Dar despre toate astea, mai multe, alta data, in alta parte...
Eu nu ma joc cu vorbele aici, nici nu dau solutii de doi bani la probleme de miloane. Sint convins ca rostesc cuvinte pline de sens, ce-i drept poate de un sens pe care multi nu vor fi capabil sa il prinda. Imi asum toate sagetile care deja au plecat inspre trufasul meu avatar capabil de asemenea afirmatii.
Da, Dumnezeu exista. Insa el exista numai in si prin credincios. Dumnezeu nu e de gasit in lume, pentru ca El nu e nicaieri in lume. El intra in lume doar prin canale ocazionale, ocazionate de cei care aleg sa creada.
Si el nu exista , in cel mai propriu sens al cuvintului, adica e absent, din lume, pentru cei care aleg sa nu creada. Si inexistenta Lui e o realitate la fel grea existenta Lui.
Dar despre toate astea, mai multe, alta data, in alta parte...
luni, 24 septembrie 2007
Lui Dumnezeu ii place Golful alb, 1.9 TDI
Blasfemia din titlu este doar aparenta. Lui Dumnezeu chiar ii place Golful alb. I-am zis mai demult ca as vrea sa imi arate care este gustul lui la masini. I-am zis asta si despre femei. Incep sa nu mai am incredere in mine. De fapt, cine sint eu ca sa am incredere in mine?
Am zis asta, dar e usor de zis...
Am ajuns sa zic asta pentru ca, nu stiu cum, am ajuns sa imi doresc masina. Zace si in mine un maniac la vitezei, ca in eroul din povestirea de mai jos. Sint sigur ca zace in mine un maniac al vietii, in orice caz. Sper nu am acelasi sfirsit ca el. Sau nu?
Toata lumea se mira de tine cind te arati inconsecvent. Asa s-a mirat si de mine cind am inceput sa spun ca vreau sa imi iau masina. Am inceput sa ma interesez de masini si sa vorbesc de cai putere. Sistemul bancar, care e un blestem si o binecuvintare in acelasi timp, nu sint sigur in ce ordine, face posibil chiar si pentru unul care nu are nimic, ca mine, sa aiba o masina. Ce daca nu o sa imi mai permit, dupa ce voi avea de platit lunar creditul pe zece ani, sa duc nici macar la un suc fata pe care as putea sa o plimb cu masina !
In noua mea postura, unii ma considera ipocrit. "Nu esti tu ala care toata ziua tuna si fulgera impotriva masinilor, poluarii, blocajelor in trafic si a prostiei omenesti care sta la baza acestora?" , ziceau ei. Ba eu sint. Am invatat sa ma asum integral. Nu sint ipocrit. Dar am inceput sa traiesc voluptatea sfirsitului, si daca luindu-mi masina pot aduce mai aproape sfirsitul, atunci o sa imi iau. Ba nu, nu e asta explicatia. Nu ma regasesc in ea, doar ca simpla ei formulare are ceva provocator in ea. Si vreau si eu, ca toata lumea, sa provoc, citeodata.
Poate nu sint destul de autentic cum imi place sa cred, daca am ajuns sa imi sacrific principiile. Dar despre ce principiu era vorba? De curind, cineva mi-a spus ca un barbat care nu conduce nu prea are trecere in fata femeilor. Cred ca nici in fata barbatilor nu prea are trecere. Dar, din nou, despre ce principiu era vorba? Era vreunul? Era o banala lamentare metafizica. Nu pot schimba lumea, iar gestul meu poate avea cel mult o valoare demonstrativa. Deci singura valoare pe care o poate avea atitudinea mea anti masini poate fi, prin natura lucrurilor, una demonstrativa. Pina la urma totul se reduce la ei, nu? -la ceilalti. Uneori e bine sa nu iti pese de ei. Masina nu vreau pentru ei, sau pentru ele ( am un prieten obsedat ca fetele l-ar putea vrea doar pentru BMW-ul lui!), ci pentru mine. E o extensie a persoanei mele, si poate a personalitatii. Mai multa libertate, mai multa putere. Toate la un pret considerabil. Dar ce e gratis pe lumea asta?
In ultimele saptamini am cautat o masina si mi-am facut socoteli. Dupa mai multe cautari in care nu am dat peste minuni (adica o masina buna si ieftina), si dupa mai multe socoteli care imi aratau ca mai bine mi-as cumpara bicicleta, astazi am decis ca nu mai vreau sa imi iau masina. Deodata eram usurat, si liber. Si mai bogat. Nu mai voiam masina. Eram in sfirsit hotarit!
