Ce e dorul?

Imi amintesc ce îmi spuneau profesorii prin liceu, sau prin generală, nu mai ştiu sigur, despre cuvîntul „dor”. Ziceau că nu mai există în nicio limbă un cuvînt care să aibă încărcătura lui semantică, că e unic şi că ar trebui să fim mîndri că sîntem români etc etc. Cînd m-am făcut mai mare, am aflat că, într-adevăr, aveau dreptate în ceea ce priveşte unicitatea cuvîntului, dar asta doar pentru că fiecare limbă are cuvintele ei unice, al căror sens se regăseşte ca atare doar în limba respectivă şi că, deşi există în alte limbi cuvinte care exprimă aproximativ acelaşi lucru, suprapunerea sferelor semantice ale celor două cuvinte provenind din limbi diferite şi care se referă la acelaşi lucru, nu e niciodată perfectă. De aici şi problemele legate de traducere. Unii spun că e imposibil să îl traduci pe Martin Heidegger, şi aşa o fi, pentru că omul acela a făcut atîtea inovaţii în limba germană încît s-ar putea spune că ajunsese să vorbească o altă limbă. Nu degeaba se spune despre filosofi că sînt poligloţi în aceiaşi limbă.
Dar profesorii de limba română probabil exagerează cînd vorbesc despre bogăţia cuvîntului dor. Sau poate sînt eu organic incapabil să înţeleg despre ce vorbesc ei. Într-adevăr, în limba română „dor” e substantiv (nu vreau să intru în chestiunile astea tehnice de gramatică, pentru că nu mă pricep deloc, n-am mai făcut gramatică din clasa a 8-a şi cred că am uitat şi ce ştiam atunci), pe cînd în engleză, de exemplu, e doar verb, adică, e imposibil să vorbeşti despre „dor” ca despre ceva, ci mereu ca despre ceva ce faci sau a cărui acţiune o suferi. Asta ar însemna că pentru români dorul e ceva mai substanţial decît pentru englezi. Dar nu şi pentru mine. Poate, undeva în mine, rotiţa responsabilă cu dorul e stricată. Sau poate n-am avut niciodată o astfel de rotiţă. Inutil să dau aici exemple în care rotiţa asta străluceşte, în cazul meu, prin absenţă. Nu cred că ar interesa pe prea multă lume şi, în orice caz, nu ar avea mare relevanţă pentru problema „dorului”. Căci, după ce m-am întrebat ce e iubirea, fără succes, mă întreb acum ce e dorul, tot fără succes. De unde ştiu că fără succes? Nu pentru că m-aş fi hotărît dinainte că nu vreau să găsesc vreun răspuns, ci pentru că ştiu că dorul e legat în mod extrem de intim cu iubirea. De fapt, dorul nu reprezintă decît lacrimile iubirii atunci cînd obiectul acesteia lipseşte. Concluzia care rezultă logic din asta ar fi destul de tristă pentru mine, căci ar însemna că eu n-am iubit niciodată pe nimeni, nici măcar pe cei care m-au crescut şi mi-au arătat iubirea necondiţionată fără care, în mod sigur, aş fi murit. Ar însemna că ceva e neregulă cu rotiţa iubirii sau că nu am avut-o niciodată. Încerc să ocolesc concluzia asta pătrunzînd mai adînc în esenţa dorului. În alte limbi, mi-e dor înseamnă pur şi simplu „îţi simt lipsa”, adică eu, ca subiect simţitor, resimt în mod dureros absenţa cuiva sau a ceva care ajunsese să devină parte din minte. Dorul are în el ceva din durerea cărnii sfîrtecate. Dar la noi lucrurile sînt mai complicate, pentru că avem de-a face cu un „ceva”, cu o entitate care are propria ei existenţă, propriile ei caracteristici care o fac extrem de incomodă pentru unul în situaţia mea. Aici e momentul în care mă întorc la profesorii de română şi le spun: da, poate dorul nostru e un fenomen lingvistic unic, dar e o aberaţie, o greşeală. Nu e ceva cu care să ne mîndrim, ci, din contră, ceva cu care să ne ruşinăm, pentru că am substanţializat ceva ce în alte limbi nu înseamnă decît o acţiune care, ca toate acţiunile, trece. Prefer să cred că nu există un ceva în raport cu care eu sînt constituţional incapabil, o substanţă care în mine nu a avut norocul să se formeze, ci doar ceva care nu s-a întîmplat (încă?).
Ce e dorul? De data asta am un răspuns, unul la care cei care citesc cu atenţie vor rîde: ceva intim legat de iubire, un copil al acesteia.

