E vineri iar

M-a străbătut în dimineaţa asta, cu viteza unui fulger şi cu un efect electrizant asupra constiinţei pe care, de asemenea, doar fulgerul l-ar putea avea, gîndul că e iar vineri. Bineînţeles, sînt şi eu un om „normal”, care munceşte şi pentru care de aproape trei ani vinerea are semnificaţia pe care o are pentru orice "om al muncii": de uşă spre două zile de libertate, odihnă, distractie sau altele din registrul ăsta. Pînă aici gîndul că e iar vineri n-ar fi avut de ce să aibă efectele devastatoare ale unui fulger, poate doar ale unui tratament plăcut cu electroşocuri reglat astfel încît să-ţi activeze doar centri plăcerii, dacă există aşa ceva. Însă în momentul în care vinerea asta s-a confundat cu toate vinerile pe care le-am trăit în ultimul timp şi pe care urmează să le trăiesc de acum încolo şi n-am mai putut să le disting una de alta, însăşi dimensiunea timpului a fost anulată şi m-am văzut trăind o vinere din anul 2020 sau 2040, sau o vinere în care mîinile mi-ar tremura pe tastatură dacă aş încerca să scriu pe blog, sau, dacă în viitorul ăla computerele ar avea o interfaţă neuronală care ţi-ar permite să-ţi dictezi direct gîndurile unui calculator, fără să le mai scrii, probabil aş fi oricum incapabil să-mi adun gîndurile, presupunînd că aş mai avea aşa ceva la vîrsta aia cînd deja eşti trei sferturi senil. Poate unii mă cred prea optimist, optimist că voi ajunge eu la vîrsta aia sau că Pămîntul însuşi, adică istoria, îmi va permite să ajung la vîrsta aia, dar dacă cineva se gîndeşte la asta, n-a înţeles nimic. Am scris asta pentru că deja, fiind, în sfîrşit, vineri, sînt un bătrînel senil în pragul morţii.