S-a intimplat ca tocmai astazi m-a vizitat la birou o fosta colega din facultate. Nu doar pe mine, ci pe mine si pe o colega de birou, si ea colega de facultate cu noi. I-am povestit despre proiectul meu ratat de a-mi lua masina. Poate nu ratat, doar aminat. Mi-a spus si ea ca un barbat trebuie sa aiba masina (oare femeile chiar nu mai pot concepe un barbat fara masina ? e oare absenta masinii, in mintea lor, o forma de impotenta? ). Si mi a spus ca la 7000 imi pot lua un Golf. Ce Golf? Am fost cruis sa vad, asa ca am sunat-o pe prietena ei. Era vorba de un Golf alb, 1.9 TDI (inca nu stiu exact citi cai, dar foarte probabil peste o suta), cu un numar decent de kilometri parcursi, din 2001. Toate socotelile mele de a avea masina asta, puternica si diesel, ma duceau la 8500. Si deodata, o gasesc la 7000. Fara niciun alt fel de taxe. Motivul pentru care e vinduta, e ca de cind cea care pina atunci o conducea cu mare placere, probabil, si-a luat de ceva timp un Touareg. Nu prea te mai simti bine intr-un Golf cind ai Touareg, nu?
Si deodata toate planurile mele sint date peste cap.
La ora 5 , in dupa amiaza asta, avea intilnire cu un consilier de credit. Totul era aranjat, numai ca eu nu stiam citi bani vreau sa iau. Vreau doar citeva mii pentru altceva decit masina, sau iau 10 000, ca sa imi acopar si celelalte probleme si masina? M-am intilnit cu consilierul, care era o tinara draguta, cu ochelari cu rama neagra, totul era pregatit, numai ca eu nu stiam citi bani vreau. Mi-am cerut scuze si am iesit sa dau un telefon, de fapt vreo doua, in urma carora am aflat ultimele detalii in legatura cu masina si m-am hotarit sa o iau.
Ce poate sa insemne toata povestea asta, daca nu ca lui Dumnezeu ii place Golful alb, 1.9 TDI?
Am zis asta, dar e usor de zis...
Am ajuns sa zic asta pentru ca, nu stiu cum, am ajuns sa imi doresc masina. Zace si in mine un maniac la vitezei, ca in eroul din povestirea de mai jos. Sint sigur ca zace in mine un maniac al vietii, in orice caz. Sper nu am acelasi sfirsit ca el. Sau nu?
Toata lumea se mira de tine cind te arati inconsecvent. Asa s-a mirat si de mine cind am inceput sa spun ca vreau sa imi iau masina. Am inceput sa ma interesez de masini si sa vorbesc de cai putere. Sistemul bancar, care e un blestem si o binecuvintare in acelasi timp, nu sint sigur in ce ordine, face posibil chiar si pentru unul care nu are nimic, ca mine, sa aiba o masina. Ce daca nu o sa imi mai permit, dupa ce voi avea de platit lunar creditul pe zece ani, sa duc nici macar la un suc fata pe care as putea sa o plimb cu masina !
In noua mea postura, unii ma considera ipocrit. "Nu esti tu ala care toata ziua tuna si fulgera impotriva masinilor, poluarii, blocajelor in trafic si a prostiei omenesti care sta la baza acestora?" , ziceau ei. Ba eu sint. Am invatat sa ma asum integral. Nu sint ipocrit. Dar am inceput sa traiesc voluptatea sfirsitului, si daca luindu-mi masina pot aduce mai aproape sfirsitul, atunci o sa imi iau. Ba nu, nu e asta explicatia. Nu ma regasesc in ea, doar ca simpla ei formulare are ceva provocator in ea. Si vreau si eu, ca toata lumea, sa provoc, citeodata.
Poate nu sint destul de autentic cum imi place sa cred, daca am ajuns sa imi sacrific principiile. Dar despre ce principiu era vorba? De curind, cineva mi-a spus ca un barbat care nu conduce nu prea are trecere in fata femeilor. Cred ca nici in fata barbatilor nu prea are trecere. Dar, din nou, despre ce principiu era vorba? Era vreunul? Era o banala lamentare metafizica. Nu pot schimba lumea, iar gestul meu poate avea cel mult o valoare demonstrativa. Deci singura valoare pe care o poate avea atitudinea mea anti masini poate fi, prin natura lucrurilor, una demonstrativa. Pina la urma totul se reduce la ei, nu? -la ceilalti. Uneori e bine sa nu iti pese de ei. Masina nu vreau pentru ei, sau pentru ele ( am un prieten obsedat ca fetele l-ar putea vrea doar pentru BMW-ul lui!), ci pentru mine. E o extensie a persoanei mele, si poate a personalitatii. Mai multa libertate, mai multa putere. Toate la un pret considerabil. Dar ce e gratis pe lumea asta?
In ultimele saptamini am cautat o masina si mi-am facut socoteli. Dupa mai multe cautari in care nu am dat peste minuni (adica o masina buna si ieftina), si dupa mai multe socoteli care imi aratau ca mai bine mi-as cumpara bicicleta, astazi am decis ca nu mai vreau sa imi iau masina. Deodata eram usurat, si liber. Si mai bogat. Nu mai voiam masina. Eram in sfirsit hotarit!