Iubire la mîna a doua

Pentru mine, miercuri are culoarea portocaliu. Mai exact orange. Cum lui Faithless nu îi era ruşine să recunoască, prin 1995, în albumul Irreverence, că foloseşte tehnologia modernă ca mijloc de exprimare (se gîndea, probabil, la toţi cei care credeau că muzica electronică e gunoi- Need no apology-I do my thinking with computer technology, parcă zicea el), nici mie nu îmi e ruşine să recunosc că am ajuns să funcţionez exact cum zice reclama, like clockwork, fiind astfel un produs al sistemului. Astfel că în fiecare miercuri merg la film, iar atunci cînd nu merg, simt că am pierdut ziua degeaba, deşi poate am făcut lucruri memorabile în ziua aia.
Miercurea asta am vrut să merg, fireşte, la film. De obicei ştiu exact la ce vreau să merg, nu ca unii care intră în sală şi cînd îşi dau seama că nu le place filmul, pentru că ei se aşteptau la împuşcături, încep să facă gălăgie şi să mă exaspereze pe mine pînă la punctul la care încep să îmi pun întrebări existenţiale cu privire la cinematograf. Dar miercurea asta nu ştiam, aşa că m-am uitat pe Cinemagia să văd ce rulează. Dintre toate filmele, atenţia mi-a fost atrasă de Two Lovers, deşi aş fi vrut să văd şi Bruno. Citesc cîteva lucruri despre el, văd ce notă are pe IMDB, ce notă i-a dat Roger Ebert, singurul critic de film pe care îl citesc frecvent, şi mă gîndesc că merită văzut.
Doar că Madonna e în oraş şi încurcă circulaţia, căci drumul meu trece întotdeauna pe lîngă Casa poporului, fie pe o parte, fie pe cealaltă. Dintr-o dată îmi dau seama că mi-e somn şi că poate ar fi mai bine să rămîn acasă. Se întîmplă rar să fie mîncare în frigiderul meu, dar de data asta era, aşa că după ce am mîncat aveam şi mai puţin chef să ies din casă. Caut filmul pe net. Uite, nici chestia asta nu mi-e ruşine să o recunosc, chiar dacă e o ilegalitate şi am auzit că unii au probleme cu organele legii din cauza asta în ultima vreme. Dar dacă aş ajunge să am şi eu problema asta, ar însemna că blogul meu are o oarecare audienţă, ceea ce m-ar bucura foarte mult. Adică, cred că aş fi dispus să merg la închisoare dacă blogul meu ar ajunge să fie citit de măcar zece la sută din cititorii lui Mircea Badea. Strict cantitativ, nu calitativ, adică nu aş vrea chiar cititorii ăia. Căci blogul lui Mircea Badea e pe locul doi în topul blogurilor din Romania, cu mii de vizitatori pe zi. Îmi spun că trebuie să fie foarte deştept tipul ăsta, dar apoi îmi dau seama că mie mi s-a părut întotdeauna doar gălăgios şi că n-a reuşit nici măcar o secundă să mi se pară interesant. Nici în scris, nici verbal. Îţi atrage atenţia aşa cum ţi-o atrage un vecin gălăgios sau o trupă peruană care vinde cd-uri şi mărgele din ţara lor şi în jurul cărora au început unii să danseze.
Din fericire, am găsit filmul pe net şi l-am văzut acasă. El, Joaquin Phoenix e un evreu din Brooklyn pe care l-a părăsit iubita. Filmul începe cu acesta încercînd să se sinucidă, dar se răzgîndeşte după sare în apă. Imediat după asta întîlneşte o blondă mai înaltă decît el, Gwineth Paltrow. Dacă s-ar fi sinucis, n-ar mai fi cunoscut-o. La asta ar terbui să se gîndească toţi potenţialii sinucigaşi: momentul următor ar putea să îţi aducă o minune pe care, dacă te sinucizi, ţi-o refuzi singur. Din motivul ăsta, sinuciderea nu e doar nebunească, dar pur şi simplu prostească. Dar părinţii lui au alte planuri pentru el, deoarece vor să îi facă lipeala cu evreică de-a lor (Vinessa Shaw), ceea ce ar fi fost bine şi pentru afaceri. Lui îi plac amîndouă, dar în mod clar e îndrăgostit de blondă. Doar că aceasta e amanta unui tip însurat care nu se hotărăşte să-şi lase nevasta pentru ea. La un moment dat însă, blonda pune piciorul în prag şi se desparte de amantul ei, moment în care evreul nostru e pe poziţii şi face mutarea strategică. Numai că blonda era o mai bună jucătoare decît el. Eroul nostru, fericit şi îndrăgostit, dă fuga la Cartier şi cumpără un inel, pentru blonda lui. Dar cînd să plece, aceasta îi spune că amantul ei şi-a părăsit soţia şi vrea să se însoare cu ea. În cuvintele ei: eşti un om minunat, dar ăla şi-a lăsat nevasta pentru mine. Spre finalul filmului, îl vedem pe eroul nostru stînd la marginea mării, gol pe dinăuntru şi disperat, contemplînd din nou eliberarea oferită de moarte, după ce aruncase undeva pe plajă inelul Cartier. Doar că în momentul ăla din buzunar îi cade o mănuşă oferită de cealaltă iubită a lui, evreica, pe care o iubea, dar nu chiar aşa de mult. În momentul acela, îmi închipui, aceasta a crescut în ochii lui infinit de mult. Comparativ cu blonda care, şi în filmul acesta, s-a dovedit a fi o paraşută, evreica lui era frumoasă, chiar dacă nu aşa de strălucitoare ca blonda, iubitoare şi îi oferea perspective serioase de viaţă.
De ce am povestit filmul acesta? M-am apucat şi eu să scriu cronici de film? Nu, l-am povestit doar ca să ajung aici. Eu vedeam lucurile în felul următor: blonda ti-a tras ţeapa, aşa că acum, i-a frumos inelul Cartier pe care ai dat o grămadă de bani şi du-te cu el la fermecătoarea ta evreică. Numai că în momentul în care el, în culmea disperării, aruncă inelul, m-am simţit îngrozitor. Nu îmi amintesc să mai fi văzut vreun film care să mă fi făcut să îmi fie aşa de ruşine de mine. Mă vedeam atît de josnic pentru a mă fi gîndit că inelul cumpărat pentru blondă putea fi redirecţionat către cealaltă. Ştiam că eu aşa aş fi făcut. Dar cum să faci aşa ceva? Oare dragostea permite asta? Oare inelul acela nu ar fi strigat cîtă vreme ar fi trăit: trădare, trădare! ?? Mă gîndeam că eu sînt mult mai evreu decît evreul din film. Şi în vreme ce mă chinuiam aşa, eroul nostru ridică mănuşa de jos şi apoi caută inelul pe care îl aruncase mai devreme. În momentul acela am început să bat din palme, aşa de fericit eram! De ce? Nu ştiu. Există două posibilităţi: ori lucrul ăsta nu e aşa de josnic pe cît credeam eu, ori am fost pur şi simplu fericit că tipul s-a coborît la nivelul meu.
Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Sau nu, pentru că filmul s-a terminat chiar atunci, după ce el face gestul reprobabil din punct de vedere moral, dar pe care ea, evreica, îl acceptă extaziată, deoarece habar n-avea. Cum se zice, ignorance is bliss.

