Dacă aş muri mîine

Dacă aş muri mîine mi-ar părea rău! Se putea spune ceva mai banal? Cred că şi unui cîine i-ar părea rău, numai să ştie ce e ăla un mîine, pentru că mîine e un lucru străin pentru un cîine.

Dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău pentru trei lucruri. În primul rînd mi-ar părea rău că sînt atîtea lucruri pe care nu am apucat să le ŞTIU. Să iau matematica, de exemplu. Din vina unui sistem educaţional defectuos şi a unor profesori fără vocaţie (dau şi eu vina pe cine pot!), pentru mine matematica a fost mereu doar un motiv de stres: trebuia să fac cumva să iau o notă acceptabilă! Mai tîrziu, am aflat că matematica nu a fost inventată pentru a da coşmaruri anumitor elevi, ci că ea, matematica, este expresia supremă a ce e mai frumos în univers, şi anume expresia ordinii şi raţiunii. Matematica este, în esenţă, o creaţie a spiritului omenesc şi tot spiritul omenesc e principalul ei teren de joacă. Ah, plăcerea de a demonstra o teoremă, de a rezolva o ecuaţie care seamana mai degrabă cu un text într-o limbă exotică decît cu o banală ecuaţie de gradul doi (de astea cred că mai ştiu să rezolv!)!!! Ştiu bine că n-o să am niciodată plăcerea asta, că un domeniu capital din marea de cunoaştere a lumii va rămîne pentru mine veşnic o mare virgină, dacă pot să zic aşa, deşi termenul se asociază în general cu păduri. Şi cîtă frustrare încerc doar la gîndul ăsta! fără a mai pune la socoteală celelalte domenii, în afara matematicii, care vor rămîne mereu virgine pentru mine! Tot aici aş adăuga gîndul că, dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău că nu am avut ocazia să scuip şi eu, în mod productiv, în această mare de cunoaştere! Simt că aş fi putut...

Dacă aş muri mîine, mi-ar mai părea rău că am murit fără să fi fost iubit! Bineînţeles, sînt persoane pe lumea asta care mă iubesc. Începînd cu mama şi terminînd cu colegele mele de birou care în ultimele zile îmi spun în fiecare zi că mă iubesc (şi pe care le salut, dacă vreuna dintre ele citeşte asta..), cred că aş putea face o listă destul de lungă cu persoanele care mă iubesc. Dar vorbesc aici de acea iubire care dă sensul vieţii! Sigur, m-au iubit şi "fete", şi am "iubit" şi eu fete, dar iubirea asta a mea a şchiopătat întotdeauna grav de cel puţin un picior! N-am iubit niciodată cu fiecare bucăţică din mine şi să fiu iubit înapoi în acelaşi fel! Orice s-ar spune, iubirea adevărată e condiţionată de reciprocitate! Altfel, iubirea e un foc care te arde doar pe tine riscînd să te transforme în cenuşă, în loc să fie un soare care te luminează şi te face să înfloreşti, aşa cum e iubirea care îţi e întoarsă. Experienţa dragostei dintre un bărbat şi o femeie e singura care poate da sensul unei vieţi şi a vieţii în general, depăşind frumuseţea cunoaşterii, deoarece dragostea, aşa cum s-a spus, are şi o funcţie de cunoaştere. Aşadar, dacă aş muri mîine, aş muri fără ca viaţa mea să îşi fi împlinit sensul, doarece iubirea m-a ocolit pînă acum cu o asemenea precizie, încît aş fi tentat să cred că toată matematica din lume nu are alt scop decît acela de a face ecuaţia iubirii să dea, atunci cind o variabilă sînt eu, zero.

Apoi, dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău că nu am avut un copil. Un om e cu adevărat un om doar atunci cînd are un copil! În copilul tău, e ceva din tine plus ceva nou. Un copil e actul suprem de creatie al unei fiinte umane, iar din punctul ăsta de vedere dorinţa de a avea un copil se confundă cu aceea de a creea ceva în general. Dar mai mult decît atît, numai reflectîndu-te într-un copil îţi poţi găsi cu adevărat locul în lume, pentru că numai aşa te poţi privi de afară în acel quasi-eu-însumi care e copilul! Mi-ar plăcea să pot merge odată pe plajă privind din urmă paşii mici ai copilului meu, fiind strivit de fericirea aflată în fiecare bucăţică de carne ce a lăsat acele urme, căci aceea ar fi greutatea dragostei pe care femeia pe care o iubesc mi-o poartă şi care, materializîndu-se într-o nouă fiinţă, se plimbă vioaie prin lume.

Dacă aş muri mîine, mi-ar părea rău...