Cum sa schimbi lumea in 10 pasi

Titlul acestui articol este o reflectare ironica a pragmatismului ultraoptimist promovat astazi ca solutie la toate problemele.
Exista carti despre cum sa devii miliardar in euro. E ciudat cum, la fel ca si in cazul horoscopului, atita oameni se grabesc, uitindu-si cu totul inteligenta, sa le creada. Dorinta omului de a crede ceva ce il avantajeaza il face adesea sa se hraneasca de bunavoie cu iluzii. In toate aceste carti exista, inevitabil, o serie de pasi care trebuie urmati cu strictete si care vor avea efectul magic dorit, garantat de autor si de experienta personala a acestuia.
E oare, in conditiile in care am presupune ca intreaga populatie a planetei ar sti sa citeasca, de conceput o planeta de miliardari? Atunci neadevarul acestor carti apare in toata goliciunea lui rusinoasa.

Individul este facut sa creada ca "totul ii este posibil", atita timp cit urmeaza reteta.

Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre o falsa responsabilizare individuala. Cea mai mare problema a omenirii nu e ca nu toti sintem miliardari in euro, sau dolari, si nici macar ca nu stim toti sa citim. Cea mai mare problema a omenirii e ca se confrunta in prezent cu spectrul sfirsitului ei. Cum a venit sfirsitul asa de aproape? Un bun economist crede ca economia explica totul, la fel cum un adevarat psiholog crede ca psihologia explica totul, si in cazul asta, al sfirsitului, caci ceea ce a adus sfiristul ar putea fi incadrat oarecum intr-o definitie a economiei. Ca e vorba de crestere economica, care implica cresterea consumului, de imperialism, care implica exploatare sustinuta si fara niciun fel de limite, sau de altceva asemanator, se poate observa cu usurinta ca acestea sint motivele care au adus sfirsitul. Societatea capitalista moderna face totul pentru a stimula consumul si nu se opreste de la nimic pentru a asigura ca exista ceva de consumat. In mijlocul acestui virtej, societatea se trezeste in fata unei naturi secatuite si care reactioneaza si ea printr-o blinda, deocamdata, incalzire globala. Poluare, resurse epuizate, probleme economice rezultante ce creaza la rindul lor probleme politicite si sociale, iata citeva dintre ingredientele sfirsitului care se profileaza, deocamdata putin bagat in seama, asupra omenirii.

Ne-am distrus casa, ne-am distrus caminul.
Consumati responsabil, cumparati pungi de hirtie, refuzati pungile de plastic. Nu lasati incarcatorul telefonului in priza. Opriti calculatorul cind nu il folositi. Opriti apa in timp ce va spalati pe dinti.
E datoria noastra sa respectam natura.
Nu va cumparati animale exotice ca apoi sa le dati drumul in curtea din spate. Se creeaza astfel dezechilibru in fragilul ecosistem.

Iata doar citeva dintre punctele forte ale unei retorici orientate spre responsabilizarea individului in fata sfirsitului. Pe de o parte, societatea iti spune sa iti cumperi televezioare cu ecranul cit mai mare, masinic cu motorul cit mai puternic, toate, bineinteles, asociate cu o casa cit mai mare, iar pe de alta ni se spune sa oprim apa in timp ce ne spalam pe dinti. Echilibru?

