Mitraliera

Mitraliera


Soarele rasarea parca mai proaspat ca niciodata, pentru a cine stie cita oara, doar ca sa lumineze o lume pentru care intunericul ar fi fost mult mai potrivit. Sau cel putin asa credea Andrei, caci el de mult nu mai vazuse altceva decit lucruri pentru care lumina zilei ar fi trebuit sa ramina vesnic ascunse.
Tine degetul, pe jumatate relaxat, pe tragaciul mitralierei si asteapta. Din cind in cind, in cimpul lui vizual apar niste forme miscatoare destul de bine conturate, solide; nu praf si fum, dar totusi, datorita distantei apreciabile, aceste forme ramineau cumva scufundate intr-un obscur care ii oferea lui Andrei suficienta libertate ca sa dea acestor forme ce continut ii convenea lui. Stia foarte bine ca acele forme sint oameni, dar prefera sa creada ca sint altceva. Datoria lui era sa se asigure ca nimic nu iese viu din bataia mitralierei lui. Acolo era dusmanul, si trebuia tinut la distanta. Si pentru ca dusmanul era suficient de incapatinat incit sa vrea cu orice pret sa inainteze, trebuia omorit. Ca acum, de exemplu. Momentele de asteptare luara sfirsit cind Andrei vazu ceva miscindu-se. Incepu sa traga. Zgomotul si vibratiile il faceau pe Andrei sa creada ca mitraliera tine cu tinta. Faptul acesta, oricit ar fi fost de nepotrivit momentul, facu sa treaca prin capul lui Andrei gindul ca s-ar putea ca mitraliera sa nu fie in totalitate un instrument de ucis, si ca, intr-o masura oarecare, s-ar putea sa aiba menirea de a proteja tocmai ceea ce era destinata sa extermine. Oricit de absurd i se paru de la inceput si pina la sfirsit acest gind, era in el o greutate care il facu sa persiste in mintea lui pe tot parcursul secundelor in care isi facuse mitraliera sa scuipe moarte. Acum era din nou liniste. Inca doua forme, cel putin, fusesera trimise in lumea umbrelor de catre mitraliera lui Andrei. In timp ce cauta sa-si pozitioneze mitraliera astfel incit sa trimita inspre formele miscatoare cit mai multe proiectile ucigase, isi inchipuia ca acestea erau niste creaturi magice iesite din pamint. Era usor, pentru ca aveau deja culoarea pamintului. Ce improsca el cu moarte nu erau oameni, ci niste creaturi de lut controlate de un spirit rau, ele insele fara suflet. Asta facea doborirea lor si urletele de suferinta, mai putin problematice pentru constiinta lui, constiinta care se incapatina totusi sa vada in acele creaturi diabolice, finiinte in carne si oase, exact ca el. “Din tarina ai iesit, in tarina te vei intoarce”, spunea el monstrilor iesiti din iad pe care, intr-adevar, ii facea una cu pamintul.
Odata calmul si linistea reinstalate, soarele, care de-acum stralucea de-a binelea, il facu sa iasa din poveste. Realitatea era trista si, gindi el din nou, i se potrivea mai bine noaptea decit ziua. Nu putu sa-si stapineasca un zimbet amar, desi resimtea in mod dureros absoluta nepotrivire dintre un zimbet, fie el si amar, si lumea in care traia. Zimbea amar la gindul ca ziua e un fel de gluma proasta, ca mult mai serioasa, adica adecvata, e noaptea. Fireste, stia ca realitatea, zi sau noapte, ramine aceiasi; ca binele si raul sint categorii independente de ora la care se petrect sau de gradul de luminozitate. Doar ca asa i se parea lui. I se parea ca noaptea, prin capacitatea ei de a ascunde, de a izola, era un fel de negatie cosmica la adresa mirsaviilor de sub soare. Pe cind soarele, prin proverbiala lui calitate de a infrati, deci de a crea comuniune intre toti si toate cite sint sub el, de a lumina, deci de a scoate in evidenta, un fel de a arata cu degetul, insemna afirmatie, articulare, incurajare, aplauze pentru punerea in scena a conditiei umane, spectacol, fapt limpede ca lumina zilei, tragic.
O noua pauza in gindire veni odata cu noile creaturi ale iadului care trebuiau mitraliate. Aceasta pauza in gindire insemna de fapt reluarea vietii, iar reluarea vietii insemna, culmea ironiei si a paradoxului, reluarea mortii. Dar cum nimic nu e vesnic, gindurile gasira din nou prilej sa puna stapinire pe Andrei. Si pentru ca povestile prin care dadea formelor pe care trebuia sa le tina la distanta, alt continut decit cel pe care il aveau in realitate, se spulberau imediat ce mitraliera tacea, si de data asta fu fortat sa se gindeasca la ceea ce, atita timp cit nu era in cimpul sau visual, trebuia tinut cit mai departe de cimpul constiintei. Ce facea el aici? Tinea piept dusmanului. Si chiar daca pina cum reusise sa tina dusmanul la distanta de pozitia pe care el o apara, deodata cimpul constiintei lui fu invadat de dusman. Ce era acest dusman? Observa singularul cuvintului dusman. Desigur, dusman era doar un cuvint care reprezenta de fapt mai multi dusmani. Deci dusman, devenea deodata dusmani. Dar acest dusmani era atit de vag…Substanta lui era o masa perfect omogena de indivizi, oameni fara fete si fara nume. Si pentru ca erau la fel, treceau din nou din plural, in singular, si Andrei revenea in fata aceluiasi dusman unic de la care please. Dusmanul era cel mult un balaur cu mai multe capete.
