Căldură mare

Fizica ne spune că sub influenţa căldurii corpurile se dilată. Pentru mine, care nu înţeleg nimic din fizică, e vorba de un proces misterios, mai complex, bănuiesc, decît acela prin care aluatul creşte şi se face bun de pus la cuptor, aici fiind, în orice caz, vorba de un proces chimic, nu fizic, deşi uneori mi-e greu să disting între fizică şi chimie (substanţele chimice au şi ele fizica lor, la fel cum fizica are şi ea chimia ei).

Aici mă despart de ştiinţele naturii şi mă întreb dacă nu cumva spiritul, adică ceea ce e mai profund omenesc în fiinţa umană, nu e şi el afectat în acelaşi fel de căldură cum e afectată o bucată oarecare din banalul fier. Să spui ce înseamnă dilatarea pentru o bucată de fier, e simplu: şi-a mărit dimensiunea. Dar ce poate însemna asta pentru spirit? Spiritul nu poate fi comparat cu o bucată rigidă de metal. Spiritul este tocmai umanitatea omului, capacitatea lui de a cuprinde într-o cutie de os ce conţine nişte "materie cenuşie" ideea de infinit, dragoste, univers. "Lucrurile" astea sînt atît de mari, încît mi-e imposibil să mă gîndesc la altele mai mari decît ele (aici glumesc, căci nu-mi trece prin cap să mă joc şi eu cu infiniturile aşa cum se joacă copiii ce sînt oricînd gata să mai scoată un infinit din buzunar). Carevasăzică, spiritul e atît de mare încît se poate mula pe realităţi infinite. Asta să fie dilatarea de care vorbeam? Nu, pentru că el face asta pe căldură mare la fel de bine cum o face la temperaturi negative, cînd ar trebui să se contracte. De altfel, cred că toată lumea resimte căldura mare ca avînd o influenţă mai degrabă nefastă asupra activităţii intelectuale, deci asupra spiritului.
Ce înseamna atunci, mai întreb odată, dilatarea spiritului? Nu are legătură atît de mult cu ideea de infinit sau de dragoste sau de univers luate ca atare, ci cu influenţa acestor idei resimţită asupra sufletului. Cînd e frig sau cînd plouă, eşti mai mulţumit între graniţele propriei fiinţe decît atunci cînd e cald şi simţi că vrei să te întinzi la soare, să te întinzi atît de mult încît să acoperi nu o plajă, ci toate plajele din lume. Spiritul se dilată nu atunci cînd meditează la infinit, univers şi dragoste, căci asta o face în mod firesc. Cînd e cald, însă, ceva parcă vrea să iasă din tine pentru a se răcori prin văzduhuri, fără să îşi dea seama că tu nu prea poţi să zbori. Dar ceva din tine poate să zboare, şi tocmai asta e problema, că ceva din tine poate să zboare dar că tu nu poţi zbura. Căldura face ca spiritul să nu mai poată judeca "la rece" şi să nu mai fie mulţumit cu contemplarea ideilor de infinit, univers, dragoste, ci sub vîltoarea razelor de soare, călcîiele i se aprind şi spiritul începe să fie posedat de ideea nebunească că ar putea el însuşi să devină infinit, universal, dragoste (cu privire la dragoste lucrurile sînt mai complicate, deoarece în ea mişcarea de dilatare pare a avea un efect paradoxal, adică de restrîngere a spiritului în vederea unei singure fiinţe. Există însă un fel de dragoste pe care Kierkegaard ar numi-o estetică şi care din acest motiv nici nu mai poate fi numită deloc dragoste, şi în care dilatarea tinde la infinit).
Printre picăturile de transpiraţie care îţi ies prin fiecare picătură din piele, însuşi spiritul vrea să iasă şi să ocupe mai mult loc în lume decît i-a fost dat să ocupe sau decît are dreptul să vrea şi să spere iar posibilul devine mai ispititor decît realul, ameţindu-te cu acea ameţeală care nu e provocată de vreo slăbiciune fiziologică ci de dilatarea spiritului.

PS fierbinte într-o după-amiază toridă: Căldura asta m-a făcut să-mi dau seama că tot ce am scris mai sus despre dilatarea spiritului şi căldură e valabil mai ales primăvara, cînd căldura vine după îngheţul iernii, dar nu e atît de mare încît să paralizeze sufletul. Aşa se explică, de fapt, sentimentul pe care îl are toată lumea primăvara, şi care a primit multe nume, "astenia de primăvară" nefiind unul dintre ele. Oricum, şi vara e valabil ce am scris eu, dar seara, după ora 8, cînd căldura se mai îmblînzeşte şi spiritul începe să respire mai în voie.