S-a intimplat ca tocmai astazi m-a vizitat la birou o fosta colega din facultate. Nu doar pe mine, ci pe mine si pe o colega de birou, si ea colega de facultate cu noi. I-am povestit despre proiectul meu ratat de a-mi lua masina. Poate nu ratat, doar aminat. Mi-a spus si ea ca un barbat trebuie sa aiba masina (oare femeile chiar nu mai pot concepe un barbat fara masina ? e oare absenta masinii, in mintea lor, o forma de impotenta? ). Si mi a spus ca la 7000 imi pot lua un Golf. Ce Golf? Am fost cruis sa vad, asa ca am sunat-o pe prietena ei. Era vorba de un Golf alb, 1.9 TDI (inca nu stiu exact citi cai, dar foarte probabil peste o suta), cu un numar decent de kilometri parcursi, din 2001. Toate socotelile mele de a avea masina asta, puternica si diesel, ma duceau la 8500. Si deodata, o gasesc la 7000. Fara niciun alt fel de taxe. Motivul pentru care e vinduta, e ca de cind cea care pina atunci o conducea cu mare placere, probabil, si-a luat de ceva timp un Touareg. Nu prea te mai simti bine intr-un Golf cind ai Touareg, nu?
Si deodata toate planurile mele sint date peste cap.
La ora 5 , in dupa amiaza asta, avea intilnire cu un consilier de credit. Totul era aranjat, numai ca eu nu stiam citi bani vreau sa iau. Vreau doar citeva mii pentru altceva decit masina, sau iau 10 000, ca sa imi acopar si celelalte probleme si masina? M-am intilnit cu consilierul, care era o tinara draguta, cu ochelari cu rama neagra, totul era pregatit, numai ca eu nu stiam citi bani vreau. Mi-am cerut scuze si am iesit sa dau un telefon, de fapt vreo doua, in urma carora am aflat ultimele detalii in legatura cu masina si m-am hotarit sa o iau.
Ce poate sa insemne toata povestea asta, daca nu ca lui Dumnezeu ii place Golful alb, 1.9 TDI?
miercuri, 12 septembrie 2007
O zi proasta
Azi am avut o zi proasta. Zilele proaste nu sint prea dese la mine. Sint la fel de frecvente ca si cele bune, adica rare. De obicei, am pur si simplu zile.
Dar azi am avut o zi proasta.
Sint tentat sa incep cu casiera de la cinema, care, fara sa imi dea posibilitatea sa imi aleg locurile, m-a incredintat ca mi-a dat "in spate, central". Cind am ajuns in sala, am vazut ca era intr-adevar ni spate, muuult prea in spate, pe penultimul rind, mult prea in spate pentru gustul meu. Si la fel de central ca fascismul. Ba nu, comunismul, caci era in stinga.
Dar ziua mea nu a fost proasta din cauza unei casiere asemenea.
Cineva zicea despre mine ca sint cea mai norocoasa persoana pe care a cunoscut-o. Azi a avut ocazia sa se convinga ca nu e chiar asa. Am aflat azi ca cel care trebuia sa imi fie coordonator de doctorat, a murit ieri. Sentimentele incercate de mine au fost foarte amestecate. Pe de o parte, faptul nud ca am ramas fara coordonator de doctorat. De cealalta, faptul ca unul dintre ultimii mari sociologi ai tarii s-a stins. A murit exact cu o saptamina inainte de admitere. Asta da noroc!
Am mers apoi in Jilava. Atmoserfa de acolo, pe linga mirosurile de tot felul care te iau pe sus, e pur si simplu apasatoare! Unii ar zice ca e de la multimea de "hoti" adunata acolo. Nu stiu, dar parca si soarele straluceste altfel acolo.
Ca si cum puscaria nu ar fi fost destul, am ajuns apoi in Ferentari. Aleea Livezilor, niciun nume din lume nu putea sa fie mai nepotrivit decit acesta pentru o strada care seama cu o "gura de iad". Te duce cu gindul la o plimbare printre pomi incarcati cu frunze si fructe, cu liniste si aer curat. Si cind colo, Aleea Livezilor e un drum printre niste blocuri care arata la fel ca interiorul puscariei Jilava, daca nu mai rau chiar. Acolo, heroina e la ea acasa, adica o gasesti in orice casa (sa imi fie acceptata aceasta exagerare, ca o licenta poetica, chiar daca e o poveste fara pic de poezie!). Oamenii traiesc mai rau decit animalele la gradina zoologica. Cind ma gindesc la ei, ma cuprinde o intrebare ca o durere de cap: de ce nu pleaca undeva, pe cimp, oriunde, sa pasca oi, sa prida peste, sa manince frunze, orice si oriunde altundeva decit acel loc in care parca s-a concentrat toata mizeria lumii?
Am avut o zi proasta, dar ma simt bine. Ma simt bine cind imi dau seama cit de norocos sint ca nu sint pe Aleea Livezilor, dar ma cuprinde un rau ca o durere de cap cind realizez ca Aleea Livezilor nu e un vis urit, ci o realitate, la citiva kilometri distanta de mine. Si ma cuprinde un adevarat virtej de rau cind realizez ca, intr-un sens, intreaga lume o alee a livezilor.
joi, 6 septembrie 2007
Arta de a inventa vise.
