Despre muzici uşoare şi grele -privindu-l pe Misha Katz

Era o vreme cînd încercam să-mi explic de ce ascultam mai multă muzică "uşoară", cum ar fi un anume fel de trance, decît muzică "grea", vreme în care am găsit ceea ce credeam eu a fi un bun criteriu de împărţire a muzicii.

Muzica grea, gîndeam eu, era aceea care, contrar aşteptărilor, pluteşte în aer, rămîne la înălţime, şi pentru a intra în contact cu ea, trebuie să faci eforturi serioase pentru a..te înălţa, da. E vorba aici de muzica "clasică" (bineînţeles, în categoria asta intră şi romanticii, mai timpurii sau mai tîrzii sau alte forme ale muzicii "bune" pe care sper sa nu gresesc prea mult dacă o numesc simfonică).

Muzica "uşoară", rămînînd în cadrul aceleiaşi imagini, se prăbuşea peste tine, nu-i puteai scăpa! Nu era nevoie de niciun efort pentru a "o prinde", şi tocmai din cauza asta era uşoară! (analogia cu femeile, chiar daca într-un fel potrivită, e pur întîmplătoare. Pentru că a venit vorba, eu cred că o femeie uşoară nu e cea pe care o prinzi uşor, ci ce acare îţi scapă uşor printre degete după ce ai prins-o!). În categoria muzicilor uşoare intră absolut toate felurile de muzică modernă, mai puţin cea simfonică. Da, chiar şi rockul greu e tot muzică uşoară, în sensul ăsta.

Pe scurt, muzica grea e aceea care te chema pe tine la ea, te înălţa, pentru ca punctul de întîlnire să fie undeva în văzduh, iar muzica uşoară e aceea care vine la tine în groapa în care se întîmplă să te afli (care cel mai probabil e o groapă de gunoi), groapă pe care ea vine şi o face şi mai adîncă şi mai murdară.

Asta gîndeam atunci, cînd mă chinuiam să ajung la muzica grea doar pentru că ŞTIAM că e bună, dar cînd găseam plăcere mai ales în cea uşoară. Asta pentru că, după raţionamentul meu, ea mă găsea pe mine, îmi cruţa orice efort.

De atunci lucrurile s-au mai schimbat. Cred că prima plăcere muzicală autentică am simţit-o cînd am ascultat prima dată Adagietto ul din simfonia a 5 a de Gustav Mahler. Acum am ajuns să cred că Mahler e compozitorul meu preferat. Acum, mi-e mult mai uşor să prind muzica grea. De fapt, ceva s-a schimbat în aşa măsură încît am ajuns să mă îndoiesc de adevărul a ceea ce gîndeam mai demult despre muzici grele şi uşoare (ce am încercat să redau în cîteva cuvinte la începutul textului). Acum, mi se pare că muzica grea vine la mine, că nu mai e nevoie de atîta efort pentru a mă întîlni cu ea. Şi cu toate astea, am certitudinea că atunci cînd mă întîlnesc cu ea sînt în văzduh! Concluzia, care mi-e mi se pare logică, ar suna prost venind de la mine, aşa că o las nespusă.

În seara asta l-am văzut pe Misha Katz, un dirijor controversat, din cîte aud. În orice caz, Ceaikovski l-a făcut să se poarte ca un apucat. Se pare că aşa se poartă mereu, dar Ceaikovski a dat dansului său (da, era un dirijor care mai mult dansa decît dirija, sau, nu stiu, nu ma pricep, poate dirja dansînd..) proporţii cosmice. La pian, Dan Grigore, despre care se spune că ar fi cel mai mare pianist român în viaţă. Nici la asta nu mă pricep. Dar Ceaikovski ne-a apucat pe toţi de guler şi a dat cu noi de toţi pereţii cerului şi ai pămîntului! Nicio tiribombă nu se compară cu înăţimile şi viteza lui, şi niciun drog cu extazul pe care ti-l injectează (spun asta fără să fi încercat vreun drog, sa-mi fie acceptată doar ca licenţă poetică, deşi sînt convins că ştiu ce spun! )
Am înţeles încă odată în seara asta diferenţa radicală dintre muzicile uşoare şi cele grele: muzicile uşoare se amestecă cu noroiul din gura ta, îndulcindu-l, pe cînd muzicile grele te scot din noroi pentru a-ţi da să guşti din pudra atît de gustoasă a stelelor încît gura ta trebuie să-şi crească noi papile gustative pentru a putea smiţi toate aromele!