Ce e iubirea?

Mă întreb mereu ce e iubirea, fără succes. Cel mai simplu e să spui că iubirea nu există sau că iubirea e Dumnezeu, dar ambele răspunsuri nu sînt deloc răspunsuri, sînt doar ocoluri în jurul întrebării. Şi mă chinuie mai ales întrebarea cu privire la iubirea romantică, această formă a iubirii în care două persoane cu totul străine una faţă de alta ajung să fie una. Celelalte forme, iubirea faţă de rude sau faţă de umanitate în general, mă preocupă acum mai puţin. În prima formă deoarece, prin legătura de sînge, iubirea e cumva presupusă, iar în a doua deoarece e atît de vagă încît e, cum zicea cineva, o păcăleală.
Acum cinci minute am terminat de văzut Bergman Island, un documentar cu şi despre marele Ingmar Bergman. Ca si Lars Von Trier,un alt mare geniu al cinematografiei, şi Bergman a lăsat mai multe neveste şi numeroşi copii pentru alte femei de care s-a îndrăgostit în timp ce era căsătorit. El povesteşte cum primul lui film de televiziune, dacă îmi aduc bine a minte, a fost direct inspirat de amintirea dureroasă a episodului în care a venit acasă ca să-şi anunţe nevasta că urma să o părăsească pentru alta. Aceasta, care nu bănuia surpriza, era aşa de ferictă că bărbatul ei venise acasă mai devreme decît trebuia, numai că bărbatul ei nu mai era al ei.
Nu trebuie să fii neapărat femeie ca să fii indignat de astfel de bărbaţi, căci o astfel de conduită pare să lezeze însăşi esenţa dragostei. Deşi, ca bărbat, parcă eşti uneori invidios pe Solomon, care avea mii de neveste, rezultînd astfel o combinaţie paradoxală între cele două gînduri. Bergman recunoaşte că a fost, şi îl citez, leneş cu privire la familie în general, că nu a depus niciodată efort pentru familiile lui. Spre finalul filmului, însă, Bergman începe să vorbească despre moarte. Ca şi Cioran al nostru, şi ca atîţia alţii, poate, Bergman a fost permanent terorizat de spaima morţii. Însă acum, cînd are peste 80 de ani, mai mult decît gîndul morţii, pe Bergman îl terorizează gîndul că nu o va mai vedea niciodată pe Ingrid, ultima lui soţie, nu ştiu exact a cîta, deoarece în afară de cele cinci căsătorii legitime el a mai avut şi relaţii nelegalizate, cum se zice. Sînt vreo cinci minute spre finalul filmului încărcate cu o energie emoţională extraordinară, în care el povesteşte cum, trăind singur pe insula lui, are constant sentimentul prezenţei lui Ingrid, ultima lui iubire şi cea mai mare. Deşi nu e un credincios hotărît, fiind mai degrabă un agnostic (Dumnezeu poate există sau nu, dar noi n-avem cum să ştim asta, zice agnosticismul), Bergman are certitudine că după moarte se va întîlni cu Ingrid a lui. Mie mi se pare ciudat că după ce a alergat toată viaţa de la o femeie la alta (şi în fuga lui a presărat pe drum nouă copii de care nu a avut grijă niciodată ) chiar înainte să moară a găsit acea iubire care e "mai tare decît moartea", cum zice Pavel, parcă. Am zis că mi se pare ciudat? Ce cuvînt am mai ales şi eu! Mi se pare imposibil! Ceea ce mă aduce iar la întrebarea de la început: ce e dragostea?
O las în continuare fără răspuns, deoarece nici Solomon nici Bergman nu m-au ajutat să înţeleg mai bine ce e.