Dupa ce marea economie si marea politica au adus lumea in pragul dezastrului, se trece acum la aruncarea vinovatiei pentru tragedia asta asupra celui care fusese oricum exploatat de la bun inceput, o simpla victima. Cum? Prin responsabilizarea lui. Este facut sa creada ca de fapt el e vinovat de soarta planetei, ca viitorul ei sta in miinile lui de consumator.
Dupa ce societatea moderna a creat aerul pe care il respiram si a definit in linii mari caracteristicile naturii umane moderne, se asteapta acum de la individ sa salveze lumea. Nu doar o astfel de pretentie e aburda, in sensul eficientei ei, dar e imorala.
Despre eficienta, e limpede ca aceasta retorica a responsabilizarii poate avea efect doar asupra unui procent destul de mic de oameni, aceia care au un oarecare fel de constiinta morala. Acest procent este, stie toata lumea, redus. Civilizatia tine in anumite tari loc de constiinta morala, acolo unde ecologia e o moda si un trend social generalizat. Insa, in orice caz, numarul celor care vor sa schimbe ceva va fi intotdeauna prea mic. In realitate, nimeni nu-si doreste sa fie prea mare, pentru ca momentul in care individul ar inceta sa mai fie un produs al societatii de consum, mai exact, in momentul in care toti indivizii ar face asta, ar fi momentul incare societatea respectiva ar fi distrusa. Si nimeni nu vrea asta. Nu atita timp cit mai exista o lume naturala in care nebunia consumerista se mai poate desfasura.
Lucrurile nu sint simple. Avem de-aface cu o societate schizofrenica in care schizofrenia este impusa ca principiu de supravietuire.

Singurul mod in care lumea mai poate fi salvata e ca ea sa fie distrusa, iar acesta e paradoxul suprem al modernitatii. Schimbarea nu o fac masele, ci cei care conduc masele. Schimbarea lumii nu sta in puterea individului, ci in puterea citorva indivizi puternici. Individul se poate schimba pe sine, acesta e universul asupra caruia are putere. Individul poate creea o idee care sa schimbe lumea, dar o idee are nevoie de timp pentru a creste si a prinde viata, pentru a da rod. Problema astazi e ca nu mai avem timp, si de aceea speranta ca vreun individ de geniu ar putea schimba lumea prin ideile lui, e absurda.

Lumea poate fi schimbata doar de acei citiva indivizi care isi bat joc de restul lumii, de aceea este imoral sa promovezi ideea ca schimbarea incepe cu mine. In timp eu consum responsabil, societatea, la nivel macro, promoveaza o orgie a consumului, o exploatare descreierata a naturii prin marea industrie. In vreme ce eu opresc robinetul in timp ce ma spal pe dinti, un riu intreg e poluat de cine stie ce reziduuri toxice.

Schimbarea inspre bine trebuie sa inceapa de sus, de unde a inceput si cea inspre rau. Stim cu totii ca ea nu va incepe niciodata. Pina atunci, pina la niciodata, e imoral sa responsabilizezi individul, care e doar o bucata de carne care maninca si e mincata in acelasi timp. Retorica responsabilizarii trebuie demascata ca inutila si distractiva, deoarece distrage atentia de la adevarata problema, adevaratul loc al schimbarii, realizind o falsa culpabilizare a indivdului.

Nu exista nicio reteta despre cum posti salva lumea, nici in zece pasi, nici in o suta, nici in zece mii. Te poti salva pe tine. Consumind responsabil, te raportezi corect la natura, cu unicul efect ca ti-ai linistit constiinta si ca stai drept in fata Creatorului naturii, in cazul in care crezi in El. In afara de aceasta justificare subiectiva, care , eventual, te ajuta sa dormi mai bine, nu exista niciun alt efect notabil.

Lumea asta va sfirsi rupta in bucatele de paradoxul ei, de schizofrenia ei constitutiva.

Singur

Nu am sens
Singur
Mă învîrt în gol
Singur
Singur n-are rost
Nimic n-are rost

Degeaba e Universul atît de mare
Dacă sînt singur

Mi-e dor de dor
Respir ca să continui ce?
Doar să nu mor?
Nu-mi place

E destul loc in mine pentru doi

Lumina intră-n mine
Dar acolo se vede
Doar negrul absenţei

De la mii de stele
Primesc darul lor de raze împachetate
Cuante în dar

Forma nedefinită a golului meu
E elastică
Se mulează pe nenumăratele
Potenţialităţi
Îşi aşteaptă împietrirea
Fericirea

