Si bărbaţii plîng

"Şi bogaţii plîng" era titlul unei cărţi pe care nu am citit-o niciodată, în primul rînd pentru că nu m-a interesat niciodată ce fac bogaţii, şi în al doilea rînd pentru că nasul meu, în care am încredere, îmi spunea că e literatură de mîna a doua şi că nu merită să-mi pierd vremea.

E adevărat că şi bogaţii plîng, orice ar însemna asta, dar mai nimerit mi se pare să ne întrebăm dacă şi bărbaţii plîng. Din cauza unui stereotip cultural perpetuat peste milenii, astăzi ne aşteptăm ca bărbatul să nu plîngă deloc sau, în orice caz, să plîngă mai puţin decît femeia. Doar în situaţii extreme. Cînd moare mama cuiva, sau cînd pierde echipa unui microbist, de exemplu. În rest, în situaţii mai puţin critice, care nu impun neapărat vărsarea de lacrimi, de la un bărbat se aşteaptă să nu plîngă. Mă întreb de ce. Dacă aş analiza sistemul fiziologic responsabil cu producerea lacrimilor la bărbaţi, aş observa că nu diferă cu nimic de al femeilor. Deci din punct de vedere fiziologic, diferenţa dintre bărbaţi şi femei în ale plînsului nu se justifică. Rămîn factorii culturali. Femeia e delicată şi slabă, bărbatul e puternic şi mai "din topor". Ea poate să plîngă pentru că plînsul e în acord cu specificul naturii ei delicate şi firave, el nu, pentru că asta ar însemna că face abstracţie de masculinitatea lui şi se plasează în spaţiul feminităţii. Probabil aşa gîndesc unii. Alţii poate nu îşi dau seama că gîndesc aşa, dar se comportă ca şi cum ar gîndi aşa.
Astăzi, în era metrosexualului, adică în era în care bărbatul intră din ce în ce mai mult în sfera feminităţii, e oare plînsul mai acceptabil? Mă îndoiesc. Probabil pentru unii care s-au feminizat atît de mult încît şi-au schimbat cu totul identitatea sexuală.
Încerc să gîndesc cu mintea mea care ar fi motivele pentru care bărbatului nu i se dă voie să plîngă la fel de mult ca femeia, dar nu ajung nicăieri. Mă blochez în propria mea experienţă. Eu plîng. Nu sînt bogat, dar sînt bărbat. Şi plîng. Cel mai frecvent plîng la cîte un film. Dar plîng şi fără motiv. Adică fără vreun motiv din exterior. Plîng doar cînd mă plimb prin mine însumi sau cu mine însumi prin lume. Cred că filmul care mi-a stors cele mai multe lacrimi a fost Hotel Rwanda. Îmi amintesc că după ce s-a termiant filmul arătam ca după o experienţă traumatizantă, ca după o săptămînă de plîns. Am plîns şi la filme mai siropoase, cum ar fi Sweet November,dar nu aşa de mult. Cred Hotel Rwuanda m-a stors de lacrimi pentru că în el se vede limpede în ce fel de lume trăim, o lume care nu e deloc roz, o lume în care suferinţa e constanta şi superlativul.
Plîngînd, mă identificam cu suferinţa lumii, iar lacrimile mele, ca ploaia de care scriam altă dată, mă aduceau în rezonanţă morală cu lumea, chiar dacă nu rezolvau nimic. Plîngînd, mă plasez în singurul spaţiu în care existenţa în lumea asta e justificată. Plîngînd, faci singurul lucru de care nu poate să-ţi fie ruşine cînd te uiţi în ochii celui mai nenorocit om de pe pămînt.
Eu, spre deosebire de cei care au impus stereotipul cultural care identifică plînsul cu feminitatea, cred că plînsul e caracteristica unei fiinţe puternice, unei fiinţe în stare să privească lumea în ochi, căci nu poţi privi lumea în ochi fără ca propriii tăi ochi să se umple de lacrimi.