Nedefinitiv

Nu stiu dacă are vreun rost să povestesc, dar poate unii dintre cei care s-au străduit să citească postul trecut vor fi satisfăcuţi să afle cît m-a costat să-l postez. Cît m-a costat la propriu, nu în termeni metaforici. Eram undeva unde nu aveam conexiune la internet, dar pentru că, sub impresia documentarului "The atom", am simţit nevoia să scriu gîndurile alea, m-am decis să fac cumva să le postez cu orice preţ. Şi le-am postat, iar preţul a fost de vreo 10 euro care se adaugă la viitoarea mea factură telefonică. Atîta m-a costat să postez articolul ăla: cît abonamentul pe o lună întreagă aici în umila mea garsonieră (a mea în termeni metaforici, de data asta, pentru că e închiriată). Şi măcar de ar fi fost bun! Mă uit acum pe el şi îmi vine să îl şterg! Îi găsesc atîtea lipsuri, atîtea greşeli. Să-l şterg n-ar putea fi vorba, pentru că am cheltuit zece euro ca să-l postez. Oricum, între noi fie vorba, nu e chiar atît de prost încît să merite şters. Ar merita însă serios îmbunătăţit. De exemplu, acolo unde spun că existenţa atomului, mai exact forma acestuia, e influenţată de privirea unui observator, lucrurile ar merita mai bine explicate. De asemenea, am greşit unele nume ale oamenilor de ştiinţă la care mă refer. Nu aveam net ca să mă asigur că le scriu corect, aşa că le-am scris cum îmi aminteam eu că se scriu. Şi toată argumentarea textului ar merita îmbunătăţită, căci exact unde ar trebui să lovească mai tare, parcă îşi pierde dintr-o dată vlaga. Mai exact, eu îmi pierdusem vlaga, căci nu mîncasem înainte să mă apuc să scriu. Cum ziceam, ar fi multe lucruri care merită modificate în el, dar nu o să le modific, din acelaşi motiv: i-aş altera istoricitatea, ca să zic aşa, o istoricitate care, cum ziceam, m-a costat scump. Unii n-or să mă înţeleagă. Dar eu simt că ceva s-ar pierde dacă aş încerca să îmbunătăţesc articolul, ceva din ce îl face să fie autentic în forma lui originară. Sau poate doar mi-e lene.
Oricum, sînt decis să îl las în forma asta care mie mi se pare nedefinitivă. Există numeroase cazuri în care în nedefinitivul unor lucruri persistă o anumită frumuseţe cauzată tocmai de acest nedefinitiv. Simt că îmi pierd şi minimul de coerenţă pe care îl aveam cînd am început să scriu. E tîrziu şi mîine mă trezesc devreme. Pentru 2 nopţi şi 3 zile, o să fiu în sălbaticul munţilor punîndu-mi la încercare proasta condiţie fizică. Creasta Piatra Craiului îmi va prilejui, pe lîngă multă transpiraţie şi epuizare, ocazia de a reflecta la o sumedenie de multe alte lcururi nedefinitive din viaţa mea, lucruri care, de ar putea rămîne aşa nedefinitive, ar fi frumoase. Numai că nu se poate: e în firea lucrurilor să tindă spre o stare de echilibru, adică spre stări cît mai aproape de un definitiv oarecare. Nu te poţi pune cu natura! Dar uite că eu o să mă pun cu natura zilele astea şi o să înving. Dacă nu mai scriu nimic în următoarele două săptămîni, înseamnă că am murit. Dar să ştiţi că am murit fericit, căci nu se poate muri altfel decît fericit pe un vîrf de munte, aproape de cer! În cazul ăsta extrem, s-ar putea să mă vedeţi şi la ştiri, caz în care o să fiţi fericiţi că aţi citit blogul unei celebrităţi, chiar dacă doar postum. Dacă nu o să mor, o să încerc să găsesc o poză sau două destul de frumoase pentru a fi puse aici şi care să dovedească că nu doar mă laud.

Unul dintre cititorii mei fideli, dacă o să citească asta, şi o să citească, pentru că altfel n-ar mai fi fidel, o să fie fericit în mod special pentru că în sfirşit a mai citit un post în care nu vorbesc despre ştiinţă sau despre Dumnezeu. Îmi reproşa că tot bat apa în piuă cu nişte chestiuni care oricum or să rămînă veşnic nedecise, pentru că tot vorbeam de nedefinitiv. Poate aşa e, dar eu, cum ziceam, prin natura mea, sînt forţat să fiu serios, şi nu e nimic mai serios pe lumea asta decît întrebările astea ultime la care revin iar şi iar şi cărora încerc să le găsesc răspuns cu puterile mele puţine.

Cineva îmi atrăgea atenţia că a fost de prost gust să solicit cititorilor să se înscrie pe blog astfel încît să mă pot lăuda cu cititorii mei. Poate aşa a fost, dar, fidel principiului meu de a nu şterge ceva ce am scris, chiar dacă am ajuns să îmi fie ruşine de ce am scris, pentru că altfel toată povestea asta n-ar mai fi autentică, n-o să şterg pateticul meu apel la popularitate, aşa că, cine ştie, poate se mai înscrie cineva pe blogul meu. Aici, dacă aş fi funcţionat în regim messenger, aş fi pus emoticonul ăsta: :D , dar aici nu e potrivit, aşa că n-o să-l pun!

Nimic nu e ceea ce pare: mecanica cuantică şi realitatea ultimă

Cînd zic „nimic nu e ceea ce pare”, mă refer chiar la nimic, adică, „nimic-ul” nu e ceea ce pare. Dar ce e? Fizica nucleară ne spune că nimic-ul e ceva!
Poate cineva care mai mă citeşte din cînd în cînd se întreabă de cînd ştiu eu fizică nucleară. Ei bine, nu ştiu. Dar sînt unii care ştiu, adică oamenii de ştiinţă, şi din cînd în cînd aceştia lasă să le scape frimituri din înţelepciunea lor, frimituri care ajung şi la noi şi pe care le găsim în cărţulii de popularizare a ştiinţei cum ar fi cele scrise de Stephen Hawking, Scurtă istorie a timpului şi Universul într-o coajă de nucă, sau în vreun documentar TV realizat de vreun profesor de fizică nucleară, cum e The Atom, realizat de BBC. Nu mă refer la gunoaie ideologice cum a fost What the fuck do we know, sau, în versiunea cenzurată, What the bleep do we know.

Am impresia că şi de data asta o să scriu prea mult şi o sa-mi pierd toţi cititorii înainte de a ajunge la subiectul propriu zis. Probabil ăsta e motivul principal pentru care n-o să scriu niciodată pentru o revistă ca Semnele Timpului. Sau pentru orice altă revistă.

