Evoluţie

Ni se dă o lume. E vorba de lumea noastră şi de fapt noi sîntem cei care sîntem daţi ei, dar invit la o perspectivă asupra lumii pentru care e foarte potrivită afirmaţia „ni se dă o lume”. Să priveşti cu adevărat lumea nu e aşa de uşor pe cît s-ar crede. Făcînd parte din ea, e aproape imposibil să obţii o perspectivă asupra lumii, aşa cum ai o perspectivă asupra unui peisaj. Cei care nu cred în Dumnezeu, care, doar El, fiind în afara lumii, poate avea o astfel de perspectivă panoramică asupra ei, neagă şi posibilitatea oricărei perspective abolute fiind, din acest motiv simplu, relativişti.
Unul dintre puţinele lucruri pe care le ştiu cu certitudine e ca eu nu sînt Dumnezeu. O implicaţie directă a acestui fapt e că o perspectivă absolută asupra lumii îmi e imposibilă. Făcînd parte din lume, văd întotdeauna doar colţuri ale ei. Colţuri şi umbre. Umbre ale unor lucruri peste umbre ale altor lucruri. Umbre ale umbrelor. E atît de greu să înţelegi, să încorporezi un astfel de adevăr, încît eu, chiar în momentul în care scriu lucrurile astea, nu le cred cu adevărat sau le minimalizez importanţa. Faptul că ştiu lucrurile astea, nu mă împiedică să cred, aproape tot timpul, că lumea e aşa cum o văd eu. Pretenţia la obiectivitate a subiectivităţii e una dintre forţele fundamentale ale Universului, şi ar trebui pusă lîngă gravitaţie şi celelalte forţe slabe şi tari care ţin Universul închegat în el însuşi. De aici, tot felul de iluzii. Una dintre cele mai răspindite este aceea că „eu am întotdeauna dreptate”, cînd, ţinînd cont de cele spuse, eu nu am aproape niciodată dreptate. Sau, în orice caz, nu am niciodată dreptate în totalitate.
Tot o iluzie este ceea ce în general este numit ştiinţă. Nu sînt un sceptic sau agnostic radical, nu neg posibilitatea ştiinţei în general sau a ştiinţelor particulare (naturale, sociale etc). La urma urmelor, cine sînt eu ca să neg ceva pe lumea asta? Singurul lucru pe care pot să îl neg cu adevărat ar fi, eventual, eu însumi, adică viaţa mea.
O să spun ceva pentru cei care nu vor sa audă, celor care au urechi doar pentru „adevărurile ştiinţifice”, adică pentru acele adevăruri relative. Multe minţi sănătoase, de fapt, toate minţile sănătoase au admis următorul lucru de bun simţ : cunoaştearea umană nu poate avea niciodată o consecinţă atît de abolută ca negarea existenţei lui Dumnezeu, s-a recunoscut, adică, imposibilitatea unei dovezi pro sau contra existenţei lui Dumnezeu. A, dovezi sint posibile, dar DOVADA, în sensul a ceva ce impune ca obligatorie credinţa sau necredinţa în Dumnezeu, nu e posibilă!

Dar Evoluţia, ce facem cu Evoluţia ? Nu ne spune evoluţia de unde venim de fapt, că „ne tragem din maimuţă” ? Nu e evoluţia vocea ştiinţei care ne spune un adevăr ultim despre existenţă ? Aşa pare să fie, numai că se uită un lucru simplu dar esenţial, pe care am încercat să-l introduc mai devreme. Militantismul antiteist al unui Dawkins are „mica” vină de a fi cu totul neştiinţific, deşi se crede “ştiinţifizat,,, asta dearece încearcă să impună un adevăr absolut! Un adevăr absolut despre totalitatea, finalitatea ultimă a Universului. Ceea ce uită Dawkins şi toţi cei care se grăbesc să anunţe, pe baza „dovezilor evoluţiei” şi a „evoluţiei dovedite” (cu privire la „gradul de dovedire” a teoriei evoluţiei e o întreagă discuţie pe care, din păcate, nu mă simt acum pregătit să o am nici măcar cu mine însumi-sper ca într-o zi să fi aflat mai multe lucruri pentru putea a purta discuţia asta cu mine şi, de ce nu?, şi cu alţii!”), că „nu există Dumnezeu”, e că în momentul în care au optat pentru ştiinţă ca sursă de cunoaştere, au optat pentru o perspectivă intra-mundană, una care n-o să poată niciodată să le arate Universul în toată frumuseţea lui grandioasă, una pe care numai un ochi de zeu ar putea să o vadă!
În momentul în care înţelegi lucrul acesta, limba ar trebui să ţi lipeasca de cerul gurii, sau să se prindă între dinţi, sau, mă rog, ceva în registrul ăsta, atunci cînd vrei să anunţi că nu există Dumnezeu! Acum se înţelege mai bine şi de ce „nebunul zice în inima lui: nu există Dumnezeu”!
Eu nu aş zice despre toţi cei care zic că nu există Dumnezeu că sînt nebuni, dar aş zice că sînt foarte puţin modeşti, că lipsa lor de modestie, în situaţia asta, e atît de mare, încît ajunge să contrazică flagrant ce au ei mai uman, adică raţiunea! Cam acelaşi lucru cu ce zice Biblia, dacă stau să mă gîndesc bine! În orice caz, măcar am încercat să evit cuvîntul respectiv, nu mă poate acuza nimeni de rea-voinţă!