Din nou viata isi cerea drepturile, caci ceva se intimpla in bataia mitralierei lui Andrei. Dupa citeva momente de confuzie, timp in care mai trimise pe lumea cealalta citeva din acele creaturi fantastice construite in mintea lui, isi dadu seama ca ceva se intimplase: dusmanul reusise sa se apropie de el destul de mult. In esenta, situatia ramasese aceiasi: trebuia sa impuste tot ce misca. Numai ca in urma reconfigurarii pozitionale a situatiei Andrei nu mai avea de mitraliat forme goale care se preatau la orice continut ar fi vrut constiinta lui care ignora realitatea si isi creea una alternativa, sa le dea. Acum formele aveau propriile voci si fete. Putea sa vada singe si sa auda urlete de durere.
Urmatorul val de forme refuza cu indirjire sa permita materializarea creaturilor fantastice care faceau, pina acum, mult mai usoara munca lui Andrei. Nici chiar galagia facuta de mitraliera dezlantuita nu putea sa acopere o voce din propriul sau cap, care ii spunea ca formele miscatoare din bataia mitralierei lui nu sint cine stie ce creature malefice venite din alta dimensiuni, ci oameni in carne si oase ca si el. Deodata i se paru ca mitraliera lui face un zgomot insuportabil, care il facu sa se intrebe cum de il suportase pina atunci. Dar asta era nimic in comparatie cu arsurile pe care i le provoca oriunde pielea sa atingea metalul. In momentele in care viata si moartea se retrasera pentru a lasa loc gindirii, realize ca totul era in ordine cu mitraliera: era acelasi docil instrument de ucis care isi facea bine treaba. Si atunci isi dadu seama ca atit zgomotul teribil cit si caldura care ii ardea carnea, veneau din el si se proiectau asupra acestui obiect neinsufletit si aducator de neinsufletire. Ciudatenia nu putea fi explicata decit prin faptul ca mitraliera devenise locul in care se materializa conflictul din mintea lui. Zgomotul care ameninta sa il dezintegreze, atit de puternic era, nu era decit expresia dezintegrarii iluziei pe care si-o formase spunindu-si povesti cu creature fantastice, dar pe care acum, cind proximitatea dusmanului nu mai permitea asemenea povesti, nu mai putea sa o mentina. Iar caldura care ii ardea carnea era impulsul care ii soptea insidios in ureche ca trebuie sa faca ceva, altceva decit facuse pina acum. Dar ce sa faca? Deja facea ce trebuia: tinea piept dusmanului, isi facea datoria, asculta ordinele si asa mai departe. Dar tensiunea dintre el si mitraliera lui devenise insuportabila. Fiecare nou val de invadatori cerea din plin folosirea ei. Dar cu cit Andrei folosea mai mult mitraliera, cu atit simtea ca da gauri nu prin dusman, ci propria sa luciditate a mintii. Mitraliera, in timp ce ramasese un simplu instrument de ucis pe care el il manevra, devenise in acelasi timp un instrument de tortura si pe care tot el il manevra, insa nu asupra altora, ci asupra lui insusi. Si era intensa aceasta tortura, caci intre timp mitraliera parca devenise o rana deschisa, o bucata de carne care, desi separata de el, facea totusi parte din el, si care la fiecare glont pe care il tragea, ca si cum l-ar fi tras in el si in ea insasi ca facind parte din el, ii producea lui Andrei infinit mai multa durere decit cea produsa victimei pe care o penetra fizic cu glontul ei. Aceasta bucata de carne cu tragaci devenise, fara ca insusi Andrei sa stie limpede cum, banuia insa ca avea legatura cu incapacitatea lui de a-si mai spune povesti, insasi materializarea durerii, centrul nervos universal al suferintei, sensibil la fiecare vibratie din aceasta lume a spasmelor.
Stia ca ar fi fost suficient sa se ridice in picioare in marea de gloante ca sa puna capat durerii. Orice om sanatos ar alege o moarte rapida in locul torturii. El abia daca intelegea ce se intimpla. Nu putea sa isi dea seama cum ceea ce se fusese la inceput ceva ce semana cu un joc in care trebuie sa impusti tot ce misca, se transformase in acest cosmar in care fiecare atingere a tragaciului facea ca toti nervii sai fie strabatuti de socuri electrice.
O noua pauza, si gindirea ii spuse ca ar fi bine sa fie ultima. La urma urmei el, Andrei, era un om sanatos.