Ce e iubirea?

Mă întreb mereu ce e iubirea, fără succes. Cel mai simplu e să spui că iubirea nu există sau că iubirea e Dumnezeu, dar ambele răspunsuri nu sînt deloc răspunsuri, sînt doar ocoluri în jurul întrebării. Şi mă chinuie mai ales întrebarea cu privire la iubirea romantică, această formă a iubirii în care două persoane cu totul străine una faţă de alta ajung să fie una. Celelalte forme, iubirea faţă de rude sau faţă de umanitate în general, mă preocupă acum mai puţin. În prima formă deoarece, prin legătura de sînge, iubirea e cumva presupusă, iar în a doua deoarece e atît de vagă încît e, cum zicea cineva, o păcăleală.
Acum cinci minute am terminat de văzut Bergman Island, un documentar cu şi despre marele Ingmar Bergman. Ca si Lars Von Trier,un alt mare geniu al cinematografiei, şi Bergman a lăsat mai multe neveste şi numeroşi copii pentru alte femei de care s-a îndrăgostit în timp ce era căsătorit. El povesteşte cum primul lui film de televiziune, dacă îmi aduc bine a minte, a fost direct inspirat de amintirea dureroasă a episodului în care a venit acasă ca să-şi anunţe nevasta că urma să o părăsească pentru alta. Aceasta, care nu bănuia surpriza, era aşa de ferictă că bărbatul ei venise acasă mai devreme decît trebuia, numai că bărbatul ei nu mai era al ei.
Nu trebuie să fii neapărat femeie ca să fii indignat de astfel de bărbaţi, căci o astfel de conduită pare să lezeze însăşi esenţa dragostei. Deşi, ca bărbat, parcă eşti uneori invidios pe Solomon, care avea mii de neveste, rezultînd astfel o combinaţie paradoxală între cele două gînduri. Bergman recunoaşte că a fost, şi îl citez, leneş cu privire la familie în general, că nu a depus niciodată efort pentru familiile lui. Spre finalul filmului, însă, Bergman începe să vorbească despre moarte. Ca şi Cioran al nostru, şi ca atîţia alţii, poate, Bergman a fost permanent terorizat de spaima morţii. Însă acum, cînd are peste 80 de ani, mai mult decît gîndul morţii, pe Bergman îl terorizează gîndul că nu o va mai vedea niciodată pe Ingrid, ultima lui soţie, nu ştiu exact a cîta, deoarece în afară de cele cinci căsătorii legitime el a mai avut şi relaţii nelegalizate, cum se zice. Sînt vreo cinci minute spre finalul filmului încărcate cu o energie emoţională extraordinară, în care el povesteşte cum, trăind singur pe insula lui, are constant sentimentul prezenţei lui Ingrid, ultima lui iubire şi cea mai mare. Deşi nu e un credincios hotărît, fiind mai degrabă un agnostic (Dumnezeu poate există sau nu, dar noi n-avem cum să ştim asta, zice agnosticismul), Bergman are certitudine că după moarte se va întîlni cu Ingrid a lui. Mie mi se pare ciudat că după ce a alergat toată viaţa de la o femeie la alta (şi în fuga lui a presărat pe drum nouă copii de care nu a avut grijă niciodată ) chiar înainte să moară a găsit acea iubire care e "mai tare decît moartea", cum zice Pavel, parcă. Am zis că mi se pare ciudat? Ce cuvînt am mai ales şi eu! Mi se pare imposibil! Ceea ce mă aduce iar la întrebarea de la început: ce e dragostea?
O las în continuare fără răspuns, deoarece nici Solomon nici Bergman nu m-au ajutat să înţeleg mai bine ce e.