Poate parea usor, dar e greu. E incredibil de greu. Trebuie sa ai cu adevarat sclipiri de genialitate ca sa poti. Ce? Nu sa visezi, ci sa inventezi vise. Visul e o incredibila combinatie de bizar si natural. Relatia dintre aceste doua dimensiuni, felul in care se impletesc, se transforma una in alta, se contrazic, isi imprumuta reciproc energie, sint substanta oricarui vis. Cine poate struni friiele acestor doi cai, care, prin firea lor, nu se inteleg deloc bine la aceiasi trasura, avind naturi fundamental antagonice, poate incerca sa inventeze un vis, la fel cum ai incerca sa inventezi o poveste.
Am avut un vis extrem de violent azi-noapte. A inceput la un moment dat sa tune. Cerul era plin de nori si brazdat razlet de fulgere. La un moment dat, fulgerele, tunetele au inceput sa curga ca si cum ar fi fost gloante intr-o mitraliera. Cerul era plin de lumina si galagia era asurzitoare. Fara pauza. Violenta extrema a furtunii m-a facut sa imi pun degetele in urechi. Apoi, o spaima teribila mi-a cuprins intreaga fiinta, fiind convins ca traiesc sfirsitul lumii. Era insa si bucurie acolo, pentru acelasi motiv. Lumea trecea cu tunet si fulger! La un moment dat , furtuna s-a oprit, soarele a rasarit, si eu m-am trezit. Insa spaima a ramas. Am cautat, cu gitul uscat, ceva de baut si m-am bucurat ca niciodata altcindva ca nu sint singur in casa.
Am avut un vis extrem de violent azi-noapte. A inceput la un moment dat sa tune. Cerul era plin de nori si brazdat razlet de fulgere. La un moment dat, fulgerele, tunetele au inceput sa curga ca si cum ar fi fost gloante intr-o mitraliera. Cerul era plin de lumina si galagia era asurzitoare. Fara pauza. Violenta extrema a furtunii m-a facut sa imi pun degetele in urechi. Apoi, o spaima teribila mi-a cuprins intreaga fiinta, fiind convins ca traiesc sfirsitul lumii. Era insa si bucurie acolo, pentru acelasi motiv. Lumea trecea cu tunet si fulger! La un moment dat , furtuna s-a oprit, soarele a rasarit, si eu m-am trezit. Insa spaima a ramas. Am cautat, cu gitul uscat, ceva de baut si m-am bucurat ca niciodata altcindva ca nu sint singur in casa.
vineri, 24 august 2007
Motoraş metafizic
Există, fără îndoială, un motoraş metafizic care face rotiţele realităţii să se învîrtă. Viziunea aşa zis ştiinţifică asupra lumii este aşa de săracă tocmai pentru că nu vrea să audă, din principiu, de nimic metafizic. Lumea însă e ceva mai mult decît atomi şi gene!
Sînt unii, şi sînt destui, care cred, într-un mod naiv, zic eu, într-un fel de dreptate universală care veghează constant asupra ei înşişi. După aceştia, primim răsplata, mai devreme sau mai tîrziu, din în orice caz, în această lume, pentru orice lucru bun sau rău pe care îl facem . Toate se întorc de unde au plecat- poate fi un motto bun pentru această concepţie. Eu nu sînt atît de naiv, dar uneori trebuie dau Cezarului ce e al lui şi să le dau şi lor dreptate.
Ieri mi s-au întîmplat doua lucruri extra-ordinare. Primul dintre ele este atît de misterios pentru mine, o dovadă atît de elocventa pentru metafizicul din lume, dar, din păcate, nu pot să-l povestesc.
Al doilea, e mai degrabă comic, dar vorbeşte şi el destul de articulat despre ceva-ul din spatele cortinei.
Se spune că legea de bază a economiei ar fi cuprinsă în următoarele cuvinte: THERE'S NO SUCH THING AS FREE LUNCH! Cu alte cuvinte, nimic nu e gratis pe lumea asta. Eu aveam, ieri, destule puncte pe cardul Hollzwood Multiplex pentru un film gratis si credeam, fireste, că o să fie gratis. Am văzut filmul (Harsh Times (Vremuri grele)-pe care îl recomand călduros, de altfel) care a fost, într-adevăr, gratis. Numai că povestea nu se termină aici, din păcate. Tocmai m-am întors din concediu şi nu am apucat încă să îmi fac abonament RATB. Mi-am zis că o să
îmi fac de luni, de cînd încep serviciul. Dacă mi-aş fi făcut abonament, m-aş fi simţit mai puţin în vacanţă...Sau poate pur şi simplu obiceiurile vechi mor greu! Oricum ar fi, la ora 8 seara nu mă aşteptam să văd controlori, aşa că nici nu i-am băgat în seama pe cei doi bărbaţi în cămăşi albastre care s-au urcat de la Lucian Blaga în 124. Acum, cînd mă gîndesc, îmi dau seama că era ceva suspect în legătură cu ei. Prea erau binevoitori şi nesiguri pe ei, stîngaci, parcă... E foarte posibil să nu fi fost deloc controlori, ci doar nişte oameni întreprinzători în căutare de mijloace alternative de existenţă. Oricum ar fi fost, m-am căutat prin buzunare şi am scos 11 lei, pentru care respectii domni mi-au mulţumit frumos, deşi foarte discret, pentru că se fereau să nu fie văzuţi luînd mită. Partea frumosă e tocmai asta: exact 11 lei costa si biletul la film, pe care eu credeam că l-am văzut gratis, dar pe care vreun contabil metafizic care lucra peste program s-a gîndit totuşi să mi-l treacă în cont.