Ştiinţa e încercarea omului de a cunoaşte adevărul prin forţe proprii, într-o definiţie foarte simplă. Ştiinţa l-a condus pe om să se creadă mai puternic decît zeii şi să-i expedieze pe aceştia pe tărîmul mitului şi al irealităţii. În jurul nostrum sînt realităţi solide, şi-au spus ei, fapte, şi nu avem nevoie de idei fantastice pentru a ne explica ce e cu realitate, cine sînte, şi de unde venim. Încotro ne îndreptăm oricum nu ne interesează prea mult.
Ei s-au uitat la animale, de exemplu, le-au comparat şi au construit o poveste care dă socoteală de cum au apărut acestea. Primul care a făcut treaba asta în mod serios a fost, ştie toată lumea, Charles Darwin. Darwin era un tip care din motive personale nu mai putea să creadă în Dumnezeul părinţilor lui (o fiică a lui, pe care o iubea foarte mult, a murit în dureri groaznice, şi el n-a înţeles niciodată de ce un Dumnezeu iubitor, dacă există, ar lăsa asa să se întîmple). El a deschis calea. Dar odată cu el a început propriu zis explicarea vieţii şi a naturii fără a se face apel la vreo cauză supranaturală. Biblia ne spune că Dumnezeu a făcut cerurile şi pămînturile, marea, izvoarele apelor şi tot ce se află în ele. Omul modern, care a pus ştiinţa în locul cărţii prăfuite de istorie care spune poveşti fantastice, ştia mai bine de unde au venit toate lucrurile. Sau nu ştia?
Să zicem că inventezi o poveste care explică foarte bine cum a apărut viaţa pe pămînt (deşi nimeni nici măcar nu s-a apropiat de asta, toată lumea recunoscînd caracterul quasi-miraculos al apariţiei vieţii) şi cum au evoluat speciile una într-alta pînă la apariţia omului. După ce ai trecut peste problema apariţiei vieţii, considerînd că nu e chiar aşa importantă deocamdată, să explici cum speciile au evoluat e floare la ureche. Nu trebuie decît să inventezi poveşti care să se potrivească faptelor, care să fie, adică, credibile. Şi evoluţionismul nu e, cum cred unii creştini bine intenţionaţi dar prost informaţi, o minciună, ci e o poveste care se potriveşte foarte bine faptelor. Dar e o poveste care a fost suprapusă post facto faptelor, şi asta are o semnificaţie deosebită, cum probabil voi încerca altă dată să arăt.
Însă chiar admiţînd că problema evoluţiei speciilor a fost rezolvată, asta nu rezolvă problema, nu ne oferă o explicaţie cu privire la existenţa universului. Căci ştiinţa mai trebuie să explice de unde a venit materia din care e format universul. Şi aici intră în scenă fizica nucleară, mecanica cuantică, quantum electro magentics şi altele. Uitîndu-se la atom, oamenii de ştiinţă au încercat să explice cum au apărut aceştia şi ce e, de fapt, materia. O serie de oameni geniali, printre care Nils Bohr, Pauli, Rutherford, Einstein şi mai recent Feynman, Durac şi alţii (nu am pretenţia să fac o listă completă şi nici măcar corectă), au disecat atomul şi au văzut din ce e făcut. Au văzut că e făcut din electroni şi un nucleu, care nucleu e făcut şi el din protoni şi neutroni. Mai tîrziu au descoperit că protonii şi neutronii sînt şi ei făcuţi din altceva, anume quarci. Încercarea de a explica cum se comportă toate particulele astea subatomice şi de a le explica comportamentul, e mecanica cuantică. Fizia nucleară a dus la înţelegerea originii universului, la teoria Big Bangului, care la început n-a fost acceptată de comunitatea ştiinţifică, găsîndu-şi un duşman de moarte în marele Hoyle, de exemplu, doar pentru că semăna prea mult cu povestea biblică care spunea că lumea a fost făcută din nimic. Dar faptele au demonstrat teoria Big Bangului, aşa că astăzi oamenii de ştiinţă sînt forţaţi să creadă că Universul a apărut din nimic în urma unui act miraculos şi pe care raţiunea nu poate să îl înţeleagă, pentru simplul motiv că asta ar însemna să meargă înainte de Big Bang, cînd nu era nici raţiune nici posibilitatea ei. Ca să scurtez povestea, pe care oricum n-o ştiu decît la un nivel de grădiniţă, prin studiul atomului oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că nu ştim nimic despre realitate. Că realitatea nu e chestia aia raţională pe care o ştim atît de bine, că în lumea atomică se întîmplă constant lucruri care sfidează logica şi raţiunea. Un astfel de exemplu e ceea ce e în general numic „problema măsurării”. Astfel, se pare că atomii nu există ca atare decît atunci cînd cineva se uită la ei. Concluzia e ca realitatea e construcţia conştiinţei noastre. Dar asta e doar o interpretare şi una care scandalizează pe oricine. Şi mai sînt fapte care scandalizează, de exemplu că particulele subatomice pot fi în mai multe locuri în acelaşi timp şi, cea mai tare dintre toate, că starea unei particule subatomice e nedecisă pînă la un moment dat, anume că el poate să fie şi asta şi altceva în acelaşi timp, fapt ilustrat în celebra poveste cu pisica lui Schrotinger, care e şi moartă şi vie în acelaşi timp. Iar cireaşa de pe tort, a fost că vidul nu e vid, că vidul e de fapt ceva care colcăie de activitate energetică, în care particule apar din nimic (se crede că din viitor, fiind vorba de materie împrumutată din viitor) şi care dispar în momentul imediat următor.
În faţa acestor fapte incontestabile, oamenii de ştiinţă nu mai ştiu ce să creadă. Pînă acum, nu aveau nicio problemă în a inventa poveşti care să se potrivească faptelor, dar acum faptele sînt de o natură atît de ciudată pentru mintea omenească încît aceasta, mintea omenească, se blochează atunci cînd încearcă să construiască o poveste care să dea socoteală de ele. Se poate spune că ştiinţa a ajuns la limita ei, deoarece ştiinţa poate merge doar acolo unde poate merge raţiunea. O presupoziţie de bază a ştiinţei e că în Univers există ordine, că cel puţin principiul de bază al noncontradicţiei, simbolul însuşi al raţiunii, e respectat. Dar ştiinţa a ajuns azi pe un teren unde realitatea sfidează raţiunea şi unde chiar principiul de bază al noncontracţiei e încălcat flagrant şi frecvent. Aristotel s-ar întoarce în mormînt.
Biblia vorbea de un Dumnezeu veşnic, dincolo de orice înţelegere omenească care a creat Universul prin cuvînt (A zis şi a fost!) şi din dragoste. Oamenii de ştiinţă au crezut că pot să explice realitatea independent de acesta şi pentru o perioadă nu au avut probleme în a inventa poveşti care explice totul lăsîndu-l pe Dumnezeu în afara ecuaţiei. Dar azi, după ce făcut salturi incredibile în cunoaştere, omul se vede pe un teren străin, unul pe care ar putea să-l numească miraculos fără nicio exagerare, şi care îl pune în imposibilitatea de a mai inventa poveşti. Poate e semn că vechea carte plină de praful istoriei ştie, totuşi, infinit mai multe decît vor şti ei vreodată.