Ah
Sînt singur
De tot

Locul de lîngă mine
O simplă reflexie a celui din mine
Stă veşnic călduţ
Şi gol
Echilibrul termodinamic
Ocoleşte locul veşnic călduţ de lîngă mine
El nu se răceşte niciodată

Ah, de-ar fi fost rece sau in clocot
Dar pentru că nu e nici rece nici in clocot
Eu fierb in suc propriu
Şi am început să mă dizolv într-o zeamă fără gust
Căci nimic n-are gust
De unul singur
De unul singur
Nimic n-are gust

Vreau să gust din nesingurătate

Azi s-a facut istorie

Desigur, istorie sa face in fiecare zi. Istorie mica, istorie mare, istorie memorabila sau nu. In orice caz, istoriei nu-i pasa de nimic, e la fel de omogena ca si spatiul de care ziceam alta data. Se zice "a face istorie" doar pentru ca nu avem destula memorie pentru toate cite se intimpla, si atunci alegem dintre ele doar pe cele mai semnificative. Mai semnificative pentru noi. Din cauza asta un manual de istorie nu e nici pe departe la fel de "obiectiv" sau demn de incredere pe cit crede un copil de clasa a 5-a, sau a 8 a, sau a 12 a. Cred ca abia studentii de la istorie incep sa-si puna intrebari cu privire la manualele de istorie.

Dar azi chiar s-a facut istorie. Cred ca si un cutremur cu zeci de mii de victime ar fi fost eclipsat in luminoasa lume media, de LHC. Astazi s-a pus in functiune masina care ii sperie pe unii de moarte, insa frica asta pe mine ma lasa rece, la fel de rece ca temperatura aia de zero absolut din LHC. Nu pentru ca nu as crede ca, teoretic, e posibil ca joaca asta sa creeze o gaura neagra. Cred asta: o gaura neagra e perfect posibila. Pur si simplu nu se va intimpla: istoria are alta destinatie, pentru ca tot vorbisem de istorie. Pe de alta parte, lumea asta nu e chiar cea mai buna lume dintre toate lumile posibile, asa ca un sfirsit nu ar fi chiar lucrul cel mai rau care i s-ar putea intimpla. Dar despre asta alta data, in alta parte.

Istorie mi s-a intimplat si mie astazi, si tot stiintei trebuie sa-i fac plecaciuni. Am fost la "primul film 3d din Romania", desi se pare ca nu e chiar primul film 3d din Romania. Filmul, ca film, a fost o mare prostie ("Calatorie spre centrul pamintului", cu Brendan Fraier, pardon, Fraser, in rolul principal), dar experienta, ca experienta 3d, a meritat cei 25 de lei cit costa biletul. A fost ceva inedit, istorie, cum se zice, dar nu as mai repeta experienta. Si nu doar din cauza durerii de cap care ma luase din cauza ochelarilor, ci pur si simplu pentru ca am presimtirea ca toate filmele 3d vor fi, mai mult sau mai putin, niste prostii. Ca filme.

Asa se scriu blogurile, pornind de la astfel de banalitati. Toata lumea crede ca istoria mea, adica ceea ce a fost semnificativ pentru mine, are vreo importanta si pentru altcineva. Dar cui sa-i pese ca azi eu am vazut primul film 3d din viata mea, daca nu din Romania? Nimanui, fireste, si totusi atitia oameni scriu bloguri in virtutea credintei, naive, ridicole, stupide, in fond, ca si altora le pasa de istoria lor. Numai daca as fi vreo vedeta, ceea ce ar fi semnificativ pentru mine ar interesa si pe altii, prin acel fenomen ciudat de transmutatie a faptelor care face ca tunsoarea nu stiu cui in nu stiu ce salon cu nu stiu ce freza sa faca prima, sau macar a doua pagina, a ziarelor. Sau continutul blogurilor de vedeta.