Sînt unii, şi sînt destui, care cred, într-un mod naiv, zic eu, într-un fel de dreptate universală care veghează constant asupra ei înşişi. După aceştia, primim răsplata, mai devreme sau mai tîrziu, din în orice caz, în această lume, pentru orice lucru bun sau rău pe care îl facem . Toate se întorc de unde au plecat- poate fi un motto bun pentru această concepţie. Eu nu sînt atît de naiv, dar uneori trebuie dau Cezarului ce e al lui şi să le dau şi lor dreptate.
Ieri mi s-au întîmplat doua lucruri extra-ordinare. Primul dintre ele este atît de misterios pentru mine, o dovadă atît de elocventa pentru metafizicul din lume, dar, din păcate, nu pot să-l povestesc.
Al doilea, e mai degrabă comic, dar vorbeşte şi el destul de articulat despre ceva-ul din spatele cortinei.
Se spune că legea de bază a economiei ar fi cuprinsă în următoarele cuvinte: THERE'S NO SUCH THING AS FREE LUNCH! Cu alte cuvinte, nimic nu e gratis pe lumea asta. Eu aveam, ieri, destule puncte pe cardul Hollzwood Multiplex pentru un film gratis si credeam, fireste, că o să fie gratis. Am văzut filmul (Harsh Times (Vremuri grele)-pe care îl recomand călduros, de altfel) care a fost, într-adevăr, gratis. Numai că povestea nu se termină aici, din păcate. Tocmai m-am întors din concediu şi nu am apucat încă să îmi fac abonament RATB. Mi-am zis că o să
îmi fac de luni, de cînd încep serviciul. Dacă mi-aş fi făcut abonament, m-aş fi simţit mai puţin în vacanţă...Sau poate pur şi simplu obiceiurile vechi mor greu! Oricum ar fi, la ora 8 seara nu mă aşteptam să văd controlori, aşa că nici nu i-am băgat în seama pe cei doi bărbaţi în cămăşi albastre care s-au urcat de la Lucian Blaga în 124. Acum, cînd mă gîndesc, îmi dau seama că era ceva suspect în legătură cu ei. Prea erau binevoitori şi nesiguri pe ei, stîngaci, parcă... E foarte posibil să nu fi fost deloc controlori, ci doar nişte oameni întreprinzători în căutare de mijloace alternative de existenţă. Oricum ar fi fost, m-am căutat prin buzunare şi am scos 11 lei, pentru care respectii domni mi-au mulţumit frumos, deşi foarte discret, pentru că se fereau să nu fie văzuţi luînd mită. Partea frumosă e tocmai asta: exact 11 lei costa si biletul la film, pe care eu credeam că l-am văzut gratis, dar pe care vreun contabil metafizic care lucra peste program s-a gîndit totuşi să mi-l treacă în cont.
marți, 21 august 2007
Despre exorcizarea realitatii prin limbaj
Avem darul, sau poate blestemul, sa ne proiectam in viitor, si acolo ne petrecem mare parte din viaţă. Viitorul e format dintr-o virtualitate infinită de alternative, nu? În momente de aşteptare înfrigurată, încercăm să epuizăm infinitul, actualizînd în gîndire o posibilă variantă a viitorului. Apoi ne spunem că e imposibil să fim noi atît de pătrunzători încît să fi ghicit acea variantă care se va actualiza în realitate, şi considerăm că acea variantă pe care noi am gîndit-o va ramîne veşnic o virtualitate. Şi atunci, printr-o dialectică de magician, transformăm slăbiciunea într-o putere supraomenească şi încercăm să ne gîndim la cît mai multe variante, la cele mai rele dintre ele, fireşte, în încercarea de a ne asigura un viitor cît mai roz, eliminînd din realitate, prin gîndire, acele variante de care ne temem cel mai rău. Un pas încă şi mai îndrăzneţ este să spui cu voce tare ceea ce gîndeşti. De exemplu, dacă părinţii tăi au întîrzîiat cîteva ore, să iei o postură nevinovată şi să declari că e posibil ca părinţii tăi să fi murit într-un accident de maşină. Asta este exorcizarea realităţii prin limbaj.