Şi cînd mă gîndesc că îmi propusesem să fie un post scurt, ca să-nu mi pierd aproape toţi potenţialii cititori după o privire aruncată postului ăstuia care nu se mai termină..Dar mă consolez cu ideea că într-un unviers paralel (căci fizica de azi ne mai spune şi că universul nostru e de fapt un multivers format dintr-un infinit de unviersuri paralele, în care toate particulele se găsesc în toate stările posible) cineva a avut totuşi răbdare să citească pînă la cap.

Apă de mare

Niciodată
Nu ne-a fost mai sete ca azi
Şi niciodată
N-au fost mai departe de noi
Licorile

În formele celuilat
Căutăm cupe
Să ne astîmpere setea

Dar nicăieri
Nu se mai găsesc
Licorile vrăjite
S-a terminat nectarul

Se pare că
În jurul nostru
E doar apă de mare

Nisip, soare, apă şi lene

Stăteam ieri pe plajă şi mă gîndeam că nu a fost întotdeana aşa…Bronzatul la marginea mării e o distracţie foarte recentă în istoria omenirii, începuturile ei fiind pe undeva pe la începuturile secolului XX. Sau cel puţin aşa cred. E posibil să greşesc. Dacă cineva ştie mai bine, îl rog să mă corecteze într-un comentariu. Căci oricine citeşte poate să şi comenteze. Şi mie îmi place cînd cineva comentează, pentru că mă face să simt că nu am scris degeaba. Şi mai îmi place să văd că sînt opt persoane care îmi urmăresc blogul. Mi-ar plăcea să se înscrie mai mulţi dintre cei care îmi vizitează din cînd în cînd blogul. Dacă ar fi mai multe persoane care ar da click pe butonul “urmăriţi acest blog” şi şi-ar alege un cont sau un nume, aş, cred, motivat să scriu mai mult. Bine, recunosc, aş fi şi mai mîndru un pic, dar ar fi o mîndrie nobilă, una care motivează la fapte mari! Îmi vine uneori să pun emoticonane, ca într-o conversatie pe messenger, dar nu cred ca ar fi potrivite aici…Dar îmi înţeleg impulsul, e dat de încercarea de a transmite emoţii în discuţiile de tip instant messaging. Acolo simţi nevoia să pui mereu un emoticon din cauza mediului care e atît de arid. Oamenii interacţionează doar prin intermediul literelor, din cauza asta şi e un mediu extrem de alunecos. Alunecos în toate sensurile cuvîntului. Lucrurile merg repede şi merg departe pe messenger. Alunecă, deci. Gradul de frecare e aproape zero. Dar lucrurile nu sînt ceea ce par, acolo, mai ales cînd ai de-a face cu necunoscuţi. Asta pentru ca de fapt nu ai de-a face cu persoane reale, ci cu propriile tale proiecţii care îşi găsesc foarte uşor confirmarea printre literele, buzz-urile şi emoticoanele partenerului de discuţie. Acum lucrurile sînt alunecoase în alt sens al cuvîntului, în sensul de înşelătoare. Şi tot pentru că frecarea e zero, nu se ajunge nicăieri, de fapt.
Dar vorbeam despre plajă...Treaba asta cu messengerul am mai spus-o de cîteva ori în cîteva discuţii, dar cred ca voiam să spun şi mai public, d-asta cred că m-a furat. Ar fi interesant de explicat cum a ajuns plaja principalul mijloc de petrecere a concediilor în zilele noastre. Pe de o parte, e de înţeles: după un an de „tras la jug”, mai greu sau mai uşor, vrei să faci ceva nefăcînd de fapt nimic. Căci asta înseamnă plaja: a face ceva fără să faci nimic. Se zice „am făcut plajă”, dar ce înseamnă să faci plajă? Înseamnă să stai într-o stare de totală inactivitate, să uiţi de tot şi de toate, să n-auzi nimic decît valurile mării, să nu fii motivat să te mişti de pe o parte pe alta decît de razele soarelui.
Sînt unii care nu pot fi cu totul inactivi nici măcar pe plajă. Eu, deşi în general o persoană destul de „leneşă”, după definiţiile general acceptate ale acestui termen, mi-am luat cu mine o carte şi am încercat să citesc. Unii ar zice că am luat cartea cea mai nepotrivită din lume. E vorba „Man’s search for meaning”, de Victor Frankl. Omul ăsta, un psihiatru evreu care a trecut pe la Auschwitz şi care e iniţiatorul logoterapiei, a scris o carte care s-a vîndut în zece milioane de exemplare. Omul ăsta a trecut prin iad, căci nu cred să existe vreun iad mai real decît ce a fost nazimul şi holocaustul, dar a folosit plimbarea asta prin iad ca să testeze şi să perfecţioneze o metodă terapeutică revoluţionară. Dacă Freud punea sexualitatea la baza oricărei explicaţii, Frankl, o minte cel puţin la fel de mare ca a lui Freud, pune la baza oricărei explicaţii căutarea omului după sens. În cuvintele lui Nietzsche, un „de ce” adecvat poate justifica şi poate face îndurabil orice „cum”. Cartea asta mi se pare a fi o minune, deşi n-am terminat-o încă. În orice caz, stau pe plajă şi citesc cum e să sapi o groapă într-o pădure, pe timp de iarnă, la minus zece grade celsius, aproape dezbrăcat şi complet desculţ. Citesc cum e să mănînci o felie subţire de pîine toată ziua şi să fii obligat să faci muncă grea, multe săptămîni la rînd. Citesc cum e să fii bătut cu bestialitate, torturat, cum e să cari găleţi cu excremente, cum e să fii împroşcat în faţă cu acestea şi să nu ai voie să schiţezi niciun gest de dezgust, nici să încerci să te ştergi. Dacă o faci, înseamnă că arăţi că eşti încă om, şi într-un lagăr de concetrare asta se pedesepşte aspru. Citesc cum e ca în fiecare secundă viaţa ta să atîrne de un fir de păr. Mă uit în jur şi văd oameni care nu au altă treabă decît să stea la soare şi să se gîndească ce or să mănînce la prînz. Mă uit la grăsimea de pe ei şi la burţile lor mari. Ma uit apoi la mine şi cu un zîmbet amar observ că nici a mea nu mai e aşa de mică cum era odată... Oamenii ăştia habar nu au cît de norocoşi sînt! Şi pentru ei, ca şi pentru mine, toată mîncarea şi tot soarele din lume nu înseamnă mai nimic. Decît nişte chestii pe care considerăm că le merităm şi pe care le înghiţim cu blazare. Şi burţile noastre cresc în continuare. O sa mergem la fitness şi o sa încercăm să scăpăm de ele. Cît de mult ar fi însemnat caloriile astea pentru milioanele înfometaţi de la Auschwitz, cît de mult pentru toţi oamenii din întreaga lume care au murit de foame vreodată, cît de mult pentru oamenii care mor de foame în secunda asta. Dar briza mării nu mă lasă să mă gîndesc prea mult la asta. Soarele îşi împrăştie razele şi odată cu ele iluzia de fericire peste tot ca şi cum am trăi în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Şi eu mă gîndesc că ar fi cazul să mai intru puţin în apă.