Ar trebui sa fac altceva, sa scriu povestea aia de care m-am apucat. Numai gindul ca scriu la ea, CA AM INCEPUT-O, ma face fericit. Si totusi, zilele trec fara ca eu sa scriu un cuvint, pierzindu-ma printre nimicuri : serviciu, surfing aiurea, dezorientare existentiala, lipsa a prioritatilor, lene, din cind in cind cite un joc video violent, cite o activitate sociala. Stiu ca fericirea e acolo, in EA, si totusi parca un instinct masochist ma tine departe. Stiu ca nimic altceva nu are sens, ca nimic altceva nu ma poate face sa ma simt implinit, si cu toate astea NU SCRIU. Am certitudinea ca pina la urma o sa termin povestea aia, dar nu stiu cind. Iata: singura mea posibiltiate de a face ISTORIE, si eu trec in fiecare zi pe linga ea, ma delectez in preludiu, fara a trece la actul propriu-zis.

Unde? Acolo, sus..

E posibil ca discutia despre sensul vietii sa fi cazut de mult in desuetitudine, sa fi ceva asemanator cu "nemurirea sufletului". La urma urmei, cele doua par a fi strins legate, desi nu sint, daca te uiti mai atent. In orice caz, eu gasit vara asta un sens al vietii, printre altele. Nu printre altele cite am facut am gasit si un sens al vietii, ci am gasit unul dintre posibilele sensuri ale vietii. Cum, viata are mai multe sensuri? Se pare ca da. Uneori parca e o autostrada tridimensionala, in care sensurile urca si coboara amestecindu-se intr-o geometrie cit se poate de neeuclidiana. E absurd, ce spun, stiu, dar de cind exclude absurdul, in totalitate, adevarul?
Ma intrebam, urcind pe munte, de ce urca oamenii pe munte. Sint multe motive, desigur. Dar eu ma intrebam de ce urca oamenii pe muntii aia de pe care probabilitatea sa nu te mai intorci e foarte mare. Vedeti, am ajuns cu gindul la sensul vietii ca urmare a impactului dintre diferite vieti particulare cu muntele. Intr-adevar, se pare ca localnicii de pe Everest, sau, ma rog, din jurul lui, se intrebau de ce vin albii acolo ca sa moara incercind sa urce pe muntele ala care lua vieti cu o inima de gheata (o metafora deosebit de potrivita in cazul asta, trebuie sa recunosc!).
Ce-i face pe oameni să moară încercînd să ajungă într-un loc din care odată ce ai ajuns nu ai ce face altceva decît să cobori? Întrebare banală, vor zice unii, dintre aceia cărora nu prea le plac înălţimile. Pentru mine, din contră, întrebarea ţinteşte adînc, adică spre înăţimi. Am înţeles că în omogenitatea abolută a locurilor ("Mi-e egal", zicea un erou al lui Camus referindu-se cam la tot ce îl înconjura), muntele se profilează ca o destinaţie privilegiată, deci ca sens. Gratuitatea rezultatului, absoluta lui neproductivitate, adica faptul de a sta pe culme şi de a nu avea altceva nimic de făcut decît să cobori, nu afecteaza cu nimic puterea lui de a da sens. Merg într-acolo doar pentru a fi acolo, doar pentru ca drumul către acolo se constituie ca obstacol, iar obstacolele TREBUIE depăşite, doar pentru ca priveliştea e frumoasă, apoi nu am altceva de făcut decît să refac, invers, traseul. Nu-i aşa că trăim viaţa doar pentru plăcerea de a depăşi obstacole şi fericirea a admira, din cînd în cînd, cîte un peisaj?
Mai radical, s-ar putea spune că viaţa astăzi nu mai are niciun sens, într-o lume lipsită de Dumnezeu sau dumnezei, şi că din cauza asta oamenii au devenit turişti şi dau vieţilor lor sensuri, de altfel de tot rîsul, ca acela de a cuceri un vîrf. Căci, fără îndoială, sensul vieţii e dat de acel lucru care e în stare să îi fie final, şi fiecare căţărător pe Everest ştie că acela ar putea fi ultimul lui drum.