Mîine
Mîine e ziua mea. Sigur!!! A mea şi a încă cîtorva zeci de milioane de oameni. Împlinesc 25 de ani. Şi deja îmi pare rău. Ne petrecem viaţa, pînă pe la 20 şi ceva de ani, aşteptînd cu înfrigurare să ne facem mari. Şi cînd ne-am făcut mari, ne dăm seama că mai avem puţin şi murim, şi începem să ne dorim să fi rămas mici.
Nu există niciun moment, dar niciunul măcar, în care să fim mulţumiţi de status quo-ul nostru. Sîntem mereu în altă parte decît sîntem.
Nu există niciun moment, dar niciunul măcar, în care să fim mulţumiţi de status quo-ul nostru. Sîntem mereu în altă parte decît sîntem.
Ajunsese la destinatie
Ajunsese la destinaţie
Gonea în noapte. Senzaţia pe care i-o dădea viteza era fantastică. Ştia bine unde merge, dar asta nu avea mare importanţă. Ceea ce conta cu adevărat, ceea ce făcea cu adevărat sensul, simţea asta în fiecare atom din el, era faptul că mergea, şi mai ales că mergea cu viteză. Nenumăraţii cai putere pe care îi biciuia cu piciorul drept şi îi ţinea în frîu cu cel stîng făceau un zgomot care sîrnea în cei la care ajungea o indignare invidioasă, iar în el stîrnea plăcere. Pură plăcere. Beţia puterii. De fiecare dată cînd kilometrajul arăta peste două sute de kilometri pe ora, îşi aducea aminte de Einstein şi de relativitate. Da, chiar şi timpul e relativ. La viteza luminii, sau măcar apropiată de ea, şi departe gravitaţia oricărui corp mare, planetă sau stea, modul ciudat în care era construit Universul i-ar fi permis lui să îi lase pe ceilalţi în urmă. Mult în urmă şi în multe feluri în urmă. Acesta fusese visul lui de cînd se ştia: să îi lase pe toţi în urmă. Nu ar fi putut să îşi explice prea limpede ce voia de fapt. Nu îi plăcea să fie singur, dar simţea că vrea să depăşească totul şi pe toţi în lume, lumea însăşi parcă nu merita altceva decît să fie depăşită. Relativitatea îi spunea că e posibil ca o oră după ceasul de la mînă lui să însemne ani pentru cei care ramîneau în fumul şi mirosul de cauciuc ars lăsate de trecerea lui. Nu era, ce-i drept, prea pasionat de fizică. Ştia doar cît reuşise să reţină din cărţi de popularizare a ştiinţei ca cele scrise de Hawking, de exemplu. Ştia însă destul cît să realizeze că visul lui va rămîne mereu doar un vis: viteza luminii era imposibil de atins pentru orice corp material, chiar şi teoretic, pentru că odată cu viteza, spunea fizica, creşte şi masa corpului, la viteza luminii această masă fiind infinită, deci infinită va trebui să fie şi forţa de propulsare. De la cele cîteva sute de cai putere de sub capota maşinii lui şi pînă la infinit, mai era o cale…infinit de lungă. De fiecare dată cînd se gîndea la infinit, avea o stare de ameţeală. Acum însă, infinitul era doar o piedică enervantă în realizarea visului său. Infinitul nu îi mai provoca ameţeală. Repurtase, fără să îşi propună, o victorie asupra infinitului. Ce mai victorie! îşi spunea, învăluit dintr-o dată de un cald sentiment de autoironie. Aşadar, nici măcar teoretic nu erau şanse pentru el. “Ăsta da vis nebunesc!” îşi şoptea el, prieteneşte. În ciuda certitudinii imposibilităţii, se cuibărise, în cele mai naive părţi ale fiinţei lui, iluzia că ar putea totuşi, dacă şi-ar petrece cît mai mult timp la viteze mari, să îi lase pe ceilalţi în urmă. Însă chiar şi fără acest vis nebunesc, maşina lui tot ar fi avut destule de oferit ca să se substituie oricărui alt sens al vieţii. Simţea că trăieşte cu adevărat doar împins de forţa acceleraţiei în scaunul lui de piele moale. Îi plăcea să treacă pe lîngă locuri, pe lîngă oameni, să privească şi să se ştie privit. Odată cu viteza maşinii, creştea în el şi viteza vieţii. La două sute de kilometri pe oră, viaţa din el avea viteza adrenalinei.. Cei care îl cunoşteau găseau că nu e nimic mai nimerit decît să spună despre el că e un maniac al vitezei. Dar el ştia mai bine. ”Judecăţile oamenilor sînt întotdeauna mai copilăroase decît visul meu cu viteza luminii” gîndea el despre ce gîndeau ceilalţi. Şi într-adevăr, lucrurile aşa stau, deoarece judecăţile oamenilor au ca materie primă doar ceea ce se vede. Tot ce vedeau ei era o maşină care fugea mereu cu viteze nepermise, maniacale (era o minune că şoferul mai avea încă permis de conducere!), deci şoferul era un maniac al vitezei. Dar el ştia mai bine. El era un maniac al vieţii, nu al vitezei. Viteza era un simplu mijloc prin