Cum devii ceea ce eşti

Trăim printre oameni care, în ciuda unui ocean de diferenţe, împart cu noi caracteristicile a ceea ce numim în general natura umană. Sintagma „semenul nostru” exprimă tocmai faptul că cel de lîngă noi ne seamănă în ceea ce are esenţial, în ceea ce îl face să fie om. Diferenţele, ceea ce ne individualiză, deşi pot părea bunul nostru cel mai de preţ, sau, uneori, ceea ce ne stigmatizează şi izolează de ceilalţi, sînt posibile doar pe fondul asemănărilor esenţiale dintre oameni. Împărtăşim un fond comun de cunoştinţe, valori, norme de comportament, capacitatea de a interacţiona cu ceilalţi prin limbaj. Toate aceste elemente creează un mod comun de a ne raporta la viaţă şi la lume şi un mod similar de a le înţelege iar finalitatea este tocmai ceea ce numim umanitat.

Ne naştem oameni, dar...

Pe cît de adevărat e că ne naştem oameni, pe atît de adevărat e şi că devenim oameni învăţînd umanitatea de la lumea în care ne naştem. Tarzan nu e doar un erou de televiziune, el reprezentînd romanticizarea şi ficţionalizarea unui fenomen destul de rar, dar cît se poate de real. Sînt cunoscute mai multe cazuri de copii care, prin vreo întîmplare nefericită, au fost separaţi de părinţii lor şi de orice altă colectivitate umană. Fragilitatea „puiului de om” este probabil mai mare decît la orice altă specie, ceea ce, în trecăt fie spus, pune explicaţia evoluţionistă într-o lumină ciudată. Din prima secundă de viaţă, omuleţul nou născut are nevoie de cel puţin o persoană care să i se dedice douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, fiind absolut incapabil să supravieţuiască fără efortul activ al celor din jur. Ne-am fi aşteptat ca cea mai evoluată şi mai adaptată dintre specii să fi dezvoltat mecanisme mai performante pentru supravieţuirea puilor ei, mai ales cînd ne gîndim la puii unor specii mult mai puţin...evoluate şi ai căror pui sînt practic independenţi din prima secundă de viaţă. Dar dincolo de supravieţuirea pur biologică, procesul de devenire a fiinţei umane, acela prin care potenţialul biologic al omului se realizează sub influenţa factorilor sociali, rezultînd într-un om care este uman, este un proces foarte complicat şi de durată.
Revenind la Tarzan, din cîte se ştie, nu a existat niciun om în stare să înţeleagă „limbajul animalelor”, presupunînd că există aşa ceva. Dar cei cîţiva indivizi ale căror poveşti sînt cunoscute şi care au reuşit să supravieţuiască în absenţa oricărui contact uman, fiind adoptaţi fie de lupi, fie de alte animale, şi fiind crescuţi ca pui ai speciilor respective, au devenit mai mult animale decît oameni. Deşi s-au făcut încercări susţinute pentru recuperarea lor, s-a dovedit că era prea tîrziu, că absenţa contactului cu lumea umanului în perioada copilăriei avusese efecte ireversibile. Aceşti oameni îşi rataseră pentru totdeauna posibilitatea de a fi umani.

