Hai sa ne uităm înspre fiinţă

Sîntem atît de apropiaţi de propria fiinţă încît am uitat de ea. Fiind, uităm că fiinţăm. Existînd, uităm de fiinţă. Nu am de gînd să mă apuc să filosofez despre fiinţă, pentru că nu aş fi în stare. Şi, în plus, a făcut-o atît de bine Heidegger (şi pe urmele lui, s-a descurcat binişor şi Noica al nostru), atît de bine încît nu va fi depăşit în restul de istorie rămas. Căci fiinţa, ca fiinţă, are un început şi, inevitabil, un sfîrşit. E adevărat, după sfîrşit e posibil un nou început, dar doar posibil, adică probabil, nu sigur! Cel puţin nu sigur în mod general, adică atotcuprinzător.
Revenind la fiinţă, aş vrea să aduc celor care vor avea ocazia să treacă peste aceste cuvinte, ocazia să fie cu adevărat fericiţi. Nu-i aşa că sînt din ce în ce mai puţine motive pentru noi, copiii modernităţii, să fim fericiţi? Modernitatea, prin ştiinţă şi tehnologie, ne-a dat confort dar ne-a lăsat din ce în ce mai puţin spaţiu pentru fericire. Ne-am obişnuit atît de bine să EXPLOATĂM fiinţa, încît am uitat să ne bucurăm de existenţă ca atare. La urma urmelor, asta e adevărata fericire, sau esenţa oricărei fericiri, numitorul comun al fericirlor: momentul în care realizezi că exişti. Dragostea, ca şi caz particular al fericirii, înseamnă reflectarea fiinţei tale în fiinţa altcuiva, amestec existenţial din care, după ce s-au amestecat, cele două esenţe se separă pentru a se contempla reciproc. Cu alte cuvinte, pentru a lua la cunoştinţă că există. Sînt fericit că exist atunci cînd ochii persoanei celui de lîngă mine mă privesc iubitor. Se poate însă ca la un moment dat ochii iubitori să dispară. Dragostea e cea mai la îndemînă şi cea mai gustoasă formă de fericire, e fericirea par excellence. Dar ce te faci cind nu mai ai dragoste, cind dragostea a fugit de lîngă tine şi te-a lăsat singur? Nu e cazul meu, dar mă gîndesc la cei al căror caz e! În absenţa dragostei îţi rămîne o singură alternativă, şi anume privirea pură, eliberată de detalii şi concret, a fiinţei înspre ea însăşi. Să presupunem că eşti într-un magazin unde există camere de supraveghere. În monitoarele amplasate prin tavan te poţi observa pe tine însuţi. La început eşti uşor surprins. Apoi, după primul moment de surpriză, faci un semn cu mîna pentru a te asigura că într-adevăr tu eşti acolo şi nu vreun impostor virtual sau vreo fantomă. De fapt, făcînd semn cu mîna, îţi faci semn ţie, îţi saluţi propria prezenţă, şi dacă ai suficientă prezenţă de spirit, realizezi că în acele scurte secunde eşti mai fericit. Eşti mai fericit pentru că existenţa ta, dublată în monitor, e astfel confirmată. Dar e o formă primitivă de confirmare, chiar dacă e intermediată de tehnologie de ultimă oră. Adevărata cofirmare vine din privirea pe care spiritul şi-o aruncă sieşi fără vreun mijlocitor extern. Să presupunem că merg pe stradă şi dintr-o dată sînt străfulgerat de gîndul că MERG PE STRADĂ, mai exact, EU MERG PE STRDADĂ. În acest gînd stă, de fapt, secretul fericirii! În momentul în care existenţa s-a dublat în conştiinţă, ea se reprezintă sieşi ca un miracol, ceea ce şi e în realitate, căci, după cum spuneam într-o intrare mai veche, faptul că exişti e cu adevărat miraculos (fireşte, într-un sens areligios, în spiritul definiţiei minunii care spune că minune e acel lucru care are probabilitate extrem de redusă pentru a se întîmpla). Mergînd pe stradă, eşti deodată ameţit de gîndul că mergi, şi atunci ai impresia că nu mai mergi, ci că ai început să pluteşti. Şi ce altceva e fericirea, dacă nu plutire?! Uitîndu-te în jur, chiar şi camera dezordonată în care scrii e transfigurată din senin de gîndul că EXISTĂ! Acest gînd e echivalentul climaxului din actul dragostei. Depresia mi se pare a fi o perdea care se pune între mine şi eu însumi şi care nu mă lasă să mai gîndesc gîndul că exist. Nu mai sînt fericit la gîndul că exist pentru că mă percep pe mine însumi ca pe un străin. E un altul care există, sau, mai rău, acest ceva care există. Pentru a fi electrificat de gîndul că exişti, e nevoie ca în prealabil să fii în termeni buni cu tine însuţi. De aceea, nu cred ca ce recomand eu aici e un tratament prea bun pentru depresie. Mă adresez aici nedepresivilor care au uitat însă să se bucure de viaţă aşa cum se bucură un vulcan care ţîşneşte înspre înalt şi acoperă totul cu fierbintele lui. Mă adresez, deci, omului modern în general. Celui care îşi trăieşte blazat secundele de existenţă, uitînd să stoarcă extazul potenţial al fiecareia, zăcînd pe o canapea în faţa televizorului, fiind blocat în trafic cu aerul condiţionat funcţionînd normal, mîncînd la un restaurant bun sau plecînd în vacanţă în Grecia sau spre altă destinaţie mai mult sau mai puţin exotică.