care se apropia mai mult de viaţă. Cum? Viu fiind, poţi fi departe de viaţă? Da, credea el. Mai tot timpul sîntem departe de viaţă, chiar dacă nu uităm niciodată să respirăm. Unii reuşesc să se apropie de viaţă prin muzică. Nu se pricepea la filozofie mai mult decît la fizică, însă ştia că marele Nietzsche fusese unul dintre aceştia. Pentru ei, muzica este o experienţă extatică în care ajungi să simţi viaţa ca pe un curent, mai mult sau mai puţin electric, care te străbate, te face să crezi că doar puţin îţi mai lipseşte pînă la a exploda şi a te împrăştia prin univers ca o pulbere fină care se topeşte în toate cîte sînt.. Pentru el însă, mijlocul prin care ajungea în inima vieţii era viteza. Dar viteza avea nevoie de un motor, ceea ce însemna că maşina era un simplu mijloc pentru viteză. El ştia toate astea, dar ceilalţi nu le ştiau şi nici nu le puteau şti, pentru că el nu ar fi fost niciodată în stare să le povestească. Se întîmplase , mai demult, ca viteza, care de obicei îl purta către esenţa vieţii, să îl pună faţă în faţă cu moartea. O văzuse atunci, o privise în ochi cu luciditatea delirantă specifică secundelor finale. Se spune că moartea nu face parte din patrimoniul de experienţă al omenirii. Oricît de ciudată ar părea, ideea are la bază un argument solid. Pe scurt, acesta e următorul: experienţa presupune neapărat un subiect; dar moartea înseamnă tocmai dispariţia subiectului şi moartea nu vine gradual, ci dintr-o dată, adică, cineva nu poate fi doar puţin mort, ci doar mort sau viu; asta înseamnă că în momentul în care a venit moartea, a plecat subiectul şi, în concluzie, nu poate fi vorba de vreo experienţă; putem experimenta moartea celorlalţi, dar niciodată pe a noastră. Însă el o experimentase atunci de la distanţă. Şi de atunci, de cînd simţise crăpîndu-se sub picioarele lui gheaţa subţire care desparte viaţa de moarte, acestea două se amestecau mai ales atunci cînd ar fi trebuit să fie mai distincte. În momentul în care viteza făcea viaţa să curgă prin el ca un torent nebun, o prezenţă nemijlocită, un amestec îmbătător de miraculos şi natural, de fizic şi metafizic, atunci, chiar atunci, simţea şi prezenţa ei hidoasă. Maşina lui devenise dintr-o dată un mijloc pentru moarte, în aceiaşi măsura în care era unul pentru viaţă. Totuşi, unele lucruri rămăseseră neschimbate. Senzaţia de putere, sentimentul libertăţii, confortul şi plăcerea, tot acest pachet care făcea din maşina lui un microunivers în sine, rămăseseră la fel de intenese ca înainte. Chiar acum, în noaptea asta ploioasă, se simţea profun recunoscător maşinii lui pentru sanctuarul pe care i-l oferea în faţa naturii dezlănţuite. Era încă îndrăgostit de maşina lui. Nu ajunsese să aibă cu ea o relaţie ca acelea pe care le au cele mai multe cupluri căsătorite de mai mulţi ani. Chiar dacă o avea de mult timp, nici măcar nu se gîndea să o schimbe şi inima îi tresălta de bucurie cînd se gîndea la ea. Şi cu toate astea, moartea se furişase în maşina lui şi devenise, cu timpul, o prezenţă din ce în ce mai apăsătoare. Lucruri care înainte erau doar secundare în planul conştiinţei lui, ajunseseră acum să-l obsedeze. Cîteodată, cînd imaginaţia lui o lua razna, i se părea că, în loc să conducă o maşină frumoasă, călăreşte un monstru care împarte moarte în stînga şi în dreapta, în jos şi în sus. Mai ales în sus. Da, maşina lui împroşca otravă pe ţeava de eşapament. Otrava asta, împreaună cu cea provenită de la zeci de milioane de alte ţevi, răniseră de moarte însăşi viaţa Pămîntului: aerul acestuia. Planeta era pe moarte, la fel şi oamenii care o populau. Unii oameni de ştiinţă spuneau că încă se mai poate schimba ceva, dar numai dacă în cel mai scurt timp se fac schimbări radicale. Asta, înţelegea el limpede, însemna ca el să renunţe la maşina lui, eventualitate care îl făcea să se cutremure ca în faţa unui rău suprem. Cei care susţineau aceasta erau optimiştii. Ceilalţi spuneau că pasul în prăpastie a fost deja făcut şi că tot ce mai puteau face acum era să se bucure de cădere. Discuţiile despre schimbările climaterice, încălzire globală şi aşa mai departe, i se păruseră mereu nişte mofturi. Lumea era prea mare, prea bine aşezată în ea însăşi ca să se lase distrusă cu una, cu două. Însă de cînd i se furişase moartea în maşină, moartea Pămîntului, la care contribuia şi maşina lui, îi