Cei şapte ani de-acasă

Înţelepciunea bunului simţ sau populară a avut un număr semnificativ de intuiţii care s-au dovedit, sub lumina investigaţiei ştiinţifice moderne, adevăruri profunde. Printre acestea se numără şi aşa numiţii „cei şapte ani de-acasă”. Studiile făcute asupra dezvoltării fiinţei umane confirmă faptul că în primii şapte ani de viaţă se învaţă aproximativ 90% din tot ce vom învăţa în restul vieţii. La prima vedere, o astfel de afirmaţie poate părea ciudată şi contra intuiţiei bunului simţ. La urma urmelor, învăţarea „serioasă” şi sistematică nu începe odată cu şcoala? La şcoală acumulăm cunoştinţe, dar în primii şapte ani de viaţă învăţăm să fim oameni, luăm contact cu universul social, cu regulile şi modurile de conduită care îl reglementează. Văzută astfel, perioada celor şapte ani de acasă capătă dintr-o dată o importanţă capitală, una în raport cu care orice evoluţie ulterioară pare să aibă un caracter secundar.

Principalii factori ai socializării: familia, şcoala, mass-media

Ştiinţele sociale a denumit procesul prin care un om devine cu adevărat om, prin care el se înscrie în registrul umanităţii, devenind capabil să ia parte la viaţa socială, să coexiste împreună cu alţii asemenea lui, socializare. Referindu-se la o dimensiune mai adîncă a existenţei, filosoful german F. Nietzsche s-a referit implicit şi la socializare atunci cînd, într-un text celebru, scria despre „cum devii ceea ce eşti”. Fiind un proces complex, socializarea nu poate fi pusă pe seama unei singure cauze. Pentru Tarzan, crescut într-un mediu din care umanitatea era cu totul absentă, fiind înconjurat doar de vegetaţie şi animale, socializarea a fost şi ea inexistentă. Deşi, în poveştile cu Tarzan, el dă dovezi inexplicabile de umanitate, fapt care vădeşte şi ficţiunea ce le caracterizează. Factorii socializării pot varia în funcţie de complexitatea mediului social în care ne naştem. Într-o societate pe care o numim, cu oarecare temei, dar poate fără drept, primitivă, factorii socializării erau în primul rînd familia şi comunitatea. Familia era, pentru noul venit pe lume, principalul furnizor de cunoştinţe, norme şi valori iar comunitatea era cea care le consolida şi completa.
În modernitate, rolul familiei s-a redus iar cel al comunităţii, cu unele excepţii nesemnificative, a dispărut cu totul. Evoluţia tehnologică a dus la noi forme de organizare economică şi socială şi a revoluţionat modul în care umanitatea se transmite de la o generaţie la alta. Astăzi, familia şi-a păstrat rolul principal în procesul de socializare, dar ea este puternic concurată de noi instanţe ce îşi arogă drepturi asupra devenirii copiilor noştri şi implicit asupra viitorului societăţii noastre. Şcoala este una dintre principalele instanţe ale socializării în societatea modernă, prin care statul, care stabileşte programa şi dă orientarea generală a procesului educaţional, îşi asumă un rol decisiv în formarea generaţiilor tinere. Deşi şcoala, după cum spuneam, nu e mijloc de transmitere a umanităţii, ea cîştigă din ce în ce mai mult teren în raport cu influenţa familiei. Ritmul vieţii moderne lasă puţin timp părinţilor pentru a se ocupa de educarea propriilor copii, ceea ce face ca părinţii să prefere să lase modelarea copiilor în totalitate pe seama unei instituţii „profesionale”, de la vîrste din ce în ce mai fragede.
Mass-media, în special prin omniprezenţa televizorului în spaţiul intim al familiei, joacă un rol cu o pondere greu de calculat în devenirea celor-ce-nu-sînt-încă-oameni-pe-deplin. Din motive nu tocmai uşor de înţeles, copiii sînt lăsaţi în compania televizorului, căci acesta nu se plictiseşte niciodată şi nici nu oboseşte în a-şi exercita rolul (de)formator. Astfel, în locul unui contact uman autentic, motivat de dragoste şi preocupat de transmiterea unei umanităţi autentice, copiii zilelor noastre sînt călăuziţi pe drumul devenirii de nişte instanţe impersonale şi, de ce să n-o spunem, nu tocmai bine intenţionate. Conţinutul programelor TV face neîncetat obiectul disputelor publice iar calitatea învăţămîntului şcolar e departe de a se înscrie pe linia idealului. E ca şi cum un geniu rău ar vrea să altereze însăşi esenţa umanităţii, avînd grijă ca ea să devină din ce în ce mai diluată odată cu trecerea timpului şi avansarea în aşa-zisul progres.

E posibil un drum înapoi?
Ne e imposibil să ne închipuim viaţa fără curent electric, maşini, avioane şi internet. Dar oare mai e posibilă o lume în care umanitatea să se transmită nealterată de la o generaţie la alta? Poate şcoala şi mass-media şi-au dovedit eficacitatea ca mijloace pedagogice, dar niciuna dintre ele nu a dovedit că poate fi demnă de încredere pentru păstrarea şi transmiterea unui model de umanitate autentică. Atît şcoala cît şi mass-media au semnat în prezent un contract de exclusivitate cu paradigma evoluţionistă. Să fie oare umanitatea conţinută implicit în paradigma evoluţionistă, singurul tip de umanitate care să merite a fi reprodus în cei ce aşteaptă să devină oameni? Oare tatăl care îşi învaţă copilul că nu e bine să fie egoist, făcînd apel la un model divin, să fie o realitate condamnată definitiv la moarte în modernitatea noastră în care realitatea e dictată de ecrane plate şi de instanţe academice sau politice la fel de plate? Aceste întrebări nu vor să facă trimitere la lupta pentru stabilirea unei programe şcolare avînd un anumit conţinut sau altul, în raport cu teoria evoluţionistă sau cu “religia în şcoală”. Dacă îşi propun ceva, atunci singurul lor obiectiv este să ne aducă aminte de datoria pe care fiecare dintre noi, ca om, o are pentru cei mai noi veniţi pe lume. Fiind recunoscători pentru propria noastră umanitate, să nu uităm că pentru cea a celor mai tineri dintre semenii noştri se duce un adevărat război.