Spiralele fatalităţii

În poza de mai sus nu sînt eu, ci "ceva" care mă conţinea pe mine, cel de acum, ca fatalitate, ca inevitabil.
Controversa în jurul libertăţii ţine de cînd se gîndeşte, aşa că nu am de gînd să încerc să o termin eu, să o duc la o concluzie (de altfel, foarte bine spunea cineva: concluziile sînt pentru proşti! )
Ce vreau eu sa fac, în stilul liric-delirant care m-a consacrat (de fapt, nu m-a consacrat nimic deocamdată, aşa că ce am zis mai devreme e egal cu zero!), e să spun un lucru sau două despre iluzia libertăţii.
Sînt momente în care te trezeşti parcă mai sus cu un nivel decît tine însuţi, şi atunci îţi dai seama că locul în care te afli acum era "predestinat", că nu puteai să fii în altă parte. De altfel, acest fel de privire retrospectivă suferă şi el de ceea ce am putea numi iluzia-drumului-deja-parcurs, care, tocmai din motivul că a fost parcurs, ni se pare ca trebuia neapărat parcurs. În realitate, libertatea e mereu acolo, undeva în umbră, o forţă discretă, o eminenţă cenuşie care se ascunde în faldurile fenomenelor care, doar pentru că sînt vizibile, sînt creditate cu producerea realităţii. Privind înapoi, ne apucă ameţeala drumului deja parcurs. Dacă poziţia în care ne aflăm ne face fericiţi, ameţeala aceasta ia forma euforiei, dacă, în schimb, am ajuns într-un loc în care viaţa devine o alternativă la fel de bună ca şi moartea, atunci ameţeala-drumului-deja-parcurs ia o formă de greaţă, una care ne face să vrem să vomităm, se ne vomităm, să împroscăm realitatea cu bucăţile de realitate pe care nu am putut să le digerăm.

Înaintînd în chestia asta pe care o numim, în lisă de un cuvînt mai bun, viaţă, ne trezim, inevitabil, într-o scară spiralată care, avînd ca destin inevitabil moartea, puţin cîte puţin, e, fatal, a fatalităţii. Indiferent dacă treapta pe care stai acum e moale ca o canapea de sultan, sau la fel de inconfortabilă ca un pat de cuie încinse apreciat de virtuoşii autoflagelării, privind înapoi te apucă ameţeala unei spirale deja parcurse, care te face ori să vrei să o iei în jos, ori să zbori înspre un sus existent încă doar ca potenţial, deci spre un nicăieri virtual.