invadase pur şi simplu conştiinţa, îl cotropise. Corpul lui, străbătut de vibraţiile dulcegi ale vitezei, devenise un cîmp de luptă pentru cele două mari forţe: viaţa şi moartea. Cînd piciorul lui apăsa pe acceleraţie, i se părea că deschide astfel porţile unui spaţiu fantastic, dar real, un real-fantastic, în care viaţa şi moartea se îmbrăţişau şi se devorau reciproc într-un dans haotic, halucinant. Tocmai el, care voia cu orice preţ să atingă viaţa care zăcea prin adîncurile lui, ajunsese să fie un agent zelos în slujba morţii! Nu era drept! Asta trebuia să se întîmple numai dacă apelai la heroină. Îşi aducea uneori aminte, moment în care un zîmbet acru îi lua în stăpînire gura, de ceva ce auzise odată la radio. Cineva spunea că într-o zi copiii noştri se vor uita înapoi la noi, asta dacă lumea pe care o ştim acum nu se va fi sfîrşit între timp, şi vor spune: ce incredibil de proşti erau părinţii noştri. Credeau că trăiesc momentele de vîrf ale progresului şi înţelepciunii omeneşti, cînd de fapt nicicînd pe lume nu mai existase o generaţie atît de proastă. Pentru cîţiva ani de confort storşi Pămîntului, şi-au tăiat creanga pe care stăteau. Oraşele lor? Ore întregi petrecute în trafic, deci timp pierdut. Milioane de tone de otravă împrăştiate în atmosferă, însemnînd contaminarea gravă a ultimului lucru pe care oamenii îl mai aveau gratis: aerul. Şi toate astea pentru ce? Pentru confort? Se poate. E mai probabil însă că din inerţie, ineţia prostiei.
Cînd auzise pentru prima dată, i se păruse doar o izbucnire de venin a vreunui frustrat care reuşise şi el, în sfîrşit, să ajungă în spaţiul public, şi acum îşi făcea de cap pe acolo. Însă de cînd moartea devenise un oaspete permanent în maşina lui, de fiecare dată cînd îşi aducea aminte de acele vorbe, era copleşit de importanţa lor, care în mintea lui luase proporţii hiperbolice. Pe măsură ce timpul trecea, moartea cîştiga bucăţică cu bucăţică spaţiul din maşina lui, şi cum el era, într-un sens, una cu maşina lui, şi din el. Cîteodată i se părea că nu mai poate să respire, chiar dacă sistemul ultraperformant de condiţionare a aerului avea grijă ca temperatura să nu fluctueze nici măcar cu un grad de la preferinţa stăpînului. I se părea că respiră moarte, că următorul spaţiu pe care moartea avea să-l cucerească, după ce va fi terminat cu maşina, avea să fie el. Acum avea un motiv în plus ca să alerge. Nu mai era doar nevoia nebună de a-i lăsa pe ceilalţi în urmă, ci însuşi instinctul de supravieţuire îl făcea să alerge din ce în ce mai tare, în speranţa că va reuşi cumva să se desprindă de prezenţa lipicioasă a morţii. Însă moartea era acum în mod iremediabil amestecată cu viaţa, aşadar viteza, care altă dată hrănea viaţa, acum hrănea inevitabil şi moartea. Extazul vieţii mijlocit de viteză, era acum direct proporţional cu agonia morţii. Ar fi vrut să încetinească, dar i se părea că atunci moartea ar fi pus definitiv stăpînire pe el. Beţia vitezei îl împiedica să facă uz de cea mai elementară logică:dacă vei înceta să hrăneşti viaţa, vei înceta să hrăneşti şi moartea. Aceste forţe se vor anula reciproc şi tu vei fi un om ca toţi ceilalţi, scăldîndu-te în liniştea caldă a repausului. Repausul i-ar fi salvat viaţa. Dar viteza, în desfăşurarea ei grandioasă, nu lăsa loc pentru conceperea repausului. Şi viaţa creştea în el trăgînd după ea moartea, alimentate amăndouă de viteză. Inerţie fatală. Blocaj al conştiinţei. Miros de cauciucuri şi benzină arsă. A avut noroc. Ba nu, ceilalţi au avut noroc, pentru că a murit singur, izbindu-se cu cîteva sute de kilometri pe oră într-un munte de stîncă, explodînd instantaneu şi transformîndu-se într-o pulbere fină care se aşeza uşor pe toate cîte erau în jur. Ajunsese la destinaţie.
miercuri, 1 august 2007
Lentile roz pentru toata lumea!
Mă uit in jurul meu la toate cîte pot vedea, şi merg cu gîndul acolo unde nu mă poate duce ochiul. Ceea ce văd şi ceea ce înţeleg se poate constitui oricînd ca o supradoză de realitate otrăvitoare pentru conştiinţa mea voioasă. În acel moment mă întreb de ce nu suferim toţi de depresie maniacală. Mă mir că această boală este, totuşi, atît de rară. Şi lor, bolnavilor, mă simt dator să le închin un imn tragic, pentru că ei sînt mai lucizi decît noi toţi. Noi, restul, avem lentile roz.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
